de Li Jie, China

La sfâșitul anului 2022, când m-am dat jos din pat într-o dimineață, am simțit deodată că amețesc. M-am gândit că mă ridicasem prea brusc, așa că am închis repede ochii, iar după o vreme senzația s-a atenuat. Seara, însă, amețela a revenit, apucându-mă în reprize de patru sau de cinci ori, și am început să-mi fac griji că sunt bolnavă. La spital, au constatat că aveam tensiunea 195 mmHg. Am fost șocată, și m-am gândit: „În acești ani, m-am sacrificat și m-am consumat mereu în credința mea, având multe de suferit, iar Dumnezeu m-a ținut teafără. Cum de am dintr-o dată tensiunea atât de mare?” Pe drumul spre casă, mi-am simțit inima grea, gândindu-mă la tatăl meu, care murise după mai bine de zece ani în care fusese paralizat pe partea stângă și imobilizat la pat, în urma unui AVC provocat de tensiunea mare. M-am gândit: „Dacă am tensiunea atât de mare, oare n-o să sfârșesc la fel ca tata? Trebuie să am mare grijă de sănătatea mea. Nu pot să mai muncesc peste măsură. Dacă sănătatea mea s-ar înrăutăți și nu mi-aș putea face datoria, oare n-aș deveni inutilă? Și dacă mor și-mi pierd șansa de mântuire?” Trăiam într-o stare de panică și îngrijorare. După aceea, la adunări, de câte ori auzeam de la frați și surori de câte vreun remediu pentru tensiunea mare, mă grăbeam să-l încerc acasă. Îmi măsuram tensiunea în fiecare dimineață și în fiecare seară și aveam mare grijă să nu uit să-mi iau medicamentele pentru tensiune. Eram deosebit de atentă la ce mâncam și mă gândeam constant cum să-mi îmbunătățesc sănătatea. După o vreme, tensiunea mi s-a stabilizat, iar starea de amețeală a dispărut. M-am gândit: „Trebuie să-mi îmbunătățesc în continuare sănătatea și să nu mai muncesc la fel de mult ca înainte, astfel încât boala mea să nu se agraveze. Atât timp cât rămân sănătoasă și îmi pot face datoria, am o șansă să mă mântuiesc.” Ulterior, deși în aparență îmi făceam datoria, în sinea mea mă simțeam lipsită de motivație, iar în momentele dificile, principala mea grijă era propria-mi sănătate. În timpul zilei, descopeream pe durata adunărilor probleme legate de biserică și îmi propuneam ca seara să caut adevărul pentru a le rezolva. Dar de fiecare dată când vedeam că se face târziu, mă îngrjoram că, dacă stau trează prea mult, mi-ar putea crește tensiunea, așa că mă grăbeam să merg la culcare. La o biserică de care eram responsabilă, erau niște nou-veniți care nu mai participaseră la adunări de trei luni. Voiam să mă duc să îi ud și să îi susțin, dar de vreme ce ei lucrau ziua, puteam merge să îi ud doar seara târziu, iar dacă m-aș fi dus, mi-ar fi fost afectat programul de odihnă. În plus, ca susținerea nou-veniților să fie eficientă, n-ar fi fost de-ajuns doar una sau două runde de părtășie, iar asta ar fi cerut mult timp și multă energie. Mă întrebam dacă organismul meu ar fi în stare să facă față. Dacă mă oboseam prea tare și îmi creștea tensiunea, ce aveam să mă fac dacă sufeream un AVC și paralizam, la fel ca tata? Gândind așa, i-am transferat pe acești nou-veniți altor frați și surori care să le ofere sprijin. În acea perioadă, deși îmi făceam datoria, trăiam continuu într-o stare de stres și îngrijorare.

Odată, la o adunare, un conducător m-a întrebat dacă pot supraveghea lucrarea de evanghelizare. M-am gândit: „Tensiunea mea încă este puțin cam mare; pot predica Evanghelia, dar gestionarea responsabilităților de supraveghetor presupune foarte multă muncă. Cum va face față organismul meu?” M-am grăbit să-i spun conducătorului: „Am tensiunea prea mare, iar organismul meu nu poate face față, așa că nu pot îndeplini această datorie.” Conducătorul mi-a cerut să-mi continui căutarea. În noaptea aceea, m-am tot foit în pat, nereușind să dorm. Știam că era nevoie urgent de cooperare pentru răspândirea Evangheliei, dar mă nelinișteau volumul mare de muncă și numeroasele griji pe care le presupunea funcția de supraveghetor. Mă temeam că suprasolicitarea mi-ar putea agrava boala și provoca un AVC, și chiar dacă nu muream, riscam să rămân paralizată, așa că mă întrebam de ce folos aș mai fi în viitor, dacă nu mi-aș mai putea face datoria. Cugetând la asta, am hotărât că era mai important să am grijă de sănătatea mea, iar când l-am întâlnit din nou pe conducător, mi-am găsit scuze pentru a mă sustrage de la acea responsabilitate. Într-o zi, am găsit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu care m-a impresionat profund. Dumnezeu spune: „Mai există un fel: cei care refuză să facă îndatoriri. Orice le-ar cere casa lui Dumnezeu, indiferent ce fel de lucrare ar vrea ca ei să facă, indiferent de datoria pe care le-ar da-o de făcut, în ceea ce privește chestiuni importante și neînsemnate deopotrivă, chiar și în ceva atât de simplu cum ar fi să transmită ocazional un mesaj – ei nu vor să o facă. Ei, autoproclamați credincioși în Dumnezeu, nu pot îndeplini nici măcar sarcini cu privire la care un non-credincios ar putea fi căutat să ajute. Acesta este un refuz de a accepta adevărul și un refuz de a face o datorie. Indiferent cum îi îndeamnă frații și surorile, ei refuză acest lucru și nu-l acceptă; când biserica le rânduiește o anumită datorie pe care să o facă, ei o ignoră și oferă scuze din abundență ca s-o refuze. Aceștia sunt oameni care refuză să facă îndatoriri. Pentru Dumnezeu, astfel de oameni s-au retras deja. Retragerea lor nu reprezintă o chestiune care ține de faptul că i-a îndepărtat sau i-a scos din registre casa lui Dumnezeu; mai degrabă, înseamnă că ei înșiși nu au credință adevărată – ei nu se recunosc a fi credincioși în Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul doisprezece: Vor să se retragă atunci când nu au statut sau nu au speranța de a câștiga binecuvântări”). Citind cuvintele lui Dumnezeu, inima mi-a stat în loc o clipă și m-am gândit: „Nu mi-am dat seama că refuzul de a-ți face datoria este o chestiune atât de gravă, care ar putea atrage după sine eliminarea de către Dumnezeu! Acum, când lucrarea de evanghelizare are nevoie de oameni care să coopereze, ar trebui să iau în considerare inima lui Dumnezeu și să-mi asum datoria de supraveghetor, să fac ceea ce se cuvine să fac, dar mă tot eschivez de la datoria mea, temându-mă că sănătatea mea s-ar putea șubrezi. Nu este și acesta un refuz de a-mi face datoria? Așadar, oare asta nu-L va determina pe Dumnezeu să mă elimine?” Acest gând m-a înfricoșat foarte tare. Am simțit că totul se terminase pentru mine și că nu-mi mai rămânea nicio șansă de mântuire și regretam înainte de toate faptul că îmi respinsesem datoria. Dar ce făcusem era bun făcut, trecutul nu-l mai puteam schimba. Brusc, inima mi s-a strâns ghem și m-am simțit complet deznădăjduită. În acele zile, mi-am simțit inima grea, ca sub apăsarea unui bolovan. Mi-am dat seama că eram într-o stare greșită, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, n-ar fi trebuit să-mi refuz datoria. Sunt dispusă să mă supun și să caut intenția Ta.”

Într-o zi, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Când un om este expus de Dumnezeu, cum ar trebui să trateze acest lucru și ce alegere ar trebui să facă? Trebuie să caute adevărul și nu ar trebui, sub nicio formă, să devină confuz. Este bine să experimentezi judecata și mustrarea lui Dumnezeu și să-ți vezi corupția așa cum este cu adevărat, deci de ce ești negativ? Dumnezeu te expune ca să poți câștiga înțelegere de sine și ca să te mântuiască. De fapt, firea coruptă pe care o dezvălui provine din natura ta. Nu este vorba că Dumnezeu vrea să te expună, dar dacă nu te expune, oare nu tot o vei dezvălui? Înainte să crezi în Dumnezeu, El încă nu te expusese, așadar tot ce trăiai nu era oare o fire coruptă satanică? Ești un om care trăiește după o fire satanică. Aceste lucruri nu ar trebui să te șocheze. Când dezvălui puțină corupție, asta te sperie de moarte și crezi că totul s-a terminat pentru tine, că Dumnezeu nu te vrea și că tot ce ai făcut este în zadar. Nu reacționa exagerat. Dumnezeu mântuiește oameni corupți, nu roboți” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să identificăm natura-esență a lui Pavel”). Ceea ce-mi reamintea Dumnezeu prin cuvintele Sale m-a făcut să înțeleg că, rânduind situații și dezvăluindu-mă, El nu mă condamna și nu intenționa să mă elimine, ci mai curând se folosea de judecata aspră a cuvintelor Sale pentru a mă determina să caut adevărul, să recunosc în sufletul meu acele gânduri, puncte de vedere și intenții greșite care fuseseră denaturate, purificându-mi și transformându-mi firea coruptă. Asta însemna responsabilitate față de viața mea. Însă eu nu căutasem intenția lui Dumnezeu, iar când mă confruntasem cu aspra judecată a cuvintelor Sale, nu reflectasem asupra mea, nici nu învățasem vreo lecție. Mă îndoisem de Dumnezeu și Îl înțelesesem greșit, gândindu-mă că El voia să mă elimine, ceea ce mă făcuse să mă simt negativă și să mă condamn singură. Mi-am dat seama cât de răzvrătită fusesem! Nu voiam să continui așa. Eram dispusă să caut adevărul și să-mi însușesc lecțiile în acest mediu rânduit de Dumnezeu.

În timpul căutării mele, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă o persoană dorește să trăiască o viață valoroasă și semnificativă, trebuie să urmărească adevărul. În primul și în primul rând, ar trebui să aibă o perspectivă corectă asupra vieții, precum și gândurile și punctele de vedere corecte asupra diverselor chestiuni mari și mărunte cu care se confruntă în viață și pe calea vieții sale. De asemenea, ar trebui să privească toate aceste chestiuni din perspectiva și din postura corectă, în loc să abordeze diversele probleme pe care le întâmpină de-a lungul vieții sau în viața de zi cu zi folosind gânduri și puncte de vedere extreme sau radicale. Desigur, nici nu trebuie să privească aceste lucruri dintr-o perspectivă laică și, în schimb, ar trebui să renunțe la astfel de gânduri și puncte de vedere negative și incorecte. […] Ca să dau un exemplu, să spunem că o persoană s-a îmbolnăvit de cancer și se teme să nu moară. Refuză să accepte moartea și se roagă constant lui Dumnezeu să o protejeze de moarte și să-i prelungească viața cu câțiva ani. Ea nutrește emoțiile negative de tulburare, îngrijorare și neliniște trecând prin fiecare zi […]. Exact ca alți oameni, a crezut în Dumnezeu și și-a făcut datoria și, la suprafață, nu părea să existe nicio diferență între ea și oricine altcineva. Când a experimentat boala și moartea, s-a rugat lui Dumnezeu și tot nu și-a abandonat datoria. A continuat să lucreze, chiar la același nivel la care lucrase înainte. Totuși, există ceva ce oamenii ar trebui să înțeleagă și să discearnă: gândurile și punctele de vedere pe care le nutrea această persoană erau în mod consecvent negative și eronate. Indiferent de amploarea suferinței sale sau de prețul pe care l-a plătit în timp ce-și făcea datoria, a nutrit aceste gânduri și puncte de vedere eronate în ceea ce urmărea. A fost constant stăpânită de ele și și-a adus emoțiile negative în datoria ei, căutând să-I ofere lui Dumnezeu îndeplinirea datoriei sale în schimbul propriei supraviețuiri, pentru a-și atinge scopul. Obiectivul a ceea ce urmărea nu a fost să înțeleagă sau să dobândească adevărul, sau să se supună tuturor orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu. Obiectivul a ceea ce urmărea a fost exact la polul opus. Ea a vrut să trăiască în conformitate cu voia și cerințele proprii, obținând ceea ce dorea să urmărească. A vrut să-și rânduiască și să-și orchestreze propria soartă, ba chiar și propria viață și moarte. Și, astfel, la sfârșitul călătoriei, finalul său a fost că nu a câștigat absolut nimic. Nu a obținut adevărul și, în cele din urmă, a tăgăduit existența lui Dumnezeu și și-a pierdut credința în El. Nici măcar când se apropia moartea, nu a reușit să înțeleagă cum ar trebui să trăiască oamenii și cum ar trebui să trateze o ființă creată orchestrările și rânduielile Creatorului. Acesta este lucrul cel mai jalnic și mai tragic la ea. Chiar și în pragul morții, nu a reușit să înțeleagă că, de-a lungul vieții unei persoane, totul este sub suveranitatea și rânduiala Creatorului. Dacă vrea Creatorul să trăiești, atunci, chiar dacă ești chinuit de o boală mortală, nu vei muri. Dacă vrea Creatorul să mori, atunci, chiar dacă ești tânăr, sănătos și puternic, când ți se împlinește sorocul, trebuie să mori. Totul este sub suveranitatea și rânduiala lui Dumnezeu, aceasta este autoritatea lui Dumnezeu și nimeni nu se poate ridica deasupra ei. Ea nu a reușit să priceapă un lucru atât de simplu – nu este jalnic? (Ba da.) În ciuda faptului că a crezut în Dumnezeu, că a participat la adunări, a ascultat predici și și-a făcut datoria, în ciuda faptului că a crezut în existența lui Dumnezeu, a refuzat în mod repetat să recunoască faptul că destinul uman, inclusiv viața și moartea, este în mâinile lui Dumnezeu și nu ține de voia omului. Nimeni nu moare pur și simplu pentru că vrea acest lucru și nimeni nu supraviețuiește doar pentru că vrea să trăiască și se teme de moarte. Nu a reușit să priceapă un lucru atât de simplu, nu a reușit să-l identifice nici măcar când s-a confruntat cu moartea iminentă și tot nu a știut că viața și moartea unei persoane nu sunt hotărâte de aceasta, ci depind, în schimb, de predestinarea Creatorului. Nu este tragic acest lucru? (Ba da.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (6)”]. După ce am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu, am izbucnit în lacrimi. Mă gândisem că, întrucât credeam în Dumnezeu de atâția ani, dobândisem câteva adevăruri-realități, dar nici nu-mi trecea prin minte că nu înțelesesem deloc suveranitatea lui Dumnezeu și că nu știam să experimentez lucrarea Lui. Când mă îmbolnăvisem, nu acceptasem asta ca venind de la Dumnezeu; nu căutasem adevărul, și nici nu învățasem lecții din asta. În schimb, trăisem conform punctelor de vedere ale non-credincioșilor, gândindu-mă că boala era cauzată de extenuare și că principala mea preocupare trebuia să fie să-mi îngrijesc trupul, crezând că numai în felul acesta organismul meu avea să se înzdrăvenească și că, altminteri, aveam să sfârșesc asemenea tatălui meu și poate chiar să mor într-o zi din cauza acestei boli. Pentru a scăpa de boală cât mai repede posibil, mă repezisem să încerc toate leacurile de care auzeam. Mă temusem că grijile și extenuarea mi-ar agrava boala, așa că evitasem să rezolv probleme legate de lucrarea mea, iar pe nou-veniții pe care trebuia să-i susțin îi transferasem altora. Avusesem pentru datoria mea un simț al poverii din ce în ce mai mic. Când conducătorul a vrut să mă promoveze în funcția de supraveghetor al lucrării, refuzasem acea datorie de teamă că grijile și oboseala mi-ar putea crește tensiunea și provoca un AVC. Deși crezusem în Dumnezeu, nu mă încrezusem în atotputernicia și suveranitatea Lui, nici nu avusesem credința că viața mea era în mâinile Sale. Toate gândurile mele fuseseră îndreptate spre cum să-mi păstrez sănătatea, ca și cum o stare bună de sănătate s-ar datora exclusiv eforturilor proprii, neavând nimic de-a face cu suveranitatea lui Dumnezeu. Nu mă purtasem defel ca o credincioasă! M-am gândit la ce ne spune necontenit Dumnezeu în părtășia Sa, învățându-ne să privim oamenii și lucrurile pe baza cuvintelor Sale și având drept criteriu adevărul. În ceea ce privește sănătatea mea, de ce boală aș putea suferi, când m-aș putea îmbolnăvi și când aș putea muri, Dumnezeu le-a hotărât dinainte pe toate. Dacă Dumnezeu vrea ca eu să mor, indiferent cât de bine m-aș îngriji, n-aș putea trăi, iar dacă El vrea ca eu să trăiesc, chiar de-aș suferi de o boală gravă, n-aș muri. Așa cum acei oameni înstăriți, care mănâncă zi de zi cele mai bune mâncăruri pentru a-și păstra sănătatea, nu pot ocoli totuși moartea când le vine ceasul, în vreme ce, dintre numeroșii oameni obișnuiți care n-au încotro și mănâncă mese simple și frugale, foarte mulți trăiesc vreme îndelungată. Până și non-credincioșii recunosc faptul că viețile oamenilor sunt hotărâte dinainte în Ceruri. După mulți ani de credință în Dumnezeu, în care mâncasem și băusem atât de multe dintre cuvintele Sale, tot nu înțelegeam nici măcar acest lucru elementar. Credința mea era cu totul jalnică! Nu privisem lucrurile conform cuvintelor lui Dumnezeu, nici nu căutasem adevărul. Mă gândisem constant la modalități de a-mi păstra sănătatea, nelăsând absolut niciun loc pentru Dumnezeu în inima mea. Ce deosebire era între mine și un non-credincios? Faptul că Dumnezeu îngăduise să mă îmbolnăvesc avea scopul de a mă face să caut adevărul și să învăț lecții din asta, de a curăți și schimba intențiile și punctele de vedere incorecte din sufletul meu și de a mă întoarce de pe calea greșită. Aceasta era mântuirea pe care mi-o oferea Dumnezeu. Dacă eu continuam așa și nu învățam lecții, atunci chiar dacă boala mea ar fi dat înapoi, n-aș fi dobândit niciun adevăr, iar această experiență ar fi fost irosită. După ce am înțeles intenția lui Dumnezeu, nu m-am mai simțit la fel de constrânsă de boala mea ca înainte. Mi-am ajustat corespunzător programul obișnuit de muncă și odihnă, iar mintea mea a început să se axeze pe datorie, așa încât, de fiecare dată când eram foarte ocupată, uitam că eram încă bolnavă. Uneori uitam chiar să-mi iau medicamentele sau să-mi măsor tensiunea, fără ca asta să-mi creeze disconfort. În adâncul sufletului, știam că, indiferent ce boală se abate asupra unui om, totul se află în mâinile lui Dumnezeu, iar temerile și grijile omului aceluia sunt inutile. Acestea, pe lângă faptul că nu schimbă nimic, te fac, de asemenea, să te lași înșelat și chinuit de Satana și să trăiești într-o suferință și mai mare.

Mai târziu, o soră mi-a reamintit că, dacă nu suntem dispuși să ne asumăm îndatoriri importante atunci când ne confruntăm cu boala și trăim copleșiți de emoții negative, fiind abătuți și îngrijorați, aceasta are legătură cu opiniile noastre despre ce trebuie să urmărim și cu intenția noastră de a dobândi binecuvântări. În urma celor spuse de soră, am căutat și am reflectat asupra acestui aspect. Am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Înainte să decidă să-și facă datoria, în adâncul inimilor lor, antihriștii debordează de așteptări față de perspectivele lor, de câștigarea binecuvântărilor, a unei destinații bune și chiar a unei cununi și au încredere deplină că vor obține aceste lucruri. Vin în casa lui Dumnezeu ca să-și facă datoria cu astfel de intenții și aspirații. Așadar, îndeplinirea datoriei lor conține sinceritatea, credința adevărată și loialitatea pe care le cere Dumnezeu? În acest moment, încă nu se pot vedea loialitatea, credința sau sinceritatea lor adevărată, pentru că toți au o mentalitate întru totul tranzacțională înainte să-și facă datoria; toți iau decizia de a-și face datoria în funcție de interese și, de asemenea, pe baza ambițiilor și dorințelor debordante pe care le aveau deja. Care este intenția antihriștilor când își fac datoria? De a face o înțelegere, de a face un schimb. Se poate spune că acestea sunt condițiile pe care le stabilesc pentru a-și face datoria: «Dacă îmi fac datoria, atunci trebuie să obțin binecuvântări și să am o destinație bună. Trebuie să obțin toate binecuvântările și beneficiile despre care dumnezeu a spus că sunt pregătite pentru omenire. Dacă nu le pot obține, atunci nu voi face această datorie.» Vin în casa lui Dumnezeu ca să-și facă datoria cu astfel de intenții, ambiții și dorințe. Se pare că au o oarecare sinceritate și, desigur, pentru cei care sunt credincioși noi și care abia încep să-și facă datoria, se poate numi și entuziasm, dar nu există deloc credință sau loialitate reală în asta; există doar acel grad de entuziasm. Nu se poate numi sinceritate. Judecând după această atitudine pe care antihriștii o au față de datoria lor, aceasta este una complet tranzacțională și plină de dorințele lor de beneficii, precum a câștiga binecuvântări, a intra în Împărăția Cerurilor, a câștiga o cunună și a primi recompense. Așadar, din exterior, pare că mulți antihriști, înainte să fie excluși, își fac datoria și chiar s-au lepădat de mai multe lucruri și au suferit mai mult decât o persoană obișnuită. Lucrurile pe care le sacrifică și prețul pe care îl plătesc sunt egale cu cele sacrificate și plătite de Pavel și nici nu aleargă de colo-colo mai puțin decât Pavel. Acesta este un lucru pe care îl poate vedea toată lumea. În ceea ce privește comportamentul lor și hotărârea lor de a suferi și de a plăti prețul, nu se cuvine să nu primească nimic. Cu toate acestea, Dumnezeu nu apreciază o persoană pe baza comportamentului ei exterior, ci pe baza esenței și a firii ei, a lucrurilor pe care le dezvăluie și a naturii și esenței fiecărui lucru pe care îl face” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a șaptea)”]. Cuvintele lui Dumnezeu expuneau întocmai starea mea. După ce am ajuns să cred în Dumnezeu, indiferent ce datorie îmi rânduia biserica, nu mă sustrăgeam niciodată de la ea, și în ciuda faptului că am avut de înfruntat piedici din partea familiei mele non-credincioase, persecuții din partea Partidului Comunist sau batjocoriri și ponegriri din partea oamenilor, oricât de dificilă sau de jalnică ar fi fost situația, hotărârea de a-mi face datoria nu mi-a fost nicicând zdruncinată. Așadar, credeam că Dumnezeu avea cu siguranță să-și amintească de toate sacrificiile mele, dar faptul de a suferi de tensiune crescută a dezvăluit pe de-a-ntregul dorința mea de a primi binecuvântări. Credeam că, atâta vreme cât eram sănătoasă și puteam continua să-mi fac datoria, exista o șansă de mântuire. Dar când îndeplinirea datoriei a presupus ca eu să sufăr și să plătesc un preț, m-am îngrijorat că asta avea să-mi deterioreze sănătatea și că aveam să mor fără a primi binecuvântări, așa că mi-am tratat datoria cu superficialitate, fără pic de loialitate reală. Cauza acestui fapt era în totalitate controlul exercitat de gânduri și puncte de vedere satanice precum „Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate” și „Unde e viață, e speranță”. Când m-am confruntat cu o boală care mi-ar fi putut pune viața în pericol, nu am fost dispusă să sufăr și să mă consum, petrecându-mi tot timpul îngrijorându-mă cu privire la finalul și la destinația mea și tratându-mi datoria într-un mod superficial și fără un simț al poverii, ba chiar refuzând-o uneori. Spuneam adeseori că îmi fac datoria pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu, dar acum mi-am dat seama că eram motivată în îndeplinirea datoriei mele de dorința de a primi binecuvântări. Deși în aparență făceam unele sacrificii și mă consumam ca și cum i-aș fi fost loială lui Dumnezeu, în realitate, nu dovedeam deloc sinceritate autentică față de El. Totul era o chestiune care ținea de tranzacționare și de viclenie. Am văzut că firea mea era într-adevăr vicleană și ticăloasă și că suferința și consumarea mea erau pur și simplu încercări de a mă târgui cu Dumnezeu. Mergeam pe calea unui antihrist! M-am gândit cum S-a întrupat Dumnezeu pentru a cuvânta și a ne furniza o bogăție de adevăruri, cum a dat atât de mult pentru noi fără a cere nimic în schimb și cum iubirea și mântuirea Lui sunt sincere și autentice, în vreme ce eu îmi făceam datoria numai pentru propriul câștig și pentru binecuvântări, până și modul modest în care m-am consumat fiind o încercare de a mă târgui cu Dumnezeu; mi-am dat seama cât de egoistă și de lipsită de conștiință eram! Nu puteam continua în felul acesta. Trebuia să mă pocăiesc de îndată. Indiferent dacă aveam să primesc binecuvântări sau să fiu urmărită de neșansă, trebuia să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și să-mi fac bine datoria.

După aceea, am citit alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Toți trebuie să înfrunte moartea în viața aceasta, adică moartea este lucrul pe care toți trebuie să-l înfrunte la sfârșitul călătoriei lor. Totuși, există multe atribute diferite ale morții. Unul dintre acestea este că, la momentul predestinat de Dumnezeu, tu ți-ai îndeplinit misiunea și Dumnezeu trage o linie sub viața ta trupească, iar aceasta ajunge la sfârșit, deși asta nu înseamnă că viața ta s-a încheiat. Când o persoană este lipsită de trup, viața ei s-a încheiat – așa stau lucrurile? (Nu.) Forma în care viața ta există după moarte depinde de felul în care ai tratat, în timpul vieții, lucrarea și cuvintele lui Dumnezeu – acest lucru este foarte important. Forma în care exiști după moarte sau dacă vei exista sau nu va depinde de atitudinea pe care o ai față de Dumnezeu și adevăr în timpul vieții. Dacă, în timpul vieții, atunci când înfrunți moartea și tot felul de boli, atitudinea ta față de adevăr este una de răzvrătire, împotrivire și aversiune față de adevăr, atunci, când vine vremea ca viața ta trupească să se sfârșească, în ce fel vei exista după moarte? Cu siguranță vei exista într-un alt fel, iar viața ta sigur nu va continua. Dimpotrivă, dacă, în timpul vieții, atunci când ești conștient în trupul tău, atitudinea ta față de adevăr și de Dumnezeu este una de supunere și loialitate și ai credință adevărată, atunci, chiar dacă viața ta trupească ajunge la final, viața ta va continua să existe într-o altă formă, într-o altă lume. Aceasta este una dintre explicațiile morții” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (4)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am simțit inima mult mai ușoară. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că toți ne vom confrunta cu moartea, dar că natura fiecărei morți este diferită. Unii oameni urmăresc adevărul și își fac îndatoririle cu loialitate, și chiar dacă mor, iar viața lor se sfârșește, asta nu înseamnă că nu au fost mântuiți. Ei și-au săvârșit misiunea în viață și s-au întors la Dumnezeu. Asta înseamnă a trăi sub o altă formă. Am înțeles, de asemenea, că mântuirea nu are legătură cu viața sau cu moartea, ci depinde mai degrabă de atitudinea față de Dumnezeu și de adevăr. Urmărirea adevărului, concentrarea asupra gestionării problemelor în conformitate cu adevărurile-principii și supunerea adevărată și teama autentică față de Dumnezeu reprezintă standardul pentru mântuire. Totuși, când m-am confruntat cu boala, m-am complăcut în starea mea de rău, incapabilă să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și tratându-mi datoria cu frivolitate sau chiar refuzând-o. Chiar dacă mă îngrijeam cu atenție de trupul meu, fără să urmăresc adevărul și să-mi schimb firea, tot n-aș fi putut fi mântuită. Eram mereu îngrijorată în privința bolii mele și nu voiam să-mi fac griji sau să mă obosesc făcându-mi datoria, și cu atât mai puțin să accept însărcinări importante. Deși nu-mi făceam prea multe griji și nu plăteam un preț însemnat, nu-mi îndeplinisem responsabilitățile care îi revin unei ființe create, lăsând în urmă regrete și obligații ireparabile. De câte ori mă gândeam la asta, conștiința îmi era tulburată. Abia în acel moment am înțeles cu-adevărat că, indiferent de starea ta fizică pe durata vieții tale, numai urmărirea adevărului și îndeplinirea cât mai bine a datoriei dau vieții valoare și sens și că aceasta este, chiar și atunci când ești bolnav sau obosit, o variantă mult mai bună decât să-ți petreci întreaga viață în deșertăciune. Dându-mi seama de asta, am dobândit motivația de a-mi face datoria și am hotărât în sinea mea să urmăresc adevărul și să-mi fac datoria cu râvnă, iar dacă s-ar fi întâmplat ca Dumnezeu să-mi dea o altă ocazie, n-aveam să mai țin seama de trupul meu.

Trei luni mai târziu, conducătorul a rânduit iarăși ca eu să supraveghez lucrarea de evanghelizare. Am știut că era o ocazie dată de Dumnezeu pentru a mă pocăi și că nu mai puteam continua să-mi fac griji în legătură cu boala mea, așa că am acceptat această datorie. În cursul cooperării concrete la îndeplinirea datoriei, m-am confruntat cu multe dificultăți, iar uneori m-am simțit puțin obosită, și încă mă mai îngrijoram că organismul meu ar putea să nu facă față, așa că mă rugam lui Dumnezeu, încredințându-mi boala în mâinile Sale. Indiferent dacă boala mea s-ar fi agravat sau nu, nu voiam să-mi mai amân datoria. După ce mă rugam, inima mea nu se mai simțea constrânsă. Mi-am organizat în mod rezonabil programul de muncă și odihnă, iar când mă confruntam cu dificultăți legate de lucrare, discutam despre soluții cu surorile cu care cooperam. Felul acesta de a practica nu era atât de obositor pe cât crezusem, și am descoperit că poverile pe care mi le dădea Dumnezeu erau toate pe măsura capacității mele de a îndura. Într-o zi, am văzut-o pe sora-gazdă luându-și tensiunea, așa că mi-am luat-o și eu; spre uimirea mea, aveam tensiunea normală. I-am mulțumit lui Dumnezeu din adâncul inimii!

Cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care mi-au corectat perspectivele false legate de ce anume trebuie urmărit, și am dobândit o oarecare înțelegere și experiență cu privire la suveranitatea lui Dumnezeu și la predestinare. Am înțeles, de asemenea, că faptul de a crede în Dumnezeu nu ar trebui să se rezume la căutarea de binecuvântări și că numai urmărind adevărul, supunându-te orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu și făcându-ți bine datoria de ființă creată poți trăi o viață valoroasă și plină de sens. Slavă lui Dumnezeu!