de Xinyi, China

Când eram tânără, bunica mea spunea adesea: „Uită-te la copilul acela din familia lui cutare sau cutare, ce ingrat nepăsător, ce copil nefilial! Părinții lui s-au străduit foarte mult să-l crească, iar el nu le arată niciun pic de pietate filială. Cerul va face dreptate!” M-a învățat să-mi tratez bine părinții și să fiu filială față de socrii mei când cresc. A mai spus că pietatea filială e ceva absolut firesc și justificat și că, dacă o persoană nu e filială, comite o mare trădare și nu are conștiință. Așadar, în inima mea tânără am crezut că, indiferent cum mă tratează părinții mei, eu trebuie să fiu filială față de ei și că, dacă nu eram filială, comiteam o mare trădare și aveam să ajung să fiu pedepsită de ceruri. De când eram tânără, nu am ieșit din cuvântul părinților mei și, după ce am început să lucrez și să câștig bani, am făcut tot ce am putut ca să mă comport filial față de ei. Când erau bolnavi, eram lângă ei ca să-i îngrijesc oricând aveam timp și, de sărbători, le cumpăram tot felul de cadouri. Am fost foarte fericită să-mi văd părinții fericiți și mulțumiți. În 2001 am acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. După un timp, am început să-mi fac datoria în biserică, dar tot găseam timp să mă întorc acasă și să-mi vizitez părinții. Au trecut zece ani și, imediat după aceea, din cauza trădării unei iude, poliția a venit la mine acasă și m-a arestat. Prin protecția lui Dumnezeu, am reușit să scap, dar am plecat atât de repede, încât nu am mai apucat să le explic multe lucruri părinților mei. Soacra mea în vârstă trebuia încă să aibă grijă de copilul meu și simplul gând că părinții mei și soacra mea ar fi implicați m-a făcut să simt că le cauzasem probleme. M-am gândit la tot efortul depus de părinții mei pentru creșterea mea și la cât de greu le fusese să-mi ofere hrană, îmbrăcăminte și școlarizare. Acum, că îmbătrâneau, aveau nevoie de copiii lor, să-i îngrijească și să le fie alături, dar eu nu doar că nu-mi îndeplinisem responsabilitățile de fiică, ci îi și implicasem, făcându-i să se îngrijoreze și să se neliniștească din cauza mea. Oare părinții și vecinii mei aveau să spună că îmi lipseau conștiința și umanitatea și aveau să mă considere o fiică nefilială? Pe atunci, din cauza supravegherii marelui balaur roșu, nu îndrăzneam să sun acasă. Nu aveam idee cum erau părinții mei, iar asta m-a făcut să mă îngrijorez. Nu puteam să-mi liniștesc inima în timp ce îmi făceam datoria și gândurile îmi rătăceau din când în când. Asta mi-a afectat progresul lucrării. Știam că trebuia să-mi schimb rapid starea, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, încredințându-I totul și cerându-I îndrumarea.

În timpul devoționalelor mele am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Din cauza condiționării culturii tradiționale chineze, în noțiunile tradiționale ale chinezilor, ei cred că oamenii ar trebui să respecte pietatea filială față de părinții lor. Cine nu respectă pietatea filială nu este un copil devotat părinților. Aceste idei au fost insuflate oamenilor încă din copilărie și, practic, sunt predate în fiecare gospodărie, precum și în fiecare școală și în societate, în general. Când capul unei persoane a fost umplut cu astfel de lucruri, ea crede că «Pietatea filială este mai importantă decât orice. Dacă nu aș respecta-o, nu aș fi o persoană bună – nu aș fi un copil devotat și aș fi învinuit de societate. Aș fi o persoană lipsită de conștiință.» Este corectă această părere? Oamenii au văzut foarte multe adevăruri exprimate de Dumnezeu – a cerut Dumnezeu ca o persoană să manifeste pietate filială față de părinții săi? Este acesta unul dintre adevărurile pe care credincioșii în Dumnezeu trebuie să le înțeleagă? Nu, nu este. Dumnezeu doar a avut părtășie cu privire la câteva principii. Pe baza cărui principiu cuvintele lui Dumnezeu le cer oamenilor să-i trateze pe ceilalți? Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere. Dumnezeu îi iubește pe cei care urmăresc adevărul și care-I pot respecta voia; aceștia sunt oamenii pe care și noi ar trebui să-i iubim. Cei care nu pot respecta voia lui Dumnezeu, cei care-L urăsc pe Dumnezeu și se răzvrătesc împotriva Lui – acești oameni sunt detestați de Dumnezeu și ar trebui să-i detestăm și noi. Asta le cere Dumnezeu oamenilor. […] Satana folosește acest fel de cultură tradițională și aceste noțiuni de moralitate pentru a-ți înrobi gândurile, mintea și inima, făcându-te incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu; ai fost stăpânit de aceste lucruri ale Satanei și făcut incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu. Când vrei să practici cuvintele lui Dumnezeu, aceste lucruri provoacă tulburări în tine, te fac să te opui adevărului și cerințelor lui Dumnezeu și te fac incapabil să scapi de jugul culturii tradiționale. După ce te lupți o vreme, faci un compromis: preferi să crezi că noțiunile tradiționale ale moralității sunt corecte și în acord cu adevărul, așa că respingi cuvintele lui Dumnezeu sau te lepezi de ele. Nu accepți cuvintele lui Dumnezeu drept adevărul și nu ți se pare ceva neobișnuit să fii mântuit, simțind că încă trăiești în această lume și poți supraviețui doar bazându-te pe aceste lucruri. Incapabil să înduri acuzațiile societății, ai alege mai degrabă să renunți la adevăr și la cuvintele lui Dumnezeu, abandonându-te noțiunilor tradiționale ale moralității și influenței Satanei, preferând să-L ofensezi pe Dumnezeu și să nu practici adevărul. Spune-Mi, nu este deplorabil omul? Nu are el nevoie de mântuirea de la Dumnezeu? Unii oameni cred de mulți ani în Dumnezeu, dar tot nu au discernământ în ceea ce privește chestiunea pietății filiale. Ei chiar nu înțeleg adevărul. Nu pot niciodată să treacă de această barieră a relațiilor lumești; nu au nici curajul, nici credința, cu atât mai puțin hotărârea interioară, deci nu pot să-L iubească pe Dumnezeu și să asculte de El” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Pe măsură ce reflectam asupra cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat brusc seama că trăisem mereu într-o stare de îndatorare și de vinovăție față de părinții mei și că acest lucru se datora gândurilor tradiționale ale Satanei, care se înrădăcinaseră adânc în inima mea. Asta mă învăța adesea bunica mea, „Trebuie să fii filială față de părinții tăi, altfel vei comite o mare trădare”, „Trebuie să le arăți pietate filială părinților tăi, altfel cerurile te vor pedepsi”. Întotdeauna am luat aceste cuvinte drept principii după care să mă ghidez. Încă din copilărie am încercat să-mi ascult părinții și să evit să-i înfurii. După ce am început să câștig bani, am făcut tot posibilul să fiu filială față de părinții mei și, de sărbători, le cumpăram tot felul de cadouri, iar când se îmbolnăveau, îi duceam la spital pentru tratament. Văzându-mi părinții fericiți, eram și eu fericită. Când am ajuns să fiu vânată de marele balaur roșu și am fost nevoită să fug de acasă, nu numai că nu i-am mai putut îngriji pe părinții mei, dar i-am și implicat, făcându-i să se îngrijoreze din cauza mea. Mă simțeam îndatorată față de părinții mei și nu mă puteam concentra asupra datoriei mele, ceea ce a dus la întârzierea lucrării mele. Știam că, fiind o ființă creată, datoria mea era o responsabilitate de la care nu mă puteam sustrage cu niciun chip, dar totuși trăiam după concepțiile false că „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva” și „Nu călători departe, cât timp părinții tăi mai sunt în viață”. Pentru că nu puteam fi filială față de părinții mei, îmi simțeam conștiința neliniștită și nu-mi puteam împiedica gândurile să rătăcească în timp ce îmi făceam datoria. Am văzut cât de profund mă afectase cultura tradițională.

În căutarea mea, am citit câteva cuvinte ale lui Dumnezeu: „Să arăți pietate filială față de părinți este adevărul? (Nu, nu este.) Să fii filial față de părinți este un lucru corect și pozitiv, dar de ce spunem că nu este adevărul? (Pentru că oamenii nu arată pietate filială față de părinții lor pe baza principiilor și nu sunt capabili să discearnă ce fel de persoane sunt, cu adevărat, părinții lor.) Felul în care o persoană ar trebui să-și trateze părinții are legătură cu adevărul. Dacă părinții tăi cred în Dumnezeu și te tratează bine, ar trebui să fii filial? (Da.) Cum ești filial? Îi tratezi diferit față de frați și surori. Faci tot ce îți spun și, dacă sunt în vârstă, trebuie să le fii alături pentru a avea grijă de ei, ceea ce te împiedică să ieși să îți îndeplinești datoria. Este corect să faci asta? (Nu.) Ce ar trebui să faci în astfel de momente? Acest lucru depinde de circumstanțe. Dacă poți să ai grijă de ei cât îți îndeplinești datoria în apropierea casei, iar părinții tăi nu se opun credinței tale în Dumnezeu, atunci ar trebui să îți îndeplinești responsabilitatea de fiu sau fiică și să îți ajuți părinții la unele treburi. Dacă sunt bolnavi, ai grijă de ei; dacă îi necăjește ceva, consolează-i; dacă situația ta financiară permite, cumpără-le suplimentele nutritive care se încadrează în bugetul tău. Totuși, ce ar trebui să alegi să faci dacă ești ocupat cu datoria ta, nu există nimeni care să aibă grijă de părinții tăi și ei, de asemenea, cred în Dumnezeu? Ce adevăr ar trebui să practici? Întrucât a fi filial față de părinți nu reprezintă adevărul, ci doar o responsabilitate și o obligație umană, atunci ce ar trebui să faci în cazul în care obligația intră în conflict cu datoria ta? (Să acord prioritate datoriei mele; s-o pun pe primul loc.) O obligație nu reprezintă neapărat datoria unei persoane. A alege să-ți îndeplinești datoria înseamnă a practica adevărul, în timp ce îndeplinirea unei obligații, nu. Dacă ești în această situație, îți poți îndeplini această responsabilitate sau obligație, dar dacă mediul actual nu ți-o permite, ce ar trebui să faci? Ar trebui să spui: «Trebuie să-mi fac datoria – asta este practicarea adevărului. A fi filial cu părinții mei înseamnă să trăiesc după conștiința mea și nu se ridică la nivelul practicării adevărului.» Prin urmare, ar trebui să acorzi prioritate datoriei tale și să te ții de ea. Dacă nu ai nicio datorie acum, nu lucrezi departe de casă și locuiești aproape de părinții tăi, atunci găsește modalități pentru a avea grijă de ei. Fă tot posibilul pentru a-i ajuta să trăiască puțin mai bine și a le ușura suferința. Dar asta depinde și de ce fel de oameni sunt părinții tăi. Ce ar trebui să faci dacă părinții tăi au o umanitate slabă, dacă te împiedică în mod constant să crezi în Dumnezeu și dacă ei continuă să te îndepărteze de credința în Dumnezeu și de îndeplinirea datoriei? Care este adevărul pe care ar trebui să-l practici? (Respingerea.) În acest punct, trebuie să-i respingi. Ți-ai îndeplinit obligația. Părinții tăi nu cred în Dumnezeu, așa că nu ai nicio obligație să le arăți respect filial. Dacă ei cred în Dumnezeu, atunci sunt familie, sunt părinții tăi. Dacă nu o fac, atunci voi mergeți pe căi diferite: ei cred în Satana și-l venerează pe diavolul-rege și merg pe calea Satanei; sunt oameni care merg pe căi diferite de cele ale oamenilor care cred în Dumnezeu. Nu mai sunteți o familie. Ei îi consideră pe credincioșii în Dumnezeu drept adversarii și dușmanii lor, așa că nu mai ai nicio obligație să ai grijă de ei și trebuie să rupi orice legătură cu ei. Care este adevărul: să fii filial față de părinți sau să-ți îndeplinești datoria? Desigur, îndeplinirea datoriei reprezintă adevărul. A-ți îndeplini datoria în casa lui Dumnezeu nu înseamnă doar a-ți îndeplini obligația și a face ceea ce se cuvine să faci. Este vorba despre îndeplinirea datoriei unei ființe create. Implică însărcinarea dată de Dumnezeu; este obligația și responsabilitatea ta. Aceasta este o adevărată responsabilitate, și anume să-ți îndeplinești responsabilitatea și obligația înaintea Creatorului. Aceasta este cerința Creatorului de la oameni și lucrul de mare importanță al vieții. Însă a le arăta părinților respect filial reprezintă doar responsabilitatea și obligația unui fiu sau ale unei fiice. Cu siguranță, nu este însărcinată de Dumnezeu și cu atât mai puțin este conform cerinței Lui. Prin urmare, între a arăta respect filial părinților și îndeplinirea datoriei nu există nicio îndoială că a-ți îndeplini datoria, și numai asta, înseamnă a practica adevărul. A-ți îndeplini datoria de ființă creată reprezintă adevărul și este o datorie de legământ. A arăta respect filial părinților înseamnă a fi filial cu oamenii. Nu înseamnă că o persoană își îndeplinește datoria și nici că practică adevărul” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). „Felul în care privești însărcinările date de Dumnezeu este extrem de important și este o chestiune foarte serioasă. Dacă nu poți duce la bun sfârșit ceea ce a încredințat Dumnezeu oamenilor, atunci nu ești vrednic de a trăi în prezența lui Dumnezeu și ar trebui să fii pedepsit. Este perfect natural și justificat faptul că oamenii ar trebui să ducă la bun sfârșit orice însărcinări le încredințează Dumnezeu. Aceasta este responsabilitatea supremă a omului și este la fel de importantă ca propria viață. Dacă nu iei în serios însărcinările de la Dumnezeu, atunci Îl trădezi în modul cel mai cumplit. Făcând asta, ești mai jalnic decât Iuda și ar trebui să fii blestemat. Oamenii trebuie să dobândească o înțelegere temeinică despre cum să trateze ceea ce le încredințează Dumnezeu și, cel puțin, ei trebuie să înțeleagă că însărcinările pe care El le dă omenirii sunt înălțări și favoruri speciale de la Dumnezeu și că ele sunt cele mai glorioase lucruri. Orice altceva poate fi abandonat. Chiar dacă o persoană trebuie să își sacrifice propria viață, tot trebuie să îndeplinească însărcinarea dată de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles principiile după care trebuie să îți tratezi părinții. Atunci când faptul de a fi filial față de părinți intră în conflict cu datoria ta, trebuie să prioritizezi datoria, deoarece îndeplinirea datoriei este cel mai important lucru în viața unui om. A fi filial față de părinți presupune îndeplinirea responsabilităților și a obligațiilor, dar, oricât de bine ar îndeplini cineva aceste lucruri, nu înseamnă că practică adevărul. Doar îndeplinirea datoriei de ființă creată reprezintă practicarea adevărului. Deoarece îndatoririle sunt însărcinarea Creatorului pentru ființele create, ele reprezintă cea mai mare responsabilitate și îndeplinirea lor e absolut firească și justificată. Nu înțelegeam adevărul și consideram că a fi filială față de părinții mei reprezintă un principiu după care să mă ghidez în viață. Când eram ocupată cu datoria sau când eram urmărită și nevoită să fug, neputând să-i îngrijesc pe părinții mei, mă simțeam îndatorată față de ei și mă consideram o fiică nefilială. Abia când am citit cuvintele lui Dumnezeu mi-am dat seama că această perspectivă a mea era greșită. Eram norocoasă că auzisem glasul lui Dumnezeu. Primisem mântuirea lui Dumnezeu în zilele de pe urmă, mâncasem și băusem multe dintre cuvintele Sale și ajunsesem să înțeleg unele adevăruri, dar nu mă gândisem niciodată să răsplătesc iubirea lui Dumnezeu. Eram cu adevărat lipsită de umanitate și de conștiință! Acum știam că îndeplinirea datoriei mele de ființă creată are prioritate absolută și că este la fel de importantă ca însăși viața mea, că trebuie să fac tot posibilul pentru a o duce la bun sfârșit, deoarece a nu face asta ar fi o mare trădare. După aceea, inima mea s-a liniștit și am reușit să mă concentrez asupra datoriei mele.

La mijlocul lunii mai a anului 2020 am mers în secret acasă la părinții mei. La început, tatăl meu m-a primit cu o atitudine prietenoasă, dar, după puțin timp, expresia lui s-a schimbat brusc și a început să mă certe. M-a interogat despre ce făcusem în acești ultimi ani și mi-a spus că acum doi ani se îmbolnăvise grav și aproape că-și pierduse viața, dar nu primise niciun semn de la mine. Își făcea griji că eu și soțul meu aveam să fim prinși în timp ce predicam Evanghelia și nu putea dormi noaptea, aflându-se într-o stare de suferință psihică profundă. Chiar m-a numit ingrată nepăsătoare și copil nefilial. Inițial, sperase că voi avea grijă de el la bătrânețe, dar, după tot ce făcuse pentru mine, aproape că l-am făcut să moară de supărare… Ascultându-l, am simțit că inima îmi era străpunsă de ace. Simțeam că tatăl meu muncise din greu ca să mă crească, să îmi asigure hrană, îmbrăcăminte și educație, iar eu nu doar că nu îi fusesem filială, dar îl făcusem și să se îngrijoreze pentru mine. Chiar și când a fost grav bolnav, n-am fost acolo să-l îngrijesc sau să-i fiu alături. Eram cu adevărat nefilială! Mă simțeam foarte îndatorată față de părinții mei. În timp ce ascultam, lacrimile îmi curgeau pe față și îmi doream cu adevărat să rămân acasă puțin mai mult, pentru a putea avea grijă de părinții mei cum se cuvine și pentru a mă revanșa în inima mea pentru această datorie. La acea vreme, nu mi-am putut liniști inima mult timp, așa că m-am rugat în liniște lui Dumnezeu, cerându-I să-mi protejeze inima, ca să nu fie tulburată. După ce m-am rugat, inima mea s-a liniștit mult și mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu pe care le mâncasem și le băusem. Am înțeles clar în inima mea că a fi filial față de părinții tăi nu însemna să practici adevărul, că practicarea adevărului însemna îndeplinirea datoriei de ființă creată și că abandonarea datoriei pentru a rămâne cu părinții și a îndeplini responsabilitățile de fiu sau de fiică ar însemna înșelarea lui Dumnezeu, ceea ce ar fi o mare trădare. După aceea am discutat calm cu tatăl meu, iar atitudinea lui s-a înmuiat treptat, apoi am plecat în grabă după ce mi-am terminat treaba.

Ulterior, de fiecare dată când mă gândeam la cuvintele tatălui meu, simțeam un fior de durere în inimă. Puteam accepta ca alții să nu mă înțeleagă, dar de ce trebuia tatăl meu să îmi spună acele lucruri? În acea perioadă, deși îmi petreceam zilele făcându-mi datoria, inima mea era apăsată, simțeam că port o povară grea și eram mereu copleșită de un sentiment de vinovăție. Trăind în aceste emoții negative, îmi simțeam inima întunecată și reprimată, iar eficiența mea în îndeplinirea datoriei a scăzut semnificativ. Aceasta a durat una sau două luni, până când, treptat, am reușit să-mi echilibrez starea. Ulterior, după ce am citit adevărul despre care Dumnezeu are părtășie cu privire la faptul că părinții nu sunt creditorii tăi, am început să înțeleg mai clar relația dintre părinți și copii și m-am eliberat de aceste sentimente apăsătoare. Dumnezeu Atotputernic spune: „Oamenii au această suflare și această viață, iar sursa și originea acestor lucruri nu sunt părinții lor. Doar că oamenii au apărut fiindcă părinții le-au dat viață – la rădăcină, Dumnezeu este Cel care dă oamenilor aceste lucruri. Prin urmare, părinții nu sunt stăpânii vieții tale, Stăpânul vieții tale este Dumnezeu. El a creat omenirea, a creat viețile omenirii și i-a dat acesteia suflarea vieții, care este originea vieții omului. Prin urmare, este ușor de înțeles că «Părinții nu sunt stăpânii vieții tale»? Suflarea nu ți-a fost dată de părinții tăi și cu atât mai puțin ceea ce urmează nu-ți este dat de părinți. Dumnezeu veghează și guvernează fiecare zi a vieții tale. Părinții tăi nu pot decide cum va decurge fiecare zi a vieții tale, dacă va fi fericită și va merge ca pe roate, cu cine te vei întâlni sau în ce mediu vei trăi în fiecare zi. Pur și simplu Dumnezeu are grijă de tine prin intermediul părinților tăi – ei sunt doar oamenii pe care El i-a trimis să aibă grijă de tine. […] Mai clar, ei sunt doar ființe create obișnuite. Doar că, din perspectiva ta, ei au o identitate specială – ți-au dat viață și te-au crescut, sunt șefii și părinții tăi. Însă, din perspectiva lui Dumnezeu, ei sunt doar oameni obișnuiți, sunt membri ai omenirii corupte și nu au nimic special. Nu sunt nici măcar stăpânii propriilor vieți, deci cum ar putea să fie stăpânii vieții tale? Deși ți-au dat viață, ei nu știu de unde a provenit viața ta și nu au putut decide când, la ce oră și în ce loc va sosi viața ta sau cum va fi ea. Ei nu știu niciunul dintre aceste lucruri. În ceea ce-i privește, doar așteaptă pasiv, așteptând suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu. Indiferent că le place sau nu, indiferent dacă ei cred sau nu, oricum toate acestea sunt orchestrate și apar în mâinile lui Dumnezeu. Părinții nu sunt stăpânii vieții tale – nu este aceasta o chestiune ușor de înțeles? (Ba da.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. „Crescându-te, părinții tăi doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația, iar acest lucru nu ar trebui să fie plătit și nu ar trebui să fie o tranzacție. Așadar, nu trebuie să-ți abordezi părinții și să-ți gestionezi relația cu ei conform ideii de a-i recompensa. Dacă îți tratezi părinții, îi răsplătești și-ți gestionezi relația cu ei conform acestei idei, acest lucru este inuman. În același timp, este posibil să te facă să fii reținut și legat de sentimentele tale trupești și îți va fi greu să ieși din aceste încurcături, în măsura în care s-ar putea chiar să-ți pierzi calea. Părinții nu sunt creditorii tăi, așa că nu ai nicio obligație să le adeverești toate așteptările. Nu ai nicio obligație să plătești prețul pentru așteptările lor. Adică, ei pot avea propriile așteptări. Tu ai propriile alegeri și calea în viață și destinul pe care Dumnezeu le-a stabilit pentru tine, lucru care nu are nicio legătură cu părinții tăi. Așadar, când unul din părinții tăi spune: «Ești un copil nefilial. Nu te-ai întors să mă vezi de atât de mulți ani și au trecut atât de multe zile de când m-ai sunat ultima oară. Sunt bolnav și nu există nimeni care să aibă grijă de mine. Chiar te-am crescut degeaba. Ești într-adevăr un ingrat nepăsător și un plod nerecunoscător!», dacă nu înțelegi adevărul că «Părinții nu sunt creditorii tăi», să auzi aceste cuvinte va fi la fel de dureros ca un cuțit care îți străpunge inima, iar tu te vei simți vinovat. Fiecare dintre aceste cuvinte se va întipări în inima ta și te va face să te simți rușinat în fața părintelui tău, îndatorat și plin de vinovăție față de el. Când părintele tău spune că ești un ingrat nepăsător, tu chiar vei crede: «Are completă dreptate. M-a crescut până la vârsta aceasta și nu a fost capabil să se încălzească deloc în lumina mea. Acum e bolnav și a sperat că aș putea să stau la căpătâiul său, să-l servesc și să-i țin de urât. A avut nevoie să-i răsplătesc bunătatea, iar eu nu am fost acolo. Chiar sunt un ingrat nepăsător!» Te vei cataloga drept un ingrat nepăsător – este acesta un lucru rezonabil? Ești un ingrat nepăsător? Dacă nu ți-ai fi părăsit căminul ca să-ți îndeplinești datoria în altă parte și ai fi rămas alături de părintele tău, l-ai fi putut împiedica să se îmbolnăvească? (Nu.) Poți controla dacă părinții tăi trăiesc sau mor? Poți controla dacă sunt bogați sau săraci? (Nu.) Orice boală vor face părinții tăi, nu va fi pentru că s-au epuizat crescându-te sau pentru că le-a fost dor de tine; cu siguranță nu vor contracta din cauza ta niciuna dintre aceste boli majore, grave și posibil fatale. Aceea este soarta lor și nu are nicio legătură cu tine. Indiferent cât de filial ești, tot ce poți realiza este să le reduci puțin suferința și poverile trupești, dar au vreo legătură cu tine momentul în care se îmbolnăvesc, ce boală fac, când și unde mor? Nu, nu au. Dacă ești filial, dacă nu ești un ingrat nepăsător și îți petreci toată ziua cu ei, veghindu-i, oare nu se vor îmbolnăvi? Oare nu vor muri? Dacă se vor îmbolnăvi, oare nu se vor îmbolnăvi oricum? Dacă vor muri, oare nu vor muri oricum? Nu este corect? […] Indiferent dacă părinții te numesc un ingrat nepăsător, cel puțin îți faci datoria de ființă creată înaintea Creatorului. Cât timp nu ești un ingrat nepăsător în ochii lui Dumnezeu, este suficient. Nu contează ce spun oamenii. Ce zic părinții tăi despre tine nu este neapărat adevărat și ce afirmă nu este folositor. Trebuie să iei cuvintele lui Dumnezeu drept fundament. Dacă Dumnezeu spune că ești o ființă creată corespunzătoare, atunci nu contează dacă oamenii te numesc un ingrat nepăsător, ei nu pot realiza nimic. Este vorba doar că oamenii vor fi afectați de aceste insulte, din cauza efectului conștiințelor lor sau atunci când nu înțeleg adevărul și statura lor este mică și vor fi într-o dispoziție cam proastă și puțin deprimați, dar când se întorc înaintea lui Dumnezeu, toate acestea se vor rezolva și nu vor mai fi o problemă pentru ei” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. „Fiind copil, ar trebui să înțelegi că părinții nu sunt creditorii tăi. Sunt multe pe care trebuie să le faci în viața asta și toate sunt lucruri pe care o ființă creată se cuvine să le facă, lucruri care ți-au fost încredințate de Domnul creației, și nu au nicio legătură cu răsplătirea bunătății părinților tăi. Să le arăți pietate filială, să-i răsplătești, să le întorci bunătatea – aceste lucruri nu au nicio legătură cu misiunea ta în viață. De asemenea, se poate spune că nu este necesar să le arăți pietate filială părinților tăi, să-i răsplătești sau să-ți îndeplinești vreo responsabilitate față de ei. Mai clar, poți să faci puțin din asta și să-ți îndeplinești puțin responsabilitățile când circumstanțele îți permit; când nu-ți permit, nu trebuie să insiști să faci acest lucru. Dacă nu-ți poți îndeplini responsabilitatea de a le arăta pietate filială părinților tăi, acesta nu este un lucru îngrozitor, pur și simplu se împotrivește puțin conștiinței tale, moralității și noțiunilor umane. Însă cel puțin nu se împotrivește adevărului, iar Dumnezeu nu te va condamna pentru asta. Când vei înțelege adevărul, nu vei mai avea mustrări de conștiință din cauza asta” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu am înțeles că El este sursa vieții tuturor lucrurilor și că viața mea venise de la Dumnezeu. Respiram suflarea dată de Dumnezeu și mă bucuram de hrana cuvintelor lui Dumnezeu, dar mă bucurasem și de mult har oferit de El. Știam că trebuia să-mi îndeplinesc datoria de ființă creată și să răsplătesc dragostea lui Dumnezeu, că aceasta însemna să am conștiință și umanitate. Din exterior părea că părinții mei îmi dăduseră viață, mă crescuseră și munciseră din greu să mă crească și să-mi asigure hrana, îmbrăcămintea și educația, dar, în realitate, toate acestea au fost rânduite și predestinate de Dumnezeu. Părinții doar își îndeplinesc responsabilitățile și obligațiile, acest lucru nu poate fi numit bunătate și nu este nevoie să le răsplătesc sau să le întorc acest lucru. Trăisem după gândurile și perspectivele Satanei, fără să caut adevărul, tratându-mi părinții ca pe creditorii mei, gândindu-mă că, deoarece părinții mei munciseră din greu să mă crească, ar trebui să le răsplătesc bunătatea. Când tatăl meu a fost grav bolnav, n-am fost acolo să-l îngrijesc și asta m-a făcut să mă consider o ingrată nepăsătoare și un copil nefilial, iar inima mea era adesea plină de vinovăție. Deși părea că îmi făceam datoria, sentimentele de vinovăție îmi afectau eficiența lucrării. Mâncând și bând cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că, în calitate de ființă creată, nu venisem pe lume pentru a fi filială față de părinții mei, ci era mai important să-mi desăvârșesc misiunea și să-mi îndeplinesc datoria de ființă creată. Asta ar trebui să facă o persoană cu conștiință și cu umanitate. Am înțeles, de asemenea, că trebuie să existe principii în ceea ce privește modul în care îmi tratez părinții. Dacă circumstanțele îmi permit, pot să-mi îndeplinesc responsabilitățile și obligațiile de fiică și să am grijă de părinții mei, dar, dacă nu este posibil, nu trebuie să mă simt vinovată și nici împovărată de acest gând în timp ce îmi fac datoria. În realitate, relația dintre părinți și copii este doar o legătură biologică și nimeni nu datorează nimic nimănui. Dacă mi-aș abandona datoria pentru a merge acasă și a fi o fiică filială, ca să răsplătesc bunătatea părinților mei, sau dacă m-aș simți vinovată și deznădăjduită că nu pot fi filială față de părinții mei și astfel mi-aș întârzia datoria, atunci aș fi cu adevărat lipsită de conștiință și de umanitate!

Apoi am citit câteva cuvinte ale lui Dumnezeu: „Mergi pe calea cea dreaptă, ai ales să îndeplinești datoria unei ființe create și să vii înaintea Domnului creației, pentru a accepta mântuirea lui Dumnezeu. Aceasta este singura cale corectă din lumea aceasta. Ai făcut alegerea corectă. Oricât de mult nu te-ar înțelege sau oricât de dezamăgiți de tine ar fi cei care nu cred, inclusiv părinții tăi, asta nu ar trebui să-ți afecteze alegerea de a merge pe calea credinței în Dumnezeu sau hotărârea de a-ți îndeplini datoria, și nici credința în El. Ar trebui să perseverezi, pentru că mergi pe calea cea dreaptă. Cu atât mai mult, ar trebui să renunți la așteptările părinților tăi. Ei nu ar trebui să devină poveri pentru tine, în timp ce mergi pe calea cea dreaptă. Urmezi calea cea dreaptă, ai făcut cea mai bună alegere în viață; dacă părinții nu te sprijină, dacă te ceartă mereu că ești un ingrat nepăsător, atunci cu atât mai mult se cuvine să ai discernământ în privința lor și să renunți la ei, la nivel emoțional, și să nu fii constrâns de ei. Dacă nu te sprijină, nu te încurajează sau nu te mângâie, vei fi bine – nu vei câștiga sau nu vei pierde nimic, cu sau fără aceste lucruri. Cele mai importante sunt așteptările lui Dumnezeu de la tine. Dumnezeu te încurajează, te aprovizionează și te îndrumă. Nu ești singur. Fără așteptările părinților tăi, totuși, încă poți îndeplini datoria unei ființe create și, pe această bază, vei fi în continuare o persoană bună. Să renunți la așteptările părinților tăi nu înseamnă că ți-ai pierdut principiile etice și morale și cu siguranță nu înseamnă că ți-ai lepădat umanitatea sau moralitatea și simțul dreptății. Motivul pentru care nu te-ai ridicat la înălțimea așteptărilor părinților tăi este că ai ales lucruri pozitive și ai ales să îndeplinești datoria unei ființe create. Nu este nimic greșit în asta, este calea cea mai corectă. Ar trebui să perseverezi și să rămâi ferm în credința ta. Este posibil să nu primești sprijinul părinților tăi și cu siguranță nu vei primi binecuvântările lor, pentru că tu crezi în Dumnezeu și îndeplinești datoria unei ființe create, dar asta nu contează. Asta nu-i important, nu ai pierdut nimic. Cel mai important lucru este că, atunci când ai ales să mergi pe calea credinței în Dumnezeu și îndeplinirii datoriei unei ființe create, Dumnezeu a început să aibă așteptări și mari speranțe pentru tine. Cât timp trăiesc în lumea asta, dacă oamenii se îndepărtează de prietenii și de rudele lor, pot trăi bine în continuare. Desigur, pot trăi normal și după ce se îndepărtează de părinții lor. Ei se prăbușesc în întuneric doar atunci când se îndepărtează de călăuzirea și de binecuvântările lui Dumnezeu. Comparativ cu așteptările lui Dumnezeu de la oameni și cu îndrumarea Lui, așteptările părintești sunt pur și simplu nesemnificative și nu merită să fie menționate” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. „În lumea aceasta, ce fel de oameni sunt cei mai vrednici de respect? Nu cumva cei care merg pe calea cea dreaptă? Aici, la ce se referă «calea cea dreaptă»? Nu reprezintă urmărirea adevărului și acceptarea mântuirii lui Dumnezeu? Cei care merg pe calea cea dreaptă oare nu sunt oameni care Îl urmează pe Dumnezeu și I se supun? (Ba sunt.) Dacă ești acest fel de persoană sau te străduiești să fii, iar părinții tăi nu te înțeleg și chiar te blestemă tot timpul – dacă, atunci când ești slab, deprimat și pierdut, ei nu numai că nu reușesc să te sprijine, să te mângâie sau să te încurajeze, ci îți cer adesea să te întorci ca să le arăți pietate filială, să câștigi mulți bani și să ai grijă de ei, să nu-i dezamăgești, să le permiți să se scalde în lumină cu tine și să ducă o viață bună alături de tine – oare astfel de părinți nu ar trebui dați la o parte? (Ba da.) Merită respectul tău părinții ca aceștia? Sunt ei vrednici de pietatea ta filială? Merită să-ți îndeplinești responsabilitatea față de ei? (Nu.) De ce nu? Pentru că sunt scârbiți de lucruri pozitive, nu-i așa? (Așa e.) Pentru că-L urăsc pe Dumnezeu, nu-i așa? (Așa este.) Pentru că disprețuiesc faptul că tu mergi pe calea cea dreaptă, nu-i așa? (Așa e.) Disprețuiesc oamenii care luptă pentru cauze drepte; te disprețuiesc și te desconsideră pentru că-L urmezi pe Dumnezeu și-ți îndeplinești datoria. Ce fel de părinți sunt aceștia? Nu sunt părinți vrednici de dispreț și ticăloși? Nu sunt părinți ticăloși? Nu sunt părinți răi? (Ba sunt.) Ai fost pus pe lista neagră și vânat de marele balaur roșu din cauza credinței tale în Dumnezeu, ai fost un fugar, incapabil să te întorci acasă, iar unii oameni chiar au trebuit să plece în străinătate. Rudele, prietenii și colegii tăi spun cu toții că ai devenit un fugar și, din cauza acestor zvonuri și bârfe externe, părinții tăi cred că i-ai făcut să sufere pe nedrept și că i-ai făcut de râs. Nu numai că nu te înțeleg, nu te sprijină și nu empatizează cu tine, nu numai că nu le fac reproșuri acelor oameni care răspândesc acele zvonuri și pe cei care te disprețuiesc și te discriminează, dar părinții tăi te și urăsc, spun aceleași lucruri despre tine ca oamenii care nu cred în Dumnezeu și ca aceia care sunt la putere. Ce părere ai despre acești părinți? Sunt buni? (Nu.) Atunci mai credeți că le sunteți îndatorați? (Nu.) […] Unii părinți spun adesea: «Să te cresc pe tine este mai rău decât să cresc un câine. Când crești un câine, e foarte apropiat de tine și știe să dea din coadă când își vede stăpânul. Ce pot aștepta, dacă te cresc pe tine? Îți petreci toată ziua crezând în Dumnezeu și îndeplinindu-ți datoria, nu faci afaceri, nu mergi la muncă, nici măcar nu vrei să-ți asiguri mijloace de trai și, în final, toți vecinii noștri au început să râdă de noi. Ce am câștigat de la tine? N-am primit nici măcar un singur lucru bun de la tine și nici nu m-am scăldat deloc în lumină.» Dacă ai urma tendințele rele ale lumii laice și te-ai strădui să ai succes acolo, părinții tăi probabil că te-ar sprijini, încuraja și mângâia, dacă ai suferi, te-ai îmbolnăvi sau te-ai întrista. Și totuși, ei nu sunt fericiți sau nu se bucură de faptul că tu crezi în Dumnezeu și ai o șansă să fii mântuit. Din contră, te urăsc și te blestemă. Pe baza esenței lor, acești părinți sunt vrăjmașii tăi și dușmanii tăi de moarte, nu sunt același tip de oameni ca tine și nu merg pe aceeași cale ca tine. Deși, la suprafață, păreți a fi o familie, pe baza esențelor voastre, a lucrurilor pe care le urmăriți, a preferințelor voastre, a căilor pe care le urmați și a diverselor atitudini cu care abordați lucrurile pozitive, pe Dumnezeu și adevărul, ei nu sunt același tip de oameni ca tine. Prin urmare, oricât de mult spui: «Am speranță la mântuire, am pășit pe calea cea dreaptă în viață», ei vor rămâne impasibili și nu vor fi fericiți sau nu se vor bucura pentru tine. În schimb, se vor simți rușinați. La nivel emoțional, acești părinți sunt familia ta, dar pe baza naturilor-esențelor lor, ei nu sunt familia ta, sunt dușmanii tăi” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. După ce am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, inima mea s-a înseninat. Dumnezeu avusese părtășie clară asupra principiilor după care să-ți tratezi părinții. Nu trebuie să le dai ascultare orbește părinților, în toate privințele, ci trebuie să discerni ce fel de oameni sunt. Mi-am amintit cum, în îndatoririle mele, eram uneori influențată de cuvintele tatălui meu și acest lucru se întâmpla pentru că nu puteam discerne falsitățile înșelătoare pe care le declama și pentru că nu priveam oamenii și lucrurile și nici nu mă purtam pe baza cuvintelor lui Dumnezeu. Tatăl meu voia să câștig bani pentru a fi filială față de ei, a-i întreține la bătrânețe și a le aduce cinste. Înainte, când eram acasă, duceam țigări bune, alcool fin și mâncare bună când mergeam în vizită la tata de sărbători. Când era bolnav, îl însoțeam la spital pentru tratament și mă lăuda că sunt ascultătoare și cuminte, numindu-mă o fiică filială. Dar acum, fiindcă nu mai puteam merge să-l vizitez și fiindcă nevoile lui fizice nu erau satisfăcute, era nemulțumit de mine. Nu mă puteam întoarce acasă pentru că eram vânată de marele balaur roșu, dar el nu era ofensat de marele balaur roșu. În schimb, simțea că l-am făcut de rușine și mă înjura, numindu-mă ingrată nepăsătoare și fiică nefilială și aruncându-mi în față cele mai dure cuvinte pe care le putea găsi. Se descotorosea până și de legătura dintre noi ca tată și fiică. Tatăl meu nu făcea aceste lucruri pentru binele meu. Dacă i-ar fi păsat cu adevărat de mine, ar fi trebuit să mă sprijine să urmez calea cea dreaptă în viață, aceea de a crede în Dumnezeu și de a urmări adevărul. În schimb, nu doar că nu m-a sprijinit, dar m-a insultat și într-o zi chiar a sărit într-un râu, încercând să mă constrângă cu moartea lui. Am văzut că adevărata lui natură însemna ura față de adevăr și față de Dumnezeu, că esența lui era aceea a unui diavol ce se împotrivește lui Dumnezeu și că era un dușman al lui Dumnezeu. Un astfel de tată nu merita să mă preocup eu de el sau să fiu filială față de el. Dar nu am avut discernământ față de esența lui și mereu am simțit că îl dezamăgesc. Eram într-adevăr o proastă grea de cap, incapabilă să văd diferența dintre bine și rău! Odată ce am deslușit esența tatălui meu, nu m-am mai simțit îndatorată față de el.

Citind cuvintele lui Dumnezeu, am învățat cum să-mi tratez părinții și am ajuns să înțeleg că doar îndeplinirea datoriei de ființă creată și urmărirea adevărului reprezintă calea cea dreaptă în viață și că trebuie să merg pe această cale fără ezitare. După aceea, am lăsat deoparte sentimentul de împovărare din inima mea și m-am dedicat complet îndatoririlor mele, iar în timp, eficiența mea în îndeplinirea lor s-a îmbunătățit considerabil. Faptul că am ajuns să înțeleg și să dobândesc aceste lucruri a fost posibil doar datorită luminării și îndrumării cuvintelor lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!