de Huan’ai, Japonia

În 2012, întreaga noastră familie a acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles ce înseamnă cu adevărat să crezi în Dumnezeu și am înțeles, de asemenea, că fiecare persoană are o misiune în această lume. În viață, oamenii trebuie să urmărească adevărul și să-și îndeplinească datoriile ca ființe create. Așa că am renunțat la slujba mea și am venit la biserică pentru a-mi face datoria.

Pe atunci, mergeam în fiecare zi să răspândesc Evanghelia, și mă întorceam acasă doar ocazional să-mi văd tatăl. Când am văzut starea de sănătate precară a tatălui meu, am știut că astmul său se agravase din nou. Înainte, nu trebuia decât să ia niște medicamente sau să i se facă o perfuzie. Am crezut că și de data aceasta va trece peste fără probleme, cum a făcut în trecut, dar, nu după mult timp, am primit vestea că tatăl meu a murit. Fratele meu mi-a spus la telefon: „Tata s-a dus.” Mi s-a frânt inima când am auzit aceste trei cuvinte și lacrimile au început să curgă neîncetat. Când am ajuns acasă, mătușa mea mi-a spus cu reproș: „Ai studiat medicina. Știai că tatăl tău are astm, așa că de ce nu l-ai îndemnat să facă oxigenoterapie? Poate că nu ar fi murit atât de devreme.” Auzind asta, inima mea s-a sfâșiat și mai tare, iar eu m-am simțit îndatorată față de tatăl meu. Dacă m-aș fi gândit puțin mai mult la el, oare chiar nu ar fi murit atât de devreme? Mătușa mea mi-a luat mâna și mi-a spus: „Dintre toți copiii lor, părinții tăi au plătit cel mai mare preț pentru tine. Acum tatăl tău s-a dus, iar tu nu ai avut șansa să-i fii devotată. Pe viitor, trebuie să ai grijă cum se cuvine de mama ta.” Am dat din cap tăcută, gândindu-mă cum părinții mei m-au crescut, mi-au oferit educație și au fost mândri de mine. Însă, înainte de a putea face ceva pentru vreunul dintre ei, tatăl meu a murit. Trebuia să-mi asum responsabilitatea de a avea grijă de mama mea; nu puteam să o las să sufere. După aceea, chiar dacă îmi îndeplineam datoria în fiecare zi, de câte ori aveam timp liber, mă gândeam: „Dacă nu-mi găsesc o slujbă și nu fac bani, cum va trăi mama mea în viitor? Dacă nu pot avea grijă de mama mea și îmi mai dau un alt lucru pentru care să mă simt vinovată, voi regreta toată viața.” Așa că am început să caut locuri de muncă în fiecare zi, după ce îmi terminam datoria.

În martie 2013, găsisem o slujbă și mă pregăteam să merg la muncă, dar, chiar când plecam din casa surorii care mă găzduise, am devenit extrem de tristă. Un imn îmi răsuna mereu în minte: „Am căzut în păcat, dar mă ridic în lumină. Primind înălțarea Ta, cât de recunoscător sunt. Dumnezeu întrupat suferă, cu atât mai mult ar trebui să sufăr eu, un om corupt! Dacă m-aș supune puterilor întunecate, cum aș putea să-L văd pe Dumnezeu? Când îmi amintesc cuvintele Tale, mă fac să tânjesc după Tine. De fiecare dată când îți văd fața, mă umplu de vinovăție și respect. Cum aș putea să Te părăsesc, căutând așa-numita libertate?…” (Urmați Mielul și cântați cântări noi, Așteptând veștile bune ale lui Dumnezeu). Fredonând acest cântec, am fost copleșită de tristețe și când am ajuns la versul: „Cum aș putea să Te părăsesc, căutând așa-numita libertate?” fața îmi era deja acoperită de lacrimi. În trecut, trăiam în gol și durere, fără un scop clar în viață, fără sens în existența mea. Dumnezeu a fost Cel care m-a ales din această mare de oameni și mi-a oferit binecuvântarea de a-I auzi cuvintele și de a înțelege sensul vieții. Acesta a fost harul lui Dumnezeu pentru mine. Dar am renunțat atât de repede la datoria mea pentru a-mi găsi un loc de muncă și a câștiga bani și m-am simțit foarte îndatorată față de Dumnezeu. Plângând, I-am strigat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, sunt prea slabă și nu pot să mă răzvrătesc împotriva mea. Te rog, oprește-mă să merg pe această cale greșită!” Chiar atunci, de departe, am văzut o furtună de nisip apropiindu-se. În scurt timp, m-a învăluit. Nu puteam să respir și nu mai vedeam nimic în jur. Am auzit sunetul fluturării, ca și cum ceva ar fi fost aspirat în aer. În acel moment, un singur gând mi-a răsunat în minte: „Fugi!” Imediat, mi-am aruncat bicicleta electrică și am fugit în față. După doar câțiva metri, am auzit un zgomot puternic în spatele meu. Cu ochii acoperiți, nu îndrăzneam să privesc înapoi. Tot ce puteam face era să mă rog în inima mea, cerându-I lui Dumnezeu să mă ocrotească. După un timp, furtuna de nisip s-a liniștit. Abia atunci am văzut că bicicleta mea nu era departe și am observat că un stâlp de telefon din beton fusese rupt în jumătate de un acoperiș din oțel colorat, purtat de vânt. Stâlpul de telefon fusese aruncat la peste nouă metri distanță, iar cablurile fuseseră, de asemenea, smulse. Dacă nu aș fi ascultat acel gând care mi-a spus să fug chiar atunci, aș fi fost strivită. În acel moment, o propoziție din cuvintele lui Dumnezeu mi-a răsunat în minte: „V-am arătat chiar și flăcările cerului, dar nu M-a lăsat inima să vă ard. […]” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Caracterul vostru, al tuturor, este atât de infam!”). Știam că Dumnezeu mă protejase și că acesta era felul Său de a-mi vorbi și de a-mi arăta intenția Lui. M-am rugat lui Dumnezeu în tăcere în inima mea: „Dumnezeule, nu voi mai munci pentru bani; nu Te voi părăsi.” Dar, când m-am trezit a doua zi, am ezitat din nou. Privind înainte, încă aveam o cale lungă de parcurs. Dacă nu aveam un loc de muncă, atunci cum ar fi trăit mama mea în viitor? Părinții mei m-au crescut și ar trebui să-i sprijin la bătrânețe. Dar și să renunț la datoria mea și să îmi găsesc un loc de muncă pentru a câștiga bani m-ar întrista foarte tare. Știam că munca în spital era extrem de solicitantă, așa că, dacă aș fi mers să lucrez acolo, abia dacă aș mai fi avut timp să particip la adunări. Mai târziu, am mers să-mi fac datoria. Cu toate acestea, din când în când, mă gândeam la mama mea. Deși știam că frații mei erau cu ea și nu ar trebui să aibă dificultăți în viață, aveam adesea remușcări și mă simțeam îndatorată față de ea pentru că nu o puteam îngriji.

Într-o clipită, au trecut zece ani. Odată, într-o împrejurare deosebită, m-am gândit la cum trebuie să arate mama trăind singură după moartea tatălui meu. Era o durere în inima mea pe care cu greu o puteam controla, de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri. Tatăl meu se dusese de 10 ani, dar sentimentul de îndatorare față de părinții mei rămăsese adânc îngropat în inima mea. Am vrut să mă eliberez complet de această stare, așa că am venit înaintea lui Dumnezeu ca să caut motivul pentru care trăisem întotdeauna cu acest sentiment de îndatorare față de părinții mei.

Am citit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit o oarecare înțelegere a problemei mele. Dumnezeu Atotputernic spune: „În lumea non-credincioșilor, există o zicală: «Ciorile își răsplătesc mamele hrănindu-le, iar mieii îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor.» Mai există și zicala: «O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară.» Ce grandios sună aceste zicale! De fapt, fenomenele pe care prima zicală le menționează, ciorile care își răsplătesc mamele hrănindu-le și mieii care îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor, chiar există, acestea sunt realități. Totuși, sunt doar fenomene din lumea animalelor. Sunt doar un tip de lege pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru diverse viețuitoare și pe care o respectă toate felurile de viețuitoare, inclusiv oamenii. Faptul că toate felurile de viețuitoare respectă această lege demonstrează și mai mult că toate viețuitoarele sunt create de Dumnezeu. Niciuna dintre ele nu poate încălca această lege și nu o poate transcende. Chiar și carnivorele relativ feroce, precum leii și tigrii, își hrănesc puii și nu îi mușcă înainte să ajungă la maturitate. Acesta este un instinct animalic. Indiferent ce specie sunt, că sunt feroce sau bune și blânde, toate animalele au acest instinct. Tot felul de creaturi, inclusiv oamenii, pot continua să se reproducă și să supraviețuiască doar dacă respectă acest instinct și această lege. Dacă nu ar respecta această lege sau dacă nu ar avea această lege și acest instinct, nu ar fi capabile să se reproducă și să supraviețuiască. Lanțul biologic nu ar exista, și nici lumea. Nu este adevărat? (Ba da.) Ciorile care își răsplătesc mamele hrănindu-le și mieii care îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor demonstrează tocmai faptul că lumea animalelor respectă acest fel de lege. Toate felurile de viețuitoare au acest instinct. Odată ce puii se nasc, femelele sau masculii speciei au grijă de ei și îi hrănesc până la maturitate. Toate felurile de viețuitoare pot să-și îndeplinească responsabilitățile și obligațiile față de puii lor, crescând conștiincios și cu grijă următoarea generație. Acest lucru ar trebui să fie cu atât mai mult valabil pentru oameni. Omenirea îi numește pe oameni animale superioare – dacă nu pot respecta această lege și le lipsește acest instinct, atunci oamenii sunt mai prejos decât animalele, nu-i așa? Prin urmare, indiferent cât de multă grijă au avut părinții de tine când te-au crescut și cât de mult și-au îndeplinit responsabilitatea față de tine, au făcut doar ce se cuvine să facă în sfera abilităților unei ființe umane create – a fost instinctul lor. […] Toate felurile de viețuitoare și de animale au aceste instincte și legi și le respectă foarte bine, ducându-le la perfecție. Acesta este un lucru pe care nicio persoană nu-l poate distruge. Există, de asemenea, câteva animale speciale, precum tigrii și leii. Când aceste animale ajung la maturitate, își părăsesc părinții, iar unii masculi chiar devin rivali, mușcând, concurând și luptând dacă este necesar. Acest lucru este normal, este o lege. Ele nu sunt foarte afectuoase și nu trăiesc sub imperiul sentimentelor lor așa ca oamenii, spunând: «Trebuie să le răsplătesc bunătatea, trebuie să-i recompensez – trebuie să-mi ascult părinții. Dacă nu le arăt pietate filială, alți oameni mă vor condamna, mustra și critica pe la spate. N-aș putea suporta asta!» Astfel de lucruri nu se spun în lumea animalelor. De ce zic oamenii astfel de lucruri? Pentru că, în societate și în grupurile de oameni, există diverse idei și consensuri greșite. După ce oamenii au fost influențați, măcinați și stricați de aceste lucruri, în ei vor apărea diferite moduri de a interpreta și de a gestiona relația părinte-copil și, în cele din urmă, își vor trata părinții ca pe creditorii lor – creditori pe care nu vor fi capabili să-i răsplătească toată viața lor. Chiar există niște oameni care, după moartea părinților, se simt vinovați toată viața și se cred nevrednici de bunătatea părinților lor, din cauza unui lucru pe care l-au făcut și care nu i-a făcut fericiți pe părinții lor sau nu a mers așa cum au vrut părinții lor. Spune-Mi, nu este o exagerare? Oamenii trăiesc sub imperiul sentimentelor lor, așa că nu pot fi invadați și tulburați decât de diverse idei care derivă din aceste sentimente” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. „În orice caz, crescându-te, părinții tăi îndeplinesc o responsabilitate și o obligație. Să te crească până la maturitate este obligația și responsabilitatea lor, iar asta nu se poate numi bunătate. Dacă nu poate fi considerată bunătate, atunci nu este un lucru de care se cuvine să te bucuri? (Ba da.) Acesta este un fel de drept de care ar trebui să te bucuri. Ar trebui să fii crescut de părinții tăi, pentru că, înainte să ajungi la maturitate, rolul pe care îl joci este acela de copil care este crescut. Prin urmare, părinții tăi pur și simplu îndeplinesc un fel de responsabilitate față de tine, iar tu doar o primești, dar cu siguranță nu primești har sau bunătate de la ei. Pentru fiecare creatură vie, să facă și să aibă grijă de copii, să se reproducă și să crească următoarea generație este un fel de responsabilitate. De exemplu, păsările, vacile, oile și chiar tigrii trebuie să aibă grijă de puii lor, după ce se reproduc. Nu există viețuitoare care nu-și cresc puii. Este posibil să existe câteva excepții, dar nu sunt multe. Este un fenomen natural în existența viețuitoarelor, este un instinct și nu poate fi atribuit bunătății. Acestea doar se supun unei legi pe care Creatorul a stabilit-o pentru animale și pentru omenire. Prin urmare, faptul că părinții te-au crescut nu este un fel de bunătate. Având în vedere acest lucru, se poate spune că părinții nu sunt creditorii tăi. Ei își îndeplinesc responsabilitatea față de tine. Indiferent cât efort depun și câți bani cheltuiesc pentru tine, nu ar trebui să-ți ceară să-i recompensezi, pentru că aceasta este responsabilitatea lor ca părinți. Întrucât este o responsabilitate și o obligație, ar trebui să fie gratis, iar ei nu ar trebui să ceară compensații. Crescându-te, părinții tăi doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația, iar acest lucru nu ar trebui să fie plătit și nu ar trebui să fie o tranzacție. Așadar, nu trebuie să-ți abordezi părinții și să-ți gestionezi relația cu ei conform ideii de a-i recompensa. Dacă îți tratezi părinții, îi răsplătești și-ți gestionezi relația cu ei conform acestei idei, acest lucru este inuman. În același timp, este posibil să te facă să fii reținut și legat de sentimentele tale trupești și îți va fi greu să ieși din aceste încurcături, în măsura în care s-ar putea chiar să-ți pierzi calea” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că grija părinților față de copii nu este deloc un act de bunătate. Este o lege și un instinct pe care Dumnezeu le-a rânduit pentru toate ființele vii. Orice fel de animale, fie că sunt blânde sau fioroase, fac tot ce pot pentru a-și îngriji puii în funcție de condițiile mediului. Aceasta este responsabilitatea și obligația lor, precum și un instinct pe care Dumnezeu li l-a dat. Numai dacă ființele vii respectă acest instinct și această lege pot continua să se înmulțească și să supraviețuiască. Oamenii sunt la fel. Este responsabilitatea și obligația părinților să își îngrijească copiii și este ceva înnăscut, dăruit de Dumnezeu, un lucru pe care oamenii îl fac instinctual. De la naștere, părinții mei ne-au îngrijit pe mine și pe frații mei. Fratelui meu mai mic îi plăcea să învețe meserii, așa că mama l-a lăsat să studieze ca să devină bucătar. Mie, în schimb, îmi plăcea să învăț, iar notele mele erau mereu bune. Părinții mei m-au sprijinit în înclinația mea pentru învățătură, așa că au investit multă energie și bani în mine. Mama mea spusese că ne-ar sprijini pe oricare dintre noi dacă am dori să studiem. Aceasta era mama mea îndeplinindu-și responsabilitatea de a-și îngriji copiii și nu poate fi privit ca un schimb. Părinții mei m-au susținut întotdeauna să cred în Dumnezeu și să-mi fac datoria. Deși tatăl meu a decedat, mama nu mi-a cerut niciodată să am grijă de ea. Ea spera doar ca eu să pot crede în Dumnezeu și să-mi îndeplinesc datoria cu toată inima. Cu toate acestea, mereu am lăsat cultura tradițională să-mi influențeze modul în care vedeam relația cu părinții mei. Idei precum: „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva”, „Copiii doresc să-și sprijine părinții când aceștia îmbătrânesc, dar timpul nu așteaptă, așa cum și un copac tânjește după liniște, dar vântul nu se oprește”, „Ciorile își răsplătesc mamele hrănindu-le, iar mieii îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor” și „O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară” mi-au fost insuflate de la o vârstă fragedă și am crezut că dragostea părinților mei era cea mai mare iubire din lume. Doar dacă le eram filială și îi răsplăteam material și spiritual, aș fi fost o fiică filială și o persoană bună. Moartea neașteptată a tatălui meu m-a făcut să înțeleg și mai bine vina de nespus exprimată în fraza „Copiii doresc să-și sprijine părinții când aceștia îmbătrânesc, dar timpul nu așteaptă”. Așa că, după ce tatăl meu a murit, am vrut să îmi găsesc un loc de muncă și să câștig bani, să o întrețin pe mama și să-mi arăt pietatea filială față de ea. Deși știam foarte bine că nu puteam renunța la datoria mea și să-L trădez pe Dumnezeu, tot nu am putut să mă eliberez de aceste idei care mă țineau legată. Dacă Dumnezeu nu ar fi folosit furtuna de nisip pentru a mă avertiza, poate că deja aș fi renunțat la datoria mea și L-aș fi respins pe El. Aceste idei din cultura tradițională par destul de nobile, dar, în esență, sunt lanțuri invizibile, de fapt, pe care Satana le înfășoară în jurul oamenilor. Aceste idei au deformat relația dintre părinți și copii. Ele au făcut ca oamenii să vadă responsabilitatea parentală de a-și îngriji copiii ca pe o bunătate ce trebuie răsplătită. Dacă oamenii nu pot să-și răsplătească părinții sau nu au condițiile necesare pentru a face asta, vor crede că sunt lipsiți de pietate filială, de conștiință și chiar vor trăi o viață întreagă simțindu-se îndatorați și făcându-și reproșuri. Satana folosește aceste idei tradiționale pentru a-i otrăvi și lega pe oameni, pentru a-i face să-L respingă pe Dumnezeu și să-L trădeze, atingându-și astfel scopul de a-i răni pe oameni. Deoarece Dumnezeu mi-a dezvăluit relația dintre părinți și copii, am început treptat să gândesc limpede. Efortul părinților mei pentru mine nu este o povară pe care trebuie să o port pe umeri. Nu ar trebui să privesc relația mea cu părinții prin prisma culturii tradiționale satanice și să consider dragostea și grija lor pentru mine ca fiind o bunătate pe care trebuie să o răsplătesc. Acest lucru nu este în conformitate cu adevărul. Realizând aceasta, inima mea a devenit mult mai ușoară și eliberată.

Mai târziu, am citit mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Relația cu părinții este cel mai dificil de gestionat emoțional, dar, de fapt, nu este în totalitate imposibil de gestionat. Oamenii pot trata corect și rațional această chestiune doar pe baza înțelegerii adevărului. Nu începe din perspectiva sentimentelor și nu începe de la percepțiile și perspectivele oamenilor din lume. În schimb, tratează-ți părinții cum se cuvine, conform cuvintelor lui Dumnezeu. Ce rol joacă de fapt părinții, ce înseamnă de fapt copiii pentru părinții lor, ce atitudine ar trebui să aibă copiii față de părinții lor și cum ar trebui să gestioneze și să rezolve oamenii relația dintre părinți și copii? Oamenii nu ar trebui să privească aceste lucruri pe baza sentimentelor și nici nu ar trebui să fie influențați de idei greșite sau de sentimente dominante; ar trebui să fie abordate corect, pe baza cuvintelor lui Dumnezeu. Dacă nu reușești să-ți îndeplinești nicio responsabilitate față de părinții tăi în mediul predestinat de Dumnezeu sau dacă nu joci absolut niciun rol în viețile lor, înseamnă asta că nu le ești devotat? Te va acuza conștiința ta? Vecinii, colegii tăi de clasă și rudele te vor mustra cu toții și te vor critica pe la spate. Te vor numi un copil lipsit de devotament, spunând: «Pentru tine, părinții tăi au sacrificat atât de multe, au depus atât de multe eforturi și au făcut atât de multe lucruri încă de când erai mic, iar tu, fiind un copil nerecunoscător, pur și simplu dispari fără urmă, fără ca măcar să trimiți vorbă că ești în siguranță. Nu numai că nu te întorci de Anul Nou, dar nici măcar nu suni sau nu le trimiți nicio felicitare părinților tăi.» De fiecare dată când auzi astfel de cuvinte, conștiința ta sângerează și plânge, iar tu te simți condamnat. «O, au dreptate.» Te înroșești la față de căldură, iar inima îți tremură ca și cum ar fi străpunsă de ace. Ai avut aceste tipuri de sentimente? (Da, înainte.) Au dreptate vecinii și rudele tale când spun că nu ești devotat părinților? (Nu. Sunt devotat.) Explică-ți raționamentul. […] În primul rând, cei mai mulți oameni aleg să plece de acasă pentru a-și îndeplini îndatoririle parțial din cauza circumstanțelor obiective cuprinzătoare, care îi obligă să-și părăsească părinții; nu le pot fi alături părinților lor, ca să aibă grijă de ei și să le țină de urât. Nu este vorba că au ales de bunăvoie să-și părăsească părinții; acesta este motivul obiectiv. În al doilea rând, subiectiv vorbind, pleci să-ți îndeplinești îndatoririle nu pentru că ai vrut să-ți părăsești părinții și să scapi de responsabilitățile tale, ci datorită chemării lui Dumnezeu. Pentru a coopera cu lucrarea lui Dumnezeu, a-I accepta chemarea și a îndeplini îndatoririle unei ființe create, nu ai avut încotro și ți-ai părăsit părinții; nu le-ai putut rămâne alături pentru a le ține de urât și a avea grijă de ei. Nu i-ai părăsit ca să eviți responsabilitățile, nu-i așa? Să-i părăsești ca să-ți eviți responsabilitățile și să fii nevoit să-i părăsești pentru a răspunde chemării lui Dumnezeu și a-ți îndeplini îndatoririle – aceste lucruri nu au două naturi diferite? (Ba da.) În inima ta, ai atașamente și gânduri emoționale față de părinții tăi; sentimentele tale nu sunt lipsite de conținut. Dacă circumstanțele obiective o permit și ești capabil să le fii alături îndeplinindu-ți, în același timp, îndatoririle, atunci ai fi dispus să le fii alături, având grijă de ei în mod regulat și îndeplinindu-ți responsabilitățile. Dar din cauza circumstanțelor obiective, trebuie să-i părăsești; nu le poți rămâne alături. Nu este vorba că nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile de copil al lor, ci că nu poți. Nu este acest lucru diferit în natură? (Ba da.) Dacă ai fi plecat de acasă pentru a evita să fii devotat părinților și să-ți îndeplinești responsabilitățile, ar reprezenta o lipsă de devotament și de umanitate. Părinții tăi te-au crescut, dar abia aștepți să-ți întinzi aripile și să pleci repede pe cont propriu. Nu vrei să-ți vezi părinții și nu dai atenție când auzi că au întâmpinat vreo dificultate. Chiar dacă ai mijloacele să ajuți, n-o faci; pur și simplu te prefaci că nu auzi și îi lași pe ceilalți să spună orice doresc despre tine – pur și simplu nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile. Asta înseamnă să nu fii devotat părinților. Însă așa stau lucrurile acum? (Nu.) Mulți oameni și-au părăsit județele, orașele, provinciile sau chiar țările pentru a-și îndeplini îndatoririle; deja sunt departe de orașele lor natale. În plus, nu le convine să păstreze legătura cu familiile lor, din diverse motive. Ocazional, se interesează de situația actuală a părinților lor, de la oamenii care au venit din același oraș natal și se simt ușurați când aud că părinții lor sunt încă sănătoși și se descurcă bine. De fapt, nu ești lipsit de devotament; nu ai ajuns în punctul în care îți lipsește umanitatea, în care nici măcar nu vrei să ai grijă de părinții tăi sau să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei. Din diverse motive obiective, trebuie să faci această alegere, așadar nu ești lipsit de devotament” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că motivul pentru care am trăit atâția ani în umbra sentimentului de îndatorare față de părinții mei a fost influența și otrava culturii tradiționale. Am crezut că nu m-am ridicat la înălțimea zicalelor: „Ciorile își răsplătesc mamele hrănindu-le” și „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”. Am crezut că sunt o fiică lipsită de pietate filială. Conștiința mea era apăsată și nu îmi puteam opri lacrimile. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles în cele din urmă că nu ar trebui să judecăm conștiința și umanitatea unei persoane pe baza comportamentului său exterior, ci pe baza esenței acțiunilor sale. Exact așa cum, în toți acești ani, m-am îngrijorat doar de mama mea și am vrut să îi arăt pietate filială, pentru că, având credință în Dumnezeu și îndeplinindu-mi datoria, nu puteam fi adesea alături de ea. De asemenea, faptul că eram urmărită și persecutată de Partidul Comunist m-a obligat să fug de acasă și nu am avut ocazia să îmi împlinesc datoria filială față de părinți. Nu era că nu voiam să fiu filială sau că doream să-mi evit responsabilitatea. Această problemă era diferită în esență de a avea posibilitatea de a fi filial și totuși de a nu o face, așa că nu ar trebui să le confund. Trebuia să mă privesc corect pe baza cuvintelor lui Dumnezeu; numai făcând acest lucru puteam scăpa de înșelăciunea și vătămarea Satanei.

După aceasta, am citit mai multe din cuvintele lui Dumnezeu și am înțeles mai clar cum să privesc corect relația mea cu părinții. Dumnezeu Atotputernic spune: „Atunci când ai de-a face cu părinții tăi, dacă îți îndeplinești sau nu obligațiile de copil, de a avea grijă de ei, trebuie să se bazeze, în întregime, pe condițiile tale și pe orchestrările lui Dumnezeu. Nu explică perfect acest lucru problema? Atunci când unii oameni își părăsesc părinții, simt că le datorează multe acestora și că nu fac nimic pentru ei. Însă apoi, atunci când locuiesc împreună, nu sunt deloc filiali față de părinții lor și nu își îndeplinesc niciuna dintre obligații. Este aceasta o persoană cu adevărat filială? Asta înseamnă să spui vorbe goale. Nu contează ce faci, ce gândești sau ce plănuiești, aceste lucruri nu sunt importante. Ceea ce este important este dacă poți înțelege și crede cu adevărat că toate ființele create sunt în mâinile lui Dumnezeu. Unii părinți au acea binecuvântare și acel destin de a se putea bucura de bunăstare în casă și de fericirea unei familii numeroase și prospere. Aceasta este suveranitatea lui Dumnezeu și o binecuvântare pe care El le-o dăruiește. Unii părinți nu au acest destin, Dumnezeu nu a rânduit acest lucru pentru ei. Nu sunt binecuvântați să se bucure de o familie fericită sau să se bucure de faptul că pruncii le rămân alături. Aceasta este orchestrarea lui Dumnezeu și oamenii nu pot forța acest lucru. Indiferent ce se întâmplă, în cele din urmă, când vine vorba de pietatea filială, oamenii trebuie să aibă măcar o mentalitate de supunere. Dacă mediul permite acest lucru și dacă ai mijloacele de a face asta, atunci poți să le arăți părinților pietate filială. Dacă mediul nu permite și nu ai mijloacele necesare, atunci nu încerca să forțezi lucrurile – cum se numește acest lucru? (Supunere.) Aceasta se numește supunere. Cum se produce această supunere? Care este baza supunerii? Ea se bazează pe faptul că toate aceste lucruri sunt rânduite și guvernate de Dumnezeu. Deși oamenii ar putea dori să aleagă, nu pot, nu au dreptul de a alege și ar trebui să se supună. Atunci când simți că oamenii ar trebui să se supună și că totul este orchestrat de Dumnezeu, nu te simți mai liniștit în inima ta? (Ba da.) Atunci conștiința ta se va mai simți mustrată? Nu se va mai simți mustrată în mod constant, iar ideea de a nu fi fost filial față de părinții tăi nu va mai pune stăpânire pe tine. Din când în când, s-ar putea să te mai gândești la asta, deoarece acestea sunt gânduri sau instincte normale în rândul umanității și nimeni nu le poate evita” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). „În prezența Creatorului, ești o ființă creată. Ce ar trebui să faci în viața asta nu este numai să-ți îndeplinești responsabilitățile față de părinții tăi, ci să îndeplinești responsabilitățile și îndatoririle de ființă creată. Poți să-ți îndeplinești responsabilitățile față de părinții tăi numai pe baza cuvintelor lui Dumnezeu și a adevărurilor-principii, nu făcând orice pentru ei pe baza nevoilor tale emoționale sau a nevoilor conștiinței tale” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, în ceea ce privește relația dintre părinți și copii, în cadrul mediului pe care Dumnezeu l-a rânduit, ambele părți ar trebui să-și îndeplinească responsabilitățile în funcție de propriile abilități și condiții. În ceea ce privește destinul omului, Dumnezeu a hotărât deja cât de mult suferă fiecare și de cât de multă binecuvântare se bucură în viața sa. Părinții nu pot decide ce căi vor urma copiii lor în viitor și copiii nu pot schimba destinul părinților lor prin propriul efort. Unii oameni au parte de o anumită binecuvântare, în timp ce alții nu. Niciuna dintre acestea nu poate fi schimbată prin voința sau afecțiunea omului. Este ca în cazul părinților mei, care m-au pregătit să studiez medicina și, deși au cheltuit mulți bani, nu am lucrat în acel domeniu în cele din urmă. La fel, am vrut să fiu filială față de părinți, dar tatăl meu a murit prea devreme, și am vrut să fiu filială față de mama mea, dar nu am putut fi lângă ea. În trecut, mă temeam că mama mea suferă și mereu am vrut să muncesc din greu pentru a o ajuta să fie mai fericită în ultima parte a vieții ei. Sincer spus, voiam să-mi epuizez toate puterile pentru a-i schimba destinul mamei mele și să o fac fericită. De fapt, nici măcar nu dețin controlul asupra propriului meu destin, asupra a ceea ce fac în această viață sau a propriei fericiri. Cum aș putea schimba destinul mamei mele? Am văzut cât de nesăbuită și arogantă eram. Am învățat că, în ceea ce privește relația cu mama mea, trebuie doar să iau lucrurile așa cum sunt și să îmi îndeplinesc responsabilitățile conform propriilor condiții. Dacă locuiam cu mama mea și condițiile îmi permiteau să am grijă de ea, atunci puteam să-i arăt pietate filială cât de bine posibil. Dacă nu aveam cum să fiu lângă ea, nu era nevoie să mă simt îndatorată din cauza aceasta. Deoarece sunt o ființă creată, trebuie doar să-mi fac datoria bine în mediul pe care Dumnezeu l-a aranjat pentru mine. Asta e cel mai important.

Nu cu mult timp în urmă, am reușit să iau legătura cu mama mea. Mi-a spus că cea mai mare fericire din viața ei este că a fost aleasă de Dumnezeu, că a auzit glasul Lui și că cea mai mare dorință a ei este să-și facă datoria bine și să fie vrednică de mântuirea lui Dumnezeu. De asemenea, mi-a spus să-mi fac datoria cât de bine pot. După ce am citit scrisoarea mamei mele, am plâns. Ceea ce am crezut despre a fi filială față de mama mea și a-i oferi o viață materială superioară nu i-ar fi adus neapărat fericire. De fapt, când venea vorba de lucruri materiale, mama mea nu avea cerințe atât de mari. Tot ce își dorea era să Îl urmez pe Dumnezeu corect, să caut adevărul și să îmi îndeplinesc bine datoria. Aceasta era, cu adevărat, cea mai mare dorință a ei. În trecut, am crezut că ar trebui să îmi asum responsabilitatea de a fi filială față de mama mea, văzând că ea și tatăl meu au plătit un preț mai mare pentru mine comparativ cu frații mei, dar lucrurile nu s-au desfășurat niciodată așa cum mi-am dorit. Mai târziu, am crezut că, deși nu puteam fi lângă mama mea, fratele meu mai mare era destul de filial și urma să aibă deseori grijă de ea. Cu toate acestea, s-a dovedit că nu putea rămâne lângă mama mea. Fratele meu mai mic, de obicei, nu este bun la economisirea banilor și obișnuiam să cred că, dacă avea suficienți bani pentru el însuși, era deja un lucru mare. Acum, el este cel care o întreține pe mama mea. Dumnezeu deține cu adevărat suveranitatea și rânduiește lucrurile într-un mod pe care oamenii nu l-ar putea niciodată imagina sau anticipa, dar Dumnezeu este Cel care deține cu adevărat suveranitatea asupra destinului fiecărei persoane și-l rânduiește, iar destinul este ceva pe care nimeni nu-l poate alege sau schimba. Acum, nu mai sunt tristă din cauza tuturor circumstanțelor aparent nefericite pe care mama mea le-a experimentat și nu îmi mai fac griji pentru viitorul ei. Știu că destinele noastre sunt toate în mâinile lui Dumnezeu și fiecare persoană va experimenta atât circumstanțe bune, cât și nefericite, inclusiv eu. Aceasta este ceva de care nimeni nu poate scăpa sau schimba. Tot ce pot face este să o las pe mama mea în grija lui Dumnezeu și să-L rog să ne călăuzească să căutăm adevărul în cadrul circumstanțelor pe care El le-a rânduit pentru noi și să ne călăuzească să ne facem fiecare dintre datorii bine și să răsplătim dragostea Lui. Slavă Domnului!