de Cheng Xin, China

În 2012, am fost arestată de poliție pentru că îmi făceam datoria și condamnată la cinci ani de închisoare. Pe atunci, mama avea deja peste 60 de ani. Suferea de hemiplegie, dar tot venea să mă viziteze la închisoare. Văzând că mamei îi era greu să se deplaseze și era nesigură pe picioare, eram foarte mâhnită. Ea mă crescuse în toți anii aceștia și nu doar că nu se bucurase de îngrijirea mea filială, ci își și făcea griji în privința mea la vârsta ei înaintată. După ce am ieșit din închisoare, am aflat că, în timp ce eram închisă, poliția venise la mine acasă pentru a întreba de mine. Polițiștii au înregistrat-o pe mama și au intimidat-o. Era speriată, iar starea de sănătate i s-a agravat. Mă simțeam foarte îndatorată față de ea și m-am gândit: „De acum înainte, trebuie să am grijă de mama și să o ajut să sufere mai puțin.” Dar nu mi s-a împlinit dorința. Poliția încă mă cerceta și mă urmărea nonstop și, pentru siguranța mea, a trebuit să plec de acasă pentru a-mi face datoria.

După doi ani, am auzit că mama era acasă la sora mea, așa că am mers în secret să o văd. Mamei îi slăbise vederea și nu mai vedea clar; mergea șchiopătând, ajutându-se de un baston. Îi era greu să facă orice mișcare și chiar și să vorbească. Mi-a fost foarte greu să o văd astfel. Mai ales când m-a întrebat: „Când mai vii?” N-am știut ce să-i răspund. Pentru că poliția încă mă căuta, riscasem venind să o vizitez de data aceasta. Dacă plecam, nu știam când aveam să mă întorc. Mama m-a privit, așteptând răspunsul meu, dar eu pur și simplu nu știam, așa că doar am mângâiat-o pe umăr și n-am scos niciun sunet. După ce am plecat, întrebarea mamei mi-a tot răsunat în urechi. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai rău. Nu puteam nici măcar să îi fac o promisiune simplă și simțeam că o dezamăgisem. N-a mai trecut mult și am aflat că sora mea fusese arestată din cauza credinței ei în Dumnezeu. Nu am mai îndrăznit să merg acasă la ea. Simțeam că mi se răsucește un cuțit în inimă. Mama era atât de bătrână, imobilizată la pat, și nu se putea mișca. Putea să moară oricând. Ca fiică, nici măcar nu aveam o șansă de a-mi îndeplini responsabilitatea față de ea. N-a mai trecut mult și a izbucnit pandemia de coronavirus și mureau oameni peste tot. N-am putut să nu încep din nou să-mi fac griji, gândindu-mă: „Oare va lua și mama virusul? Va putea scăpa de acest dezastru? Dacă moare, n-am apucat nici să o mai văd măcar o ultimă dată.” Mai târziu, am găsit o cale de a-mi contacta familia. Am aflat că mama murise cu aproape o lună în urmă. La auzul veștii, m-am așezat pe scaun, cu mintea golită de gânduri, încercând din greu să-mi opresc lacrimile. Nu îmi văzusem mama o ultimă oară înainte să moară. Oare se gândise că nu am conștiință? Spusese despre mine că sunt crudă? Când m-am întors, nu mă puteam opri din plâns. Mama mă crescuse în toți anii aceștia, dar, cât a fost în viață, eu n-am putut să am grijă de ea, iar când a murit, n-am putut să o mai văd o ultimă oară. Conștiința mă mustra chinuitor și mă cuprinsese vinovăția. În acele zile, vedeam vârstnici stând la soare în fața casei alături de fiii și fiicele lor, care le erau alături și aveau grijă de ei și mă gândeam: „Eu nu i-am ținut companie mamei mele când stătea la soare în fața casei. Nu i-am tăiat unghiile și nici nu i-am tuns părul.” Când sora din familia mea gazdă gătea ceva bun, mă mai gândeam: „Eu n-am putut găti o astfel de masă pentru mama mea și nici nu voi mai avea ocazia vreodată.” La Festivalul Primăverii, vedeam pe străzi cum toți oamenii se grăbeau să se întoarcă în orașele lor natale. Unii mergeau cu mașina împreună cu copiii în orașele lor natale, pentru a-i vizita pe bătrâni. Am numărat câți ani trecuseră de când eu nu îmi mai însoțisem mama. În acea perioadă, eram apatică și fără țintă. Deși îmi făceam datoria, de câte ori aveam puțin timp liber, mă gândeam la mama și simțeam că îi sunt datoare. Inima nu mi se liniștea când citeam cuvintele lui Dumnezeu și îmi era mereu somn. Am început să fiu superficială și să îmi fac mecanic datoria și nu voiam să vorbesc cu frații și surorile din grupul meu. Când studiam împreună competențe profesionale, eram cu mintea în altă parte. Când conducătorul venea să ne întrebe despre lucrare, nici nu voiam să răspund și, chiar dacă o făceam, spuneam doar câteva cuvinte superficiale. Nu acordam multă atenție datoriei mele. Mă complăceam în degenerare și nu produceam rezultate în cadrul datoriei mele. Am vrut chiar să îmi iau un loc de muncă pe lângă datoria mea, deoarece nu voiam să-mi petrec tot timpul consumându-mă.

Mai târziu, mi-am dat seama că era periculos pentru mine să continui așa și m-am grăbit să mă rog și să citesc cuvintele lui Dumnezeu. Am citit cuvintele lui Dumnezeu care spuneau: „Faptul că părinții tăi s-ar îmbolnăvi ar fi deja un mare șoc pentru tine, așa că moartea lor ar fi unul și mai mare. Atunci, înainte să se întâmple asta, cum ar trebui să rezolvi lovitura neașteptată pe care o vei primi, astfel încât să nu aibă un impact asupra felului în care îți îndeplinești datoria sau asupra căii pe care mergi, să nu interfereze cu ele sau să nu le afecteze? Mai întâi, să vedem ce anume înseamnă moartea și a-și pierde viața – nu înseamnă că o persoană părăsește lumea aceasta? (Ba da.) Înseamnă că viața pe care o are o persoană, care are o prezență fizică, este înlăturată din lumea materială pe care o pot vedea ființele omenești și dispare. Acea persoană continuă apoi să trăiască în altă lume, în altă formă. Faptul că viețile părinților tăi dispar înseamnă că relația pe care o ai cu ei în lumea aceasta s-a destrămat, a dispărut și s-a încheiat. Ei trăiesc în altă lume, în alte forme. Cât despre felul în care viețile lor vor continua în acea altă lume, dacă se vor întoarce în această lume, te vor reîntâlni sau vor avea vreun fel de relație trupească sau vreun fel de legături emoționale cu tine, acest lucru este predestinat de Dumnezeu și nu are nicio legătură cu tine. În concluzie, dispariția lor înseamnă că misiunea lor în această lume s-a încheiat, iar în urma lor s-a pus punct. Misiunile lor în această viață și în această lume s-au încheiat, așa că și relația ta cu ei s-a încheiat. […] Moartea părinților tăi pur și simplu va fi ultima veste pe care o vei auzi despre ei în această lume și ultimul dintre obstacolele pe care le vezi sau le auzi despre experiențele lor de a se naște, a îmbătrâni, a se îmbolnăvi și a muri în viața lor, asta e tot. Morțile lor nu-ți vor lua sau nu îți vor da nimic, ei pur și simplu vor fi murit, călătoriile lor ca oameni vor fi ajuns la final. Așadar, când vine vorba despre morțile lor, nu contează dacă acestea sunt accidentale, normale, din cauza bolii și așa mai departe. În orice caz, dacă nu ar exista suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu, nicio persoană sau nicio forță nu le-ar putea lua viețile. Moartea lor înseamnă doar sfârșitul vieților lor fizice. Dacă îți este dor de ei și tânjești după ei sau dacă îți este rușine de tine însuți din cauza sentimentelor tale, nu ar trebui să simți niciunul dintre aceste lucruri și nu este necesar să le simți. Au plecat din această lume, așa că este redundant să-ți fie dor de ei, nu-i așa? Dacă tu gândești: «Oare părinților mei le-a fost dor de mine în toți acești ani? Cu cât mai mult au suferit pentru că nu le-am fost alături, arătându-le pietate filială atâția ani? În toți acești ani, mi-am dorit mereu să-mi pot petrece câteva zile cu ei, nu m-am așteptat niciodată să moară atât de curând. Mă simt trist și vinovat.» Nu este necesar să gândești în felul acesta, morțile lor nu au nicio legătură cu tine. De ce nu au nicio legătură cu tine? Deoarece, chiar dacă le-ai fi arătat pietate filială sau le-ai fi ținut de urât, aceasta nu este obligația sau sarcina pe care ți-a dat-o Dumnezeu. Dumnezeu a predestinat cât de mult noroc și cât de multe suferințe vor întâlni părinții tăi din partea ta – asta nu are nicio legătură cu tine. Nu vor trăi mai mult pentru că ești tu cu ei și nu vor trăi vieți mai scurte pentru că ești departe de ei și nu ai putut să le fii alături adesea. Dumnezeu a predestinat cât de mult vor trăi și nu are nicio legătură cu tine. Prin urmare, dacă auzi vestea că părinții tăi au murit în timpul vieții tale, nu trebuie să te simți vinovat. Ar trebui să abordezi această chestiune în modul corect și să o accepți” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am fost foarte impresionată, mai ales când am citit „Dumnezeu a predestinat cât de mult noroc și cât de multe suferințe vor întâlni părinții tăi din partea ta – asta nu are nicio legătură cu tine.” Oricât de multă suferință îndurase mama mea în timpul vieții și indiferent cum a murit în cele din urmă, Dumnezeu a rânduit totul. Chiar dacă aș fi fost în apropiere și aș fi avut grijă de ea în viața sa de zi cu zi, tot n-aș fi putut-o ajuta să își amelioreze deloc boala fizică, cu atât mai puțin să o țin în viață. Nașterea, bătrânețea, boala și moartea sunt legile existenței, pe care le-a rânduit Dumnezeu pentru om; fiecare om trebuie să le înfrunte și nimeni nu le poate încălca. Știam că nu ar trebui să trăiesc într-o stare de vinovăție. Ar trebui să îmi mențin o atitudine rațională și să accept și să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu. Mama mea era foarte bătrână, iar moartea ei a fost una normală. Moartea ei a însemnat sfârșitul misiunii sale în această lume. Fusese bolnavă de peste 20 de ani, iar mulți oameni care sufereau de aceeași boală mureau după doar câțiva ani. Faptul că ea a putut să trăiască până la acea vârstă și să audă cuvintele rostite de gura lui Dumnezeu era deja harul și binecuvântarea de la Dumnezeu. Recunoscând acest lucru, inima mi s-a eliberat oarecum și n-am mai simțit atâta mustrare de conștiință și apăsare în legătură cu moartea mamei mele.

Într-o zi, la o adunare, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Unii oameni își abandonează familiile pentru că ei cred în Dumnezeu și își îndeplinesc îndatoririle. Devin faimoși din această cauză, iar guvernul le percheziționează frecvent casa, le hărțuiește părinții și chiar îi amenință pe aceștia ca să îi predea. Toți vecinii lor vorbesc despre ei, spunând: «Această persoană nu are conștiință. Nu are grijă de părinții ei în vârstă. Nu numai că nu se comportă într-un mod filial, dar le mai și cauzează atâtea necazuri părinților lor. Este un copil fără sentimente filiale!» Este vreunul dintre aceste cuvinte în concordanță cu adevărul? (Nu.) Dar nu sunt toate aceste cuvinte considerate corecte în ochii non-credincioșilor? Non-credincioșii cred că acesta este cel mai legitim și mai rezonabil mod de a privi lucrurile și că este în conformitate cu etica omenească și cu standardele de conduită umană. Oricât de mult conținut este inclus în aceste standarde, cum ar fi cum să arăți respect filial față de părinți, cum să ai grijă de ei la bătrânețe și să le aranjezi înmormântările sau cât de mult să îi răsplătești și indiferent dacă aceste standarde sunt sau nu în concordanță cu adevărul, în ochii non-credincioșilor, acestea sunt lucruri pozitive, sunt energie pozitivă, sunt corecte și sunt considerate ireproșabile în cadrul tuturor grupurilor de oameni. În rândul non-credincioșilor, acestea sunt standardele după care trebuie să trăiască oamenii, iar tu trebuie să faci aceste lucruri pentru a fi o persoană suficient de bună în inimile lor. Înainte de a crede în Dumnezeu și de a înțelege adevărul, nu credeai și tu cu tărie că o astfel de conduită înseamnă să fii o persoană bună? (Ba da.) Mai mult, ai folosit aceste lucruri pentru a te evalua și a te înfrâna și ți-ai impus să fii acest tip de persoană. Dacă voiai să fii o persoană bună, trebuie să fi inclus cu siguranță aceste lucruri în standardele tale de conduită: cum să fii filial față de părinții tăi, cum să-i faci să se simtă mai puțin îngrijorați, cum să le aduci cinste și recunoaștere și cum să aduci glorie strămoșilor tăi. Acestea erau standardele de conduită din inima ta și direcția conduitei tale. Cu toate acestea, după ce ai ascultat cuvintele lui Dumnezeu și predicile Sale, punctul tău de vedere a început să se schimbe și ai înțeles că trebuie să te lepezi de tot pentru a-ți îndeplini datoria de ființă creată și că Dumnezeu le cere oamenilor să se comporte în acest fel. Înainte de a fi sigur că îndeplinirea datoriei de ființă creată este adevărul, credeai că trebuie să fii filial față de părinții tăi, dar simțeai, de asemenea, că trebuie să-ți îndeplinești datoria de ființă creată și aveai un conflict lăuntric. Prin udarea și păstorirea continuă a cuvintelor lui Dumnezeu, ai ajuns treptat să înțelegi adevărul și atunci ți-ai dat seama că îndeplinirea datoriei de ființă creată este perfect naturală și justificată. Până în ziua de azi, mulți oameni au fost capabili să accepte adevărul și să renunțe complet la standardele de conduită din noțiunile și închipuirile tradiționale ale omului. Atunci când ai renunțat complet la aceste lucruri, nu mai ești constrâns de cuvintele de judecată și de condamnare din partea non-credincioșilor atunci când Îl urmezi pe Dumnezeu și îți îndeplinești datoria de ființă creată și ai putut să te eliberezi de ele cu ușurință” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). Dumnezeu a expus cu adevărat gândurile din mintea mea. În ochii mei, dacă oamenii sunt devotați părinților lor, au grijă de ei la bătrânețe și se ocupă de înmormântarea lor, atunci sunt respectuoși; sunt oameni buni. Cine nu poate fi devotat părinţilor nu are conștiință și nu e om bun. Judecam bunătatea sau răutatea cuiva în funcție de etică, virtuți și moralitate. Asta nu se conformează cuvintelor lui Dumnezeu și nici adevărului. Eu tratam cultura tradițională ca pe un lucru pozitiv, gândindu-mă că mama mă crescuse, așa că ar trebui să am grijă de ea la bătrânețe. Fiindcă nu am putut să fiu devotată părinților în timp ce îmi făceam datoria și fiindcă mama mea s-a încurcat și ea în problemele mele după ce am fost arestată și închisă, mă gândeam că nu am conștiință, că nu am umanitate. Acum am înțeles că aveam aceeași perspectivă ca non-credincioșii; era perspectiva neîncrezătorilor. M-am gândit la discipolii care L-au urmat pe Domnul Isus și la misionarii aceia. Ei au călătorit în ținuturi îndepărtate pentru a răspândi Evanghelia lui Dumnezeu. Pentru că și-au lăsat în urmă părinții și familiile, oamenii i-a considerat insensibili și lipsiți de umanitate. Însă ei, cei care răspândeau Evanghelia și își îndeplineau îndatoririle, erau cu adevărat cei care aveau conștiință și umanitate. Așa cum spun și cuvintele lui Dumnezeu: „Poți să fii extrem de cordial și devotat rudelor tale, prietenilor tăi, soției tale (sau soțului tău), fiilor tăi și fiicelor tale și părinților tăi și să nu profiți niciodată de alții, dar, dacă ești incapabil de a fi compatibil cu Hristos, dacă ești incapabil de a interacționa în armonie cu El, atunci, chiar dacă cheltuiești tot ce ai pentru ajutorarea vecinilor tăi sau ai grijă cu meticulozitate de tatăl tău, de mama ta și de membrii familiei tale, aș spune că tot ești o persoană rea și, în plus, plină de trucuri viclene” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care sunt incompatibili cu Hristos sunt cu siguranță potrivnici lui Dumnezeu”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că, oricât de bine are cineva grijă de membrii familiei tale, dacă nu poate să practice adevărul, să-și facă datoria bine sau să fie compatibil cu Hristos, atunci este o persoană rea. După moartea mamei mele, jeleam tot timpul și nu mă gândeam cum să-mi fac bine datoria, regretând chiar că mi-am petrecut tot timpul făcând-o. Crezusem de atâția ani în Dumnezeu, totuși, încă aveam aceleași opinii despre lucrurilor ca non-credincioșii. Eram o neîncrezătoare. Am fost foarte mâhnită și, plângând, m-am rugat și m-am căit în fața lui Dumnezeu, exprimându-mi disponibilitatea de a-mi schimba opiniile și de a nu mai trăi în această stare negativă.

Într-o zi, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Când vine vorba de gestionarea așteptărilor părinților, este clar ce principii trebuie să fie urmate și la care poveri trebuie să renunțați? (Da.) Așadar, care anume sunt poverile pe care oamenii le duc în cazul acesta? Ei trebuie să-și asculte părinții și să le permită să ducă o viață bună; tot ce fac părinții este pentru binele lor; și trebuie să fac ce spun părinții lor ca să fie devotați. În plus, ca adulți, trebuie să facă lucruri pentru părinții lor, să le răsplătească bunătatea, să le fie devotați, să le țină de urât, să nu-i întristeze sau să nu-i dezamăgească, să nu-i decepționeze și să facă tot ce pot ca să le reducă suferința sau chiar s-o elimine complet. Dacă nu poți realiza asta, ești nerecunoscător, lipsit de devotament, meriți să fii doborât de fulger și respins cu dispreț de ceilalți și ești o persoană rea. Acestea sunt poverile tale? (Da.) Întrucât aceste lucruri sunt poverile oamenilor, aceștia ar trebui să accepte adevărul și să le înfrunte cum se cuvine. Poți renunța la aceste poveri și gânduri și păreri greșite și le poți schimba doar dacă accepți adevărul. Dacă nu accepți adevărul, există o altă cale pentru tine? (Nu.) Astfel, fie că este vorba despre a renunța la poverile familiei, fie la cele ale trupului, totul începe cu acceptarea gândurilor și părerilor corecte și a adevărului. Pe măsură ce începi să accepți adevărul, aceste gânduri și păreri greșite din tine vor fi treptat demontate, deslușite și văzute așa cum sunt, iar apoi vor fi respinse încetul cu încetul. În timpul procesului de demontare, deslușire și apoi renunțare și respingere a acestor gânduri și păreri greșite, îți vei schimba treptat atitudinea și abordarea față de aceste chestiuni. Acele gânduri care provin din conștiința ta umană sau din sentimentele tale se vor reduce treptat; nu te vor mai tulbura sau înrobi în adâncul minții tale, nu-ți vor mai controla sau influența viața, sau nu-ți vor afecta îndeplinirea datoriei. De exemplu, dacă ai acceptat gândurile și părerile corecte și ai acceptat acest aspect al adevărului, când vei auzi vestea morții părinților tăi, doar vei vărsa câteva lacrimi pentru ei, fără să te gândești cum, în acești ani, nu le-ai răsplătit bunătatea cu care te-au crescut, cum i-ai făcut să sufere atât de mult, cum nu i-ai recompensat câtuși de puțin, sau cum nu le-ai permis să ducă o viață bună. Nu te vei mai învinovăți pentru aceste lucruri – în schimb, vei arăta expresii normale, care provin din nevoile sentimentelor umane normale; vei vărsa lacrimi și apoi vei simți puțin dor de ei. Curând, aceste lucruri vor deveni firești și normale, iar tu te vei cufunda rapid într-o viață normală și în îndeplinirea îndatoririlor tale; nu vei fi tulburat de această chestiune. Dar dacă nu accepți aceste adevăruri, atunci, când vei auzi vestea morții părinților tăi, vei plânge la nesfârșit. Îți va fi milă de ei, că nu au dus-o ușor toată viața și că au crescut un copil atât de lipsit de devotament ca tine; când au fost bolnavi, nu ai fost la căpătâiul lor să-i îngrijești, iar când au murit, nu ai jelit la înmormântarea lor sau nu ai intrat în doliu; i-ai decepționat, i-ai dezamăgit și nu le-ai permis să ducă o viață bună. Vei trăi mult timp cu acest sentiment de vinovăție și, ori de câte ori te vei gândi la asta, vei plânge și vei simți o durere surdă în inimă. Ori de câte ori vei întâlni circumstanțe sau oameni, evenimente și lucruri conexe, vei avea o reacție emoțională; acest sentiment de vinovăție s-ar putea să te însoțească tot restul vieții. Care este motivul pentru asta? Este acela că nu ai acceptat niciodată, drept viața ta, adevărul sau gândurile și părerile corecte; în schimb, vechile tale gânduri și păreri au continuat să te stăpânească, influențându-ți viața. Așadar, îți vei petrece restul vieții în durere, din cauza morții părinților tăi. Această suferință continuă va avea consecințe care vor depăși cu mult un mic disconfort trupesc; îți va afecta viața, atitudinea față de îndeplinirea îndatoririlor tale, față de lucrarea bisericii, față de Dumnezeu, precum și atitudinea față de orice persoană sau chestiune care îți atinge sufletul. S-ar putea și să te demoralizezi și să te descurajezi față de mai multe chestiuni, să devii deznădăjduit și pasiv, să-ți pierzi credința în viață, entuziasmul și motivația pentru orice lucru și așa mai departe. Cu timpul, impactul nu se va limita la viața ta simplă de zi cu zi; îți va afecta și atitudinea față de îndeplinirea îndatoririlor și calea pe care mergi în viață. Este foarte periculos. Consecințele acestui pericol ar putea fi că nu vei fi capabil să-ți îndeplinești în mod adecvat îndatoririle de ființă creată și s-ar putea chiar să te oprești la jumătate din îndeplinirea îndatoririlor sau să ai o dispoziție și o atitudine potrivnică față de îndatoririle pe care le îndeplinești. Pe scurt, acest fel de situație se va înrăutăți inevitabil cu timpul și îți va îndrepta dispoziția, emoțiile și mentalitatea într-o direcție periculoasă” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. M-am gândit cum, în acești ani de când cred în Dumnezeu, privisem mereu ca lucruri pozitive zicalele tradiționale: „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva” și „Nu călători departe, cât timp părinții tăi mai sunt în viață”, le-am considerat criterii pentru comportamentul meu. Când datoria mea a fost în contradicție cu îngrijirea mamei mele, deși plecasem de acasă pentru a-mi face datoria, îmi făceam mereu griji pentru ea și mă simțeam îndatorată față de ea fiindcă nu o îngrijeam. După ce am auzit că mama mea a murit, am trăit cu remușcări și durere, pentru că nu avusesem grijă de ea la bătrânețe și nu mă ocupasem de înmormântarea ei. Mama mă crescuse, dar eu nu doar că nu o îngrijisem, ci nici măcar n-am putut să o mai văd o ultimă oară înainte să moară. Simțeam că nu am conștiință și umanitate și m-am gândit că voi fi blestemată și va criticată de ceilalți. Motivul pentru care trăiam cu durerea de a-mi fi pierdut mama era că priveam zicalele: „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva” și „Ai grijă de părinții tăi la bătrânețe și ocupă-te de înmormântarea lor” ca pe adevăruri pe care trebuia să le respect. Fiindcă nu urmasem aceste zicale, trăiam cuprinsă de vinovăție, incapabilă să mă iert și îmi priveam cu pasivitate datoria. Aceste noțiuni tradiționale mă induseseră în eroare. Când am aflat de moartea mamei mele, nu m-am putut supune suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu, trăind într-o stare de melancolie, regret și autoînvinuire, fiind negativă și delăsătoare în datoria mea. Fără să-mi dau seama, mă împotrivisem lui Dumnezeu și devenisem o persoană care făcuse din El un dușman.

Apoi am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am aflat cum ar trebui să-mi privesc părinții. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Unii oameni vor să își îndeplinească îndatoririle, dar simt și că trebuie să își cinstească părinții, ceea ce implică sentimente. Dacă tu continui doar să-ți emondezi sentimentele, spunându-ți să nu te gândești la părinți și la familia ta și să te gândești doar la Dumnezeu și să te concentrezi asupra adevărului, dar tot nu te poți abține să nu te gândești la părinții tăi, acest lucru nu poate rezolva problema fundamentală. Pentru a rezolva această problemă, trebuie să diseci lucrurile pe care le credeai corecte, împreună cu zicalele, cunoștințele și teoriile pe care le-ai moștenit și care sunt în concordanță cu noțiunile umane. În plus, atunci când ai de-a face cu părinții tăi, dacă îți îndeplinești sau nu obligațiile de copil, de a avea grijă de ei, trebuie să se bazeze, în întregime, pe condițiile tale și pe orchestrările lui Dumnezeu. Nu explică perfect acest lucru problema? Atunci când unii oameni își părăsesc părinții, simt că le datorează multe acestora și că nu fac nimic pentru ei. Însă apoi, atunci când locuiesc împreună, nu sunt deloc filiali față de părinții lor și nu își îndeplinesc niciuna dintre obligații. Este aceasta o persoană cu adevărat filială? Asta înseamnă să spui vorbe goale. Nu contează ce faci, ce gândești sau ce plănuiești, aceste lucruri nu sunt importante. Ceea ce este important este dacă poți înțelege și crede cu adevărat că toate ființele create sunt în mâinile lui Dumnezeu. Unii părinți au acea binecuvântare și acel destin de a se putea bucura de bunăstare în casă și de fericirea unei familii numeroase și prospere. Aceasta este suveranitatea lui Dumnezeu și o binecuvântare pe care El le-o dăruiește. Unii părinți nu au acest destin, Dumnezeu nu a rânduit acest lucru pentru ei. Nu sunt binecuvântați să se bucure de o familie fericită sau să se bucure de faptul că pruncii le rămân alături. Aceasta este orchestrarea lui Dumnezeu și oamenii nu pot forța acest lucru. Indiferent ce se întâmplă, în cele din urmă, când vine vorba de pietatea filială, oamenii trebuie să aibă măcar o mentalitate de supunere. Dacă mediul permite acest lucru și dacă ai mijloacele de a face asta, atunci poți să le arăți părinților pietate filială. Dacă mediul nu permite și nu ai mijloacele necesare, atunci nu încerca să forțezi lucrurile – cum se numește acest lucru? (Supunere.) Aceasta se numește supunere. Cum se produce această supunere? Care este baza supunerii? Ea se bazează pe faptul că toate aceste lucruri sunt rânduite și guvernate de Dumnezeu. Deși oamenii ar putea dori să aleagă, nu pot, nu au dreptul de a alege și ar trebui să se supună. Atunci când simți că oamenii ar trebui să se supună și că totul este orchestrat de Dumnezeu, nu te simți mai liniștit în inima ta? (Ba da.) Atunci conștiința ta se va mai simți mustrată? Nu se va mai simți mustrată în mod constant, iar ideea de a nu fi fost filial față de părinții tăi nu va mai pune stăpânire pe tine. Din când în când, s-ar putea să te mai gândești la asta, deoarece acestea sunt gânduri sau instincte normale în rândul umanității și nimeni nu le poate evita” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). Dumnezeu vorbește foarte clar despre principiile de practică referitoare la modul în care trebuie să ne privim părinții. Acesta ar trebui să se bazeze în primul rând pe propriile condiții și capacități. Când cineva are condiții care îi permit și capacitățile îi sunt suficiente, își poate îndeplini responsabilitatea și le poate fi devotat părinților săi. Totuși, dacă situația nu permite acest lucru, omul trebuie să se supună orchestrației și rânduielilor lui Dumnezeu. În acești ani, faptul că nu am putut avea grijă de mama mea nu a însemnat că nu voiam să am grijă de ea sau că nu voiam să-mi îndeplinesc responsabilitatea. Motivul a fost faptul că eram mereu urmărită de poliție. Nu îmi puteam asigura nici propria siguranță, deci cum aș fi putut avea grijă de mama mea? Nu uram Partidul Comunist, ci Îl învinuiam pe Dumnezeu. Am văzut că încurcasem cu adevărat faptele și că nu puteam deosebi binele de rău; nu te mai puteai înțelege cu mine! Am simțit adesea că nu avusesem grijă de mama și nu o ajutasem să trăiască fericită, nu o îngrijisem la bătrânețe și nu mă ocupasem de înmormântarea ei, așa că mă simțeam îndatorată față de ea. Mă gândeam că, sub îngrijirea mea, mama ar fi trăit fericită. În realitatea, modul acesta de a privi lucrurile era greșit. Mama mea a suferit mulți ani de hemiplegie și o durea tot corpul. Înainte, când eram acasă și o îngrijeam, luam legătura cu medicul și îi aduceam mamei medicamentele. Deși încercam să obțin tratament pentru ea și să o îngrijesc, acest lucru nu i-a redus cu nimic durerile. Dumnezeu a hotărât câtă suferință trebuia să îndure mama mea. Acum, mama murise, ceea ce însemna că îi venise vremea. Nu mai suferea de nicio boală fizică. Acesta era un lucru bun și s-ar fi cuvenit să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu. Numai că eu nu căutasem adevărul în această privință și nici nu mă supusesem celor hotărâte de Dumnezeu. Eram negativă și delăsătoare privind datoria mea, iar esența comportamentului meu era opusă lui Dumnezeu; nu aveam niciun fel de umanitate sau rațiune!

Am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care spunea și mai clar cum să ne privim părinții. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Din afară, se pare că părinții au dat naștere vieții tale trupești și ei sunt cei care ți-au dat viață. Dar din perspectiva lui Dumnezeu și din rădăcina problemei, viața trupească nu ți-a fost dată de părinții tăi, pentru că oamenii nu pot crea viață. Mai simplu spus, nicio persoană nu poate crea răsuflarea omului. Motivul pentru care trupul fiecărei persoane este capabil să devină o persoană este pentru că are acea suflare. Viața omului constă în această suflare și este semnul unei persoane vii. Oamenii au această suflare și această viață, iar sursa și originea acestor lucruri nu sunt părinții lor. Doar că oamenii au apărut fiindcă părinții le-au dat viață – la rădăcină, Dumnezeu este Cel care dă oamenilor aceste lucruri. Prin urmare, părinții nu sunt stăpânii vieții tale, Stăpânul vieții tale este Dumnezeu. El a creat omenirea, a creat viețile omenirii și i-a dat acesteia suflarea vieții, care este originea vieții omului. Prin urmare, este ușor de înțeles că «Părinții nu sunt stăpânii vieții tale»? Suflarea nu ți-a fost dată de părinții tăi și cu atât mai puțin ceea ce urmează nu-ți este dat de părinți. Dumnezeu veghează și guvernează fiecare zi a vieții tale. Părinții tăi nu pot decide cum va decurge fiecare zi a vieții tale, dacă va fi fericită și va merge ca pe roate, cu cine te vei întâlni sau în ce mediu vei trăi în fiecare zi. Pur și simplu Dumnezeu are grijă de tine prin intermediul părinților tăi – ei sunt doar oamenii pe care El i-a trimis să aibă grijă de tine. Când te-ai născut, nu părinții tăi au fost cei care ți-au dat viață, așadar ei au fost cei care ți-au dat viața care ți-a permis să trăiești până acum? Tot nu. Originea vieții tale este tot Dumnezeu și nu părinții tăi” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Cuvintele lui Dumnezeu sunt foarte clare – originea vieții omului este Dumnezeu. Deși mama mea m-a născut, Dumnezeu este Cel care mi-a dăruit viața. Fără protecția lui Dumnezeu și aprovizionarea din partea Sa, mama nu m-ar fi putut crește. Dumnezeu a folosit-o pe mama mea pentru a mă crește, a folosit-o pentru a mă aduce în fața Lui și a folosit-o pentru a mă scăpa de anxietatea legată de problemele de acasă. Oricât de mult s-a consumat mama pentru mine, toate acestea își au originea în ceea ce Dumnezeu mi-a dăruit. Însă, în loc de asta, eu am sucit lucrurile, crezând că mama se consuma prea mult pentru mine și vrând mereu să îmi răsplătesc mama, iar astfel am ignorat suveranitatea și determinările lui Dumnezeu. În realitate, oricât s-a consumat mama mea, ea își îndeplinea responsabilitatea ca mamă, ceea ce ținea tot de rânduiala și suveranitatea lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu trebuie să-I mulțumesc. Am înțeles și că aveam și eu propria misiune în lumea aceasta, iar misiunea mea era să-mi fac datoria de ființă creată, nu să răsplătesc bunătatea mamei mele. Recunoscând acest lucru, nu am mai trăit în vinovăție, făcându-mi reproșuri și simțindu-mă îndatorată. Am reușit să-mi liniștesc inima și să-mi fac datoria.

Cuvintele lui Dumnezeu sunt o lumină călăuzitoare. Dacă n-aș fi primit la timp luminarea și îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, n-aș putea discerne nici acum vorbele: „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva” și „Nu călători departe, cât timp părinții tăi mai sunt în viață”, care îmi fuseseră induse de Satana, și aș trăi cuprinsă de sentimentul îndatorării față de mama mea, suferind de răul Satanei. Acum, în sfârșit, văd clar cultura tradițională ca fiind o falsitate reacționară care i se împotrivește lui Dumnezeu și văd că aceste gânduri și păreri sunt foarte înșelătoare. Cuvintele lui Dumnezeu m-au îndepărtat de aceste falsități satanice și m-au făcut să pot privi corect moartea mamei mele. Inima mea a fost izbăvită și eliberată! Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a salvat!