de Li Chun, China

Într-o zi din februarie 2022, conducătorul de biserică mi-a cerut să scriu o evaluare a lui Wu Jun. Am tresărit și m-am gândit: „Biserica face lucrarea de curățire în această perioadă. Oare biserica adună evaluări ale lui Wu Jun fiindcă se pregătește să-l îndepărteze?” În acel moment, scene ale interacțiunilor mele cu el mi-au străfulgerat prin minte. În 2019, Wu Jun făcea o datorie bazată pe texte, iar eu eram responsabil pentru lucrarea bazată pe texte a bisericii. La acea vreme, el se certa adesea la nesfârșit pentru lucruri de nimic cu fratele cu care colabora. În timpul adunărilor, ne cerea să judecăm disputele. Am avut părtășie cu el, îndemnându-l să nu despice firul în patru, ci să accepte lucrurile ca venind de la Dumnezeu și să învețe lecții. Totuși, el a refuzat să accepte acest lucru și a continuat la fel după aceea. În acea perioadă, fiecare adunare trebuia să se concentreze pe rezolvarea problemelor lui și nu puteam desfășura părtășii normale. Atât viața bisericească, cât și lucrarea bisericii erau semnificativ tulburate. Deoarece Wu Jun nu căuta adevărul, dezbătea constant binele și răul și nu accepta îndrumarea sau ajutorul altora, a fost în cele din urmă demis din datoria sa. În 2021, eram responsabil cu lucrarea de evanghelizare a mai multor biserici. La acea vreme, Wu Jun era lucrător evanghelic în biserică și îl susținea foarte mult pe diaconul de evanghelizare, Li Cheng. Li Cheng nu făcea o lucrare concretă, așadar, conducătorii solicitau fraților și surorilor evaluări ale lui Li Cheng, dar Wu Jun le-a spus acestora: „Dacă cineva îl va vorbi de rău pe Li Cheng, mă voi lua de el!” Ulterior, conducătorii l-au demis pe Li Cheng pe baza principiilor. Wu Jun a fost extrem de nemulțumit de acest lucru și a trăit într-o stare potrivnică, dându-și aere și împotrivindu-se. În timpul discuțiilor despre lucrarea de evanghelizare, se îmbufna și rămânea tăcut. În mai multe rânduri, chiar și-a vărsat nemulțumirea în timpul adunărilor înainte să ajungă toți, spunând: „Conducătorii discută despre lucrare doar cu fratele cu care colaborez și nu vin la mine. Acum nici măcar nu știu dacă am fost demis!” I-am reamintit atunci că despica firul în patru și l-am sfătuit să accepte lucrurile ca venind de la Dumnezeu, să învețe lecții și să se concentreze pe reflectarea asupra sinelui. Dar el nu numai că a refuzat să accepte, ci s-a și certat și s-a justificat. La scurt timp după aceea, a fost demis, dar nu avea prea multă cunoaștere despre sine și a continuat să cauzeze probleme și să facă tărăboi. I-a judecat și pe conducători, pretinzând că nu știau cum să-și facă lucrarea. A avut multe alte comportamente similare.

Cugetând la asta, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Nu e josnic, oare, că unora le place să despice firul în patru și să ajungă într-un impas ori de câte ori li se întâmplă ceva? Aceasta e o mare problemă. Oamenii limpezi la minte nu vor face greșeala asta, dar oamenii absurzi așa sunt. Totdeauna își închipuie că alții le îngreunează situația, că alții le fac zile fripte dinadins, așa că mereu li se opun altor oameni. Nu e asta o deviație? Nu depun efort când e vorba de adevăr, preferă să se ciondănească din cauza unor lucruri neimportante atunci când li se întâmplă ceva, pretinzând explicații, încercând să-și salveze imaginea, și întotdeauna folosesc soluții omenești pentru a aborda aceste chestiuni. Acesta e cel mai mare obstacol pentru intrarea în viață. Dacă așa crezi în Dumnezeu sau dacă așa practici, nu vei dobândi adevărul niciodată, pentru că nu vii niciodată înaintea lui Dumnezeu. Nu vii niciodată înaintea lui Dumnezeu să primești tot ce ți-a pregătit El și nici nu folosești adevărul pentru a aborda toate acestea, ci folosești soluții omenești pentru a aborda lucrurile. Ca urmare, în ochii lui Dumnezeu, tu ai rătăcit prea departe de El. Nu doar inima ți-a rătăcit de la El. Întreaga ta ființă nu trăiește în prezența Lui. Astfel îi privește Dumnezeu pe cei care mereu analizează excesiv lucrurile și despică firul în patru. […] Eu vă spun că, orice datorie îndeplinește un om care crede în Dumnezeu – fie că se ocupă de chestiuni externe sau de o datorie care e în legătură cu diversele lucrări sau domenii de specializare ale casei lui Dumnezeu –, dacă el nu vine des înaintea lui Dumnezeu, nu trăiește în prezența Sa, nu îndrăznește să accepte scrutarea Sa și nu caută adevărul de la Dumnezeu, atunci el e un neîncrezător și nu se deosebește cu nimic de un non-credincios” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai trăind adesea înaintea lui Dumnezeu se poate obține o relație normală cu El”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că oricine analizează excesiv oamenii și lucrurile și se ceartă pe ce e bine și ce e rău, ținând mereu cu dinții de propria părere, convins că are dreptate, fără să accepte lucrurile ca venind de la Dumnezeu sau să caute adevărul, o astfel de persoană nu este un credincios sincer în Dumnezeu. În esență, un astfel de om este un neîncrezător. În lumina expunerii cuvintelor lui Dumnezeu, m-am gândit: „Wu Jun este exact așa. Dacă aș scrie cu sinceritate despre comportamentul său, cel mai probabil ar fi îndepărtat.” De îndată ce m-am gândit să-i scriu evaluarea, mi-au venit în minte scenele când mă ajutase în trecut. Credeam în Dumnezeu de doi sau trei ani când soția mea a murit și au apărut unele dificultăți acasă, ceea ce m-a făcut să cad într-o stare de negativitate. În acea perioadă, nu mai citeam cuvintele lui Dumnezeu, nu mai cântam imnuri și nici măcar nu mai participam la adunări. Trăisem în întuneric total mai bine de o lună și chiar mă gândisem că nu mai vreau să trăiesc. După ce Wu Jun a aflat despre situația mea, a avut părtășie cu mine în mod repetat, oferindu-și ajutorul și sprijinul. De fiecare dată, se întorcea acasă foarte târziu. Am fost profund mișcat de acțiunile sale. După o perioadă de timp, am ieșit treptat din negativitatea mea. Wu Jun a fost cel care m-a ajutat în cele mai negative și mai dureroase momente ale mele. Gândindu-mă la asta, mi-a crescut recunoștința față de el. M-am gândit: „Când m-a ajutat și m-a sprijinit înainte, a făcut-o ca să mă aducă înaintea lui Dumnezeu. Acum, dacă-i scriu evaluarea, aș avea un cuvânt de spus în îndepărtarea lui din biserică. Dacă Wu Jun este, într-adevăr, îndepărtat și știe că l-am expus, cu siguranță va spune că sunt nerecunoscător. Cum aș mai putea avea curajul să dau ochii cu el atunci?” Gândindu-mă la asta, am scris lipsit de sinceritate: „Nu prea am intrat în contact cu Wu Jun în ultimul timp; am participat doar la câteva adunări împreună și nu știu multe despre el.”

Câteva zile mai târziu, am primit o altă scrisoare de la conducătorul bisericii, în care îmi cerea să scriu despre comportamentul lui Wu Jun. M-am gândit: „Conducătorul îmi tot cere să scriu o evaluare a lui Wu Jun. Dacă scriu despre toate comportamentele sale, atunci împreună cu informațiile furnizate de alți frați și surori, este foarte probabil să fie caracterizat ca neîncrezător pe drept. Biserica înlătură oameni pe baza comportamentului lor consecvent. O persoană bună nu va fi judecată pe nedrept, și nici nu va scăpa nepedepsită o persoană rea. Trebuie să cooperez cu lucrarea de curățire a bisericii și să scriu despre comportamentul său, altfel ar însemna că-l acopăr și că-l protejez.” Dar apoi m-am gândit: „Dacă Wu Jun este, într-adevăr, îndepărtat, cum voi mai da ochii cu el vreodată? Dacă află că i-am scris evaluarea, oare va spune că nu am conștiință? Dacă s-ar ajunge la asta, aș fi cu adevărat etichetat ca nerecunoscător și cine ar mai fi dispus să lucreze sau să se asocieze cu mine?” Gândindu-mă bine la asta, am vrut să găsesc o ocazie să am părtășie cu Wu Jun înainte de a scrie evaluarea. Așa că am scris doar câteva propoziții scurte fără să-mi exprim propriile păreri. După ce am trimis scrisoarea, m-am simțit oarecum neliniștit: „Oare prioritizez relațiile personale în detrimentul intereselor bisericii?” Dar apoi m-am gândit că s-ar putea să nu fie mare lucru și că nu era o încălcare prea gravă a principiilor, deoarece intenția mea era să-l ajut pe frate. M-am gândit doar pe scurt la asta și apoi am trecut peste. După un timp, conducătorul a venit pentru niște chestiuni la casa de găzduire unde stăteam și, văzându-mă, a vorbit direct: „Frate, ți s-a cerut să scrii o evaluare a lui Wu Jun. De ce ai amânat-o atât de mult? Nu poți să fii pur și simplu o persoană onestă și să o scrii integral, până la ultimul detaliu? Chiar întârzii lucrurile în felul acesta.” Confruntat cu o astfel de mustrare, m-am simțit profund rușinat și m-am gândit în sinea mea: „Am amânat deja această evaluare peste o lună și chiar nu există nicio scuză pentru asta.” În acest moment am început să reflectez, întrebându-mă care era cauza principală din spatele reticenței mele de a scrie evaluarea cu sinceritate.

Mai târziu, am citit două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu care se refereau exact la starea mea. Dumnezeu spune: „În cultura tradițională chineză, ideea că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință reprezintă unul dintre criteriile clasice pentru a judeca moralitatea sau imoralitatea conduitei unei persoane. Când evaluăm dacă umanitatea unui om este bună sau rea și cât de morală este conduita lui, unul dintre repere este măsura în care întoarce favorurile sau ajutorul pe care îl primește – dacă este sau nu o persoană care răsplătește cu recunoștință bunătatea pe care a primit-o. În cultura tradițională chineză și în cea a umanității, oamenii tratează acest lucru ca pe o unitate de măsură importantă a conduitei morale. Dacă cineva nu înțelege că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință și este nerecunoscător, atunci e considerat a fi lipsit de conștiință și nevrednic de a se crea legături cu acesta și ar trebui desconsiderat, disprețuit sau respins de toți. Pe de altă parte, dacă o persoană chiar înțelege că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință, dacă este recunoscătoare și întoarce favorurile și ajutorul pe care le primește cu toate mijloacele pe care le are la dispoziție, este considerată o persoană care are conștiință și umanitate. Dacă cineva primește beneficii sau ajutor de la o altă persoană, dar nu le răsplătește sau exprimă doar puțină recunoștință cu un simplu «mulțumesc» și nimic mai mult, ce va crede cealaltă persoană? S-ar putea simți stânjenită? Ar putea gândi: «Acel tip nu merită să fie ajutat, nu este o persoană bună. Dacă așa răspunde când l-am ajutat atât de mult, atunci nu are conștiință sau umanitate și nu merită să mă asociez cu el»? Dacă s-ar întâlni din nou cu acest gen de persoană, ar mai ajuta-o? Nici măcar nu și-ar dori s-o facă” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (7)”]. „Când unii oameni se află la ananghie sau în pericol și primesc din întâmplare ajutor de la o persoană rea care le permite să scape de necazul lor, ajung să creadă că persoana cea rea este una bună și sunt dispuși să facă ceva pentru ea, ca să-și arate recunoștința. Totuși, în asemenea cazuri, persoana cea rea va încerca să îi implice în treburile ei infame și să îi folosească pentru a săvârși fapte rele. Dacă ei nu sunt în stare să refuze, atunci situația poate deveni periculoasă. Unii oameni ca aceștia se vor simți contrariați în astfel de situații, deoarece cred că va părea că nu sunt suficient de implicați în această prietenie dacă nu-și ajută prietenul cel rău să comită câteva fapte rele, cu toate că asta ar contraveni conștiinței și rațiunii lor de a face un lucru greșit. Drept urmare, sunt blocați în această dilemă. Acesta este un rezultat al faptului de a fi influențați de această idee din cultura tradițională de a răsplăti bunătatea – devin încătușați, înrobiți și controlați de această idee. În multe cazuri, aceste zicale din cultura tradițională înlocuiesc simțul conștiinței omului și judecata lui normală; firește, ele influențează și modul normal de gândire al omului și luarea corectă a deciziilor. Ideile din cultura tradițională sunt incorecte și afectează în mod direct opiniile omului despre lucruri, determinându-l să ia decizii proaste. Din vremuri străvechi și până în ziua de astăzi, nenumărați oameni au fost influențați de această idee, opinie și de acest criteriu de conduită morală privind răsplătirea bunătății. Chiar și atunci când persoana care le arată bunătate este malefică sau rea și îi obligă să facă lucruri infame și fapte rele, ei tot se împotrivesc conștiinței și rațiunii lor, conformându-se orbește pentru a-i răsplăti bunătatea, cu multe consecințe dezastruoase. S-ar putea spune că, după ce au fost influențați, înlănțuiți, constrânși și înrobiți de acest criteriu de conduită morală, mulți oameni susțin orbește și în mod greșit această opinie de a răsplăti bunătatea și chiar este posibil să-i ajute și să-i sprijine pe oamenii răi. Acum că ați auzit părtășia Mea, aveți o imagine clară a acestei situații și puteți stabili că aceasta este loialitate nesăbuită și că acest comportament e considerat drept unul lipsit de stabilirea unor limite și drept răsplătirea nesăbuită a bunătății, fără niciun discernământ, și că este lipsit de sens și valoare. Întrucât oamenii se tem să fie criticați aspru de opinia publică sau condamnați de ceilalți, ei își dedică viața răsplătirii bunătății altora, cu reticență, chiar sacrificându-și viața în acest proces, ceea ce reprezintă o modalitate falsă și nesăbuită de a face lucrurile. Această zicală din cultura tradițională nu numai că a încătușat gândirea oamenilor, dar, totodată, a adus o greutate inutilă și un inconvenient în viața lor și le-a împovărat familiile cu suferințe și poveri suplimentare. Numeroși oameni au plătit prețuri mari pentru a răsplăti bunătatea primită – ei văd răsplătirea bunătății ca pe o responsabilitate socială sau drept propria datorie și chiar s-ar putea să-și petreacă toată viața răsplătind bunătatea altora. Ei cred că acesta este un lucru perfect firesc și justificat de făcut, o datorie de la care nu se pot eschiva. Nu e nesăbuit și absurd acest punct de vedere și acest mod de a face lucrurile? Dezvăluie întru totul cât de ignoranți și neluminați sunt oamenii. În orice caz, această zicală despre conduita morală – o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință – poate să fie în conformitate cu noțiunile oamenilor, dar nu este în acord cu adevărurile-principii. Este incompatibilă cu ale lui Dumnezeu cuvinte și este un punct de vedere și un mod incorect de a face lucrurile” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (7)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că ideea că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință este unul dintre criteriile culturii tradiționale chineze pentru a judeca dacă un om se poartă moral sau imoral. Tocmai această educație culturală tradițională a denaturat gândurile și perspectivele oamenilor. Când cineva primește favoruri sau ajutor de la alții, dacă este capabil să răsplătească prin recunoștință acea bunătate, este văzut ca o persoană cu o conștiință și cu umanitate, câștigând aprobarea altora. Altfel, este etichetat ca nerecunoscător și lipsit de conștiință și de umanitate și, în consecință, se confruntă cu disprețul altora și al societății și chiar cu respingere și izolare. Privind înapoi, de când am devenit conștient de lucruri, am fost influențat și educat de ideile „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință” și „Bunătatea unei picături de apă ar trebui răsplătită cu un izvor care țâșnește”. Atât timp cât primeam favoruri sau ajutor de la alții, mă gândeam cum aș putea să-i răsplătesc. Dacă nu puteam face asta imediat, găseam o șansă să mă revanșez mai târziu. Credeam că numai făcând asta puteam fi considerat o persoană cu o conștiință și cu umanitate, un om cu un caracter moral înalt. Luasem întotdeauna această afirmație despre conduita morală drept principiu călăuzitor pentru cum să mă port în lume, folosind-o pentru a stabili standarde și a-mi regla cuvintele și acțiunile. De exemplu, cumnatul meu m-a ajutat să mă mut din munți în suburbii și m-a ajutat și să-mi întemeiez o familie. Așa că l-am considerat un mare binefăcător, neuitând niciodată bunătatea pe care mi-a arătat-o. La fiecare sărbătoare sau festival, îi aduceam daruri când mergeam în vizită. Numai făcând asta mă simțeam liniștit, crezând că asta însemna să fii o persoană bună, cu conștiință. După ce am început să cred în Dumnezeu, am continuat să acționez și să mă port conform acestui standard al conduitei morale, că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință. Când eram cel mai slab și mai negativ, Wu Jun a fost cel care a venit neobosit să aibă părtășie cu mine, ajutându-mă și sprijinindu-mă. Așa că l-am considerat binefăcătorul meu și mi-a fost teamă că, dacă aș scrie o evaluare care să-l expună, mi-ar aduce reputația proastă de nerecunoscător și de om lipsit de conștiință. Din această cauză, nu am fost dispus să scriu cu sinceritate despre comportamentul său. Chiar am mințit și am acționat înșelător, folosind scuza: „Nu am intrat prea mult în contact cu Wu Jun în ultimul timp; am participat doar la câteva adunări împreună și nu știu multe despre el”, pentru a ascunde faptele. Când conducătorul mi-a cerut să scriu din nou evaluarea, am scris superficial, menționând doar lucruri neînsemnate, chiar fără să-mi exprim vreo opinie clară. Știam foarte bine că Wu Jun nu accepta adevărul și că era predispus să analizeze excesiv oamenii și lucrurile, ceea ce a perturbat și a tulburat viața bisericească, dar și lucrarea bisericii. Așa că ar fi trebuit să scriu faptele direct și sincer, respectând cu strictețe adevărul; totuși, pentru a-i răsplăti bunătatea, am amânat și am acționat împotriva conștiinței mele. Eram cu adevărat răzvrătit! Abia atunci am realizat că, trăind după ideea culturală tradițională „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, am ajuns să fac lucruri care se împotriveau principiilor și m-am răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, făcându-L să mă deteste și să mă disprețuiască. Trebuia să caut urgent adevărul pentru a rezolva această problemă.

În căutarea mea, am citit mai multe cuvinte ale lui Dumnezeu: „Afirmațiile cu privire la conduita morală precum «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință» nu le spun oamenilor exact care sunt responsabilitățile lor în cadrul societății și în rândul omenirii. În schimb, reprezintă o modalitate de a-i obliga sau forța pe oameni să acționeze și să gândească într-un anumit mod, indiferent dacă vor sau nu și indiferent de circumstanțele sau contextul în care au parte de aceste acte de bunătate. În China antică există o mulțime de exemple de acest fel. De exemplu, un băiat cerșetor înfometat a fost luat acasă de o familie care l-a hrănit, l-a îmbrăcat, l-a antrenat în arte marțiale și i-a transmis tot felul de cunoștințe. Au așteptat până când a crescut, iar apoi au început să-l folosească drept sursă de venit, trimițându-l să facă rău, să omoare oameni, să facă lucruri pe care el nu voia să le facă. Dacă te uiți la povestea lui în lumina tuturor favorurilor pe care le-a primit, atunci faptul că a fost salvat a reprezentat un lucru bun. Însă dacă te gândești la ce a fost forțat să facă mai târziu, a fost într-adevăr un lucru bun sau rău? (A fost rău.) Însă sub condiționarea culturii tradiționale de tipul «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință», oamenii nu pot să facă această distincție. La suprafață, pare că băiatul nu a avut de ales decât să facă lucruri rele și să rănească oamenii, să devină un ucigaș – lucruri pe care majoritatea oamenilor nu și-ar dori să le facă. Însă oare faptul că a făcut aceste lucruri rele și a ucis la porunca stăpânului său nu a venit, în adâncul sufletului, din dorința de a-l răsplăti pentru bunătatea lui? În special din cauza condiționării culturii tradiționale chineze precum: «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință», oamenii nu pot să nu fie influențați și controlați de aceste idei. Modul în care acționează, precum și intențiile și motivațiile din spatele acțiunilor lor sunt, cu siguranță, constrânse de ele. Când băiatul a fost pus în acea situație, care ar fi fost primul său gând? «Am fost salvat de această familie și ei au fost buni cu mine. Nu pot să fiu nerecunoscător, trebuie să le răsplătesc bunătatea. Le datorez viața mea, așa că trebuie să le-o dedic. Ar trebui să fac orice îmi cer ei, chiar dacă asta înseamnă să fac rău și să ucid oameni. Nu pot să iau în calcul dacă este corect sau greșit, trebuie, pur și simplu, să le răsplătesc bunătatea. Dacă nu aș face-o, aș mai fi demn de a fi numit om?» Drept urmare, ori de câte ori familia dorea ca el să ucidă pe cineva sau să facă ceva rău, el făcea acel lucru fără nicio ezitare sau rezervă. Așadar, oare comportamentul, acțiunile sale și supunerea lui neîndoielnică nu au fost toate dictate de ideea și opinia că «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință»? Nu îndeplinea el acel criteriu al conduitei morale? (Ba da.) Ce înțelegi din acest exemplu? Este zicala: «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință» un lucru bun sau nu? (Nu este, este lipsit de principii.) De fapt, o persoană care răsplătește o bunătate are un principiu. Și anume că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință. Dacă o persoană îți face un bine, tu trebuie să faci unul la schimb. Dacă nu reușești să faci acest lucru, atunci nu ești om și nu poți spune nimic dacă ești condamnat pentru asta. Proverbul spune: «Bunătatea unei picături de apă ar trebui răsplătită cu un izvor care țâșnește», dar, în acest caz, băiatul nu a avut parte de un mic act de bunătate, ci de o bunătate care i-a salvat viața, așadar, a avut toate motivele să o răsplătească cu o viață. Nu știa care sunt limitele sau principiile de a răsplăti bunătatea. El credea că viața îi fusese dăruită de acea familie, așa că trebuia să le-o dedice la schimb și să facă tot ce-i cereau ei, inclusiv crime sau alte fapte rele. Acest mod de a răsplăti bunătatea nu are principii sau limite. A servit ca acolit al răufăcătorilor și s-a ruinat făcând asta. A fost corect ca el să răsplătească bunătatea în acest fel? Desigur că nu. A fost un mod nesăbuit de a acționa. E adevărat că familia aceasta l-a salvat și i-a permis să trăiască în continuare, dar, pentru răsplătirea bunătății cuiva, trebuie să existe principii, limite și moderație. Ei i-au salvat viața, dar scopul vieții lui nu este să facă rău. Sensul și valoarea vieții, cât și misiunea omului, nu sunt să facă rău și să comită crime, iar el nu ar trebui să trăiască doar pentru scopul de a răsplăti bunătatea. Băiatul a crezut în mod greșit că sensul și valoarea vieții erau să răsplătească bunătatea primită cu recunoștință. Aceasta a fost o neînțelegere gravă. Nu a fost acesta rezultatul faptului că a fost influențat de criteriul de conduită morală: «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință»? (Ba da.) Fusese el condus pe căi greșite de influența acestei zicale despre răsplătirea bunătății sau găsise calea corectă și principii de practică? Este destul de evident că a fost condus pe căi greșite – lucrul acesta este limpede ca lumina zilei” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (7)”]. Cuvintele lui Dumnezeu sunt foarte clare. Oamenii aderă la standardul moral din cultura tradițională că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință și, atât timp cât alții le-au dat dovadă de bunătate, se simt obligați să o răsplătească fără ezitare. Acest mod de a acționa și de a se purta poate duce cu ușurință la pierderea principiilor și a standardelor minime. Uneori, în încercarea lor de a răsplăti bunătatea, oamenii pot chiar să comită infracțiuni sau să facă rău, riscându-și propriile vieți. Este cu adevărat prostesc! În lumina expunerii cuvintelor lui Dumnezeu, am reflectat asupra mea. Când conducătorul îmi ceruse să scriu despre comportamentul lui Wu Jun, știam foarte bine că respinsese constant adevărul și că tulburase lucrarea bisericii. Totuși, în încercarea de a-i răsplăti bunătatea și de a evita să fiu etichetat ca nerecunoscător și ca om lipsit de conștiință, am amânat și nu l-am expus, chiar ignorând mustrările de conștiință pe care le simțeam în interiorul meu. Drept urmare, amânasem mai mult de o lună. Casa lui Dumnezeu îndepărtează neîncrezătorii și oamenii răi pentru a purifica biserica, creând un mediu și o ordine bune pentru frați și pentru surori, astfel încât să poată avea o viață bisericească normală. Aceasta este intenția lui Dumnezeu. Dar eu, ignorând interesele bisericii și intrarea în viață a fraților și surorilor mele, am vrut ca Wu Jun să rămână în biserică. Natura acțiunilor mele era, de fapt, aceea de a acoperi și de a proteja un neîncrezător, dându-i frâu liber să cauzeze tulburări și perturbări în biserică. Ceea ce făcusem împiedica lucrarea de curățire a bisericii. De fapt, făcusem rău și mă împotrivisem lui Dumnezeu! Pierdusem principiile și standardele minime de conduită. Nu făcusem decât să răsplătesc orbește bunătatea. Era ca și cum un cerșetor ar comite fapte rele, cum ar fi crima, pentru a răsplăti bunătatea. A fost cu adevărat prostesc! În acel moment, am realizat în sfârșit că Satana folosește zicale din cultura tradițională referitoare la conduita morală, zicale pe care oamenii le consideră în general bune, pentru a-i induce în eroare și pentru a-i corupe. Este incredibil de perfid și de ticălos!

După aceea, am cugetat asupra motivului pentru care ideea că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință este incorectă. Apoi am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Responsabilitățile și obligațiile societale pe care omul este capabil să le îndeplinească, acele fapte pe care din instinct ar trebui să fie capabil să le facă și pe care se cuvine să le facă și simplele servicii care sunt utile și benefice pentru alții nu pot fi, în niciun fel, considerate bunătate, întrucât toate sunt cazuri în care omul dă, pur și simplu, o mână de ajutor. Este un fenomen foarte normal să oferi ajutor cuiva care se întâmplă să aibă nevoie de el, la momentul și în locul potrivit. Este, de asemenea, responsabilitatea fiecărui membru al rasei umane. E pur și simplu un fel de responsabilitate și obligație. Când i-a creat, Dumnezeu le-a dat oamenilor aceste instincte. La care instincte Mă refer aici? Mă refer la conștiința și rațiunea omului. […] În același fel, oamenii sunt capabili să-și îndeplinească îndatoririle și responsabilitățile în casa lui Dumnezeu și asta este ceea ce se cuvine să facă oricine are conștiință și rațiune. Așadar, a-i ajuta pe oameni și a fi bun cu ei este un lucru aproape lipsit de efort pentru oameni, se încadrează în sfera instinctului uman și e unul pe care oamenii sunt complet capabili să-l realizeze. Nu este nevoie să-l ridicăm la nivel de bunătate. Cu toate acestea, mulți oameni echivalează acest lucru cu ajutorul acordat altora cu bunătate, vorbesc mereu despre acesta și-l răsplătesc în mod constant, crezând că, dacă nu o fac, nu au conștiință. Se privesc cu dispreț pe ei înșiși și se detestă, chiar îngrijorându-se că vor fi admonestați de opinia publică. Este necesar să-ți faci griji pentru aceste lucruri? (Nu.) Există mulți oameni care nu pot vedea acest lucru așa cum este de fapt și care sunt, în mod constant, constrânși de această problemă. Asta înseamnă să nu înțelegi adevărurile-principii. De exemplu, dacă ai pleca în deșert cu un prieten și el ar rămâne fără apă, cu siguranță i-ai da puțin din apa ta, nu l-ai lăsa să moară de sete. Chiar dacă ai ști că singura ta sticlă de apă se va termina de două ori mai repede dacă doi oameni beau din ea, tot ai împărți apa cu prietenul tău. Așadar, de ce ai face asta? Pentru că nu ai suporta să bei apă în timp ce prietenul tău ar suferi de sete lângă tine – pur și simplu nu ai putea suporta să vezi așa ceva. Ce te face să nu poți suporta să-ți vezi prietenul care suferă de sete? Simțul conștiinței tale este cel care dă naștere acestui sentiment. Chiar dacă nu ai vrea să îndeplinești acest tip de responsabilitate și obligație, conștiința ta ar face astfel încât să nu poți suporta să procedezi altfel, te-ar determina să fii supărat. Nu este totul rezultatul instinctelor umane? Nu este totul hotărât de conștiința și rațiunea omului? Dacă prietenul ar zice: «Îți rămân recunoscător că mi-ai dat o parte din apa ta în acea situație!», nu ar fi și asta greșit? Lucrul acesta nu are nimic de-a face cu bunătatea. Dacă tu te-ai afla în locul lui și acel prieten ar avea umanitate, conștiință și rațiune, și el și-ar împărți apa cu tine. Aceasta este doar o responsabilitate societală sau o relație de bază între oameni. Toate aceste relații, responsabilități sau obligații societale fundamentale apar datorită simțului conștiinței omului, a umanității lui și a instinctelor cu care Dumnezeu l-a înzestrat în momentul facerii omului. În împrejurări normale, aceste lucruri nu trebuie să fie predate de către părinți sau inoculate de societate și cu atât mai puțin impun admonestări repetate din partea celorlalți care îți spun să le faci. Educația ar fi necesară doar pentru cei lipsiți de conștiință și rațiune, pentru cei cărora le lipsesc facultățile cognitive normale – de exemplu, pentru persoanele cu probleme mintale sau imbecili – sau pentru cei care au calibru slab și sunt ignoranți și încăpățânați. Aceia cu umanitate normală nu au nevoie să fie învățați aceste lucruri – toți oamenii cu rațiune și conștiință le au. Așadar, este nepotrivit să supraestimezi un comportament sau o acțiune ca fiind o formă de bunătate atunci când a fost doar ceva instinctiv și în acord cu rațiunea și conștiința” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (7)”]. „Dacă Dumnezeu vrea să te mântuiască, indiferent de serviciile cui Se folosește pentru a îndeplini acest lucru, mai întâi ar trebui să-I mulțumești lui Dumnezeu și să accepți acest lucru din partea Lui. Nu ar trebui să-ți îndrepți recunoștința doar către oameni, să nu mai vorbim de a-ți oferi viața cuiva în semn de recunoștință. Aceasta este o greșeală gravă. Lucrul crucial este ca inima ta să fie recunoscătoare lui Dumnezeu și să accepți acest lucru din partea Lui” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (7)”]. Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, am realizat că a-i ajuta pe alții este un instinct dat oamenilor de Dumnezeu când i-a creat. Atât timp cât cineva posedă conștiință și rațiune, poate face acest lucru. Este un simplu act de slujire și nu poate fi considerat bunătate. De exemplu, când Wu Jun m-a ajutat și m-a sprijinit în timpul slăbiciunii mele, nu a fost bunătate, pentru că era conducător de biserică la acea vreme, iar ajutarea și sprijinirea fraților și surorilor slabi erau datoria și responsabilitatea sa. Mai mult, chiar dacă nu ar fi fost conducător de biserică, atât timp cât avea conștiință și rațiune, ar fi oferit, de asemenea, ajutor și părtășie când ar fi văzut un frate sau o soră că e negativ sau slab. Mai mult, îmbunătățirea stării mele s-a datorat în principal eficacității cuvintelor lui Dumnezeu înlăuntrul meu. Ar trebui să fiu recunoscător pentru dragostea lui Dumnezeu și să-mi îndeplinesc datoria pentru a-L mulțumi și a-L răsplăti, în loc să mă gândesc mereu la bunătatea lui Wu Jun și cum să-l răsplătesc. Acum, că mi s-a cerut să scriu o evaluare a lui Wu Jun, ar trebui să practic adevărul și să fiu cinstit, scriind cu sinceritate. Biserica l-ar evalua și l-ar caracteriza pe baza principiilor. Chiar dacă, în cele din urmă, ar fi îndepărtat, acest lucru ar fi consecința comportamentului său persistent de a analiza excesiv oamenii și lucrurile, de a respinge adevărul și de a perturba și tulbura lucrarea bisericii. Aceasta ar fi firea dreaptă a lui Dumnezeu care vine asupra lui. După aceea, m-am rugat lui Dumnezeu în căință: „O, Dumnezeule, când am scris despre comportamentul lui Wu Jun, nu am fost onest. Am scris superficial, mințind și înșelând, întârziind lucrarea de curățire. Comportamentul meu Ți-a provocat dezgust și repulsie. O, Dumnezeule, sunt dispus să mă întorc la Tine și să scriu despre comportamentul lui Wu Jun cu sinceritate. Fie ca Tu să-mi scrutezi inima!” Ulterior, am finalizat evaluarea și am trimis-o conducătorului bisericii. Mai târziu, Wu Jun a fost caracterizat ca neîncrezător și îndepărtat din biserică. Auzind această veste, m-am simțit îndatorat și am avut mustrări de conștiință. Am văzut cum eșecul meu de a practica adevărul a întârziat lucrarea de curățire.

Prin această experiență, am văzut clar că ideea „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință” nu este un lucru pozitiv și că, oricât de mult este susținută, nu înseamnă că practici adevărul, ci este incompatibilă cu adevărul. În viitor, trebuie să practic conform cerințelor lui Dumnezeu, privind oamenii și lucrurile și acționând și purtându-mă conform cuvintelor Lui. Slavă lui Dumnezeu!