de Ye Fan, China

În 2000, aveam 24 de ani; în perioada aceea, am fost diagnosticată cu glomerulonefrită, însoțită de hematurie severă, și mi s-au găsit în urină niveluri de proteină periculos de crescute. Eram extrem de slăbită și, cu fiecare zi, mă simțeam tot mai epuizată. Nu puteam ține în mâini nici măcar o mătură ca să curăț pe jos, iar uneori, ca să ajung la etaj, trebuia să mă ducă soțul meu în spate. Doctorul mi-a spus să urmez un tratament cu hormoni, iar după vreo șapte zile de medicație, mi-a căzut aproape tot părul, iar corpul îmi era umflat, însă boala nu mi s-a ameliorat. Doctorul a spus că singura soluție era un transplant de rinichi. Auzind asta, m-am gândit: „Oare asta nu înseamnă, mai mult sau mai puțin, o condamnare la moarte? Un transplant de rinichi ar costa sute de mii de yuani, iar familia mea nu-și permite așa o cheltuială!” Gândul că aș fi putut muri atât de tânără îmi provoca multă durere și simțeam o dorință de a trăi greu de pus în cuvinte. Ulterior, mama m-a încurajat să cred în Domnul, iar eu m-am gândit că aș putea încerca și asta, dacă tot eram așa bolnavă, așa că am început să mă rog Domnului. Spre surprinderea mea, șapte zile mai târziu, când am fost la analize, nivelul proteinelor serice din sânge și cel al proteinelor din urină au ieșit ambele normale. Nu-mi venea să cred, și m-am gândit că poate rezultatele analizelor erau greșite. Doctorii care mă tratau credeau și ei că era ceva uluitor și au spus că e un miracol. La vremea respectivă, m-am gândit: „Dumnezeu este Cel care mi-a vindecat boala și mi-a dăruit har și binecuvântări, așa că, de azi încolo, trebuie să cred în El din toată inima, și cred că Dumnezeu mă va binecuvânta și mai mult.” În plus, doctorul a ținut să-mi reamintească: „Să ai grijă să nu-ți crească tensiunea, pentru că tensiunea mare ar putea provoca o recidivă a bolii tale de rinichi.” După aceea, am continuat să iau medicamente de tensiune ca tratament auxiliar, iar tensiunea mea se menținea în limite normale. Curând, hematuria a dispărut și am început să-mi simt corpul mai viguros.

În 2004, am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic și m-am simțit și mai fericită. Mă gândeam că sunt nespus de norocoasă și că Dumnezeu îmi dăduse o a doua viață și îmi îngăduise să trăiesc. Simțeam că El îmi dăruise harul Lui prin faptul că îmi îngăduia să-I aud glasul și să vin din nou înaintea tronului Său și că îmi oferise o mare binecuvântare. Pentru a răsplăti iubirea lui Dumnezeu, indiferent ce datorie îmi aloca biserica, eu o îndeplineam în mod activ, și chiar dacă soțul meu se împotrivea credinței mele în Dumnezeu, nu eram constrânsă și continuam să îmi îndeplinesc cu stăruință îndatoririle. În 2012, am fost arestată de poliție pe când predicam Evanghelia, iar după ce am fost eliberată, soțul meu s-a opus și mai mult credinței mele, până când, în cele din urmă, a divorțat de mine. După aceea, m-am dedicat cu totul îndatoririlor mele.

În 2017, tensiunea începuse să-mi crească, ajungând la 180 mmHg, iar medicamentele nu păreau să ajute. Până în 2020, am ajuns să mă simt complet secătuită; îmi pierdeam suflul doar urcând scările și nu eram în stare nici măcar să-mi spăl hainele. Îmi spuneam cu îngrijorare: „Oare boala mea de rinichi a recidivat? Ce mă fac dacă revine?” Însă apoi m-am gândit: „Dumnezeu m-a vindecat înainte de așa o boală gravă, iar în ultimii câțiva ani m-am lepădat de serviciu și de familie și m-am supus tuturor îndatoririlor pe care mi le-a atribuit biserica. Cu siguranță, Dumnezeu n-o să îngăduie să mi se întâmple nimic, la cât m-am sacrificat și m-am consumat.” Ulterior, starea mea s-a înrăutățit, așa că m-am dus acasă să mă vadă un medic. Am mers la spital pentru un consult și am aflat că aveam tensiunea mare, că sufeream de anemie severă și că îmi crescuse glicemia. Analiza de urină a ieșit și ea pozitivă. Doctorul mi-a zis că boala mea de rinichi recidivase și că ar fi putut duce la insuficiență renală și la deces, dacă se agrava. Am fost complet năucită când am văzut aceste rezultate. În anii mei de credință, mă lepădasem de familie, de carieră și de plăcerile trupului pentru a-mi face datoria și mă gândeam că, întrucât făcusem aceste sacrificii, Dumnezeu avea să mă ocrotească. Nu m-am așteptat niciodată ca, până la urmă, vechea mea boală să revină cu mai multă virulență decât oricând. Timp de o clipă, am început să regret sacrificiile și eforturile pe care le făcusem de-a lungul anilor. Dacă n-aș fi plecat de acasă pentru a-mi face datoria, n-aș fi fost, singură și neajutorată, în situația în care mă aflam acum. Mai ales după ce dr. Zhang, cel care mă trata, mi-a spus că boala mea avea să necesite trei ani de tratament, am devenit și mai neliniștită și îngrijorată, spunându-mi: „Tratamentul pe acești trei ani o să coste peste o sută de mii de yuani. De unde-aș putea să fac rost de așa o sumă?” Am început să mă gândesc să-mi iau o slujbă, ca să câștig bani de tratament. Dar, după doar o lună de serviciu, am fost sunată de poliție și întrebată unde sunt; mi s-a spus să vin înapoi și să semnez „Cele trei declarații” pentru a-L trăda pe Dumnezeu. Mi-era teamă că poliția avea să mă aresteze din nou, așa că am fost nevoită să plec din zona aceea. Mi-am zis în sinea mea: „Încă am nevoie de tratament continuu pentru boala mea, iar dacă plec din zonă, nu voi putea face rost de medicamentul pe care îl prepară dr. Zhang după rețeta secretă a familiei lui. În trecut, doar medicamentul dr. Zhang funcționase pentru boala mea. După ce am luat medicamentul lui timp de o lună, m-am simțit revigorată, însă alte medicamente tradiționale chinezești nu par să aibă efect în cazul meu. În plus, de vreme ce poliția încearcă să mă aresteze, nu pot să lucrez și să câștig bani, iar fără bani de tratament, nu se știe câtă vreme o să pot supraviețui.” După aceea, m-am simțit profund demoralizată, iar de fiecare dată când mă gândeam că rămăsesem fără nimic, inima îmi era copleșită de durere și nu-mi mai puteam regăsi energia de dinainte, pentru a-mi îndeplini îndatoririle.

Într-o zi, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu:

5. Dacă ai fost întotdeauna foarte loial, cu multă iubire față de Mine, și totuși pătimești chinul bolii, dificultăți financiare și părăsirea de către prieteni sau rude, ori dacă înduri orice alte nenorociri în viață, atunci tot vor continua loialitatea și iubirea ta pentru Mine?

6. Dacă nimic din ce ți-ai imaginat în inima ta nu se potrivește cu ce am făcut Eu, atunci cum ar trebui să parcurgi calea viitoare?

– Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „O problemă foarte serioasă: trădarea (2)”

Prin cuvintele Sale, Dumnezeu parcă mă lua la întrebări pe mine personal, făcându-mă să reflectez asupra mea. De-a lungul anilor, făcusem sacrificii și mă consumasem în datoria mea, așa că mă consideram o credincioasă sinceră în Dumnezeu și credeam că Îi sunt loială și supusă Lui. Odată cu recidiva bolii mele de rinichi, o afecțiune care nu avea leac și care mi-ar fi putut aduce moartea, nu am căutat intenția lui Dumnezeu în această situație, în schimb, L-am înțeles greșit și m-am plâns de El. Ba chiar am regretat că mă consumasem pentru Dumnezeu și am început să-mi fac datoria într-un mod superficial. Oare nu-L trădam pe Dumnezeu prin asta? Am înțeles că, după atâția ani de credință, nu aveam nicio fărâmă de loialitate față de Dumnezeu. M-am simțit foarte vinovată. Dumnezeu rânduise aceste circumstanțe, care nu se aliniau la noțiunile mele, pentru a mă mântui, dar eu n-am priceput intenția minuțioasă a lui Dumnezeu, devenind în schimb negativă și eschivându-mă de la lucrarea mea. Eram într-adevăr lipsită de umanitate și de rațiune! După aceea, nu m-am mai simțit la fel de tulburată și mi-am recăpătat o parte din motivația de a-mi face datoria.

Câteva luni mai târziu, îmi simțeam trupul încă slăbit și aveam palpitații și dispnee. Uneori, aveam chiar nevoie de ajutor ca să pot urca scările. Când oboseam, mai ales, îmi creștea tensiunea. Mă gândeam cum spusese doctorul că această afecțiune ar fi putut duce la insuficiență renală și am început să mă îngrijorez: „Dacă mor?” De-a lungul anilor mei de credință, mă lepădasem de familie și de carieră. Prin urmare, dacă muream, nu vor fi fost în zadar toți acei ani de suferință? În perioada aceea, am găsit doi medici locali buni de medicină tradițională chineză, am luat medicamente pe bază de plante și am făcut chiar și acupunctură, dar nimic n-a avut efect. Odată, după ce urcasem câteva trepte, m-am simțit atât de extenuată, încât m-am prăbușit pe pat, gâfâind după aer. M-am gândit că, de vreme ce boala mea se tot agrava, nu se știa când aș fi putut muri, iar inima mi-a fost copleșită de durere. Nu puteam să nu mă gândesc: „Dumnezeule! În toți acești ani de când Te urmez, mi-am abandonat familia și cariera, am suferit și m-am consumat. Pentru toate acestea, n-ai putea să mă vindeci de boala mea și să mă lași să mai trăiesc câțiva ani?” Mai târziu, când m-am liniștit și am putut să mă gândesc și să reflectez la starea mea, mi-am dat seama în cele din urmă că nu era rezonabil să-I adresez lui Dumnezeu astfel de cereri. M-am gândit la un fragment din cuvintele Sale și l-am căutat ca să-l citesc. Dumnezeu Atotputernic spune: „Aroganța are multe manifestări. De exemplu, să spunem că cineva care crede în Dumnezeu Îi cere Harul – pe ce bază poți să-l ceri? Ești o persoană coruptă de Satana, o ființă creată; faptul că trăiești și respiri deja este cel mai mare Har de la Dumnezeu. Te poți bucura de tot ce a creat Dumnezeu pe pământ. Dumnezeu ți-a dat suficient, așadar de ce I-ai cere mai mult? Asta se întâmplă fiindcă oamenii nu sunt niciodată mulțumiți de soarta lor. Ei cred mereu că sunt mai buni decât alții, că ar trebui să aibă mai mult, deci mereu Îi cer mai mult lui Dumnezeu. Acesta e un lucru reprezentativ pentru firea lor arogantă. Deși nu spun asta în vorbe, când oamenii încep să creadă în Dumnezeu, în inimile lor, este posibil să gândească: «Vreau să merg în rai, nu în iad. Nu vreau să fiu binecuvântat doar eu, ci toată familia mea. Vreau să mănânc mâncare bună, să port haine frumoase, să mă bucur de lucruri frumoase. Vreau o familie bună, un soț bun (sau o soție bună) și copii buni. În cele din urmă, vreau să domnesc ca rege.» În prim plan sunt cerințele și pretențiile lor. Firea aceasta a lor, aceste lucruri pe care le gândesc în inimile lor, aceste dorințe extravagante – toate sunt exemple tipice ale naturii arogante a omului. Ce Mă face să spun asta? Totul se reduce la statutul oamenilor. Omul este o ființă creată care s-a format din țărână; Dumnezeu l-a modelat pe om din lut și a suflat în el suflarea vieții. Acesta este statutul umil al omului și totuși, oamenii vin înaintea lui Dumnezeu cerându-i una și alta. Statutul omului este atât de neonorabil, încât nu ar trebui să deschidă gura și să-I ceară ceva lui Dumnezeu. Prin urmare, ce ar trebui să facă oamenii? Ei ar trebui să muncească din greu, indiferent de critici, să pună umărul la treabă și să se supună de bunăvoie. Ideea nu este să accepți de bună voie smerenia – nu accepta de bună voie smerenia; acesta este statutul cu care se nasc oamenii; ei ar trebui să fie supuși și smeriți din fire, fiindcă statutul lor este smerit și, prin urmare, nu ar trebui să-I ceară lui Dumnezeu lucruri, nici să aibă dorințe extravagante față de Dumnezeu. Aceste lucruri nu ar trebui să se găsească în lăuntrul lor. Vă dau un exemplu simplu. O anumită familie bogată a angajat un slujitor. Poziția acestui slujitor în familia bogată era extrem de joasă și, cu toate astea, el i-a spus stăpânului casei: «Vreau să port pălăria fiului tău, vreau să mănânc orezul tău, vreau să port hainele tale și vreau să dorm în patul tău. Orice lucruri folosești, fie că sunt din aur sau din argint, le vreau! Contribui mult în munca mea și locuiesc în casa ta, deci le vreau!» Cum ar trebui să-l trateze stăpânul? Stăpânul ar spune: «S-ar cuveni să știi ce ești, care este rolul tău: ești un slujitor. Îi dau fiului meu ce vrea, fiindcă acesta este statutul lui. Care este statutul tău, identitatea ta? Tu nu ești îndreptățit să ceri aceste lucruri. Ar trebui să pleci și să faci ce se cuvine să faci, să mergi să-ți îndeplinești obligațiile, conform statutului și identității tale.» Are vreun pic de rațiune o astfel de persoană? Există mulți oameni care cred în Dumnezeu, care nu prea au rațiune. De când încep să creadă în Dumnezeu, au motive ascunse și, în continuare, au încontinuu cerințe pentru Dumnezeu: «Trebuie să mă urmărească lucrarea Duhului Sfânt, în timp ce răspândesc Evanghelia! Trebuie și să mă ierți și să mă tolerezi, când fac lucruri rele! Dacă fac multă muncă, trebuie să mă răsplătești!» Pe scurt, oamenii vor mereu lucruri de la Dumnezeu, sunt mereu lacomi” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „O natură arogantă stă la originea împotrivirii omului față de Dumnezeu”). Când am citit cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit foarte tulburată. Eram asemenea slugii pe care o descriu cuvintele lui Dumnezeu, complet lipsită de rațiune. Stăpânul îi dădea de mâncare, adăpost și chiar și o răsplată, însă sluga nu știa să-i fie recunoscătoare stăpânului său. Se gândea că, întrucât făcea unele treburi pentru stăpânul său, dobândise merite, așa că ridica pretenții în fața stăpânului său, vrând să se bucure de tot ce avea acesta. Am văzut că această slugă era cu-adevărat arogantă, lipsită de rațiune și rușine. M-am gândit la momentele din trecut când boala mea nu avea leac, iar eu eram în pragul morții. În special, când am văzut murind oameni care sufereau de aceeași boală ca mine, deznădejdea mea s-a adâncit. După ce am ajuns să cred în Domnul, El a îndepărtat de la mine boala și mi-a îngăduit să trăiesc, iar ulterior, am fost îndeajuns de norocoasă încât să accept lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu și să capăt șansa de a dobândi adevărul și de a fi mântuită de Dumnezeu. Toate acestea sunt înălțarea și harul extraordinare oferite de Dumnezeu. Am primit îndeajuns de multe de la Dumnezeu, însă n-am știut să fiu recunoscătoare. M-am gândit că, făcând un pic de datorie, dobândisem merite, așa că am avut pretenții de la Dumnezeu, cerându-I să mă ferească de a mă mai îmbolnăvi. Când boala mi-a recidivat și mă confruntam cu moartea, nu m-am supus. În schimb, am ripostat și m-am plâns. Am cerut cu nerușinare ca Dumnezeu să-mi prelungească viața și să mă lase să mai trăiesc câțiva ani. Ce mă califica, în calitate de simplă ființă creată, să ridic pretenții în fața lui Dumnezeu? Dumnezeu este Domnul întregii creații, iar El este Cel care hotărăște pe cine să binecuvânteze și pe cine nu. Totuși, eu am avut îndrăzneala să ripostez și să pun condiții înaintea lui Dumnezeu. Eram cu-adevărat arogantă și lipsită de rațiune! Am înțeles, de asemenea, că eram complet detestabilă, lacomă și lipsită de conștiință. Dându-mi seama de toate acestea, am simțit în sufletul meu o vinovăție profundă.

Într-o zi, am văzut în filmul „Mântuirea” un fragment din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a ajutat să capăt o oarecare înțelegere privind starea mea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Atât de mulți cred în Mine doar ca să-i vindec. Atât de mulți cred în Mine doar ca să Îmi folosesc puterea pentru a alunga spiritele necurate din trupurile lor, și atât de mulți cred în Mine doar pentru a putea primi pace și bucurie de la Mine. Atât de mulți cred în Mine doar pentru a pretinde de la Mine mai multă bogăție materială. Atât de mulți cred în Mine doar pentru a-și petrece această viață în pace și pentru a fi teferi și nevătămați în lumea care vine. Atât de mulți cred în Mine doar pentru a evita suferința iadului și pentru a primi binecuvântările cerești. Atât de mulți cred în Mine doar pentru confort temporar, totuși nu caută să câștige nimic în lumea care vine. Când Îmi revărs mânia asupra oamenilor și le iau toată bucuria și pacea pe care o aveau cândva, aceștia devin plin de îndoieli. Când revărs asupra oamenilor suferința iadului și iau înapoi binecuvântările cerești, ei se înfurie. Când Îmi cer să îi vindec, Eu nu le acord atenție și simt dezgust față de ei; aceștia pleacă de lângă Mine ca să caute în schimb calea leacurilor rele și a vrăjitoriei. Când retrag tot ceea ce oamenii Îmi ceruseră, dispar cu toții fără nicio urmă. Din acest motiv, spun că oamenii au credință în Mine deoarece harul meu este prea îmbelșugat și pentru că se obțin prea multe beneficii” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ce știi despre credință?”). Ceea ce expunea Dumnezeu era întocmai starea mea. La început, am văzut că El mi-a putut vindeca boala. M-am bucurat de harul lui Dumnezeu, așa încât am fost dispusă să-L urmez pe deplin, și am fost în stare să-mi fac datoria și să mă lepăd de familie și de carieră. De asemenea, îndeplineam orice datorie îmi rânduia biserica. Chiar și atunci când am fost arestată pe când predicam Evanghelia, când am fost respinsă de familia mea sau când am îndurat suferințe fizice, tot am fost capabilă să-mi fac datoria cu stăruință, întrucât credeam că Dumnezeu n-ar fi îngăduit să mă îmbolnăvesc, dacă mă consum pentru El. Dar când boala mea de rinichi a recidivat și s-a agravat, iar eu n-aveam niciun ban pentru tratament și riscam chiar să mor, n-am mai fost dispusă să sufăr și să mă consum. M-am plâns că Dumnezeu nu mă ocrotește, am regretat că mă consumasem pentru El și am încetat să-mi fac datoria cu sârguință; am încercat să mă folosesc de toți anii în care depusesem efort și mă consumasem ca de un capital, cerând ca Dumnezeu să mă lase să mai trăiesc câțiva ani. Mi-am dat seama că eu credeam în Dumnezeu numai pentru a primi binecuvântări, iar când nu le-am primit, m-am simțit de parcă aș fi ieșit în pierdere crezând în Dumnezeu și am încetat să cred sincer în El și să-mi îndeplinesc îndatoririle. Ba chiar am cerut cu îndrăzneală binecuvântări de la Dumnezeu. Prin ce se deosebea credința mea în Dumnezeu de felul în care caută neîncrezătorii să mănânce pe săturate? Nu căutam adevărul în credința mea, ci, mai degrabă, încercam să mă târguiesc cu Dumnezeu pentru binecuvântări. Făcând asta, încercam să mă folosesc de Dumnezeu și să-L înșel! M-am gândit la felul în care, la început, Pavel a crezut în Domnul din dorința de a câștiga binecuvântări, iar când a văzut că suferise într-o oarecare măsură și făcuse câteva sacrificii, s-a gândit că era îndreptățit la binecuvântări și I-a cerut fățiș lui Dumnezeu o coroană. A spus: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârșit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa dreptății” (2 Timotei 4:7-8). Prin asta, el voia să spună că dacă Dumnezeu nu-i dă o coroană și răsplăți înseamnă că Dumnezeu este nedrept. În final, el a ofensat firea lui Dumnezeu și a fost pedepsit de către El. Dacă aș fi continuat așa, fără să mă schimb, aș fi sfârșit asemenea lui Pavel, fiind pedepsită și aruncată în iad.

Într-o zi, am auzit un imn alcătuit din cuvintele lui Dumnezeu și intitulat „Durata vieții omului este hotărâtă dinainte de către Dumnezeu”:

1  Mulți oameni se îmbolnăvesc des și oricât de mult s-ar ruga lui Dumnezeu, tot nu se fac bine. Oricât vor să scape de boală, nu reușesc. Uneori, s-ar putea să înfrunte stări care le pun viața în pericol și sunt forțați să le confrunte direct. De fapt, dacă cineva chiar are credință în Dumnezeu în inima sa, înainte de toate trebuie să știe că durata de viață a unei persoane e în mâinile lui Dumnezeu. Momentul nașterii și al morții cuiva sunt predestinate de Dumnezeu. Când Dumnezeu le dă oamenilor o boală, există un motiv – există o semnificație. Ceea ce pot ei să simtă este o boală, dar în realitate, ce li s-a dat este har, nu boală. În primul rând, oamenii trebuie să recunoască și să fie siguri de acest fapt și să îl ia în serios.

2  Când oamenii suferă de boli, pot să vină adesea înaintea lui Dumnezeu și să se asigure că fac ceea ce ar trebui, cu prudență și băgare de seamă, și să-și trateze datoria cu mai multă grijă și sârguință decât ceilalți. În ceea ce-i privește pe oameni, aceasta e o protecție, nu o încătușare. Aceasta este o abordare pasivă. În plus, durata de viață a fiecăruia a fost predeterminată de Dumnezeu. O boală poate fi terminală din punct de vedere medical, dar, din punctul lui Dumnezeu de vedere, dacă viața ta trebuie să continue și nu ți-a sunat ceasul încă, atunci nu ai putea muri chiar dacă ai vrea.

3  Dacă ai o însărcinare de la Dumnezeu și misiunea ta nu a fost îndeplinită, atunci nu vei muri, nici măcar dacă iei o boală care se presupune că este mortală – Dumnezeu nu te va lua încă. Chiar dacă nu te rogi și nu cauți adevărul și nu te ocupi de tratarea bolii tale sau chiar dacă tratamentul tău este amânat, nu vei muri. Acest lucru este valabil mai ales pentru cei care au o însărcinare importantă de la Dumnezeu: când misiunea lor nu a fost încă îndeplinită, indiferent de boala care s-ar abate asupra lor, nu vor muri imediat; vor trăi până în momentul final al îndeplinirii misiunii.

[…]

– Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a

După ce am ascultat acest imn, am înțeles că viața și moartea unei persoane se află în mâinile lui Dumnezeu. Fiecare își are misiunea lui atunci când vine pe această lume, iar ziua în care viața cuiva se sfârșește are legătură cu misiunea sa. Când firul vieții cuiva ajunge la capăt, iar misiunea sa este încheiată, persoana respectivă trebuie să moară, chiar dacă nu este bolnavă. Dacă o persoană nu și-a încheiat misiunea, chiar dacă suferă de o boală fatală, nu va muri. Gândind retrospectiv, aveam douăzeci și ceva de ani când am început să sufăr de o boală greu de tratat. Nu aveam niciun ban pentru tratament, dar Dumnezeu nu m-a lăsat să mor. În schimb, mi-a îngăduit să trăiesc până în momentul de față, iar eu am înțeles că viața și moartea se află în mâinile lui Dumnezeu și sunt predestinate de El. Aceste lucruri nu au nimic de-a face cu gravitatea bolii unei persoane. Când poliția mi-a cerut să semnez „Cele trei declarații”, ca să nu fiu arestată, am fost nevoită să plec de-acasă. Nu mă mai puteam duce la dr. Zhang după medicamente și nu aveam bani de tratament, prin urmare, m-am îngrijorat că, fără medicamente, boala mea s-ar putea agrava, iar eu puteam să mor. Adevărul este că, deși dr. Zhang era extrem de competent, el nu putea salva viața cuiva. Îmi amintesc de una dintre pacientele lui, care era toată umflată și nu putea urina, și care, în agonie, s-a pus în genunchi în fața dr. Zhang, implorându-l s-o vindece, dar el n-a putut face nimic pentru ea. Eu sufeream de aceeași boală ca pacienta respectivă, iar dr. Zhang nu mai putea face nimic. Dumnezeu a fost Cel care, în mod miraculos, a îndepărtat boala de la mine, iar eu am primit un har atât de mare și am văzut atotputernicia lui Dumnezeu, dar tot nu aveam credință în El. Credeam în continuare că viața și moartea mea se află în mâinile unui doctor. Eram cu-adevărat atât de dezorientată, atât de oarbă și de ignorantă! Nu mă mai puteam răzvrăti; trebuia să-mi încredințez boala în mâinile lui Dumnezeu. Din momentul acela, fie că trăiam sau muream, aveam să fiu dispusă să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Sale, iar atâta vreme cât îmi rămânea de trăit încă o zi, aveam să-mi îndeplinesc datoria.

Ulterior, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Ca ființă creată, când cineva vine înaintea Creatorului, se cuvine să își îndeplinească datoria. Acesta este un lucru foarte potrivit de făcut și acea persoană ar trebui să îndeplinească această responsabilitate. Cu condiția ca ființele create să își îndeplinească îndatoririle, Creatorul a făcut o lucrare și mai importantă în rândul omenirii, a săvârșit o etapă suplimentară a lucrării asupra oamenilor. Și ce lucrare este aceasta? Ea oferă omenirii adevărul, permițându-le oamenilor să câștige adevărul de la Dumnezeu în timp ce își îndeplinesc îndatoririle și, astfel, să se lepede de firile lor corupte și să fie purificați, să satisfacă intențiile lui Dumnezeu și să pășească pe calea cea dreaptă în viață și, în cele din urmă, să fie capabili să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău, să obțină mântuirea deplină și să nu mai fie supuși chinurilor Satanei. Acesta este efectul pe care Dumnezeu intenționează să-l obțină în cele din urmă, punând omenirea să-și îndeplinească îndatoririle. Prin urmare, în timpul procesului de îndeplinire a datoriei tale, Dumnezeu nu te face doar să vezi un lucru clar și să înțelegi puțin adevăr, nici nu te lasă doar să te bucuri de harul și binecuvântările pe care le primești îndeplinindu-ți datoria ca ființă creată. Mai degrabă, El îți permite să fii purificat și mântuit și, în cele din urmă, să ajungi să trăiești în lumina chipului Creatorului” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a șaptea)”]. După ce am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu, inima mi s-a mai luminat. Dumnezeu le dă oamenilor ocazia de a-și face datoria, pentru a le îngădui să urmărească și să dobândească adevărul, să se elibereze de firea lor coruptă și să se purifice, să dobândească o schimbare a firii și să meargă pe calea mântuirii. Eu, însă, în toți anii mei de credință, mi-am făcut datoria în speranța că Dumnezeu avea să mă ocrotească și să mă binecuvânteze, tratându-mi datoria ca pe o monedă de schimb pentru binecuvântări. Am ajuns să înțeleg că părerile mele privind credința erau greșite. A-ți face datoria este un lucru absolut firesc și justificat și nu are nimic de-a face cu a câștiga binecuvântări sau cu a îndura necazuri. În datoria mea, ar trebui să mă axez pe urmărirea adevărului și pe alungarea firii mele corupte. În aceasta constau adevărata valoare și adevăratul sens ale vieții mele. Dacă voi urmări doar binecuvântări și nu voi căuta schimbarea firii, atunci, chiar și după o viață întreagă de credință, nu voi dobândi niciodată adevărul și, în final, nu voi fi mântuită.

Într-o zi, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Indiferent ce îți cere Dumnezeu, trebuie doar să lucrezi în acea direcție cu toată puterea ta și sper că vei fi capabil să îți îndeplinești loialitatea față de Dumnezeu înaintea Lui în aceste zile de pe urmă. Atât timp cât vei putea vedea zâmbetul mulțumit al lui Dumnezeu când stă pe tronul Lui, chiar dacă acest moment este clipa stabilită a morții tale, ar trebui să poți să râzi și să zâmbești în timp ce închizi ochii. În timpul tău pe pământ, trebuie să îți faci datoria finală pentru Dumnezeu. În trecut, Petru a fost răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu; dar ar trebui să-L mulțumești pe Dumnezeu în aceste zile de pe urmă și să îți epuizezi toată energia pentru El. Ce poate o ființă creată să facă pentru Dumnezeu? Ar trebui, așadar, să te oferi lui Dumnezeu dinainte, ca El să te orchestreze cum dorește. Atât timp cât asta Îl face pe Dumnezeu fericit și mulțumit, atunci lasă-L să facă ce voiește cu tine. Ce drept au oamenii să rostească vorbe de nemulțumire?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Interpretări ale tainelor «cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers»”, Capitolul 41). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, indiferent cu ce boală sau cu ce durere m-aș confrunta, chiar de-ar fi să mor, atât timp cât mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu și-mi îndeplinesc datoria care-mi revine, acest lucru va primi aprobarea lui Dumnezeu. M-am gândit la felul în care Dumnezeu l-a testat pe Iov. Iov și-a pierdut uriașa avuție și copiii și a ajuns să fie acoperit de bube dureroase, dar a fost în stare să I se supună lui Dumnezeu fără a se plânge și a rămas ferm în mărturia lui pentru Dumnezeu. Petru și-a petrecut viața căutând să I se supună lui Dumnezeu și să-L iubească, fără să ceară niciodată nimic pentru el însuși, iar în final a fost răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu. El a dovedit supunere deplină până la moarte, l-a rușinat pe Satana și a adus mărturie glorioasă pentru Dumnezeu. Mărturiile lui Iov și Petru chiar m-au inspirat. Boala mea recidivase și aș fi putut în orice clipă să intru în insuficiență renală sau chiar să mor, dar atâta vreme cât trăiam și respiram, trebuia să-mi fac datoria. Din momentul acela, am început a-mi dori să-mi dedic lui Dumnezeu restul zilelor, să urmăresc schimbarea firii și să-mi îndeplinesc datoria, iar dacă într-o zi ar fi venit la mine moartea, aveam să mă supun în continuare suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu.

După aceea, m-am dedicat cu toată inima datoriei mele, făcând cu seriozitate și exerciții fizice din când în când, și am constatat că sănătatea mi se îmbunătățea constant. Glicemia și tensiunea au revenit la niveluri stabile și am constatat că aveam energie pentru tot ce făceam. În 2024, la sfârșitul lunii mai, am fost aleasă conducătoare pe district, și cu toată că volumul de muncă era mai mare, eram în stare să-i fac față. Uneori, când mă simțeam obosită de la cât lucrasem, luam o pauză cuvenită de odihnă, după care mă întorceam fără zăbavă la îndeplinirea datoriei. Când practicam în felul acesta, mă simțeam mai aproape de Dumnezeu și eram în largul meu când îmi îndeplineam datoria cu sârguință.