de Jingmo, Statele Unite

Lucrez în cadrul bisericii făcând coloane sonore pentru filme de mai mult de patru ani. Datorită nevoilor bisericii, câteva surori și frați din jurul meu erau adesea transferați în îndatoririle lor, unii fiindcă le lipseau abilitățile, după care li s-au atribuit alte îndatoriri. Toate acestea mi-au dat un sentiment de instabilitate. M-am gândit: „Dacă într-o zi sunt transferată, nu știu ce datorie va fi rânduită pentru mine. Dacă e o lucrare la care nu mă pricep sau sunt ineficientă, aș putea fi transferată din nou. Dacă nu există niciodată o datorie potrivită pentru mine, oare asta nu înseamnă că voi fi alungată și că nu pot fi mântuită?” Când m-am gândit la asta, chiar n-am vrut să fiu transferată, dar m-am simțit norocoasă că datoria mea era stabilă în acel moment. Ulterior, volumul de lucru al echipei noastre a scăzut treptat, iar câțiva dintre frații și surorile mele au fost transferate la alte îndatoriri, așa că am început să-mi fac griji, gândindu-mă: „Nu am cele mai bune aptitudini profesionale, poate că și eu voi fi transferată. Nu am alte abilități speciale, așa că, dacă nu fac coloane sonore, ce altceva pot face? Dacă ajung să nu îndeplinesc nicio datorie, oare nu-i același lucru cu a fi alungată?” Mult timp am trăit în starea acesta de îngrijorare și frică. Indiferent cine era transferat în jurul meu, eram mereu îngrijorată cu privire la viitorul meu.

Anul trecut în iulie, liderul mi-a cerut să lucrez cu jumătate de normă în timpul meu liber. După ce mi-a prezentat lucrarea, liderul a spus cu dezinvoltură: „Această lucrare va continua, așa că instalează-te și fă bine această lucrare.” Când am auzit asta, inima mi s-a luminat, fiindcă această lucrare părea mai stabilă și de durată decât cea a coloanelor sonore. Oamenii din această echipă păreau să fie aceiași câțiva oameni. Unii dintre ei făcuseră această lucrare timp de șase sau șapte ani și nu fuseseră niciodată transferați. Părea o lucrare mai bună! Trebuia să practic și s-o stăpânesc cât de curând posibil. Dacă într-o zi eram transferată, tot aveam un plan de rezervă. Atât timp cât practicam bine și nu făceam greșeli majore, puteam continua să fac lucrarea asta pentru totdeauna și nu trebuia să-mi fac griji că aș fi alungată fiindcă nu mai aveam o datorie. Acest gând era foarte liniștitor și m-a făcut foarte fericită. Am simțit că faptul că am primit o oportunitate atât de bună chiar era harul lui Dumnezeu. Din clipa aceea, am dat o atenție specială acestei lucrări cu jumătate de normă. Când întâlneam lucruri pe care nu le înțelegeam, îi întrebam pe ceilalți frați și surori, sperând că le voi stăpâni repede.

Pe neașteptate, după aproximativ două săptămâni, lucrarea coloanelor sonore a început să se aglomereze, așa că nu aveam mult timp sau energie să mă ocup de lucrarea mea cu jumătate de normă, dar tot voiam să mă axez pe aceasta, fiindcă îmi făceam griji că dacă nu-mi terminam lucrarea atribuită, existau șanse mari de a pierde acest plan de rezervă. Așadar, am amânat lucrarea coloanelor sonore cât de mult am putut, gândindu-mă că o întârziere de câteva zile n-ar fi trebuit să afecteze nimic. Însă fiindcă mă grăbeam, eram adesea zăpăcită, iar în lucrarea mea cu jumătate de normă, eram deseori neglijentă sau făceam aceleași greșeli în mod repetat. Liderul de echipă a văzut că-mi petreceam tot timpul făcând lucrarea cu jumătate de normă, provocând întârzieri în lucrarea mea principală, și mi-a cerut să mă gândesc dacă puteam face ambele slujbe. Deși știam că nu mă puteam ocupa de ambele slujbe și că provocam întârzieri în lucrarea coloanelor sonore, tot nu voiam să recunosc asta, fiindcă știam că odată ce spuneam că lucrurile erau prea aglomerate, probabil că avea să mi se ia lucrarea cu jumătate de normă, ceea ce putea însemna că aveam să-mi pierd această lucrare de durată și stabilă. Nu puteam să accept asta, așa că am găsit scuze pentru liderul de echipă, spunând că erau sarcini urgente în ambele lucrări, care au apărut în același timp, dar că astfel de situații apăreau doar ocazional, nu majoritatea timpului. Am adăugat că încă eram o novice în lucrarea mea cu jumătate de normă, dar că avea să fie mai bine odată ce mă familiarizam cu ea și că doar aveam nevoie de puțin timp ca să mă obișnuiesc cu lucrurile. Am spus: „În plus, deși sunt mai ocupată ca înainte, mi-a ocupat timpul în care îmi fac datoria.” Liderul de echipă n-a mai spus nimic după aceea.

Câteva zile mai târziu, mi-a reamintit să caut mai mult despre două locuri de muncă și să găsesc felul în care să practic conform voii lui Dumnezeu. A spus și că putea vedea că țineam neapărat să-mi păstrez slujba cu jumătate de normă și mi-a cerut să reflectez și să văd dacă aveam sau nu vreo perspectivă sau intenție greșită. Când l-am auzit pe liderul de echipă spunând asta, am recunoscut că voiam să-mi păstrez a doua slujbă, dar că eu consideram că prioritizam corespunzător lucrarea. Petreceam mai mult timp ocupându-mă de oricare dintre lucrări era mai urgentă, ceea ce părea lucrul corect de făcut. Puțin mai târziu, mi-am dat seama că, în spatele avertizării de la lider, era voia lui Dumnezeu și că trebuia să reflectez cum trebuie asupra mea. Am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule, știu că avertizarea liderului de echipă conține voia ta, dar nu știu de unde să încep să reflectez asupra mea. Mă simt puțin tristă, așa că Îți cer să mă luminezi și să mă îndrumi.” După ce m-am rugat, m-am întrebat de ce liderul de echipă mi-a amintit să reflectez asupra atitudinii pe care o aveam față de datoria mea. Putea să fie din cauză că aveam intențiile greșite în datoria mea? Am realizat că, înainte să am slujba cu jumătate de normă, încă îmi prețuiam lucrarea coloanelor sonore. Mă gândeam la ea ca la singura mea cale de scăpare și mă temeam să n-o pierd. Când am început a doua slujbă și am văzut că era mai stabilă și de durată decât lucrarea mea principală, am vrut să fac tot ce-mi stătea în putință ca să o păstrez. Credeam că doar dacă aveam o datorie stabilă și de durată și nu eram înlocuită, aveam garanția mântuirii. Atunci am realizat în sfârșit că felul în care îmi îndeplineam datoria era întinat de propriile intenții. Majoritatea celorlalți frați și surori care au fost transferați se puteau ocupa corect de ea. De ce erau gândurile mele atât de complicate? De ce aveam atâtea griji și temeri? Am continuat să mă rog lui Dumnezeu, să caut și să găsesc părți relevante din cuvântul lui Dumnezeu ca să le citesc.

Un pasaj în care Dumnezeu dezvăluie firea antihriștilor a fost foarte specific stării mele. Dumnezeu spune: „Când se face o simplă ajustare la datoria lor, oamenii ar trebui să răspundă printr-o atitudine de ascultare, să facă așa cum le spune casa lui Dumnezeu și ceea ce sunt capabili și, indiferent de ceea ce fac, să facă acel lucru pe cât de bine le permite puterea lor, din toată inima și din toată puterea lor. Ceea ce a făcut Dumnezeu nu este din greșeală. Un adevăr atât de simplu poate fi practicat cu puțină conștiință și raționalitate, dar acest lucru depășește abilitățile antihriștilor. […] Antihriștii nu ascultă niciodată de rânduielile casei lui Dumnezeu și întotdeauna leagă strâns datoria, faima și statutul lor de speranța pe care o au pentru binecuvântări și viitoarea lor destinație, de parcă, odată ce și-au pierdut datoria, reputația și statutul, nu va mai fi nicio speranță să obțină binecuvântări și recompense, iar acest lucru asta ar fi de parcă și-ar pierde viața. Prin urmare, trebuie să se păzească de liderii și lucrătorii casei lui Dumnezeu, pentru a-și păstra visul de a obține binecuvântări, de a fi răsfățați. Ei se agață de reputația și statutul lor, deoarece cred cp este singura lor speranță pentru a obține binecuvântări. Un antihrist vede faptul de a fi binecuvântat ca fiind mai măreț decât cerurile însele, mai măreț decât viața, mai important decât urmărirea adevărului, schimbarea firii sau mântuirea personală și mai important decât a-și îndeplini bine datoria și de a fi o ființă creată care corespunde standardelor. Crede că a fi o ființă creată care e la standardul cerut, a-și face bine datoria și a fi mântuit sunt lucruri neînsemnate care nu merită menționate, în timp ce dobândirea binecuvântărilor este singurul lucru din întreaga lor viață ce nu poate fi uitat niciodată. Indiferent ce situație înfruntă, indiferent cât de importantă sau neînsemnată este, el e incredibil de precaut și atent și-și lasă întotdeauna o cale de scăpare” („Vor să se retragă atunci când nu există statut sau speranță de a câștiga binecuvântări” în Demascarea antihriștilor). Dezvăluirea pe care Dumnezeu o face despre atitudinea antihriștilor față de transferurile între îndatoriri s-a potrivit complet cu atitudinea mea. Îmi frământam creierii încercând să-mi păstrez slujba secundară fiindcă voiam o datorie de durată și stabilă ca să rămân în casa lui Dumnezeu și să nu fiu alungată. Tot ce făceam era ca să câștig binecuvântări. Acesta era adevăratul meu scop. De fapt, la orice datorie e transferat un om în cadrul bisericii, asta se bazează pe nevoile lucrării și e complet normal. Dar antihriștii au o fire rea, așadar se gândesc la această chestiune într-un mod anormal. Ei cred că nu poți avea încredere în nimeni în casa lui Dumnezeu și că nimănui nu-i pasă de ei. Ei cred că, în timp ce sunt transferați dintr-un loc într-altul, dacă nu sunt atenți, vor fi alungați și-și vor pierde destinația, așa că trebuie să planifice cu grijă și să se pregătească, să fie în alertă și să aibă un plan de rezervă. Doar atunci au garanția unui final și a unei destinații. Pentru antihriști, binecuvântările sunt mai importante decât îndeplinirea datoriei sau decât mântuirea. Nu erau părerile mele la fel ca ale unui antihrist? Eram mereu în gardă să nu fiu transferată din datoria mea. Ce-aș fi făcut dacă aș fi fost transferată într-o zi? Dacă era o lucrare la care nu mă pricepeam, eram infericientă și eram transferată din nou? Dacă, într-o zi, nu aveam o datorie de îndeplinit, n-aș fi fost alungată? Când m-am gândit la asta, am început să mă îngrijorez. Ca un antihrist, aveam o minte foarte complexă și rea și-mi era teamă să nu ajung într-o fundătură, așa că am vrut să mă agăț de o slujbă pe care am crezut c-o puteam face vreme îndelungată și să nu-i dau drumul, exact ca un necredincios care urmărește un „bol de orez din fier”. Visam să fac mereu o datorie sigură, până când se încheia lucrarea lui Dumnezeu și puteam să fiu mântuită și să intru în siguranță în Împărăția cerurilor. Ca să ating acest țel, am muncit din greu la slujba mea secundară, sperând s-o stăpânesc repede și mi-am oferit un plan de rezervă. Chiar dacă nu mă puteam descurca cu cele două slujbe, n-aș fi recunoscut asta niciodată. Când liderul de echipă a întrebat despre asta, am fost evazivă și am vrut să-mi păstrez sluja secundară chiar dacă asta însemna s-o întârzii pe cea principală, lucru care a ajuns să afecteze lucrarea. Abia atunci am văzut clar că-mi făceam datoria de dragul viitorului și destinației mele. Îmi foloseam datoria ca monedă de schimb pentru destinația mea. Tot ce făceam era ca să câștig binecuvântări. Oare asta nu înseamna că mă târguiam cu Dumnezeu și încercam să-L înșel? În trecut, mă rugam mereu lui Dumnezeu, spunând că-mi făceam datoria ca să răsplătesc iubirea lui Dumnezeu și să trăiesc o asemănare umană, însă când faptele m-au dezvăluit, am văzut că asta era o minciună! Era o înșelătorie!

Am citit alt pasaj din cuvântul lui Dumnezeu. „Ca ființă creată, când vii înaintea Creatorului, se cuvine să îți îndeplinești datoria. Acesta este lucrul potrivit de făcut și responsabilitatea de pe umerii tăi. Datorită faptului că ființele create își îndeplinesc îndatoririle, Creatorul a făcut o lucrare și mai importantă în rândul omenirii. El a realizat o etapă suplimentară a lucrării asupra omenirii. Și ce lucrare este aceasta? Ea oferă omenirii adevărul, permițându-i să câștige adevărul de la El în timp ce își îndeplinește îndatoririle și, astfel, să se lepede de firile sale corupte și să fie curățită. Astfel, oamenii ajung să împlinească voia lui Dumnezeu și să pășească pe calea cea bună în viață și, în cele din urmă, sunt capabili să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău, să obțină mântuirea deplină și să nu mai fie supuși chinurilor Satanei. Acesta este efectul pe care Dumnezeu vrea să-i determine pe oameni să-l obțină în cele din urmă prin îndeplinirea datoriei lor. Prin urmare, în timpul procesului de îndeplinire a datoriei tale, Dumnezeu nu te face doar să vezi un lucru clar și să înțelegi puțin adevăr, nici nu îți permite doar să te bucuri de harul și binecuvântările pe care le primești îndeplinindu-ți datoria ca ființă creată. Mai degrabă, El îți permite să fii curățit și mântuit și, în cele din urmă, să ajungi să trăiești în lumina chipului Creatorului. Această «lumină a chipului Creatorului» implică o cantitate mare de înțeles și conținut extins – nu vom vorbi despre acest lucru astăzi. Desigur, Dumnezeu va emite promisiuni și binecuvântări unor astfel de oameni și va face declarații diferite despre ei – aceasta este o altă chestiune viitoare. În ceea ce privește prezentul, ce primește oricine care vine înaintea lui Dumnezeu și care își îndeplinește datoria de ființă creată de la Dumnezeu? Ceea ce este cel mai valoros și mai frumos în rândul omenirii. Nicio ființă creată din sânul omenirii nu poate primi astfel de binecuvântări din mâna Creatorului printr-o simplă întâmplare. Un lucru atât de frumos și atât de măreț este strâmbat de teapa antihriștilor într-o tranzacție, în care ei solicită coroane și recompense din mâna Creatorului. O astfel de tranzacție transformă cel mai frumos și mai drept lucru în cel mai urât și mai rău. Nu asta fac antihriștii? Judecând după aceasta, sunt antihriștii răi? Sunt într-adevăr foarte răi! Aceasta este doar o manifestare a unui aspect al răutății lor” („Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a șaptea)” în Demascarea antihriștilor). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au străpuns inima. M-am simțit foarte îndatorată lui Dumnezeu. Dumnezeu spune că a fi capabili să ne facem datoria ca ființe create este cel mai frumos lucru din omenire, că este cel mai semnificativ și integru lucru și că nu toate ființele create pot obține această binecuvântare. Am realizat că așa era. Dintre toți oamenii din lume, Dumnezeu a rânduit ca eu să mă nasc în zilele de pe urmă și eu am norocul de a ține pasul cu lucrarea lui Dumnezeu în zilele de pe urmă și am șansa de a-mi îndeplini datoria și a experimenta lucrarea lui Dumnezeu. Nu oricine primește această binecuvântare. Acestea sunt harul și iubirea specială a lui Dumnezeu. Să îndeplinim o datorie în casa lui Dumnezeu, indiferent care este aceasta, e un lucru mai valoros și semnificativ decât a face orice pe lume, așa că ar trebui să fiu recunoscătoare și să prețuiesc asta. Mai mult decât atât, Dumnezeu, în mod dezinteresat, le-a furnizat mereu oamenilor adevărul. El le vorbește oamenilor față în față și îi hrănește din gura Sa, permițându-le să înțeleagă și să câștige adevărul în procesul prin care-și îndeplinesc îndatoririle și să progreseze treptat în viață. De-a lungul acestui proces, Dumnezeu nu cere nimic de la oameni. El vrea doar ca oamenii să-I accepte însărcinarea cu o inimă onestă și ascultătoare, să-și dea toată silința ca să-și îndeplinească bine datoria și, în final, să câștige adevărul, să scape de firile lor corupte și să fie mântuiți de Dumnezeu. Cât despre mine, am luat faptul minunat de a-mi îndeplini datoria ca o ființă creată, l-am transformat într-o tranzacție și am încercat să-mi dau datoria la schimb pentru binecuvântări. Chiar eram vicleană, înșelătoare și dezgustătoare pentru Dumnezeu.

După asta, m-am rugat adesea lui Dumnezeu referitor la starea mea, cerându-I să mă lumineze și să mă îndrume, ca să-mi pot înțelege problemele mai clar. Odată, în timpul devoționalelor mele, am citit cuvintele lui Dumnezeu. „Față de Dumnezeu și față de datoria lor, oamenii trebuie să aibă o inimă cinstită. Dacă o fac, vor fi persoane care se tem de Dumnezeu. Ce fel de atitudine au față de Dumnezeu cei cu o inimă cinstită? Cel puțin, ei au o inimă care se teme de Dumnezeu, o inimă care Îl ascultă pe Dumnezeu în toate lucrurile, nu caută binecuvântări sau nenorociri, nu spun nimic despre condiții, se lasă la mila lui Dumnezeu – aceștia sunt oameni cu o inimă cinstită. Cei care sunt mereu sceptici cu privire la Dumnezeu, cercetându-L tot timpul, încercând mereu să încheie o înțelegere cu El – sunt oameni cu o inimă cinstită? (Nu.) Ce se află în inimile unor astfel de oameni? Viclenie și răutate; ei cercetează mereu. Și ce anume cercetează ei? (Atitudinea lui Dumnezeu față de oameni.) Ei cercetează mereu atitudinea lui Dumnezeu față de oameni. Ce problema este aceasta? Și de ce cercetează acest lucru? Pentru că implică interesele lor vitale. În inimile lor, gândesc pentru ei înșiși: «Dumnezeu a creat aceste împrejurări pentru mine, El a făcut ca acest lucru să mi se întâmple. De ce a făcut asta? Acest lucru nu s-a întâmplat altor oameni – de ce a trebuit să mi se întâmple mie? Și care vor fi consecințele după aceea?» Acestea sunt lucrurile pe care le cercetează, își analizează profiturile și pierderile, binecuvântările și nenorocirile. Și în timp ce analizează aceste lucruri, sunt ei capabili să practice adevărul? Sunt ei capabili să asculte de Dumnezeu? Nu sunt. Și ce este produs de cugetările minții lor? Totul este de dragul lor, ei iau în considerare doar propriile interese. […] Și care este rezultatul final al cercetării făcute de oamenii care se gândesc mereu la propriile interese? Tot ce fac ei este să nu Îl asculte pe Dumnezeu și să I se împotrivească. Chiar și atunci când insistă să-și îndeplinească datoria, o fac într-o manieră nepăsătoare și superficială, cu o dispoziție negativă; în inimile lor, încă se gândesc cum să profite, să nu aibă ceva de pierdut. Acestea sunt motivele lor când își îndeplinesc datoria și, în acest sens, încearcă să se târguiască cu Dumnezeu. Ce fire este aceasta? E viclenie și este o fire rea. Aceasta nu mai este o fire coruptă obișnuită, ea a escaladat către răutate. Și când există acest tip de fire rea în inimile lor, aceasta este o luptă împotriva lui Dumnezeu! Ar trebui să fii lămurit cu privire la această problemă. Dacă oamenii Îl cercetează mereu pe Dumnezeu și încearcă să se târguiască atunci când își îndeplinesc datoria, o pot îndeplini în mod corespunzător? În niciun caz. Ei nu Îl venerează pe Dumnezeu cu spiritul lor și cu onestitate, nu au o inimă cinstită, ei urmăresc și așteaptă în timp ce își îndeplinesc datoria, abținându-se mereu – și care este rezultatul? Dumnezeu nu lucrează asupra lor, iar ei devin încurcați și confuzi, nu înțeleg principiile adevărului și acționează conform propriilor înclinații și eșuează mereu. Și de ce eșuează mereu? Pentru că inimile lor sunt prea lipsite de claritate și, atunci când li se întâmplă lucruri, ei nu reflectează asupra propriilor persoane sau nu caută adevărul pentru a găsi o soluție și insistă să facă lucrurile așa cum doresc, după propriile preferințe – cu rezultatul că eșuează întotdeauna când își îndeplinesc datoria. Ei nu se gândesc niciodată la lucrarea bisericii și nici la interesele casei lui Dumnezeu, complotează întotdeauna de dragul lor, fac mereu planuri pentru propriile interese, pentru mândrie și statut și nu numai că își îndeplinesc prost datoria, ci și întârzie și afectează lucrarea bisericii. Nu este asta rătăcire, neglijarea propriilor îndatoriri? Dacă oamenii își fac mereu planuri pentru propriile interese și perspective atunci când își îndeplinesc datoria și nu se gândesc la lucrarea bisericii sau la interesele casei lui Dumnezeu, atunci aceasta nu este îndeplinirea unei datorii, deoarece esența și natura acțiunilor lor s-au schimbat. Și dacă natura unor astfel de lucruri este gravă și devine amestec și perturbare și duce la consecințe grave, atunci persoana implicată ar trebui alungată” („Doar prin căutarea principiilor-adevăr putem să ne îndeplinim datoria cum se cuvine” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am fost foarte emoționată. Înainte, înțelesesem doar că faptul că eram în alertă în datoria mea și căutam mereu un plan de rezervă era o manifestare a vicleniei și înșelătoriei. Acum, prin ceea ce a revelat cuvântul lui Dumnezeu, am văzut că era mult mai mult decât numai viclenie și înșelătorie și se ridica la nivelul răului, fiindcă nu jucam feste oricui, ci mă târguiam cu Dumnezeu. La exterior, îmi îndeplinisem datoria, dar nu am fost deloc sinceră în datoria mea. Mereu analizasem și calculasem, făcând orice datorie era în beneficiul meu. Amintindu-mi de vremea în care făceam lucrarea coloanelor sonore, am tratat această lucrare drept unicul mod de a-mi salva viața. M-am temut că într-o zi aveam să fiu înlocuită, să nu mai am o datorie potrivită de îndeplinit și să nu mai am nicio șansă de a câștiga binecuvântări, așa că îmi făceam mereu griji să nu-mi pierd datoria. Ulterior, când am primit slujba cu jumătate de normă, am crezut că-mi oferea o șansă mai bună de a câștiga binecuvântări, așa că m-am agățat de ea cu toată forța. La exterior, păream foarte întreprinzătoare, întrebând despre tot ce nu știam, dar de faot voiam doar să stăpânesc mai repede datoria, ca să pot să ocup o funcție indispensabilă în cadrul ei. În același timp, urmăream să văd dacă aveam să fiu transferată din lucrarea mea principală. Dacă nu, aveam să îndeplinesc ambele îndatoriri ca să am o garanție în plus că aveam să fiu mântuită și, dacă aș fi fost transferată, atunci n-ar mai fi trebuit să-mi fac griji că aveam să fiu alungată fiindcă tot aș fi avut slujba mea cu jumătate de normă. Am văzut că atitudinea mea față de datorie nu era să primesc o însărcinare și o responsabilitate de la Dumnezeu, nici să accept aceste îndatoriri de la Dumnezeu cu o inimă pură și sinceră. În schimb, aveam motive viclene și îmi studiam și calculam beneficiile și speranța de a primi binecuvântări. Nu pot să cred ce șireată eram! La exterior, lucram din greu și eram ocupată toată ziua, făcând să pară că eram foarte responsabilă de datoria mea, dar, în realitate, eram preocupată numai de viitorul și destinația mea. Când liderul de echipă mi-a cerut să mă gândesc dacă mă puteam ocupa de două slujbe, m-am temut ca planul meu să nu se năruie, așa că am găsit scuze ca să-l trag pe sfoară, spunând: „Vreau să-mi umplu timpul mai mult în datoria mea”. Am spus un lucru foarte înșelător! Ca să-mi acopăr intențiile demne de dispreț și rușinoase, am folosit o retorică nesinceră ca să-l păcălesc pe liderul de echipă. Firea mea era cu adevărat rea! Mi-am amintit toate gândurile în care calculam și motivele mele viclene. Nu-mi îndeplineam deloc îndatoririle! În felul acesta Îl foloseam și înșelam pe Dumnezeu! Nu eram deloc sinceră cu El! Eram un negustor oportunist. Eram atît de vicleană, egoistă, demnă de dispreț, mercantilă și interesată numai de câștig, voiam să folosesc tot felul de mijloace ca să-mi sporesc la maxim interesul. Dumnezeu spune că cei care nu țin cont de interesele casei lui Dumnezeu în îndatoririle lor, doar de ale lor, nu vor avea niciodată rezultate bune în ceea ce fac. În lucrarea mea cu jumătate de normă, deși voiam să practic mai mult, intenția mea era să găsesc un plan de rezervă. Când am făcut lucrurile cu această intenție, nu m-am gândit cu atenție cum să acționez conform principiilor sau cum să obțin rezultate bune. În schimb, am căutat succese rapide și nu am făcut decât sarcini impresionante. Ca să-mi termin sarcinile, am lucrat în grabă, ceea ce m-a făcut să fiu uitucă și să nu pot pătrunde principiile, iar lucrarea mea a fost plină de erori. În datoria mea principală, deja întârziasem progresul, dar nu mi-am făcut griji și nici n-am simțit că ar fi fost vreo urgență. M-am gândit cum am făcut de mântuială ambele îndatoriri. Dacă aș fi continuat așa, asta cu siguranță ar fi dăunat lucrării casei lui Dumnezeu și apoi chiar aș fi fost izgonită! Când am realizat asta, m-am speriat puțin, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, spunându-I că eram dispusă să mă căiesc, să mă schimb și să-mi schimb atitudinea față de datoria mea.

Ulterior, prin rugăciune și căutare, am realizat că mereu avusesem un punct de vedere absurd și anume că atât timp cât făceam o datorie de durată și stabilă în casa lui Dumnezeu și nu eram transferată, atunci când se va încheia lucrarea lui Dumnezeu, aș putea fi mântuită și aș supraviețui. Nu ținusem niciodată cont dacă părerea mea era conform adevărului sau de cerințele precise ale lui Dumnezeu. Așadar, am căutat porțiunile din cuvântul lui Dumnezeu, care aveau legătură cu starea mea, și le-am citit. Dumnezeu spune: „Nu există o corelare între datoria omului și faptul dacă este binecuvântat sau blestemat. Datoria este ceea ce omul se cuvine să îndeplinească; reprezintă vocația sa de la ceruri și nu ar trebui să depindă de recompensă, condiții sau motive. Doar atunci el își face datoria. A fi binecuvântați este când cineva este desăvârșit și se bucură de binecuvântările lui Dumnezeu după ce a experimentat judecata. A fi blestemați este când firea cuiva nu se schimbă după ce a experimentat mustrarea și judecata, adică atunci când nu experimentează desăvârșirea, ci este pedepsit. Dar, indiferent dacă sunt binecuvântate sau blestemate, ființele create ar trebui să-și facă datoria, să facă ceea ce se cuvine să facă și ceea ce sunt capabile să facă; acesta este minimul pe care o persoană, o persoană care-L caută pe Dumnezeu, ar trebui să-l facă” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Diferența dintre lucrarea de slujire a lui Dumnezeu întrupat și datoria omului”). „În cele din urmă, dacă oamenii pot să obțină mântuirea nu depinde de ce datorie îndeplinesc, ci de faptul dacă pot să înțeleagă și să dobândească adevărul și dacă pot, în final, să se supună cu desăvârșire lui Dumnezeu, să se lase în voia rânduielii Sale, să nu țină cont deloc de viitorul și destinul lor și să devină o ființă creată calificată. Dumnezeu este drept și sfânt și acesta este standardul pe care Îl folosește El pentru a măsura întreaga omenire. Standardul acesta este imuabil, iar tu trebuie să-ți amintești lucrul acesta. Întipărește-ți acest standard în minte și nu te gândi să găsești vreo altă cale, să cauți vreun lucru ireal. Cerințele și standardele pe care Dumnezeu le are pentru toți cei care vor să atingă mântuirea sunt veșnic neschimbătoare. Ele rămân aceleași, indiferent cine ești” („Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă”). Cuvântul lui Dumnezeu e foarte clar. Îndatoririle pe care le îndeplinesc oamenii, fie că sunt sau nu de durată și stabile, nu au nicio legătură cu faptul că oamenii sunt binecuvântați sau blestemați. Ca ființe create, indiferent dacă suntem binecuvântați sau blestemați, ar trebui să ne îndeplinim propriile îndatoriri. Aceasta este valoarea vieții umane, precum și datoria și obligația ființelor umane. În plus, Dumnezeu nu a spus niciodată că, atât timp cât faci o datorie de durată și stabilă și nu ești transferat, vei avea o destinație bună și poți fi mântuit. Dumnezeu le-a spus mereu oamenilor că doar dacă urmăresc adevărul, scapă de firile corupte și ating ascultarea adevărată, pot fi mântuiți. Cerințele și standardele lui Dumnezeu nu s-au schimbat niciodată, iar Dumnezeu Și-a repetat mereu cerințele. Nu-i vorba că nu știam aceste cuvinte sau că nu le văzusem, dar eram exact ca un non-credincios. Nu crezusem și nu acceptasem niciodată aceste cuvinte și nici nu înțelesesem bunele intenții ale lui Dumnezeu de a mântui oamenii sau firea Lui dreaptă. M-am bazat doar pe propriile noțiuni și închipuiri, m-am agățat de opiniile mele aberante și mi-am oferit un țel naiv și de tot râsul pe care să-l urmăresc. Credeam că atât timp cât continuam să îndeplinesc o datorie în casa lui Dumnezeu, fără să fiu mutată, atunci aveam să supraviețuiesc când lucrarea lui Dumnezeu lua sfârșit. Gândindu-mă acum la asta, părea complet ridicol! Am urmărit numai să am o datorie de îndeplinit și să nu fiu transferată, dar nu m-am axat niciodată pe urmărirea adevărului în datoria mea și nici n-am reflectat asupra mea și nu mi-am înlăturat firile corupte. Drept urmare, nu eram conștientă de intențiile mele atât de evidente de a câștiga binecuvântări sau de firea mea rea, ca să nu mai spun de căutarea adevărului ca să rezolv aceste lucruri. Chiar dacă datoria mea era de durată, aș fi putut garanta că aveam s-o fac pentru totdeauna? Câțiva oameni din jurul meu își făcuseră îndatoririle de ani întregi și nu fuseseră niciodată transferați, dar întrucât nu au urmărit adevărul și nu s-au axat pe înlăturarea firilor lor corupte, și-au făcut îndatoririle de mântuială continuu. Drept urmare, și-au făcut îndatoririle timp de mulți ani fără rezultate și, în cele din urmă, au fost alungați. Alții și-au făcut lucrarea pe baza mai multor ani de experiență sau a harului lor, au devenit din ce în ce mai aroganți, am acționat pe baza propriilor idei, au perturbat și deranjat lucrarea familiei lui Dumnezeu și au fost dezvăluiți și alungați. Dar câțiva frați și surori sunt simpli și onești, puteau accepta orice datorie era rânduită pentru ei, se axau pe urmărirea adevărului și pe înlăturarea firilor lor corupte, iar când nu înțelegeau lucrurile, puteau să se roage lui Dumnezeu ca să caute adevărul sau să caute și să aibă părtășie cu frații și surorile lor. Au devenit din ce în ce mai eficienți în îndatoririle lor, au progresat treptat în viață și au credință adevărată în Dumnezeu. Astfel de exemple au fost în jurul meu, deci cum de n-am putut să le văd? În plus, când sunt transferați oameni în casa lui Dumnezeu, asta se bazează mereu pe nevoile lucrării bisericii și pe aptitudinile fiecărei persoane. Dacă cineva are credință adevărată în Dumnezeu, casa lui Dumnezeu va rândui o datorie potrivită pentru el, iar asta e doar o schimbare dintr-o funcție în alta, nu privarea lui de dreptul de a experimenta lucrarea lui Dumnezeu și de a urmări adevărul și nici de șansa de a fi mântuit. Este un lucru complet potrivit. De ce am privit mereu transferul între îndatoriri ca pe un lucru negativ, rău? Acum mi-am dat seama că această convingere a mea că o datorie stabilă și de durată mi-ar fi garantat o destinație bună și că nu aveam să fiu dezvăluită și alungată era un punct de vedere absurd și ridicol. Erau doar noțiunile și închipuirile mele și era un lucru periculos! Când am recunoscut asta, inima mea s-a luminat și am avut un sentiment profund de eliberare. După aceea, când mi-am făcut datoria, starea mea de spirit s-a îmbunătățit considerabil. Nu mai consideram că una dintre îndatoririle mele era mai importantă ca cealaltă. În schimb, consideram că amândouă erau însărcinări de la Dumnezeu, că amândouă erau prețioase și voiam să le fac pe amândouă cât de bine cu putință. Cât despre a-mi continua sau nu lucrarea cu jumătate de normă, am lăsat asta în mâinile lui Dumnezeu și am fost dispusă să mă supun rânduielilor Sale.

Într-o zi, la sfârșitul lui noiembrie, supraveghetorul mi-a spus că nu trebuia să fac lucrarea secundară, fiindcă aveau pe altcineva. Când am auzit vestea, am avut un sentiment de nedescris. Eram puțin tristă și reticentă să renunț. Mi-am dat seama că starea mea era greșită, așa că m-am rugat repede lui Dumnezeu. M-am gândit la cuvântul lui Dumnezeu: „Față de Dumnezeu și față de datoria lor, oamenii trebuie să aibă o inimă cinstită. Dacă o fac, vor fi persoane care se tem de Dumnezeu. Ce fel de atitudine au față de Dumnezeu cei cu o inimă cinstită? Cel puțin, ei au o inimă care se teme de Dumnezeu, o inimă care Îl ascultă pe Dumnezeu în toate lucrurile, nu caută binecuvântări sau nenorociri, nu spun nimic despre condiții, se lasă la mila lui Dumnezeu – aceștia sunt oameni cu o inimă cinstită” („Doar prin căutarea principiilor-adevăr putem să ne îndeplinim datoria cum se cuvine” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). După ce am contemplat de mai multe ori cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că lui Dumnezeu îi plac oamenii onești și El vrea să mă vadă că-mi tratez îndatoririle cu o inimă onestă, că sunt capabilă să ascult, că nu sunt preocupată de rezultate, că nu uneltesc pentru mine și că mă supun orchestrărilor Sale. N-a existat niciodată cineva în casa lui Dumnezeu care și-a păstrat locul jucând feste și uneltind pentru el însuși. Din contră, doar cei care sunt puri, onești, fac lucrurile într-o manieră realistă și sunt ascultători față de Dumnezeu pot rămâne fermi. În clipa aceea, am realizat că această situație era testul lui Dumnezeu pentru mine. Dumnezeu Se uita la atitudinea mea. Nu mai puteam fi selectivă în privința datoriei mele. Trebuia să ascult din inimă de rânduielile lui Dumnezeu și să-mi prețuiesc datoria curentă. Oricât ar dura această datorie și orice alte îndatoriri ar rândui biserica pentru mine în viitor, trebuia să accept și să ascult cu o inimă pură și onestă și să-mi dau silința să le îndeplinesc bine. După ce m-am gândit la asta, am înțeles deodată că Dumnezeu a avut intenții bune când a rânduit această slujbă cu jumătate de normă pentru mine. Dumnezeu a rânduit acest mediu pentru a-mi dezvălui atitudinea greșită față de datoria mea și intențiile adânc înrădăcinate de a câștiga binecuvântări. Fără revelația faptelor, nu aș fi știut niciodată de întinarea din credința mea și nu aș fi știut ce atitudine față de datorie este conform voii lui Dumnezeu. Fiecare lucru pe care mi l-a oferit Dumnezeu a fost o comoară prețioasă. În plus, această schimbare bruscă din datoria mea mi-a permis să văd un fapt: Dumnezeu controlează totul, iar datoria pe care o îndeplinește un om este prestabilită de El. E un lucru pe care oamenii nu-l pot prezice sau schimba. Dar eu, ca o non-credincioasă, n-am cunoscut suveranitatea lui Dumnezeu și am vrut să-mi mențin îndatoririle prin propriile eforturi. Am fost atât de nătângă și ignorantă! Cum am putut spera vreodată să păstrez o anumită datorie pe caer voiam s-o îndeplinesc? Doar ascultând de rânduielile lui Dumnezeu puteam trăi o viață relaxată și liberă. După un timp, biserica a rânduit să fac alte lucrări cu jumătate de normă, dar nu m-am mai gândit dacă datoria avea să fie de durată. În schimb, voiam doar să-mi fac datoria bine și cu sârguință, să urmăresc și să practic adevărul, să-mi înlătur firea coruptă, să mă străduiesc să trăiesc o adevărată asemînare umană și să ating ascultare și loialitate adevărate față de Dumnezeu.