de Chen Li, China

M-am născut într-un județ destul de mic, cu o economie relativ nedezvoltată. Părinții și bunicii mei erau cu toții fermieri, iar condiția familiei noastre nu era prea bună. Totuși, mă iubeau foarte mult și întotdeauna găseau modalități de a-mi satisface dorințele. Mai târziu, mi-am dat seama că toate acestea au fost posibile prin cumpătare din partea lor. Mai târziu, părinții mei au împrumutat bani pentru a începe o afacere agricolă ca să-mi asigure o viață mai bună. Am văzut cum părinții mei munceau zi și noapte, epuizându-se până în punctul de a se îmbolnăvi, așa că i-am îndemnat să se oprească. Tata mi-a spus că, de fapt, nu dorea să facă toate acestea, dar, fiindcă urma să am viața mea în viitor, voia să strângă ceva bani pentru mine, deoarece nu dorea ca eu să îndur aceleași greutăți ca și el. Auzind cuvintele tatălui meu, m-am simțit atât îndurerat, cât și recunoscător. Văzând toate sacrificiile pe care le-au făcut părinții mei pentru mine, simțeam că le datorez atât de mult! Cât despre bunicii mei, amândoi aveau peste 70 de ani și deveneau tot mai slăbiți, dar, chiar și așa, erau reticenți să cheltuie pe mâncare și pe îmbrăcăminte, iar când erau bolnavi, nu voiau să meargă la spital, de teama cheltuielilor suplimentare. Mai târziu, bunica mi-a spus că a economisit ceva bani de-a lungul anilor pentru mine. Auzind acest lucru, m-am simțit tulburat. Ei erau de o vârstă înaintată, dar totuși alegeau să îndure greutăți pentru a economisi bani de dragul meu. Pus în fața bunăvoinței părinților și bunicilor mei față de mine, am simțit că nu aveam cum să îi răsplătesc. Mi-am spus în inimă că, atunci când voi crește, voi avea mare grijă de ei și îi voi onora.

În 2012, mama mi-a predicat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă și am început să particip la adunări și să îmi îndeplinesc îndatoririle. Pe neașteptate, în toamna anului 2018, tatăl meu a suferit un accident vascular cerebral și a murit. Am simțit o durere imensă și vinovăție. Consideram că tatăl meu a muncit atât de mult pentru a câștiga bani pentru mine și că, dacă nu ar fi muncit zi și noapte, poate că nu și-ar fi epuizat corpul și nu ar fi suferit accidentul vascular cerebral. M-am gândit: „Tatăl meu a muncit fizic din greu toată viața, dar a plecat fără să mă vadă răsplătindu-i bunătatea. Acum, bunicii mei, în vârstă de peste 70 de ani, trăiesc tot economicos și nu s-au bucurat încă de beneficii din partea urmașilor lor. Cu tata plecat dintre noi, trebuie să îmi asum responsabilitatea de a avea grijă de ei și de a le permite să se bucure în liniște de anii lor de bătrânețe. Așa, nu voi avea regrete.” Mai târziu, mama a plecat într-un alt loc pentru a-și îndeplini îndatoririle, iar eu am rămas acasă să am grijă de bunici. Am încercat mereu, prin toate modalitățile posibile, să le pregătesc mâncare bună și să le cumpăr haine frumoase, iar când nu se simțeau bine, căutam ajutor medical oriunde puteam, sperând să îi țin sănătoși. Într-o zi, bunicul meu a avut brusc dificultăți de respirație și, după un control la spital, doctorul a spus că avea o insuficiență cardiacă severă și că trebuia să fie internat imediat. Doctorul mi-a mai spus să mă pregătesc psihic, menționând că bunicul se afla într-o perioadă critică, că viața lui ar putea fi în pericol oricând și că, chiar dacă ar supraviețui acestei perioade critice, funcția inimii lui avea să se deterioreze în continuare. Cu o îngrijire bună, ar fi putut trăi încă doi ani. Auzindu-l pe doctor spunând acest lucru, m-am simțit foarte vinovat, gândindu-mă că incapacitatea mea de a avea grijă de el îi provocase bunicului afecțiunea severă. Mai ales când l-am auzit pe doctor spunând că ar putea trăi doar încă doi ani cu o îngrijire bună, am început să prețuiesc acest timp scurt și mai mult, gândindu-mă că trebuie să am mare grijă de bunicul meu de acum înainte și că trebuie să mă lupt pentru a-l ajuta să trăiască un an sau doi în plus. Mai târziu, după ceva tratament, starea bunicului meu s-a îmbunătățit puțin, a ieșit din spital și ne-am întors acasă.

În mai 2023, am primit pe neașteptate o scrisoare de la conducători, în care mi se spunea că era nevoie urgentă de cineva care să se ocupe de o sarcină și că eu eram omul potrivit pentru ea. Mă întrebau dacă aș putea să plec de acasă pentru a îndeplini această datorie. Văzând această scrisoare, am știut că ar trebuit să aleg datoria, dar, când mă gândeam la starea de sănătate precară a bunicilor mei și la faptul că nu aveau pe nimeni care să aibă grijă de ei, nu puteam să mă simt în largul meu. În cele din urmă, am refuzat datoria, dar m-am simțit neliniștit în interior. Mai târziu, am citit două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu: „Unde este devotamentul vostru? Unde este supunerea voastră? […] Avram l-a oferit pe Isac – voi ce ați oferit? Iov a oferit totul – voi ce ați oferit? Atât de mulți oameni s-au sacrificat, oferindu-și viețile și vărsând sânge ca să caute adevărata cale. Ați plătit acel preț?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Semnificația mântuirii descendenților lui Moab”). „Ceea ce Îmi doresc este loialitatea și supunerea ta de acum, dragostea și mărturia ta de acum. Chiar dacă, în acest moment, nu știi ce este mărturia sau dragostea, ar trebui să Îmi aduci tot ce ai și să Îmi predai singurele comori pe care le ai: loialitatea și supunerea ta. Ar trebui să știi că dovada biruinței Mele asupra Satanei stă în loialitatea și supunerea omului, precum și dovada cuceririi Mele complete a omului. Datoria credinței tale în Mine este de a-Mi fi martor, de a-Mi fi loial Mie și nimănui altcuiva și de a fi supus până la sfârșit. Înainte de a începe următoarea etapă a lucrării Mele, cum Îmi vei fi martor? Cum Îmi vei fi loial și supus? Îți dedici toată loialitatea funcției tale, sau pur și simplu vei renunța? Preferi să te supui oricărui aranjament al Meu (chiar de ar fi moarte sau distrugere) sau să fugi la jumătatea drumului pentru a evita mustrarea Mea?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ce știi despre credință?”). În fața întrebărilor pline de reproș ale lui Dumnezeu, m-am simțit profund îndurerat. Când Iov a trecut prin încercări, și-a pierdut toată averea cea vastă și toți copiii, iar întregul corp i s-a acoperit de răni dureroase, el nu s-a plâns deloc, ci, în loc de asta, a lăudat numele lui Dumnezeu. Iov avea o credință adevărată în Dumnezeu și o supunere veritabilă față de El. De asemenea, Avraam a ascultat porunca lui Dumnezeu, oferindu-l ca jertfă pe altar pe unicul său fiu, Isaac, și ridicând cuțitul. Avraam avea și el o supunere adevărată față de Dumnezeu. Înțelegând că Iov și Avraam I-au putut oferi lui Dumnezeu totul, m-am simțit rușinat și jenat. Credeam în Dumnezeu de peste zece ani și mă bucurasem bând și mâncând multe dintre cuvintele Lui, dar nu mă gândisem niciodată să-L răsplătesc pe Dumnezeu, știind doar să mă bucur de harul și de binecuvântările Sale. Când biserica mi-a oferit oportunități să-mi îndeplinesc datoria, am găsit chiar și scuze pentru a mă sustrage. Îmi lipsea cu adevărat umanitatea! Acum, lucrarea bisericii avea nevoie urgentă de colaborarea mea și nu puteam continua să trăiesc într-un mod egoist și detestabil în suferința mea. Trebuia să-mi fac datoria și să trăiesc o dată pentru Dumnezeu. Așadar, am plecat de acasă pentru a-mi îndeplini datoria.

Dar nu mă așteptam ca, la numai două luni după ce am plecat de acasă pentru a-mi face datoria, conducătorii bisericii să mă informeze că persoana împreună cu care îmi făceam datoria fusese arestată și mă trădase ca o iudă și că mai multe dintre rudele mele credincioase fuseseră și ele arestate de poliție. Peste zece ofițeri de poliție veniseră la mine acasă pentru a ne aresta pe mama mea și pe mine, poliția ne luase mâncarea și banii și începuse să mă vâneze. Am aflat, de asemenea, că bunicul fusese internat în spital la scurt timp după ce plecasem. Auzind acest lucru, m-am simțit foarte tulburat. M-am gândit la cum poliția percheziționase casa noastră și o întorsese cu susul în jos și cum bunicii mei trebuie să fi fost îngroziți. La vârsta lor, ar fi trebuit să se bucure de bătrânețe și să aibă pe cineva pe care să se bazeze, dar ei fuseseră târâți în acest calvar din cauza mea. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai vinovat față de ei și starea mea se înrăutățea. M-am gândit chiar să mă întorc în secret acasă pentru a avea grijă de ei. În durerea mea, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule! Mă simt un pic neputincios în această situație. Te rog să mă călăuzești și să mă ajuți să ies din această stare greșită.”

După ce m-am rugat, am căutat în mod conștient cuvintele lui Dumnezeu despre acest lucru. Am citit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu: „În lumea non-credincioșilor, există o zicală: «Ciorile își răsplătesc mamele hrănindu-le, iar mieii îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor.» Mai există și zicala: «O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară.» Ce grandios sună aceste zicale! De fapt, fenomenele pe care prima zicală le menționează, ciorile care își răsplătesc mamele hrănindu-le și mieii care îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor, chiar există, acestea sunt realități. Totuși, sunt doar fenomene din lumea animalelor. Sunt doar un tip de lege pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru diverse viețuitoare și pe care o respectă toate felurile de viețuitoare, inclusiv oamenii. Faptul că toate felurile de viețuitoare respectă această lege demonstrează și mai mult că toate viețuitoarele sunt create de Dumnezeu. Niciuna dintre ele nu poate încălca această lege și nu o poate transcende. Chiar și carnivorele relativ feroce, precum leii și tigrii, își hrănesc puii și nu îi mușcă înainte să ajungă la maturitate. Acesta este un instinct animalic. Indiferent ce specie sunt, că sunt feroce sau bune și blânde, toate animalele au acest instinct. Tot felul de creaturi, inclusiv oamenii, pot continua să se reproducă și să supraviețuiască doar dacă respectă acest instinct și această lege. Dacă nu ar respecta această lege sau dacă nu ar avea această lege și acest instinct, nu ar fi capabile să se reproducă și să supraviețuiască. Lanțul biologic nu ar exista, și nici lumea. Nu este adevărat? (Ba da.) Ciorile care își răsplătesc mamele hrănindu-le și mieii care îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor demonstrează tocmai faptul că lumea animalelor respectă acest fel de lege. Toate felurile de viețuitoare au acest instinct. Odată ce puii se nasc, femelele sau masculii speciei au grijă de ei și îi hrănesc până la maturitate. Toate felurile de viețuitoare pot să-și îndeplinească responsabilitățile și obligațiile față de puii lor, crescând conștiincios și cu grijă următoarea generație. Acest lucru ar trebui să fie cu atât mai mult valabil pentru oameni. Omenirea îi numește pe oameni animale superioare – dacă nu pot respecta această lege și le lipsește acest instinct, atunci oamenii sunt mai prejos decât animalele, nu-i așa? Prin urmare, indiferent cât de multă grijă au avut părinții de tine când te-au crescut și cât de mult și-au îndeplinit responsabilitatea față de tine, au făcut doar ce se cuvine să facă în sfera abilităților unei ființe umane create – a fost instinctul lor. […] Toate felurile de viețuitoare și de animale au aceste instincte și legi și le respectă foarte bine, ducându-le la perfecție. Acesta este un lucru pe care nicio persoană nu-l poate distruge. Există, de asemenea, câteva animale speciale, precum tigrii și leii. Când aceste animale ajung la maturitate, își părăsesc părinții, iar unii masculi chiar devin rivali, mușcând, concurând și luptând dacă este necesar. Acest lucru este normal, este o lege. Ele nu sunt stăpânite de sentimente și nu trăiesc sub imperiul sentimentelor lor așa ca oamenii, spunând: «Trebuie să le răsplătesc bunătatea, trebuie să-i recompensez – trebuie să-mi ascult părinții. Dacă nu le arăt pietate filială, alți oameni mă vor condamna, mustra și critica pe la spate. N-aș putea suporta asta!» Astfel de lucruri nu se spun în lumea animalelor. De ce zic oamenii astfel de lucruri? Pentru că, în societate și în grupurile de oameni, există diverse idei și consensuri greșite. După ce oamenii au fost influențați, măcinați și stricați de aceste lucruri, în ei vor apărea diferite moduri de a interpreta și de a gestiona relația părinte-copil și, în cele din urmă, își vor trata părinții ca pe creditorii lor – creditori pe care nu vor fi capabili să-i răsplătească toată viața lor. Chiar există niște oameni care, după moartea părinților, se simt vinovați toată viața și se cred nevrednici de bunătatea părinților lor, din cauza unui lucru pe care l-au făcut și care nu i-a făcut fericiți pe părinții lor sau nu a mers așa cum au vrut părinții lor. Spune-Mi, nu este o exagerare? Oamenii trăiesc sub imperiul sentimentelor lor, așa că nu pot fi invadați și tulburați decât de diverse idei care derivă din aceste sentimente. Oamenii trăiesc într-un mediu influențat de ideologia omenirii corupte, așadar sunt invadați și tulburați de diverse idei false, lucru care le face viața epuizantă și mai puțin simplă decât cea a altor viețuitoare. Cu toate acestea, în prezent, întrucât Dumnezeu lucrează și exprimă adevărul, pentru a le spune oamenilor adevărul din toate aceste fapte și pentru a le permite să înțeleagă adevărul, după ce ajungi să înțelegi adevărul, aceste idei și păreri false nu te vor mai împovăra și nu-ți vor mai servi drept ghid pentru felul în care îți gestionezi relația cu părinții. În acest punct, viața ta va deveni mai relaxată. Să duci o viață relaxată nu înseamnă că nu vei ști care sunt responsabilitățile și obligațiile tale – vei ști în continuare aceste lucruri. Depinde doar de perspectiva și metodele pe care le alegi pentru a-ți aborda responsabilitățile și obligațiile. O cale este de a lua drumul sentimentelor și de a gestiona aceste lucruri prin mijloace emoționale și prin metodele, ideile și părerile spre care Satana îl îndrumă pe om. Cealaltă cale este de a trata aceste lucruri pe baza cuvintelor pe care omul le-a învățat de la Dumnezeu. Când ei tratează aceste chestiuni conform ideilor și părerilor false ale Satanei, nu pot decât să trăiască în încurcătura sentimentelor lor și nu vor fi niciodată capabili să distingă ce este corect de ce este greșit. În aceste circumstanțe, nu au de ales decât să trăiască într-o capcană, prinși mereu în chestiuni precum: «Ai dreptate, eu greșesc. Tu mi-ai oferit mai mult; eu ți-am oferit mai puțin. Ești nerecunoscător. Depășești limita.» Prin urmare, ei nu vorbesc niciodată clar. Totuși, după ce oamenii înțeleg adevărul și când scapă de ideile și părerile lor false și din plasa sentimentelor, aceste chestiuni devin simple pentru ei” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Contemplând cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că creșterea, îngrijirea și grija părinților și bunicilor mei față de mine erau doar îndeplinirea responsabilităților și a obligațiilor lor. Ei urmau legile și regulile stabilite de Dumnezeu, iar acest lucru era și un instinct uman. La fel ca toate ființele create de Dumnezeu, ei trăiau conform legilor și regulilor stabilite de El. Indiferent dacă un animal este feroce sau blând, îngrijirea puilor este atât instinctul său, cât și responsabilitatea și obligația sa. Oamenii sunt la fel. Totuși, eu am considerat creșterea și grija părinților și bunicilor mei față de mine drept o favoare și, văzând că nu puteam să le răsplătesc sacrificiile și suferințele, am trăit mereu cu un sentiment de vinovăție și de autoblamare. Acum înțelegeam că acest lucru era cauzat de faptul că acceptasem atâtea idei false inoculate de societate, de școală și de familie, precum „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva” și „Nu călători departe, cât timp părinții tăi mai sunt în viață.” Era o zicală care m-a afectat profund: „Copacul tânjește după liniște, dar vântul nu se oprește niciodată; copilul vrea să aibă grijă de părinții săi, dar părinții nu mai sunt acolo.” Aceste idei false s-au înrădăcinat adânc în inima mea și au devenit standardul meu de comportament. După ce tatăl meu a murit din cauza bolii, am simțit mereu că muncise din greu toată viața, însă eu nu l-am putut îngriji la bătrânețe și nu mi-am îndeplinit datoria filială cât timp trăia. Așa că, pentru a evita regretele în cazul bunicilor mei, am crezut că trebuia să îmi asum responsabilitatea de a avea grijă de ei pentru a le răsplăti bunătatea. Când nu am putut să le asigur o bătrânețe de care să se bucure, m-am simțit complet lipsit de recunoștință filială și am trăit cu sentimentul că le sunt dator. Ideile false inoculate de Satana m-au făcut mereu să mă gândesc la răsplătirea bunătății părinților și bunicilor mei și chiar să consider că a le arăta recunoștință filială este mai important decât să-mi îndeplinesc îndatoririle de ființă creată. Am înțeles că aceste idei culturale tradiționale sunt mijloace prin care Satana îi induce în eroare și îi corupe pe oameni și că viața trăită după aceste precepte nu duce decât la împotrivire față de Dumnezeu și la trădarea Lui.

Mai târziu, am dat peste un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am învățat cum să judec comportamentul filial și opusul acestuia. Dumnezeu Atotputernic spune: „În primul rând, cei mai mulți oameni aleg să plece de acasă pentru a-și îndeplini îndatoririle parțial din cauza circumstanțelor obiective cuprinzătoare, care îi obligă să-și părăsească părinții; nu le pot fi alături părinților lor, ca să aibă grijă de ei și să le țină de urât. Nu este vorba că au ales de bunăvoie să-și părăsească părinții; acesta este motivul obiectiv. În al doilea rând, subiectiv vorbind, pleci să-ți îndeplinești îndatoririle nu pentru că ai vrut să-ți părăsești părinții și să scapi de responsabilitățile tale, ci datorită chemării lui Dumnezeu. Pentru a coopera cu lucrarea lui Dumnezeu, a-I accepta chemarea și a îndeplini îndatoririle unei ființe create, nu ai avut încotro și ți-ai părăsit părinții; nu le-ai putut rămâne alături pentru a le ține de urât și a avea grijă de ei. Nu i-ai părăsit ca să eviți responsabilitățile, nu-i așa? Să-i părăsești ca să-ți eviți responsabilitățile și să fii nevoit să-i părăsești pentru a răspunde chemării lui Dumnezeu și a-ți îndeplini îndatoririle – aceste lucruri nu au două naturi diferite? (Ba da.) În inima ta, ai atașamente și gânduri emoționale față de părinții tăi; sentimentele tale nu sunt lipsite de conținut. Dacă circumstanțele obiective o permit și ești capabil să le fii alături îndeplinindu-ți, în același timp, îndatoririle, atunci ai fi dispus să le fii alături, având grijă de ei în mod regulat și îndeplinindu-ți responsabilitățile. Dar din cauza circumstanțelor obiective, trebuie să-i părăsești; nu le poți rămâne alături. Nu este vorba că nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile de copil al lor, ci că nu poți. Nu este acest lucru diferit în natură? (Ba da.) Dacă ai fi plecat de acasă pentru a evita să fii devotat părinților și să-ți îndeplinești responsabilitățile, ar reprezenta o lipsă de devotament și de umanitate. Părinții tăi te-au crescut, dar abia aștepți să-ți întinzi aripile și să pleci repede pe cont propriu. Nu vrei să-ți vezi părinții și nu dai atenție când auzi că au întâmpinat vreo dificultate. Chiar dacă ai mijloacele să ajuți, n-o faci; pur și simplu te prefaci că nu auzi și îi lași pe ceilalți să spună orice doresc despre tine – pur și simplu nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile. Asta înseamnă să nu fii devotat părinților. Însă așa stau lucrurile acum? (Nu.) Mulți oameni și-au părăsit județele, orașele, provinciile sau chiar țările pentru a-și îndeplini îndatoririle; deja sunt departe de orașele lor natale. În plus, nu le convine să păstreze legătura cu familiile lor, din diverse motive. Ocazional, se interesează de situația actuală a părinților lor, de la oamenii care au venit din același oraș natal și se simt ușurați când aud că părinții lor sunt încă sănătoși și se descurcă bine. De fapt, nu ești lipsit de devotament; nu ai ajuns în punctul în care îți lipsește umanitatea, în care nici măcar nu vrei să ai grijă de părinții tăi sau să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei. Din diverse motive obiective, trebuie să faci această alegere, așadar nu ești lipsit de devotament” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit luminat. În trecut, trăiam mereu conform ideilor „Nu călători departe, cât timp părinții tăi mai sunt în viață” și „Crește copiii pentru ca ei să te susțină la bătrânețe.” Credeam că, de vreme ce părinții și bunicii mei m-au crescut, ar trebui să fiu lângă ei la bătrânețe pentru a avea grijă de ei și pentru a le arăta recunoștință filială și că, dacă nu puteam face acest lucru, însemna că eram lipsit de umanitate și de sentimente filiale. La fel ca înainte, când nu am putut fi cu bunicii mei pentru a avea grijă de ei, aveam mereu mustrări de conștiință și mă simțeam vinovat, că le sunt dator și ca și cum i-aș fi dezamăgit. În realitate, incapacitatea mea de a fi cu ei, de a avea grijă de ei și de a le arăta recunoștință filială nu era cauzată de faptul că nu doream să fiu recunoscător filial sau să-mi îndeplinesc responsabilitatea, ci mai degrabă de circumstanțele obiective care făceau acest lucru imposibil. Pe de o parte, eram ocupat cu îndatoririle mele, iar pe de altă parte, poliția mă persecuta și mă vâna, fapt care făcea să-mi fie imposibil să mă întorc acasă pentru a-mi îngriji familia. Aceasta nu era lipsă de recunoștință filială. Dacă aș fi avut mijloacele, dar aș fi ales să nu-mi îngrijesc bunicii, atunci aceasta ar fi fost cu adevărat o lipsă de recunoștință filială și de umanitate.

Într-o zi, în timpul devoționalelor mele, am dat peste două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu care mi-au adus și mai multă claritate. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă tu crezi cu adevărat că totul este în mâinile lui Dumnezeu, atunci ar trebui să crezi că problema greutăților pe care le îndură și a fericirii de care se bucură de-a lungul vieții este, de asemenea, în mâinile lui Dumnezeu. Indiferent dacă ești sau nu devotat părinților, asta nu va schimba nimic – părinții tăi nu vor suferi mai puțin pentru că tu le ești devotat și nu vor suferi mai mult pentru că nu le ești. Dumnezeu le-a prestabilit soarta cu mult timp în urmă și nimic din toate astea nu se va schimba din cauza atitudinii tale față de ei sau a profunzimii sentimentelor dintre voi. Ei au propria soartă. Indiferent dacă sunt săraci sau bogați întreaga viață, indiferent dacă lucrurile merg sau nu merg bine pentru ei sau indiferent de calitatea vieții lor, de beneficiile materiale, statutul social și condițiile de trai de care se bucură, niciunul dintre aceste lucruri nu are prea multă legătură cu tine” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. „Faptul că oamenii se nasc, îmbătrânesc, se îmbolnăvesc, mor și se confruntă cu diverse probleme mari și mici în viață sunt evenimente foarte normale. Dacă ești adult, atunci ar trebui să ai un mod de gândire matur și ar trebui să abordezi această chestiune calm și corect: «Părinții mei sunt bolnavi. Unii spun că este din cauza că le-a fost atât de dor de mine, este posibil așa ceva? Cu siguranță le-a fost dor de mine – cum ar putea să nu-i fie dor unui om de propriul copil? Și mie mi-a fost dor de ei, deci de ce nu m-am îmbolnăvit?» Oare se îmbolnăvește cineva pentru că îi este dor de copiii săi? Nu așa stau lucrurile. Așadar, ce se întâmplă când părinții tăi se confruntă cu chestiuni importante? Se poate spune doar că Dumnezeu a orchestrat acest fel de chestiune în viețile lor. A fost orchestrată de mâna lui Dumnezeu – nu te poți concentra asupra unor motive și cauze obiective; părinții tăi trebuiau să se confrunte cu această chestiune când ajungeau la această vârstă, trebuiau să fie loviți de boală. Ar fi putut evita acest lucru dacă tu ai fi fost acolo? Dacă Dumnezeu nu ar fi rânduit ca boala să fie o parte a sorții lor, atunci nu li s-ar fi întâmplat nimic, chiar dacă nu ai fi fost cu ei. Dacă le-ar fi fost sortit să se confrunte cu o asemenea nenorocire în viața lor, ce efect ai fi putut avea dacă ai fi fost alături de ei? Tot nu ar fi fost capabili să o evite, nu-i așa? (Așa e.) Gândește-te la acei oameni care nu cred în Dumnezeu – nu sunt familiile lor împreună, an după an? Când acei părinți se confruntă cu o mare nenorocire, membrii familiei lor extinse și copiii lor sunt cu toții alături de ei, nu-i așa? Când părinții se îmbolnăvesc sau când boala lor se agravează, oare este pentru că i-au părăsit copiii? Nu așa stau lucrurile, este sortit să se întâmple” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că soarta unei persoane este în mâinile lui Dumnezeu. Nașterea și moartea, boala sau sănătatea, bogăția ori sărăcia, urcușurile și coborâșurile, nimeni nu poate controla nimic din toate acestea. Toate aceste lucruri sunt determinate de suveranitatea și de hotărârea lui Dumnezeu. De fapt, chiar dacă aș fi fost lângă părinții și bunicii mei, având grijă de ei și arătându-le recunoștință filială în toate modurile posibile, acest lucru nu le-ar fi schimbat soarta. Ei tot s-ar fi îmbolnăvit dacă era timpul lor și tot ar fi trecut în neființă când le venea sorocul. La fel ca atunci când tatăl meu a suferit un accident vascular cerebral, l-am dus la spital în puțin peste zece minute, dar medicii nu au putut face nimic și, în final, n-am putut decât să privesc cum tatăl meu s-a dus. Dacă stau să mă gândesc, mereu am simțit că moartea tatălui meu fusese cauzată de munca grea pe care o făcuse pentru a câștiga bani pentru mine și am crezut că sănătatea precară a bunicilor mei era provocată de malnutriția adusă de stilul de viață economicos. Aceste gânduri veneau din lipsa mea de credință în suveranitatea și în hotărârea lui Dumnezeu. Adesea declaram că Dumnezeu este suveran peste toate, dar când a venit vorba cu adevărat de asta, m-am comportat ca un neîncrezător. Pur și simplu nu credeam că Dumnezeu deține suveranitatea asupra sorților oamenilor și că El le decide viețile și destinele. În ce mod aveam eu credință autentică în Dumnezeu? După ce am înțeles aceste lucruri, mi-am simțit inima mai liniștită și am devenit dispus să încredințez viața bunicilor mei în mâinile lui Dumnezeu, lăsându-L pe El să se ocupe de tot ce ținea de ei.

Mai târziu, am dat peste două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu le-a spus oamenilor să-și onoreze părinții mai întâi, iar după aceea, Dumnezeu a propus cerințe mai înalte pentru oameni cu privire la faptul că trebuie să practice adevărul, să-și îndeplinească îndatoririle și să urmeze calea lui Dumnezeu – pe care dintre acestea ar trebui să le respecți? (Pe cele mai înalte.) Este corect să practici în conformitate cu cerințele mai înalte? Poate adevărul să fie împărțit în adevăruri superioare și inferioare, sau în adevăruri mai vechi și mai noi? (Nu.) Așadar, atunci când practicați adevărul, conform căror lucruri ar trebui să practicați? Ce înseamnă să practici adevărul? (Înseamnă să gestionezi problemele conform principiilor.) Gestionarea problemelor conform principiilor este cel mai important lucru. Practicarea adevărului înseamnă practicarea cuvintelor lui Dumnezeu în diferite momente, locuri, medii și contexte; nu este vorba despre aplicarea cu încăpățânare a regulilor, ci despre susținerea adevărurilor-principii. Asta înseamnă să practici adevărul. Așadar, pur și simplu nu există niciun conflict între practicarea cuvintelor lui Dumnezeu și respectarea cerințelor propuse de El. Pentru a fi mai concret, nu există absolut niciun conflict între a-ți onora părinții și a duce la îndeplinire însărcinarea și datoria pe care ți le-a dat Dumnezeu. Care dintre acestea sunt cuvintele și cerințele actuale ale lui Dumnezeu? Ar trebui să vă gândiți mai întâi la această întrebare. Dumnezeu cere lucruri diferite de la diferiți oameni; El are cerințe distincte pentru ei. Aceia care slujesc drept conducători și lucrători au fost chemați de Dumnezeu, așa că trebuie să renunțe și nu pot să rămână cu părinții lor, onorându-i. Ar trebui să accepte însărcinarea dată de Dumnezeu și să renunțe la tot pentru a-L urma. Acesta este un tip de situație. Adepții de rând nu au fost chemați de Dumnezeu, așa că pot să rămână cu părinții lor și să-i onoreze. Nu există recompense pentru asta, iar ei nu vor obține nicio binecuvântare pentru că fac acest lucru, dar dacă nu dau dovadă de evlavie filială, atunci le lipsește umanitatea. De fapt, să-și onoreze părinții este doar un fel de responsabilitate și nu corespunde cu practicarea adevărului. Să te supui lui Dumnezeu, să accepți însărcinarea dată de El, care este o manifestare a supunerii față de Dumnezeu, înseamnă să practici adevărul, iar cei care renunță la orice pentru a-și îndeplini îndatoririle sunt adepții Lui. În concluzie, cea mai importantă sarcină care se află în fața voastră este să vă îndepliniți bine datoria. Aceasta este practicarea adevărului și este o manifestare a supunerii față de Dumnezeu. Așadar, care este adevărul pe care oamenii ar trebui să-l practice în primul rând acum? (Să-și îndeplinească datoria.) Așa este, a-ți îndeplini datoria cu loialitate înseamnă a practica adevărul. Dacă o persoană nu își îndeplinește sincer datoria, atunci doar muncesc” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (4)”]. „În prezența Creatorului, ești o ființă creată. Ce ar trebui să faci în viața asta nu este numai să-ți îndeplinești responsabilitățile față de părinții tăi, ci să îndeplinești responsabilitățile și îndatoririle de ființă creată. Poți să-ți îndeplinești responsabilitățile față de părinții tăi numai pe baza cuvintelor lui Dumnezeu și a adevărurilor-principii, nu făcând orice pentru ei pe baza nevoilor tale emoționale sau a nevoilor conștiinței tale” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că a le arăta recunoștință filială părinților este doar o responsabilitate pe care oamenii ar trebui să o îndeplinească și că nu este considerată practicarea adevărului. Doar lepădarea de tot pentru a-L urma pe Dumnezeu și îndeplinirea datoriei ca ființă creată, conform adevărurilor-principii, este ceea ce e ținut minte cu adevărat de Dumnezeu. M-am gândit la discipolii Domnului Isus, precum Petru, Ioan și Iacov, care toți s-au lepădat de familiile lor și și-au lăsat părinții pentru a predica Evanghelia Domnului. Deși nu și-au îndeplinit responsabilitatea de a arăta recunoștință filială părinților lor, tot ce au făcut ei a slujit drept mărturie pentru Dumnezeu și a fost aprobat de El. Astăzi, sunt norocos că-L urmez pe Dumnezeu, că mănânc și beau cuvintele Lui și că înțeleg adevărul, așa că ar trebui să îmi îndeplinesc datoria ca ființă creată. Numai aceasta este misiunea mea.

Deși mă mai gândesc uneori la bunicii mei, acest lucru nu îmi mai afectează starea, pentru că știu că totul este în mâinile lui Dumnezeu. Bunicii mei au propriile sorți, iar eu am propria misiune. Ar trebui să îmi îndeplinesc bine datoria pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Doar în acest mod pot trăi o viață valoroasă și plină de sens.