de Zhang Yingnan, China

De când eram mică, i-am auzit întotdeauna pe oamenii din generația părinților mei vorbind despre faptul de a crește copii ca să aibă cine să-i îngrijească la bătrânețe. Când am crescut, am dat dovadă de mult respect filial față de părinții mei. După ce m-am măritat, am născut un fiu și o fiică. Pe când erau mici, le aminteam din când în când că fiul familiei Wang nu fusese crescut în zadar. Se îngrijise de părinții lui la bătrânețe și îi condusese pe ultimul drum așa cum se cuvine. În schimb, familia Zhang are patru fii, dar acum, când capul familiei e bătrân și nu se poate mișca, niciunuia dintre ei nu-i pasă de el. Chiar că a crescut o bandă de nemernici nerecunoscători! I-am întrebat și pe fiul și pe fiica mea: „Eu vă cresc, deci mă veți îngriji la bătrânețe?” Fiul meu a răspuns: „Da!” L-am lăudat bucuroasă, spunând: „Fiul meu chiar știe ce e bine! Nu te-am crescut în zadar.” Datorită faptului că i-am îndoctrinat, copiii mei au știut de mici să fie ascultători și respectuoși cu mine. Sănătatea mea e precară. M-am îmbolnăvit de inimă și de hipertensiune arterială pe la treizeci și ceva de ani. Când bolile se agravează, îmi poate fi greu să respir și amețesc. Uneori sunt atât de slăbită, că nu pot merge. După ce copiii mei au crescut, indiferent ce treabă aveam, de îndată ce mă vedeau, se grăbeau să o facă ei. Chiar se îngrijeau de mine. Văzând că odraslele mele mă tratează atât de bine, mă simțeam foarte liniștită. Simțeam că nu-i crescusem în zadar și că, la bătrânețe, voi avea pe cine să mă bazez. În ultimii ani, odată cu înaintarea în vârstă, am suferit frecvent de crize cardiace și de hipertensiune. Deseori simt că mi se strânge pieptul, mi-e greu să respir, amețesc, sufăr de insomnie și sunt buimacă toată ziua. De asemenea, ajung să fiu prea slăbită ca să mai pot merge. Soțul meu e foarte obosit din cauză că lucrează toată ziua și nu are energie să se îngrijească de mine, așa că fiul meu și nora mea m-au dus la doctor și au avut grijă de mine. În timpul pandemiei din 2021, m-am îmbolnăvit de COVID și zăceam la pat, incapabilă să mă mișc. Fiul meu și nora mea îmi aduceau apă și medicamente și aveau mare grijă de mine. Fiica mea venea uneori să mă ajute la curățenie și îmi făcea chifle la aburi și chifle umplute pe care să le păstrez în congelator. De fiecare dată când se întâmpla asta, eram deosebit de mulțumită și simțeam că nu-mi crescusem copiii în zadar.

La începutul anului 2023, șeful fiului meu a vrut să-l transfere într-o altă zonă de lucru și să-i ofere o promovare și o mărire de salariu. Fiul meu s-a sfătuit cu mine dacă să plece sau nu. Când am auzit vestea, m-am gândit în sinea mea: „Fiul meu încă nu are o casă a lui. E bine pentru el să câștige mai mulți bani, ca să poată duce o viață mai confortabilă.” Dar apoi m-am gândit la mine, cum îmbătrâneam cu fiecare an, cu trupul răvășit de boală, și la faptul că încă aveam nevoie de fiul meu să aibă grijă de mine atunci când nu mă puteam mișca. Dacă pleca să lucreze în altă parte, oare mă mai puteam baza pe el în momentele critice? Cât ai clipi, s-a făcut vară, iar șeful fiului meu a tot încercat să-l convingă. Salariul i-a fost mărit de peste trei ori, iar șeful i-a promis și că-i va găsi un loc de muncă bun soției lui. Fiul meu și nora mea au fost de acord. Am fost foarte supărată când am auzit vestea și m-am gândit: „Când vor pleca, pe cine mă voi baza când voi fi bolnavă?” Pe atunci, fiica mea era plecată în altă zonă să-și facă îndatoririle. După ce au plecat, m-am simțit extrem de singură și complet părăsită. M-am gândit în sinea mea: „Fiul meu obișnuia să se ocupe de toate treburile familiei. Nu va fi ușor să-l rog să mă ajute când se va întâmpla ceva în viitor. Fără copiii mei în preajmă, cu cât îmbătrânesc, cu atât mai puțin mă pot baza pe ei.” Când m-am gândit la asta, m-am simțit foarte abătută.

La scurt timp după plecarea copiilor mei, m-am îmbolnăvit din nou de COVID-19. A fost mult mai grav decât prima dată. Soțul meu nu știe cum să aibă grijă de oameni; el știe doar să se îngroape în muncă. Zăceam singură în pat, simțindu-mă foarte dezolată, gândindu-mă ce bine ar fi fost dacă i-aș fi avut prin preajmă pe copiii mei. Îmbătrânesc tot mai mult, iar starea mea de sănătate se înrăutățește pe zi ce trece. Chiar aveam nevoie de odraslele mele să aibă grijă de mine în acea perioadă, dar nu erau prin preajmă, iar eu nu mă puteam baza pe nimeni. Inima mi s-a umplut de îngrijorare, aproape fără să-mi dau seama, iar eu nu am avut niciun chef să citesc cuvintele lui Dumnezeu. De asemenea, m-am rugat mai puțin. După aceea, am făcut injecții câteva zile și, treptat, starea mea s-a îmbunătățit. Cu toate acestea, încă mă simțeam atât de slăbită, că nici măcar nu puteam ridica un mop. Am simțit o tristețe usturătoare în inimă și m-am gândit: „Am muncit atât de mult să-mi cresc copiii, dar, când am îmbătrânit, au plecat toți. Dacă mă voi îmbolnăvi grav în viitor, vor fi ei acolo să aibă grijă de mine?” Într-o zi, fiul meu m-a apelat pe cameră și mi-a spus cu îngrijorare: „Mamă, dacă nu te simți bine, odihnește-te! Dacă nu poți să faci un lucru, nu-l face!” I-am răspuns, plângându-mă: „Dacă nu o fac eu, cine să mă ajute? Pe tine nu mă pot baza!” Când fiul meu a auzit asta, și-a plecat capul fără să scoată un cuvânt și a părut foarte supărat. Ulterior, m-a apelat pe cameră în fiecare zi, ca să mă întrebe de sănătate. Uneori, mă suna de două sau trei ori pe zi, spunându-mi mereu să merg la spital dacă mă îmbolnăvesc și să nu îndur pur și simplu. Deși încuviințam verbal, în inima mea mă gândeam: „Nu ești aici, așa că nu mă pot baza pe tine dacă se întâmplă ceva. La ce bun câteva cuvinte de alinare?” Mai târziu, simptomele mele s-au ameliorat și nu a mai fost atât de obositor să fac unele treburi. Nu am luat în serios lucrurile pe care le dezvăluisem. La sfârșitul anului 2023, m-am infectat din nou cu COVID-19. De data aceasta, a fost chiar mai rău decât înainte. Zăceam în pat, simțindu-mă atât de rău, că mi-e greu să descriu senzația. În acele zile, nu aveam chef să mă rog sau să citesc cuvintele lui Dumnezeu și nu puteam să-mi fac datoria. Mă simțeam foarte dezolată. M-am gândit în sinea mea: „Deși am un fiu și o fiică, fiica mea își petrece majoritatea timpului departe de casă, făcându-și îndatoririle. Fiul meu a plecat să lucreze în altă zonă, și nici pe el nu mă pot baza. Zac bolnavă în pat și nu e nimeni care să mă întrebe măcar cum mă simt. N-a avut niciun rost să-mi cresc copiii!” Când frații și surorile mele mai mici au aflat că am contractat virusul COVID-19, m-au sunat și mi-au spus să merg imediat să mi se dea tratament. Au zis că unii oameni din jurul lor au murit de COVID-19 din cauza unor boli preexistente. Fiul meu a spus și el că o persoană din compania la care lucra și care avea hipertensiune arterială a murit de COVID-19. M-am gândit la cele trei dăți în care am luat virusul COVID-19, de fiecare dată mai grav decât înainte. De data asta zăceam în pat, incapabilă să mă mișc sau să înghit mâncarea. M-am gândit în sinea mea: „Pot să trec peste asta? Dacă-mi va fi greu să respir, nu există nicio speranță să mă ducă la spital copiii mei. Mă tem că s-ar putea să nu-i mai pot vedea o ultimă dată. Toată lumea vorbește despre faptul de a crește copii ca să te îngrijească la bătrânețe, dar oricât de buni ar fi copiii tăi, dacă nu-ți sunt alături în momentele critice, degeaba!” Cu cât m-am gândit mai mult la asta, cu atât am fost mai supărată și m-am simțit atât de nedreptățită, că am început să plâng. În acel moment, mi-am amintit de scrisoarea fiicei mele pe care o primisem în urmă cu câteva zile, în care spunea că fusese demisă din cauza superficialității ei în îndeplinirea datoriei. Am început să aștept cu nerăbdare întoarcerea ei. Am vrut să-i scriu o scrisoare fiicei mele ca să-i spun despre starea mea, gândindu-mă că, dacă știa, poate se întorcea și avea grijă de mine. Totuși, mi-am dat seama că asta ar fi însemnat s-o trag înapoi, așa că nu am scris-o. Cu toate acestea, încă speram ca fiica mea să se întoarcă la mine. M-am rugat în inima mea, spunându-I lui Dumnezeu despre starea mea și cerându-I să mă conducă.

După aceea, am căutat cuvinte ale lui Dumnezeu care erau relevante pentru starea mea. Dumnezeu spune: „Referitor la așteptarea ca ai lor copii să fie devotați față de ei, într-o privință, părinții trebuie să știe că totul este orchestrat de Dumnezeu și depinde de porunca Lui. În altă privință, oamenii trebuie să aibă rațiune. A avea copii și a-i crește este în sine o experiență de viață specială pentru părinți. Ai câștigat deja multe de la copiii tăi și ai experimentat necazurile și bucuriile vieții de părinte. Acest proces este o experiență bogată în viața ta și, desigur, este și una de neuitat. Compensează neajunsurile și ignoranța care există în umanitatea ta. Ai dobândit deja ceea ce se cuvenea să dobândești din creșterea copiilor tăi. Dacă nu ești mulțumit cu acest lucru și le ceri copiilor tăi să te slujească precum niște însoțitori sau sclavi, dacă le ceri să-ți răsplătească bunătatea de a-i fi crescut arătându-ți pietate filială toată viața lor și, de asemenea, să aibă grijă de tine la bătrânețe și să te conducă pe ultimul drum, punându-te în sicriu după ce mori, plângând amarnic pentru tine, purtând doliu și jelindu-te timp de 3 ani și așa mai departe – a-ți determina copiii să-și plătească datoria în aceste moduri este irațional și lipsit de umanitate. În chestiunea tratării părinților, Dumnezeu le cere oamenilor doar să-și onoreze părinții și nu le cere copiilor să-și întrețină părinții până la moarte. Dumnezeu nu le dă oamenilor această responsabilitate și obligație – nu a spus niciodată nimic de acest fel. El doar îi îndeamnă pe copii să-și onoreze părinții. A da dovadă de pietate filială față de părinți este o afirmație generală, cu un domeniu larg de aplicare. Vorbind în termeni preciși în zilele noastre, înseamnă să-ți îndeplinești responsabilitățile în sfera posibilităților și condițiilor tale – este suficient. Este atât de simplu, aceasta e singura cerință de la copii. Așadar, cum ar trebui să înțeleagă părinții acest lucru? Dumnezeu nu le cere copiilor să fie devotați față de părinții lor, să aibă grijă de ei la bătrânețe și să-i trimită pe ultimul drum. În calitate de părinte, ar trebui să renunți la egoismul tău și să nu ceri ca viața copiilor tăi să se învârtă în jurul tău, doar pentru că i-ai adus pe lume și i-ai crescut. Dacă viața copiilor tăi nu se învârte în jurul tău și ei nu te consideră centrul universului lor, tu îi cerți atunci constant, tulburându-le conștiința și spunând lucruri precum: «Ești un ingrat fără suflet, lipsit de devotament și neascultător și, chiar și după ce te-am crescut atât de mult timp, tot nu pot conta pe tine.» Nu este corect să-ți cerți constant copiii în acest fel și să-i împovărezi. A le cere copiilor tăi să fie devotați și să-ți țină companie, să aibă grijă de tine la bătrânețe și să te îngroape, să se gândească mereu la tine, oriunde ar merge, este în sine o conduită greșită și un gând inuman. Acest tip de gândire poate exista într-o măsură mai mare sau mai mică în diferite țări sau în diferite grupuri etnice, dar analizând cultura chineză tradițională, chinezii pun un accent deosebit pe respectul filial. Din vremuri străvechi și până în prezent, acesta a fost mereu discutat și a fost considerat ca făcând parte din umanitatea oamenilor și ca fiind un standard după care se stabilește dacă cineva este bun sau rău. Desigur, în societate există și practica obișnuită și opinia publică potrivit căreia, în cazul în care copiii nu sunt devotați, vor fi disprețuiți și condamnați, iar părinții se vor simți la rândul lor rușinați și copiii nu vor putea suporta această pată asupra reputației lor. Sub influența diverșilor factori, părinții sunt de asemenea profund otrăviți de această gândire tradițională, cerând, fără să gândească sau să aibă discernământ, devotament din partea copiilor lor” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că a crește copii este o responsabilitate și o obligație date de Dumnezeu omenirii pentru reproducere și supraviețuire. Nu este pentru ca ei să te îngrijească la bătrânețe. De vreme ce oamenii au ales să aibă copii, ar trebui să se îngrijească de hrana, îmbrăcămintea, adăpostul și transportul copiilor lor și să-i crească. Acestea sunt responsabilitățile lor ca părinți. Chiar și animalele sunt capabile să îndeplinească responsabilitatea de a-și crește puii și-i hrănesc și-i îngrijesc cu atenție. Când puii lor cresc, își părăsesc părinții. Animalele nu au nevoie ca puii lor să le răsplătească. Cu toate acestea, eu fusesem condiționată de cultura tradițională, care interpretează greșit intenția originală a lui Dumnezeu de a-i face pe oameni să crească copii și susține că a crește copii este o modalitate de a te pregăti pentru bătrânețe. Eu îmi crescusem copiii și credeam că, de vreme ce avusesem grijă de ei când erau mici, și ei ar trebui să aibă grijă de mine la bătrânețe; consideram de la sine înțeles că acesta este un lucru de care mă voi bucura. Când fiului meu i s-a oferit un loc de muncă în altă zonă, m-am temut că, după ce va pleca, dacă mă voi îmbolnăvi, nu mă voi putea baza pe el, așa că nu am vrut să-l las să plece. Voiam ca fiul meu să rămână cu mine și să fie disponibil imediat, oricând aș fi avut nevoie de el. M-am și plâns fiului meu la telefon, îngreunându-i povara și sporindu-i durerea. Fiica mea crede în Dumnezeu și merge pe calea cea dreaptă în viață. Își face datoria de ființă creată și propovăduiește Evanghelia lui Dumnezeu. Ceea ce face ea este cel mai semnificativ și mai valoros lucru care există, dar eu eram măcinată de nefericire pentru că fiica mea nu putea să aibă grijă de mine și simțeam mereu că îmi este datoare, că nu puteam s-o fi crescut degeaba. Speram să aibă o șansă de a mă răsplăti pentru că am crescut-o. Când m-am îmbolnăvit din nou de COVID, am așteptat cu nerăbdare întoarcerea fiicei mele și am vrut chiar să-i scriu o scrisoare prin care să o rog să se întoarcă și să aibă grijă de mine. Animalele își cresc puii fără să ceară nimic în schimb și le oferă libertate. Cu toate acestea, eu voiam să-mi controlez copiii, să-i țin lângă mine, să-mi fie la dispoziție oricând îi chemam. Eram cu adevărat lipsită de rațiune! Trăiam după noțiunea tradițională de a crește copii ca să te îngrijească la bătrânețe. Din cauza asta, nu numai că relația mea cu Dumnezeu s-a răcit mai mult, iar eu am trăit în durere, dar mi-a și constrâns și mi-a îndurerat copiii. Dumnezeu le cere copiilor doar să le arate părinților lor respect filial în limita posibilităților; este suficient ca ei să-și îndeplinească responsabilitățile de copii, iar Dumnezeu nu le cere copiilor să aibă grijă de părinții lor până la sfârșit. De fapt, copiii mei și-au îndeplinit responsabilitățile în limita posibilităților lor. Acum nu pot avea grijă de mine pentru că nu le permit condițiile, dar eu tot am insistat ca ei să se îngrijească de mine. Oare nu cream eu probleme fără motiv? Am văzut că vorbele diavolești ale Satanei, „Crește copii ca să te îngrijească la bătrânețe”, mă făcuseră să nu mai ascult de rațiune. Datorită faptului că Dumnezeu m-a condus prin cuvintele Sale, mi-am dat seama în sfârșit că ideea de a crește copii ca să te îngrijească la bătrânețe este un lucru negativ și dăunător pentru oameni. Când am înțeles asta, m-am rugat lui Dumnezeu, dispusă să caut adevărul pentru a-mi schimba părerile greșite.

După aceea, am citit mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Indiferent unde locuiesc sau lucrează copiii, nu este niciodată ușor și există întotdeauna multe dificultăți și presiuni; toți au propriile vieți, propriile metode de supraviețuire și un destin formulat pentru ei de Dumnezeu. Desigur, orice persoană care trăiește în această societate se confruntă cu presiuni uriașe în diverse privințe, inclusiv problema supraviețuirii, a relațiilor dintre superiori și subordonați și probleme legate de copii. Mai ales în mediul social haotic și alert din zilele noastre, plin peste tot de competiție și de conflicte sângeroase, viața nimănui nu este ușoară – toți au o viață mai degrabă dificilă. Dacă o persoană nu crede în Dumnezeu și nu-și face datoria, nu-i rămâne nicio cale pe care să meargă. Singura ei cale este să urmărească lumea ca să rămână în viață, să se adapteze permanent la această lume și să lupte constant pentru viitorul și pentru supraviețuirea ei cu orice cost ca să o scoată la capăt în fiecare zi. De fapt, fiecare zi este dureroasă pentru acea persoană și cu greu răzbește zi de zi. Așadar, dacă părinții le mai cer copiilor lor să facă una sau alta, vor pune cu siguranță paie pe foc, distrugându-le și chinuindu-le trupul și mintea. Părinții au propriile cercuri sociale, stiluri și medii de viață, iar copiii au propriile medii, spații și situații de viață. Dacă părinții intervin prea mult sau au cerințe excesive de la copiii lor, cerându-le să facă una sau alta ca să le răsplătească eforturile pe care le-au depus în trecut de dragul copiilor lor, atunci, din această perspectivă, este destul de inuman. Indiferent cum trăiesc sau supraviețuiesc copiii lor sau ce dificultăți întâlnesc în societate, părinții nu au nicio responsabilitate sau obligație de a face ceva pentru ei. Cu toate acestea, și părinții ar trebui să se abțină să adauge necazuri sau poveri la viețile copiilor lor. E ceea ce părinții nu ar trebui să facă. Ei nu ar trebui să ceară prea multe de la copiii lor și nu ar trebui să fie prea pretențioși cu ei și să-i învinovățească prea mult. Ar trebui să-i trateze cinstit și egal și să se gândească la situația lor cu empatie. Este de la sine înțeles că părinții ar trebui să se ocupe și de propriile vieți. Copiii vor respecta astfel de părinți, iar aceștia vor fi demni de respect” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. Am fost profund mișcată după ce am citit cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu ne cere, ca părinți, să luăm în considerare dificultățile copiilor noștri în vorbele și faptele noastre și să fim atenți la provocările lor. Nu ne putem gândi doar la interesele noastre; trebuie să ne gândim mai mult la copiii noștri și să interacționăm cu ei ca de la egal la egal. M-am simțit deosebit de rușinată când am comparat asta cu tot ceea ce făcusem și gândisem. Reflectând asupra mea, mi-am dat seama că nici măcar nu aveam o umanitate normală! În primul rând, copiii mei se descurcaseră perfect, dar eu tot le-am cerut să rămână lângă mine, să fie la cheremul meu oricând aveam nevoie de ei. Mă gândisem doar la mine și nu luasem deloc în considerare dificultățile copiilor mei. M-am gândit la fiul meu, care era atât de ocupat toată ziua încercând să supraviețuiască, încât era cu nervii la pământ, la cât de epuizat era fizic și mental și cum era deja supus unei presiuni foarte mari; la fel, fiica mea era foarte ocupată, făcându-și datoria în fiecare zi. Ca mamă, nu am luat în considerare dificultățile copiilor mei și m-am gândit doar cum să-i fac să mă mulțumească în toate privințele, înmulțindu-le poverile și sporindu-le durerea. În plus, când am aflat că fiica mea fusese demisă din datoria ei, nu m-am gândit cum să o ajut și să o îndrum să tragă învățăminte din acest eșec. În schimb, am sperat să se întoarcă să aibă grijă de mine și chiar am vrut să-i spun despre boala mea pentru a o tulbura și a o trage înapoi. Datorită ocrotirii lui Dumnezeu, nu am scris scrisoarea. Dacă eu chiar aș fi făcut ceea ce mă gândisem să fac, nu ar fi fost o faptă rea? Eram prea egoistă și abjectă, prea lipsită de umanitate! Credeam în Dumnezeu de mulți ani, dar nu urmăream adevărul; pretindeam diverse de la copiii mei, bazându-mă pe puncte de vedere satanice. Tot ce am făcut a fost în detrimentul altora și în folosul meu, iar singurele lucruri pe care le oferisem sufletelor copiilor mei au fost presiunea și constrângerile; și mie îmi provocasem durere. Când am înțeles asta, am avut remușcări profunde și m-am învinovățit amarnic. M-am urât pentru că nu am urmărit adevărul și pentru că am făcut lucruri pe care Dumnezeu le detesta. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule drag, indiferent cum va fi sănătatea mea în viitor sau dacă vor putea sau nu copiii mei să stea cu mine, nu voi mai pune presiune pe ei și nu le voi mai cere să aibă grijă de mine la bătrânețe. Sunt dispusă să mă supun rânduielilor Tale.”

Într-o zi, soțul meu a plecat la muncă, iar eu am rămas singură acasă. M-am dat jos din pat și, de îndată ce m-am întors cu spatele, m-am simțit de parcă inima mi s-ar fi oprit brusc și nu am mai putut respira. M-am gândit în sinea mea: „S-a terminat! Nu e nimeni altcineva prin preajmă. Ce rost are să cresc copii, dacă mor și ei nici măcar nu știu?” Am fost foarte demoralizată. Chiar atunci, soțul meu s-a întors și mi-a dat repede niște pastile de inimă cu efect imediat pe care să le pun în gură. După vreo zece secunde, am putut respira din nou. În timp ce zăceam în pat, gândindu-mă la acel moment, încă îmi doream ca odraslele mele să fie mereu lângă mine și simțeam că ar fi o mare tragedie dacă aș muri de boală și copiii mei nu ar fi lângă mine. Mi-am dat seama că încă eram influențată de ideea de a crește copii ca să se îngrijească de mine la bătrânețe și că trebuia să caut o cale de a rezolva asta. După aceea, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Aceștia n-ar trebui să le ceară copiilor să fie devotați, să aibă grijă de ei la bătrânețe și să poarte povara ultimilor ani ai lor – nu este nevoie de acest lucru. Într-o privință, este o atitudine pe care părinții ar trebui să o aibă față de copiii lor și, în alta, este demnitatea pe care ar trebui să o aibă părinții. Firește, există și un aspect mai important, și anume, principiul pe care ființele create, care sunt părinți, ar trebui să-l respecte în privința modului în care își tratează copiii. Dacă ai tăi copii sunt devotați și dispuși să aibă grijă de tine, nu-i nevoie să-i refuzi; dacă nu sunt dispuși, nu-i nevoie să oftezi și să suspini cât e ziua de lungă, simțindu-te stânjenit sau nemulțumit în inima ta, sau să le porți pică. Ar trebui să-ți asumi responsabilitatea și să porți povara propriei vieți și supraviețuiri atât cât poți, fără să le-o pasezi altora, în special copiilor tăi. Ar trebui să înfrunți în mod proactiv și corect o viață fără compania sau ajutorul copiilor tăi aflați alături de tine și, chiar dacă te afli la distanță de ei, tot ar trebui să fii capabil să înfrunți pe cont propriu orice îți aduce viața. Desigur, dacă ai nevoie de ajutor esențial din partea copiilor, îl poți cere, dar n-ar trebui să te bazezi pe gândul și punctul de vedere greșit că aceștia trebuie să fie devotați față de părinții lor sau că te bizui pe ei să aibă grijă de tine la bătrânețe. În schimb, ambii ar trebui să abordeze faptul de a face lucruri pentru părinții sau copiii lor din perspectiva îndeplinirii responsabilităților lor. În acest fel, relația dintre părinți și copii poate fi gestionată cu rațiune” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. „Dacă urmărești adevărul, ca părinte, ar trebui în primul rând să renunți la gândurile și punctele de vedere tradiționale, putrede și degenerate în legătură cu faptul dacă sunt devotați copiii, dacă te îngrijesc la bătrânețe și te trimit pe ultimul drum organizându-ți înmormântarea și să abordezi corect această chestiune. În cazul în care copiii tăi sunt într-adevăr devotați față de tine, acceptă acest lucru cum se cuvine. Dacă însă nu au condițiile sau energia de a-ți fi devotați sau nu plănuiesc să-ți fie devotați și, când îmbătrânești, nu pot să te îngrijească stându-ți alături sau să te trimită pe ultimul drum, nu-i nevoie să le ceri asta sau să te întristezi. Totul este în mâinile lui Dumnezeu. Nașterea are timpul ei, moartea are locul ei, iar Dumnezeu a poruncit unde se nasc și unde mor oamenii. Chiar dacă ți-ar face promisiuni copiii, spunând: «Când o să te apropii de moarte, o să fiu în mod sigur lângă tine; fără îndoială n-o să te dezamăgesc», s-ar putea ca Dumnezeu să nu fi pregătit aceste circumstanțe. Când vei fi în pragul morții, s-ar putea să nu ai copiii alături de tine și, oricât s-ar grăbi ei să se întoarcă, s-ar putea să nu ajungă la timp – nu vor apuca să te vadă pentru ultima dată. S-ar putea să se întoarcă la câteva zile după ce ai părăsit această lume. Ajută la ceva promisiunile lor? Nu pot să fie nici măcar stăpâni pe ei, dar tu pur și simplu nu crezi. Insiști să le ceri să-ți promită. Ajută la ceva promisiunile lor? Te mulțumești cu iluzii și crezi că ai tăi copii își pot ține promisiunile. Chiar pot să facă asta? Nu neapărat. Locul unde se vor afla în fiecare zi, ce anume vor face în fiecare zi și ce anume le rezervă viitorul – nici ei înșiși nu știu aceste lucruri. Promisiunile lor sunt rostite doar la întâmplare, fiind menite să te consoleze, dar tu le consideri autentice. Tot nu poți să înțelegi clar că soarta unei persoane este ținută în mâinile lui Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că atunci când părinții cer ca odraslele lor să le arate respect filial, fiind ascultătoare și respectuoase, să aibă grijă de ei la bătrânețe și să-i conducă pe ultimul drum, acest lucru e un punct de vedere greșit și o cerință irațională. Dacă odraslele tale au condițiile necesare pentru a avea grijă de tine, poți accepta grija lor, dar dacă nu le permit condițiile, nu ar trebui să te plângi. Ar trebui să fii responsabil pentru propria viață și să nu te aștepți ca odraslele tale să facă totul pentru tine. Aceasta este raționalitatea pe care ar trebui să o aibă părinții. Acum, copiii mei nu sunt cu mine, așa că ar trebui să-mi asum responsabilitatea pentru propria viață în funcție de capacitățile mele. Dacă sunt unele sarcini pe care nu le pot face, nu le voi face; dacă am nevoie de ajutor de la copiii mei, voi aștepta ca ei să se întoarcă. Dacă nu au timp să mă ajute, nu mă voi plânge; în schimb, mă voi bizui pe Dumnezeu pentru a rezolva problema. În plus, trebuie să mă supun orchestrării și rânduielilor lui Dumnezeu. Dacă odraslele mele mă vor putea sprijini la bătrânețe, dacă vor putea fi cu mine ca să aibă grijă de mine când voi fi bolnavă și dacă îmi vor fi alături când voi muri nu sunt lucruri pe care le pot controla. Nici nu sunt ceva ce pot decide copiii mei. Toate aceste lucruri sunt în mâinile lui Dumnezeu și predestinate de El. Supunerea față de suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu este rațiunea pe care ar trebui s-o am. După aceea, am făcut modificări corespunzătoare în funcție de starea mea de sănătate. Nu am făcut muncile pe care nu le puteam face, am luat medicamente, m-am odihnit dacă nu mă simțeam bine și nu m-am mai lăsat consumată de gândul dacă odraslele mele se vor îngriji sau nu de mine la bătrânețe.

Într-o zi din ianuarie 2024, am primit o scrisoare de la fiica mea, în care spunea că trebuia să meargă undeva mai departe de casă pentru a-și face îndatoririle. Când am văzut că fiica mea a putut să-și aducă contribuția la răspândirea Evangheliei Împărăției, m-am bucurat pentru ea. Cu toate acestea, în spatele fericirii era o oarecare tristețe. M-am gândit: „Fiica mea se îndepărtează tot mai mult de mine și nu știu când se va putea întoarce, pentru că este foarte ocupată cu îndatoririle ei. Bolile mele se pot declanșa în orice moment și nu știu niciodată când aș putea fi doborâtă de ele. Nu mă mai pot baza pe fiica mea.” În acel moment, mi-am dat seama că noțiunile tradiționale din mine ieșeau din nou la suprafață. Mi-am amintit de cuvintele lui Dumnezeu: „De ce cresc părinții copii? Nu este cu scopul ca aceștia din urmă să aibă grijă de tine la bătrânețe și să te trimită pe ultimul drum, ci ca tu să îndeplinești o responsabilitate și o obligație pe care ți le-a dat Dumnezeu. Un aspect este că a crește copii e un instinct uman, iar un alt aspect este că reprezintă o responsabilitate umană. Ai dat naștere copiilor datorită instinctului și responsabilității, nu de dragul de a te pregăti pentru bătrânețe și a fi îngrijit când vei fi bătrân. Nu este corect acest punct de vedere? (Ba da.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. A crește copii este un instinct părintesc și, totodată, responsabilitatea și obligația părinților; nu ar trebui să fie pentru a te pregăti de bătrânețe și a fi îngrijit la vârste înaintate. Fiica mea a ales cea mai justă cauză și este pe calea cea dreaptă în viață. În plus, atât viața fiicei mele, cât și viața mea au venit de la Dumnezeu; amândouă suntem persoane independente înaintea Creatorului. Este responsabilitatea fiecăruia să-și facă îndatoririle de ființă creată și să răsplătească dragostea lui Dumnezeu. Ca o credincioasă în Dumnezeu, ar trebui să-mi sprijin și să-mi încurajez fiica să-și facă datoria și nu ar trebui să am pretenții exagerate de la ea. Prin urmare, i-am scris fiicei mele o scrisoare, încurajând-o să-și facă datoria cu sârguință.

După aceea, când fiul meu și fiica mea nu erau acasă, iar soțul meu pleca la muncă, lăsându-mă singură acasă, ocazional mă simțeam destul de singuratică. Într-o zi, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu și m-am simțit foarte mângâiată. Dumnezeu Atotputernic spune: „Atunci, de ce când te simți singur nu te gândești la Dumnezeu? Nu este Dumnezeu un tovarăș al omului? (Ba da, este.) Când simți cea mai mare suferință și tristețe, cine te poate mângâia cu adevărat? Cine îți poate rezolva cu adevărat dificultățile? (Dumnezeu poate.) Numai Dumnezeu poate rezolva cu adevărat dificultățile oamenilor. Dacă tu ești bolnav, iar copiii tăi sunt lângă tine, oferindu-ți băuturi și servindu-te, te vei simți destul de fericit, dar, cu timpul, copiii tăi se vor sătura și nimeni nu va mai fi dispus să te servească. În astfel de momente te vei simți cu adevărat singur! Așadar, acum, când te gândești că nu ai un partener, este adevărat? De fapt, nu este, deoarece Dumnezeu îți ține mereu companie! Dumnezeu nu îi părăsește pe oameni; El este cineva pe care se pot baza oricând și unde își pot găsi mereu adăpost, precum și singurul lor confident. Așadar, indiferent de dificultățile și suferințele care se abat asupra ta, indiferent cu ce nemulțumiri sau probleme de negativitate și slăbiciune te confrunți, dacă vii în fața lui Dumnezeu și te rogi imediat, cuvintele Lui îți vor oferi mângâiere și îți vor rezolva dificultățile și toate problemele tale diferite. Într-un astfel de mediu, singurătatea ta va deveni condiția de bază pentru a avea experiența cuvintelor lui Dumnezeu și a obține adevărul. Pe măsură ce ai această experiență, vei ajunge treptat să gândești: «Încă trăiesc o viață bună după ce mi-am părăsit părinții, o viață împlinită după ce mi-am părăsit soțul și o viață liniștită și plină de bucurie după ce mi-am părăsit copiii. Nu mai sunt goală. Nu mă voi mai baza pe oameni, în schimb mă voi baza pe Dumnezeu. El îmi va asigura totul și mă va ajuta mereu. Deși nu Îl pot atinge sau vedea, știu că El este alături de mine în orice moment și în orice loc. Atât timp cât mă voi ruga Lui, atât timp cât voi apela la El, El mă va mișca, mă va face să înțeleg intențiile Lui și să văd calea corespunzătoare.» În acel moment, El va deveni cu adevărat Dumnezeul tău, iar toate problemele tale vor fi rezolvate” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). În timp ce meditam la cuvintele lui Dumnezeu, inima mi s-a luminat, iar eu am înțeles că oamenii își trăiesc întreaga viață sub grija și ocrotirea lui Dumnezeu. Dumnezeu este singurul pe care omul se poate bizui. Amintindu-mi toți acești ani, în numeroasele ocazii în care am întâmpinat primejdii și greutăți, Dumnezeu a orchestrat mereu oameni, evenimente și lucruri pentru a mă ajuta să scap de necazurile mele și să fiu în siguranță. Îmi aduc aminte că, într-o zi, curățam legume în casă. Am văzut că afară picura, așa că am ieșit și, chiar în acel moment, acoperișul casei mele s-a prăbușit, făcând o gaură mare. O bucată uriașă de pământ care cântărea vreo 100 de kilograme a căzut exact unde curățasem legumele, turtind toate castroanele cu legume în ele. Dacă n-ar fi fost ocrotirea lui Dumnezeu, aș fi murit zdrobită. Altă dată, eram atât de bolnavă, că nu mă puteam ridica, iar soțul și copiii mei nu știau. O vecină care a venit în vizită m-a găsit și a chemat imediat un doctor. Doctorul a spus că, dacă nu aș fi fost tratată la timp, aș fi făcut o hemoragie cerebrală. De-a lungul acestor ani, am suferit cumplit din cauza chinului bolii și doar grija și ocrotirea lui Dumnezeu mi-au permis să supraviețuiesc până acum. Dumnezeu este adevăratul meu sprijin. Copiii mei nu-și pot controla destinele, deci cum mă pot baza pe ei? Chiar dacă ar sta copiii mei cu mine, nu m-ar putea salva când aș fi în pericol și nici nu mi-ar putea alina durerea. Când viața mea se va sfârși, chiar dacă vor fi lângă mine, nu vor putea face nimic. Tot ce are legătură cu mine este în mâinile lui Dumnezeu. Doar Dumnezeu este sursa vieții mele și sprijinul meu de-o viață. Deși copiii mei nu sunt lângă mine, nu sunt singură: când am dificultăți și dureri, mă pot ruga lui Dumnezeu și Îi pot spune ce am pe suflet. Când am înțeles asta, am avut o cale de practică.

Mai târziu, tot am mai avut crize frecvente și m-am rugat lui Dumnezeu în inima mea, încredințându-I durerea și problemele mele. Uneori, când mă lovea boala și nu mă puteam mișca, stăteam pur și simplu în pat și mă odihneam o vreme, recuperându-mă încet. Am mereu la mine medicamente de prim ajutor și iau câteva când nu mă simt bine. Cât despre treburile casnice, când nu sunt bolnavă, fac pe îndelete munca pe care sunt în stare să o fac. Nu mă forțez să fac munca de care sunt incapabilă; o face soțul meu când se întoarce. Când copiii mei trec pe la mine, mai fac și ei câte ceva. Acum nu-mi mai pasă dacă-mi sunt sau nu copiii alături. Nu mă mai gândesc să mă bazez pe ei și nici nu mă mai plâng dacă mă vor îngriji sau nu la bătrânețe. Mă simt deosebit de eliberată și de liberă în inima mea. Cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care m-au condus să scap de prejudiciul adus de ideea culturală tradițională de a crește copii pentru a te îngriji la bătrânețe și m-au ajutat să găsesc principiul corect de practică în interacțiunea cu odraslele mele, eliberându-mă de durere. Slavă lui Dumnezeu!