de Su Wei, China

Din copilărie, familia mea a fost relativ săracă. Rudele și prietenii ne priveau cu superioritate, chiar și bunicii mei ne respingeau. Deseori, mama mă cicălea, spunându-mi: „Trebuie să înveți din greu și să aduci onoare familiei!” I-am luat cuvintele în serios, am studiat din greu și m-am clasat în mod constant printre primii din clasa mea. Dar, mai târziu, am trecut printr-un accident de mașină și prin alte nenorociri și a trebuit să suport trei operații. De fiecare dată când eram operată, familia mea era foarte îngrijorată, iar uneori mama se plângea, spunând că, dacă nu ar fi cheltuit atât de mulți bani pentru operațiile mele, familia noastră nu ar fi fost atât de săracă. După examenele de admitere la liceu, am fost admisă cu succes la un liceu de prestigiu. De multe ori, m-am gândit să renunț la studii și să încep să lucrez devreme ca să câștig bani și să ușurez povara familiei mele, dar părinții mei nu au fost de acord și m-au încurajat să mă concentrez pe studii. Am fost profund impresionată și am hotărât să le răsplătesc cum se cuvine când voi fi mare. Mai târziu, călătoria mea academică a continuat fără piedici, iar după examenele de admitere la facultate, am fost admisă fără probleme la o universitate de top. După aceea, am continuat să urmez cursurile unei universități prestigioase. În acea perioadă, situația financiară a familiei noastre era deosebit de gravă, părinții mei erau adesea bolnavi și incapabili să facă munci grele, iar noi aveam mereu datorii. În fiecare an, când mă întorceam acasă de Anul Nou Chinezesc, o întrebam pe mama cât mai datoram prietenilor și rudelor noastre. Ocazional, am auzit-o pe mama spunând și că, pentru a întreține familia și a-mi plăti studiile universitare, tatăl meu avea două slujbe, ambele fiind munci grele. În fiecare zi se ducea la serviciu cu haine uscate și se întorcea cu ele ude. Ea îmi spunea să nu dezamăgesc familia și să nu fiu niciodată nerecunoscătoare. Când o auzeam pe mama spunând asta, plângeam în secret sub pătură în toiul nopții, gândindu-mă: „Când voi începe să lucrez, voi da o parte din salariul meu părinților mei în fiecare lună, pentru ca ei să poată duce o viață bună.”

În a doua lună după ce am început să lucrez în urma absolvirii mele, am acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. Prin cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că suflarea de viață din noi vine de la Dumnezeu și că, în calitate de ființe vii, oamenii ar trebui să I se închine. Pe măsură ce am fost udată de cuvintele lui Dumnezeu, am simțit tot mai tare că ar trebui să dedic mai mult timp citirii cuvintelor Sale și urmăririi adevărului. Așa că am renunțat de bunăvoie la slujba mea și am ales să-mi fac datoria în biserică. Ocazional, îi vizitam pe părinții mei la locul lor de muncă. De fiecare dată când le vedeam părul cărunt, mă durea inima pentru ei și mă simțeam profund vinovată, gândindu-mă că îi dezamăgisem pentru că nu lucram și nu câștigam bani pentru a-i întreține. De fiecare dată când îi vizitam, le cumpăram câteva lucruri sau suplimente, încercând să compensez sentimentul de îndatorare pe care îl simțeam în inima mea. În 2021, în biserica din care făceam parte a avut loc o represiune majoră și am fost, de asemenea, vânată de poliție. Datorită protecției lui Dumnezeu, nu am fost arestată, dar nu am mai putut lua legătura cu familia mea. Când mă gândeam la faptul că părinții mei aveau să își facă griji cu siguranță, neputând da de mine, m-am simțit deosebit de vinovată, gândindu-mă: „Am avut mai multe accidente când eram tânără, iar părinții mei erau înnebuniți de grijă pentru mine. Au muncit din greu pentru a mă crește până la această vârstă, ceea ce nu a fost deloc ușor. Acum, nu numai că nu câștig bani buni pentru a-i întreține, dar îi și fac să se îngrijoreze și să se frământe pentru mine. Sunt cu adevărat nefilială!” Inima mă durea de mâhnire și îmi venea să plâng de fiecare dată când mă gândeam la părinții mei. Nu am putut asimila cuvintele lui Dumnezeu și nu am putut absorbi părtășia fraților și surorilor mele. De fiecare dată când vedeam frați și surori de vârsta părinților mei, mă gândeam la părinții mei: „Îmbătrânesc, iar sănătatea lor nu este prea bună. Mă întreb ce fac acum. Dacă se îmbolnăvesc, vor avea bani pentru tratament?” Cu toate că încă îmi făceam datoria, inima mea era în permanență îngrijorată pentru părinții mei. Îmi îndeplineam datoria fără tragere de inimă și, de fiecare dată când ceva nu mergea așa cum îmi doream, mă gândeam să mă întorc acasă. Dar când m-am gândit cum aș fi arestată dacă m-aș fi dus acasă, nu am îndrăznit să mă întorc. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă protejeze de constrângerea afecțiunii mele.

Într-o zi, am citit două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu și am înțeles ceva din problema mea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Din cauza condiționării culturii tradiționale chineze, în noțiunile tradiționale ale chinezilor, ei cred că oamenii ar trebui să respecte pietatea filială față de părinții lor. Cine nu respectă pietatea filială nu este un copil devotat părinților. Aceste idei au fost insuflate oamenilor încă din copilărie și, practic, sunt predate în fiecare gospodărie, precum și în fiecare școală și în societate, în general. Când capul unei persoane a fost umplut cu astfel de lucruri, ea crede că «Pietatea filială este mai importantă decât orice. Dacă nu aș respecta-o, nu aș fi o persoană bună – nu aș fi un copil devotat și aș fi învinuit de societate. Aș fi o persoană lipsită de conștiință.» Este corectă această părere? Oamenii au văzut foarte multe adevăruri exprimate de Dumnezeu – a cerut Dumnezeu ca o persoană să manifeste pietate filială față de părinții săi? Este acesta unul dintre adevărurile pe care credincioșii în Dumnezeu trebuie să le înțeleagă? Nu, nu este. Dumnezeu doar a avut părtășie cu privire la câteva principii. Pe baza cărui principiu cuvintele lui Dumnezeu le cer oamenilor să-i trateze pe ceilalți? Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). „Ce fel de educație primești din așteptările părinților tăi? (Că trebuie să treci cu bine examenele și să ai un viitor de succes.) Trebuie să arăți că ai potențial, trebuie să te ridici la nivelul iubirii, trudei și sacrificiilor mamei tale și trebuie să îndeplinești așteptările părinților tăi și să nu-i dezamăgești. Ei te iubesc atât de mult, au dat totul pentru tine și își sacrifică propriile vieți pentru tine. Așadar, ce au devenit toate sacrificiile, educația și chiar iubirea lor? Devin un lucru pe care trebuie să-l răsplătești și, în același timp, devin povara ta. Așa apare povara. Indiferent dacă părinții fac aceste lucruri din instinct, din iubire sau datorită cerințelor sociale, în cele din urmă, faptul că folosesc aceste metode ca să te educe și să te trateze și chiar ca să-ți insufle tot felul de idei nu-i aduce sufletului tău detașare, libertate, confort sau bucurie. Ție ce îți aduc? Presiune, teamă, condamnarea și neliniștea conștiinței tale. Ce altceva? (Cătușe și constrângeri.) Cătușe și constrângeri. În plus, cu asemenea așteptări de la părinții tăi, nu poți să te abții și trăiești pentru speranțele lor. Pentru a le îndeplini așteptările, pentru a nu le înșela așteptările și pentru a nu-i face să-și piardă speranța în tine, studiezi fiecare materie cu sârguință și conștiinciozitate, în fiecare zi, și faci tot ce-ți cer ei să faci” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. Dumnezeu a expus starea mea exactă. Încă de când eram mică, mama m-a învățat că părinții mei s-au sacrificat atât de mult pentru mine și că nu trebuie să fiu nerecunoscătoare când voi crește. Și rudele și vecinii au spus adesea că, chiar și în ciuda sărăciei familiei noastre, părinții mei au continuat să-mi susțină educația și că trebuie să le răsplătesc cum se cuvine în viitor și să nu-mi uit rădăcinile. De asemenea, am văzut sacrificiile pe care părinții mei le-au făcut pentru mine. Când eram tânără, am avut mai multe accidente, iar părinții mei au încărunțit de griji strângând bani pentru operațiile mele. De asemenea, au făcut tot posibilul pentru a strânge fondurile necesare pentru a-mi susține educația. Așa că am acceptat fără ezitare educația și îndoctrinarea din partea familiei, rudelor și prietenilor mei. Mi-am propus să învăț din greu, să îmbunătățesc situația financiară a familiei noastre și să mă asigur că părinții mei pot duce o viață bună. Pentru a realiza acest lucru, am muncit din greu pentru a avea studii superioare și plănuiam să dau o parte din salariul meu părinților mei în fiecare lună, indiferent de felul în care ar fi decurs viața. Dar după ce L-am găsit pe Dumnezeu și am ales să renunț la slujba mea pentru a-mi face datoria, m-am simțit vinovată că nu mi-am ascultat părinții. Mai târziu, din cauza persecuțiilor și a arestărilor efectuate de PCC, nu am putut lua legătura cu familia mea, ceea ce m-a făcut să mă condamn și mai mult și să mă simt ca o fiică nefilială. Când m-am gândit la modul în care părinții mei mi-au susținut educația și acum, că am absolvit în sfârșit, cum nu câștigam bani să îi răsplătesc și îi făceam să se îngrijoreze, eram plină de vinovăție și de reproș. Când vedeam oameni de vârsta părinților mei, îmi făceam griji pentru părinții mei, iar concentrarea mea se îndepărta de datoria mea. M-am gândit chiar să-L trădez pe Dumnezeu și să-mi abandonez datoria pentru a merge acasă. Idei tradiționale insuflate de familie și de societate, precum „pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva” și „o persoană nefilială este mai prejos decât o fiară”, au devenit adânc înrădăcinate în inima mea. Erau ca un laț care mă înfășura strâns și dureros. Știam clar că viața umană vine de la Dumnezeu și că a crede în Dumnezeu, a te închina Lui și a-ți face datoria erau căile corecte în viață și absolut firești și justificate, dar tot nu mă puteam simți în largul meu în datoria mea. Am simțit în permanență că a fi împotriva așteptărilor părinților mei însemna că îmi lipsește conștiința și că sunt un copil nerecunoscător și nefilial.

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a ajutat să tratez corect sacrificiile părinților mei pentru mine din tot acest timp. Dumnezeu Atotputernic spune: „Să vorbim despre felul în care ar trebui să fie interpretată afirmația: «Părinții nu sunt creditorii tăi.» Părinții nu sunt creditorii tăi – nu este o realitate? (Ba este.) Întrucât este o realitate, se cuvine să explicăm chestiunile implicate în această afirmație. Să analizăm următoarea chestiune: părinții ți-au dat viață. Cine a ales ca ei să-ți dea viață: tu sau părinții tăi? Cine a ales pe cine? Dacă privești acest lucru din perspectiva lui Dumnezeu, răspunsul este: niciunul din voi. Nici tu, nici părinții tăi nu au ales ca ei să-ți dea viață. Dacă te uiți la rădăcina acestei chestiuni, ea a fost predestinată de Dumnezeu. Pentru moment, vom lăsa deoparte acest subiect, deoarece oamenilor le este ușor să înțeleagă această chestiune. Din perspectiva ta, te-ai născut în mod pasiv la părinții tăi, fără să ai de ales în privința aceasta. Din perspectiva părinților tăi, ți-au dat viață prin voința lor independentă, nu-i așa? Cu alte cuvinte, lăsând deoparte predestinarea de la Dumnezeu, când vine vorba despre chestiunea nașterii tale, părinții tăi au fost cei care au avut toată puterea. Au ales să-ți dea viață și au luat toate deciziile. Nu ai ales ca ei să-ți dea viață, te-ai născut pasiv la ei și nu ai avut de ales în chestiunea aceasta. Așadar, întrucât părinții tăi au avut toată puterea și au ales să-ți dea viață, au o obligație și o responsabilitate să te crească, să te facă om mare, să-ți ofere o educație, hrană, haine și bani – aceasta este responsabilitatea și obligația lor și este ceea ce se cuvine să facă. Întrucât tu ai fost mereu pasiv de-a lungul perioadei în care te-au crescut, nu ai avut dreptul să alegi – a trebuit să fii crescut de ei. Întrucât erai mic, nu aveai capacitatea să te crești singur, nu ai avut de ales decât să te lași crescut, în mod pasiv, de părinții tăi. Ai fost crescut în modul ales de părinții tăi; dacă îți dădeau mâncare și băutură bună, atunci consumai mâncare și băutură bună. Dacă părinții îți ofereau un mediu de viață în care supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice, atunci supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice. În orice caz, când te creșteau, tu erai pasiv, iar părinții tăi își îndeplineau responsabilitatea. E ca și cum ar avea grijă de o floare. Întrucât vor să aibă grijă de o floare, ar trebui să îi pună îngrășământ, să o ude și să se asigure că primește lumina soarelui. Așadar, în ceea ce privește oamenii, indiferent dacă părinții te-au crescut cu meticulozitate sau cu multă grijă, în orice caz, ei doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația. […] Întrucât este o responsabilitate și o obligație, ar trebui să fie gratis, iar ei nu ar trebui să ceară compensații. Crescându-te, părinții tăi doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația, iar acest lucru nu ar trebui să fie plătit și nu ar trebui să fie o tranzacție. Așadar, nu trebuie să-ți abordezi părinții și să-ți gestionezi relația cu ei conform ideii de a-i recompensa. Dacă îți tratezi părinții, îi răsplătești și-ți gestionezi relația cu ei conform acestei idei, acest lucru este inuman. În același timp, este posibil să te facă să fii reținut și legat de sentimentele tale trupești și îți va fi greu să ieși din aceste încurcături, în măsura în care s-ar putea chiar să-ți pierzi calea. Părinții nu sunt creditorii tăi, așa că nu ai nicio obligație să le adeverești toate așteptările. Nu ai nicio obligație să plătești prețul pentru așteptările lor. Adică, ei pot avea propriile așteptări. Tu ai propriile alegeri și calea în viață și destinul pe care Dumnezeu le-a stabilit pentru tine, lucru care nu are nicio legătură cu părinții tăi” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Meditând la cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că părinții nu sunt creditorii copiilor lor și că părinții își cresc copiii de bunăvoie, iar din moment ce aleg să facă acest lucru, au responsabilitatea și obligația de a-i crește. Indiferent cât de mult se sacrifică părinții în acest proces, acest lucru este responsabilitatea lor ca părinți și un fel de lege pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru ființele create. La fel cum multe creaturi din natură se reproduc și își hrănesc puii, ele nu fac decât să urmeze legile și principiile stabilite de Creator. Același lucru este valabil și pentru oameni. Oamenii care aleg să aibă copii ar trebui să îi crească și să le ofere libertate, permițându-le să își aleagă propriul drum în viață. Dacă părinții cer răsplăți și compensații doar pentru că și-au crescut copiii sau chiar sacrifică libertatea copiilor lor de a-și alege calea în viață pentru a-și împlini propriile dorințe pentru o viață mai bună, acest lucru este, de fapt, inuman. Astfel de părinți sunt prea egoiști. Reflectând asupra motivului pentru care m-am simțit vinovată că nu am câștigat bani pentru a-mi îndeplini îndatoririle filiale față de părinții mei, mi-am dat seama că a fost din cauză că am considerat sacrificiile și grija lor o dovadă de bunătate, văzându-i ca pe creditorii mei. Am crezut că, odată ce voi avea capacitatea de a câștiga bani în viitor, va trebui să îi răsplătesc corespunzător; altfel, aș fi nerecunoscătoare, nefilială și lipsită de umanitate. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că perspectiva mea asupra lucrurilor era greșită. Faptul că părinții mei m-au crescut și au avut grijă de mine a fost doar îndeplinirea responsabilității și a obligației lor ca părinți. Nu le datoram nimic și nici nu eram obligată să le satisfac așteptările. Am dreptul să aleg calea pe care trebuie să o urmez în viață și nu ar trebui să fiu constrânsă de această așa-zisă bunătate, deoarece acest lucru m-ar face să-mi pierd libertatea în această viață și chiar șansa de a urmări adevărul și de a fi mântuită. Reflectând asupra fiecărei etape a vieții mele, am suferit mai multe accidente periculoase când eram copil, dar am fost protejată în mod miraculos și am supraviețuit datorită protecției lui Dumnezeu. O dată, am fost lovită de o mașină care mergea cu viteză și am fost aruncată pe cealaltă parte a drumului și mi-am pierdut cunoștința, dar când m-am trezit, aveam doar fracturi minore și câteva răni superficiale. Altă dată, am fost bătută crunt de o persoană cu schizofrenie. A fost un incident deosebit de sângeros și de violent, dar creierul meu nu a fost rănit, iar fața mea nu a fost desfigurată, și am avut nevoie doar de câteva copci la cap și am rămas cu un singur os rupt, fără alte răni semnificative. Toți cei care au știut despre aceste experiențe ale copilăriei mele au spus că am fost cu adevărat norocoasă. În realitate, nu era vorba de noroc. Totul era protecția lui Dumnezeu. Rememorând, am văzut că am ajuns până în această zi sub grija și protecția lui Dumnezeu. Aveam o cale pentru viața mea pe care Dumnezeu mi-o stabilise și o misiune de îndeplinit. Nu ar trebui să trăiesc doar pentru părinții mei.

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Când vine vorba de așteptările părinților tăi, nu ar trebui să duci nicio povară. Dacă faci așa cum cer părinții tăi, soarta ta rămâne aceeași; dacă nu urmezi așteptările părinților tăi și îi dezamăgești, soarta ta tot rămâne aceeași. Oricum este menită să fie calea dinaintea ta, așa va fi; a fost deja predestinată de Dumnezeu. În mod similar, dacă îndeplinești așteptările părinților tăi, îi mulțumești și nu-i dezamăgești, oare asta înseamnă că vor putea duce o viață mai bună? Le poate schimba soarta de suferință și abuzuri? (Nu.) Unii cred că părinții le-au oferit prea multă bunătate când i-au crescut și că au suferit foarte mult în perioada aceea. Așa că vor să găsească o slujbă bună și apoi îndură greutăți, trudesc, sunt sârguincioși și muncesc din greu ca să câștige mulți bani și să facă avere. Ținta lor este să le ofere părinților o viață privilegiată în viitor, în care să trăiască într-o vilă, să conducă o mașină frumoasă și să mănânce și să bea bine. Însă după ani de muncă susținută, deși condițiile de trai și circumstanțele li s-au îmbunătățit, părinții lor se sting fără să se bucure nici măcar o zi de acea prosperitate. Cine este vinovat pentru asta? Dacă lași lucrurile să-și urmeze cursul, dacă-L lași pe Dumnezeu să orchestreze și nu duci această povară, atunci nu te vei simți vinovat când părinții tăi mor. Dar dacă trudești pe brânci ca să câștigi bani să-ți răsplătești părinții și să-i ajuți să ducă o viață mai bună, dar apoi ei mor, cum te-ai simți? Dacă ai întârzia îndeplinirea datoriei tale și obținerea adevărului, ai mai fi capabil să trăiești confortabil tot restul vieții? (Nu.) Viața ta va fi afectată, iar tu vei purta mereu povara de «a-ți fi dezamăgit părinții», pentru tot restul vieții. […] Părinții ar trebui să-și îndeplinească responsabilitățile față de copiii lor, conform propriilor condiții și conform condițiilor mediului pregătit de Dumnezeu. Ceea ce ar trebui să facă aceștia pentru părinții lor se bazează, de asemenea, pe condițiile pe care le pot realiza și e conform mediului în care se află; asta-i tot. Tot ce fac părinții sau copiii nu ar trebui să fie cu scopul de a schimba soarta părții celeilalte, prin propria putere sau prin dorințe egoiste, astfel încât cealaltă parte să poată duce o viață mai bună, mai fericită și ideală, datorită propriilor eforturi. Indiferent că este vorba de părinți sau de copii, fiecare ar trebui să lase lucrurile să-și urmeze cursul natural, în mediile rânduite de Dumnezeu, în loc să încerce să schimbe lucrurile prin propriile eforturi sau prin aspirații personale. Soarta părinților tăi nu se va schimba pentru că tu ai astfel de gânduri cu privire la ei – soarta lor a fost predestinată de mult de Dumnezeu. Dumnezeu ți-a predestinat să trăiești în sfera vieților lor, să te naști din ei, să fii crescut de ei și să ai această relație cu ei. Așadar, responsabilitatea ta față de ei este numai să le fii alături conform condițiilor tale și să îndeplinești unele obligații. Cât despre a vrea să schimbi situația actuală a părinților tăi, sau a vrea ca ei să aibă o viață mai bună, totul este inutil. Sau, pentru a-ți face vecinii și rudele să te admire, pentru a le aduce onoare părinților tăi, pentru a asigura prestigiul lor în cadrul familiei – acest lucru nu este deloc necesar. Există și mame sau tați singuri, care au fost părăsiți de partener, și te-au crescut singuri până la maturitate. Simți și mai mult că le-a fost dificil și vrei să-ți folosești toată viața ca să-i răsplătești și să te revanșezi, chiar până în punctul de a face orice spun ei. Ce cer de la tine, ce așteaptă de la tine, plus ce ești tu dispus să faci, toate devin poveri în viața aceasta a ta – nu așa ar trebui să stea lucrurile. În prezența Creatorului, ești o ființă creată. Ce ar trebui să faci în viața asta nu este numai să-ți îndeplinești responsabilitățile față de părinții tăi, ci să îndeplinești responsabilitățile și îndatoririle de ființă creată. Poți să-ți îndeplinești responsabilitățile față de părinții tăi numai pe baza cuvintelor lui Dumnezeu și a adevărurilor-principii, nu făcând orice pentru ei pe baza nevoilor tale emoționale sau a nevoilor conștiinței tale” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. Am meditat în mod repetat la cuvintele lui Dumnezeu și am ajuns să înțeleg că destinul unei persoane este în mâinile Creatorului. Cantitatea de suferință pe care părinții mei o vor îndura în această viață și dacă vor putea trăi o viață bună au fost hotărâte de mult timp de Dumnezeu și nu aveau prea mare legătură cu mine. Nu puteam să le schimb soarta și să le ofer o viață mai bună doar pentru că aveam studii superioare și puteam câștiga bani. Destinul meu, inclusiv dacă puteam să intru la facultate sau să obțin o anumită diplomă, a fost de asemenea rânduit de Dumnezeu și nu a fost meritul părinților mei. Motivul pentru care mă simțeam vinovată atunci când mă gândeam la faptul că am studii superioare, dar nu lucrez pentru a câștiga bani și a-mi îndeplini îndatoririle filiale față de părinții mei, era că nu înțelesesem că destinul uman este în mâinile lui Dumnezeu. Încă trăiam după otrava satanică „Cunoștințele îți pot schimba soarta”, crezând că studiile superioare și un loc de muncă bun ar putea schimba soarta părinților mei și le-ar putea oferi o viață mai bună. De fapt, chiar aș putea schimba soarta părinților mei? M-am gândit la unchiul meu, care a muncit pe brânci aproape toată viața pentru a-și ajuta fiul să intre la facultate. În cele din urmă, fiul său a intrat la facultate și a cumpărat o casă în oraș, dar tocmai când familia părea că poate duce în sfârșit o viață bună, unchiul meu a murit pe neașteptate. Apoi a fost mătușa mea, care a muncit pe brânci pentru a-l trimite pe vărul meu la facultate, în speranța că va obține o slujbă bună. Dar vărul meu nu s-a dedicat muncii sale în mod corespunzător și nu numai că nu a reușit să lucreze corect, dar a și fost înșelat. Luase peste o sută de mii de yuani de la familie pentru a investi, doar pentru a pierde întregul capital. Fuseseră multe astfel de exemple în jurul meu, dovedind că nici părinții, nici copiii nu-și puteau schimba soarta unul altuia. Faptul că cineva are sau nu o viață bună este rânduit de Dumnezeu și niciun efort personal nu poate schimba acest lucru. Dacă nu aș crede în Dumnezeu, aș urma în mod similar tendințele lumii, căsătorindu-mă, cumpărându-mi o casă și o mașină, făcând copii și ocupându-mă de plata ipotecii și a mașinii. Așadar, câtă energie și câți bani în plus aș avea pentru a-mi îndeplini îndatoririle filiale față de părinții mei? Dacă aș fi supusă unor presiuni semnificative în viața de zi cu zi, aș putea fi chiar nevoită să mă bazez pe părinții mei pentru sprijin. Am crezut că, din cauza faptului că mi-am făcut îndatoririle și nu am muncit să câștig bani pentru a-mi respecta pietatea filială față de părinții mei, ei nu au avut o viață bună. Este absurd. Condițiile de viață ale părinților mei, mediile pe care le vor experimenta de-a lungul vieții lor și suferințele pe care le vor îndura sunt toate predestinate de Dumnezeu. Ele nu au nimic de-a face cu faptul că eu cred în Dumnezeu sau că îmi îndeplinesc îndatoririle. Nu ar trebui să mai trăiesc în conformitate cu opiniile eronate care mi-au fost insuflate de societate și de familia mea. Preocuparea excesivă pentru părinții mei este o prostie și un lucru fără rost. Ca ființă creată, Dumnezeu este cel care mi-a dat viață și m-a înzestrat cu daruri și cu talente și a rânduit diverse circumstanțe pentru a-mi îmbogăți experiența și cunoștințele. În cele din urmă, El mi-a permis să aud vocea Creatorului și să mă bucur de udarea și de aprovizionarea cuvintelor Sale. Așadar, ar trebui să-mi dedic timpul și energia pentru a urmări lucruri pozitive și pentru a ajuta mai mulți oameni să audă vocea lui Dumnezeu și să primească mântuirea Sa. Doar acest lucru are sens și este responsabilitatea și datoria pe care trebuie să le îndeplinesc ca ființă creată.

Am citit alte două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu: „În primul rând, cei mai mulți oameni aleg să plece de acasă pentru a-și îndeplini îndatoririle parțial din cauza circumstanțelor obiective cuprinzătoare, care îi obligă să-și părăsească părinții; nu le pot fi alături părinților lor, ca să aibă grijă de ei și să le țină de urât. Nu este vorba că au ales de bunăvoie să-și părăsească părinții; acesta este motivul obiectiv. În al doilea rând, subiectiv vorbind, pleci să-ți îndeplinești îndatoririle nu pentru că ai vrut să-ți părăsești părinții și să scapi de responsabilitățile tale, ci datorită chemării lui Dumnezeu. Pentru a coopera cu lucrarea lui Dumnezeu, a-I accepta chemarea și a îndeplini îndatoririle unei ființe create, nu ai avut încotro și ți-ai părăsit părinții; nu le-ai putut rămâne alături pentru a le ține de urât și a avea grijă de ei. Nu i-ai părăsit ca să eviți responsabilitățile, nu-i așa? Să-i părăsești ca să-ți eviți responsabilitățile și să fii nevoit să-i părăsești pentru a răspunde chemării lui Dumnezeu și a-ți îndeplini îndatoririle – aceste lucruri nu au două naturi diferite? (Ba da.) În inima ta, ai atașamente și gânduri emoționale față de părinții tăi; sentimentele tale nu sunt lipsite de conținut. Dacă circumstanțele obiective o permit și ești capabil să le fii alături îndeplinindu-ți, în același timp, îndatoririle, atunci ai fi dispus să le fii alături, având grijă de ei în mod regulat și îndeplinindu-ți responsabilitățile. Dar din cauza circumstanțelor obiective, trebuie să-i părăsești; nu le poți rămâne alături. Nu este vorba că nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile de copil al lor, ci că nu poți. Nu este acest lucru diferit în natură? (Ba da.) Dacă ai fi plecat de acasă pentru a evita să fii devotat părinților și să-ți îndeplinești responsabilitățile, ar reprezenta o lipsă de devotament și de umanitate. Părinții tăi te-au crescut, dar abia aștepți să-ți întinzi aripile și să pleci repede pe cont propriu. Nu vrei să-ți vezi părinții și nu dai atenție când auzi că au întâmpinat vreo dificultate. Chiar dacă ai mijloacele să ajuți, n-o faci; pur și simplu te prefaci că nu auzi și îi lași pe ceilalți să spună orice doresc despre tine – pur și simplu nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile. Asta înseamnă să nu fii devotat părinților. Însă așa stau lucrurile acum? (Nu.) Mulți oameni și-au părăsit județele, orașele, provinciile sau chiar țările pentru a-și îndeplini îndatoririle; deja sunt departe de orașele lor natale. În plus, nu le convine să păstreze legătura cu familiile lor, din diverse motive. Ocazional, se interesează de situația actuală a părinților lor, de la oamenii care au venit din același oraș natal și se simt ușurați când aud că părinții lor sunt încă sănătoși și se descurcă bine. De fapt, nu ești lipsit de devotament; nu ai ajuns în punctul în care îți lipsește umanitatea, în care nici măcar nu vrei să ai grijă de părinții tăi sau să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei. Din diverse motive obiective, trebuie să faci această alegere, așadar nu ești lipsit de devotament” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. „Dacă respecți un adevăr-principiu, o idee sau o părere care este corectă și provine de la Dumnezeu, viața ta va deveni foarte relaxată. Nici opinia publică, nici conștiința ta trează și nici povara sentimentelor tale nu-ți vor mai obstrucționa felul în care gestionezi relația cu părinții tăi; dimpotrivă, aceste lucruri îți vor permite să înfrunți această relație într-un mod corect și rațional. Dacă acționezi conform adevărurilor-principii pe care Dumnezeu le-a dat omului, chiar dacă oamenii te critică pe la spate, tot te vei simți împăcat și calm în adâncul sufletului și acest lucru nu va avea niciun efect asupra ta. Cel puțin nu te vei mustra aspru pentru că ești un ingrat nerecunoscător sau, în adâncul inimii, nu vei mai simți că te acuză conștiința. Asta pentru că vei ști că toate acțiunile tale sunt realizate conform metodelor pe care le-ai învățat de la Dumnezeu și că auzi cuvintele lui Dumnezeu și te supui lor și Îi urmezi calea. Să asculte cuvintele lui Dumnezeu și să-I urmeze calea este simțul rațiunii pe care oamenii se cuvine să-l aibă cel mai mult. Vei fi o persoană adevărată numai când vei face aceste lucruri. Dacă nu ai realizat aceste lucruri, atunci ești un ingrat nepăsător” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Citind aceste două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu, am fost profund emoționată. Lacrimile îmi curgeau din ochi incontrolabil. Dumnezeu ne înțelege atât de bine. El știe că suntem profund induși în eroare și afectați de diverse idei ticăloase și eronate din familie și din societate, lăsându-ne spiritele neeliberate. Așadar, El exprimă adevărul pentru a ne ajuta să deslușim treptat esența acestor lucruri și să le privim din perspective corecte și raționale. Auzisem vocea Creatorului și alesesem să predic Evanghelia și să-mi fac îndatoririle pentru a permite mai multor oameni să primească mântuirea lui Dumnezeu. Acesta este cel mai drept și semnificativ lucru pe care îl pot face și este responsabilitatea și misiunea mea. Nu ar trebui să mă condamn pentru că nu am fost în stare să fiu filială față de părinții mei, mai ales că nu mi-am neglijat intenționat responsabilitățile în calitate de copil și nici nu am fost nefilială în situațiile în care puteam îndeplini aceste responsabilități. După ce am înțeles acest lucru, nu m-am mai simțit vinovată sau având mustrări de conștiință. Am văzut că numai dacă privim oamenii și lucrurile în conformitate cu vorbele lui Dumnezeu putem evita prejudecățile și erorile. Am ajuns să înțeleg atât responsabilitățile și obligațiile mele față de părinții mei, cât și responsabilitățile și misiunea mea ca ființă creată, precum și adevărata valoare și semnificație a vieții umane.

După ce am trecut prin această experiență, simt că cuvintele lui Dumnezeu sunt cu adevărat minunate. Cuvintele lui Dumnezeu sunt cele care m-au îndrumat să pășesc în afara culturii tradiționale, permițând inimii mele să simtă un sentiment de ușurare și de libertate. Acum mă simt mult mai liniștită. Când am timp liber, pot să meditez mai mult la cuvintele lui Dumnezeu și să-mi cunosc lipsurile, iar gândurile mele sunt mai concentrate asupra problemelor legate de îndatoririle mele.