de Wang Yan, China

De când mă știu, i-am auzit adesea pe cei în vârstă spunând ce norocos e cutare sau cutare că are copii însuflețiți de sentimente filiale. Când erau bolnavi, copiii le stăteau alături și îi îngrijeau, iar la bătrânețe, ajunși la capătul vieții, aveau parte de o înmormântare demnă, iar asta părea să arate că au trăit o viață meritorie. Această credință care spune „să crești copii ca să te îngrijească la bătrânețe” s-a înrădăcinat profund în inima mea. Când părinții mei s-au îmbolnăvit, eu și frații mei i-am îngrijit cu rândul, iar când au murit, le-am organizat o înmormântare demnă. Eram de părere că părinții nu ne crescuseră degeaba și-mi spuneam în sinea mea: „Oare nu de asta cresc oamenii copii, ca să aibă cine să-i îngrijească până mor și să le rânduiască înmormântarea?” În satul nostru, locuia o femeie în vârstă care era singură. Soțul și fiul îi muriseră, iar ea rămăsese singură și fără niciun ajutor. La bătrânețe, n-a avut pe nimeni care să-i poarte de grijă când era bolnavă, iar când a murit, nu a avut cine să se ocupe de înmormântare. Mi se părea jalnică viața ei. După ce m-am măritat, am avut un fiu. Când fiul meu avea cincisprezece ani, soțul meu a murit. Moartea soțului meu a fost o lovitură crâncenă pentru mine. Toate necazurile vieții, agresivitatea oamenilor și bârfele aproape că m-au făcut să-mi pierd curajul de a merge înainte. Însă apoi mă gândeam la fiul meu; în ciuda greutăților vieții, eram hotărâtă să-l cresc și speram ca, în viitor, el să aibă grijă de mine până la moartea mea și să-mi rânduiască înmormântarea. Ulterior, m-am îmbolnăvit de inimă și mă simțeam rău oricând făceam treabă. Fiul meu știa să aibă grijă de mine și era îngrijorat când mă simțeam rău, ceea ce mă alina. Simțeam că nu-l crescusem degeaba. Mai târziu, l-am cunoscut pe actualul meu soț.

În 2008, am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu. Un an mai târziu, am început să-mi fac datoria la biserică. Din când în când, mă duceam acasă să mă ocup de fiul meu. Îi pregăteam felurile de mâncare preferate, ajutam la treburile casei și îi dădeam câțiva bani de buzunar. Încercam să-i satisfac nevoile cât de bine mă pricepeam. În 2012, întrucât era nevoie de o verificare a antecedentelor politice pentru ca fiul meu să se poată înrola în armată, poliția din sat a venit să facă cercetări privind credința mea, așa că am plecat de acasă pentru a-mi pierde urma în altă parte. Două luni mai târziu, am auzit că soțul meu fusese arestat pentru că predica Evanghelia. După aceea, n-am mai îndrăznit să mă întorc acasă sau să iau legătura cu fiul meu.

Până în 2017, am ajuns să mă simt adesea slăbită și să am palpitații, așa că voiam să mă întorc acasă pentru tratament medical. Dar acasă la mine nu eram în siguranță, așa că stăteam la sora mea mai mare, pe care am rugat-o să ia legătura cu fiul meu. Trecuseră cinci ani de când îl văzusem ultima dată, așa că am fost foarte emoționată când mi-am revăzut fiul. Am vorbit despre ce se mai întâmplase în ultimii cinci ani. Fiul meu mi-a spus că se căsătorise. Voia să mă ia acasă la el și s-o roage pe soția lui să meargă cu mine la doctor. Mi-a spus și că aveau o casă pregătită pentru mine, unde să locuiesc când mai îmbătrâneam. Am fost foarte fericită să aud asta. M-am gândit cum, deși nu-mi mai văzusem fiul de ani de zile și nu-i purtasem de grijă, el se gândea totuși la viața mea din viitor, când aveam să fiu bătrână; am simțit că încă mă puteam bizui pe fiul meu. În seara următoare, însă, fiul meu a venit să mă vadă după lucru; arăta abătut și a spus: „Mamă, soția mea nici nu vrea s-audă de tine. Nu poate să se-mpace cu gândul că n-ai stat acasă în toți anii ăștia. Ne-am certat cumplit și m-a pus să aleg între tine și ea. De vreme ce ea a avut grijă de mine când mi-a fost greu, am ales-o pe ea.” M-am simțit ca lovită de trăsnet. În toți anii ăștia, mă gândisem la fiul meu ca la colacul meu de salvare. Muncisem din greu să-l cresc, sperând că el avea să mă îngrijească până mor și să-mi rânduiască înmormântarea. Dar acum, o alesese pe soția lui în locul meu și nu voia să mă primească în casa lui. Oare nu fusese zadarnică toată truda mea de a-l crește? Multă vreme, n-am putut accepta această realitate și am vărsat o mulțime de lacrimi.

După plecarea fiului meu, am rămas să locuiesc la sora mea, iar boala mi s-a agravat din cauza șocului emoțional. Nu-l aveam alături pe soțul meu, iar acum nu mai puteam conta nici pe fiul meu. Se spune că părinții își cresc copiii ca aceștia să-i îngrijească la bătrânețe, dar eu n-aveam niciun sprijin. Mă simțeam cu-adevărat tristă și îndurerată. Mă uitam la familia surorii mele, cum se strângeau bucuroși laolaltă, cum râdeau și sporovăiau plini de căldură, și simțeam că pentru mine era totuna dacă am sau nu un fiu, că eram acum o femeie bătrână și însingurată. Nu era nimeni care să-mi poarte de grijă când aveam să mă îmbolnăvesc și nimeni care să-mi rânduiască înmormântarea când aveam să mor. Am simțit că viața mea era un eșec total. Credeam în Dumnezeu, deci cum se face că non-credincioșii duceau o viață mai bună decât a mea? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă întristam mai tare, petrecându-mi zilele într-o stare de deprimare și de lipsă de motivație. Într-o bună zi, la câtva timp după aceea, fiul meu a venit pe neașteptate să mă vadă. Mi-a spus că era implicat într-un proces și că voia să împrumute niște bani de la noi. M-am gândit că în ultimii câțiva ani nu-i purtasem de grijă așa cum trebuie și că acum, când avea necazuri, eu, ca mamă, trebuia să-l ajut să depășească momentele astea dificile. Ca atare, l-am rugat pe soțul meu să-i dea niște bani. Fiul meu a spus că mai târziu avea să le aducă pe soția și pe fiica lui ca să facem cunoștință. După Festivalul Primăverii, fiul meu a venit într-adevăr la mine cu fetița lui. M-am gândit că, deși nora mea tot nu mă accepta, îi aveam măcar pe fiul și pe nepoata mea să se îngrijească de mine când aveam să mai îmbătrânesc și că ei aveau să-mi poarte de grijă până la moartea mea și să-mi rânduiască înmormântarea. Eram în culmea fericirii și mă umplea de speranță faptul că aveam pe cineva pe care să mă bizui la bătrânețe.

Chiar înainte de Festivalul Primăverii din 2024, vărul meu a fost arestat și m-a vândut. Ca să nu fiu supravegheată și arestată de poliție, am plecat în altă parte să-mi fac datoria și n-am îndrăznit să merg acasă de Festivalul Primăverii. Când a sosit ziua în care ar fi trebuit să mă viziteze fiul meu, nu-mi puteam domoli inima. M-am gândit cum, în ultimii doi ani, eu și fiul meu abia ne reînnodaserăm relația, iar apoi eu plecasem din nou. Oare avea să fie supărat pe mine și să refuze să-mi mai vorbească vreodată? Oare nu eram pe cale să-mi pierd din nou fiul? Când mă gândeam la perspectiva de a înfrunta viitorul singură, mă simțeam zdrobită și neliniștită, neputând să mănânc sau să dorm bine. Deși îmi făceam în continuare datoria, nu puneam suflet în asta. Nici pentru monitorizarea lucrării bisericii nu aveam vreo tragere de inimă. M-am rugat lui Dumnezeu de multe ori, cerându-I să mă conducă pentru a ieși din această stare negativă.

Ulterior, am cugetat: „De ce mi-a provocat neputința de a-mi vedea fiul atâta tristețe și îndurerare? Care este cauza principală?” Într-o zi, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Pe lângă aceste așteptări de la copiii lor adulți, părinții au și o cerință pentru proprii copii, o cerință comună tuturor părinților din lume, și anume speranța că pot fi copii respectuoși și care își tratează părinții bine. Desigur, anumite grupuri etnice și regiuni au cerințe mai precise de la copii. De exemplu, pe lângă respectul față de părinții lor, trebuie și să aibă grijă de ei până când mor și să le organizeze înmormântarea, să locuiască împreună cu părinții după ce ajung la vârsta adultă și să-și asume responsabilitatea pentru mijloacele de trai ale părinților. Acesta este ultimul aspect al așteptărilor părintești de la urmași pe care îl vom discuta acum – cerința ca ai lor copii să fie respectuoși și să aibă grijă de ei la bătrânețe. Nu este aceasta intenția inițială a tuturor părinților atunci când au copii, precum și o cerință de bază de la copiii lor? (Ba da.) […] Când copiii sunt încă foarte mici, părinții încep deja să le impună cerințe și îi testează mereu, întrebând: «Când o să te faci mare, o să-i sprijini pe mami și tati?» «Da.» «O să-i sprijini pe părinții lui tati?» «Da.» «O să-i sprijini pe părinții mamei?» «Da.» «De cine îți place mai mult?» «De mami.» Atunci tatăl devine gelos: «Dar de tati?» «Îmi place de tati mai mult.» Mama devine geloasă: «De cine îți place mai mult, de fapt?» «De mami și de tati.» Atunci ambii părinți sunt mulțumiți. Fac eforturi astfel încât copiii lor să fie respectuoși încă de când învață să vorbească și speră ca aceștia să-i trateze bine când se fac mari. Deși acești copii mici nu se pot exprima clar și nu înțeleg multe, părinții tot vor să audă o promisiune în răspunsurile lor. În același timp, vor și să-și vadă propriul viitor în copiii lor și speră ca acești copii pe care-i cresc să nu fie nerecunoscători, ci copii respectuoși care-și vor asuma răspunderea pentru ei și, chiar mai mult, pe care vor putea să se bazeze și care îi vor întreține la bătrânețe. Deși le pun aceste întrebări de când copiii lor erau mici, nu sunt întrebări simple. Sunt pe deplin cerințe și speranțe care izvorăsc din adâncul inimii acestor părinți, cerințe și speranțe reale. Așadar, imediat ce copiii încep să înțeleagă lucrurile, părinții speră ca aceștia să-și arate preocuparea când se îmbolnăvesc, să-i vegheze la căpătâiul patului și să aibă grijă de ei, fie și numai turnându-le apă să bea. Chiar dacă nu pot face multe, nu pot oferi un ajutor financiar sau mai practic, copiii ar trebui cel puțin să dea dovadă de acest respect filial. Părinții vor să vadă acest respect filial cât timp copiii lor sunt mici și îl verifică din când în când. De exemplu, când nu se simt bine sau sunt obosiți din cauza muncii, părinții caută să vadă dacă ai lor copii știu să le aducă băuturi, să le aducă încălțările, să le spele hainele sau să le pregătească o mâncare simplă, fie și numai omletă cu orez, sau dacă își vor întreba părinții: «Ești obosit? Dacă da, dă-mi voie să-ți fac ceva de mâncare.» Unii părinți ies în oraș de sărbători și nu se întorc intenționat la ora mesei să facă de mâncare, doar ca să vadă dacă ai lor copii au crescut și au devenit chibzuiți, dacă știu să-și gătească singuri, dacă știu să fie respectuoși și grijulii, dacă pot să le împărtășească greutățile sau dacă sunt niște nerecunoscători lipsiți de inimă, pe care i-au crescut degeaba. Cât timp copiii cresc și chiar în timp ce sunt adulți, părinții lor îi testează constant și investighează această chestiune și, totodată, au mereu cerințe de la ei: «N-ar trebui să fii un nerecunoscător atât de lipsit de inimă. La ce bun te-am crescut noi, părinții tăi? Ca să ai grijă de noi când o să îmbătrânim. Te-am crescut degeaba? N-ar trebui să ne sfidezi. Nu ne-a fost ușor să te creștem. A fost o muncă grea. Ar trebui să fii grijuliu și să știi aceste lucruri.» Mai ales în timpul așa-numitei etape de răzvrătire, adică în timpul tranziției de la adolescență la vârsta adultă, unii copii nu sunt foarte chibzuiți sau înzestrați cu discernământ, sfidându-și adesea părinții și provocând necazuri. Părinții lor plâng, fac scandal și îi cicălesc, spunând: «Nu știi cât de mult am suferit ca să avem grijă de tine când erai mic! Nu ne-am așteptat să devii așa, câtuși de puțin respectuos, fără să știi cum să împarți povara treburilor casei sau greutățile noastre. Nu știi cât de grele sunt toate astea pentru noi. Nu ești respectuos, ești obraznic și nu ești o persoană bună!» Pe lângă faptul că se enervează pe copiii lor din cauză că sunt neascultători sau dau dovadă de un comportament radical în studiile sau în viața lor zilnică, un alt motiv al mâniei lor este că nu-și pot vedea viitorul în copiii lor sau văd că aceștia nu vor fi respectuoși în viitor, nu sunt nici grijulii, nici nu le pare rău pentru părinți, nu-i poartă în inimile lor sau, mai exact, nu știu să fie respectuoși față de părinții lor. Așadar, din punctul de vedere al părinților, nu-și pot pune speranțele în astfel de copii: ar putea fi nerecunoscători sau sfidători, iar părinții au inima frântă, simțind că investițiile și cheltuielile făcute de dragul copiilor au fost în zadar, că au făcut o afacere rea, că nu a meritat și o regretă, fiind triști, mâhniți și îndurerați” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. Dumnezeu expune că părinții au așteptări de la copiii lor, mai precis, se așteaptă ca aceștia să-i îngrijească până mor și să le rânduiască înmormântarea. Când copiii nu răspund acestor așteptări, părinții se simt îndurerați și dezamăgiți, gândindu-se că i-au crescut degeaba. Este întocmai starea mea. Aveam aceste așteptări de la fiul meu pe când el era mic. Speram ca el să aibă grijă de mine când sunt bolnavă și mă așteptam ca în viitor, când voi fi bătrână și incapabilă să mă mișc, el să mă întrețină și să se ocupe de viața mea de zi cu zi, iar după moartea mea, să-mi rânduiască înmormântarea. Când fiul meu a crescut, din cauza persecuțiilor PCC, timp de mai mulți ani n-am îndrăznit să mă întorc acasă. După ce m-am întors, am auzit că fiul meu îmi pregătise o casă și că puteam să vin înapoi și să locuiesc acolo la bătrânețe. Eram foarte fericită și mă gândeam că fiul meu are încă sentimente filiale și că este de nădejde. Dar când a ales-o pe soția lui în locul meu, mi s-a frânt inima și am fost dezamăgită. M-am gândit că fiul meu nu este de nădejde și că îl crescusem degeaba. Când fiul meu a adus-o pe nepoata mea să mă vadă, m-am simțit alinată. Dar când n-am putut să mă întâlnesc din nou cu el din cauză că trebuia să evit riscul de-a fi arestată de PCC, m-am îngrijorat că fiul meu n-avea să mă mai accepte, iar speranțele mele că puteam conta pe el să mă îngrijească la bătrânețe s-au spulberat. Am căzut din nou pradă durerii și nu mă puteam concentra asupra monitorizării lucrării bisericii. Acum, însă, am înțeles că principala cauză a suferinței mele stătea în faptul că eram controlată de ideea de „a crește copii ca să te îngrijească la bătrânețe” și că nu mă puteam supune suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu.

Apoi am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Referitor la așteptarea ca ai lor copii să fie respectuoși față de ei, într-o privință, părinții trebuie să știe că totul este orchestrat de Dumnezeu și depinde de porunca Lui. În altă privință, oamenii trebuie să fie rezonabili și, dând naștere copiilor lor, părinții experimentează în mod firesc ceva special în viață. Deja au dobândit multe de la copiii lor și au ajuns să aprecieze tristețile și bucuriile de a fi părinte. Acest proces este o experiență bogată în viețile lor și, desigur, este și unul memorabil. Acesta compensează neajunsurile și ignoranța care există în umanitatea lor. Ca părinți, deja au dobândit ce se cuvine să dobândească din creșterea copiilor lor. Dacă nu sunt mulțumiți și cer ca ai lor copii să-i slujească asemenea unor îngrijitori sau sclavi și se așteaptă ca aceștia să-i răsplătească pentru că i-au crescut, dând dovadă de respect filial față de părinți, având grijă de ei la bătrânețe, organizându-le înmormântarea, așezându-i în sicriu, având grijă ca trupul lor să nu putrezească în casă, plângând amarnic după ei când se duc, ținând doliu și jelindu-i trei ani etc., lăsându-și copiii să folosească aceste căi pentru a-și plăti datoria, atunci devine irezonabil și inuman. Vezi tu, în ceea ce privește modul în care Dumnezeu îi învață pe oameni să-și trateze părinții, El le cere doar să fie respectuoși față de părinții lor, în niciun caz să-i întrețină până la moarte. Dumnezeu nu le dă oamenilor această responsabilitate și obligație – nu a spus niciodată nimic de acest fel. El doar îi sfătuiește pe copii să fie respectuoși față de părinții lor. A da dovadă de respect filial față de părinți este o afirmație generală, cu un domeniu larg de aplicare. Vorbind în termeni preciși în zilele noastre, înseamnă să-ți îndeplinești responsabilitățile în sfera posibilităților și condițiilor tale – este suficient. Este atât de simplu, aceasta e singura cerință de la copii. Așadar, cum ar trebui să înțeleagă părinții acest lucru? Dumnezeu nu le cere copiilor «să fie respectuoși față de părinții lor, să aibă grijă de ei la bătrânețe și să-i trimită pe ultimul drum.» Prin urmare, părinții ar trebui să renunțe la egoismul lor și să nu se aștepte ca totul în viața copiilor să se învârtă în jurul lor, doar pentru că le-au dat naștere. Dacă viața copiilor nu se învârte în jurul părinților și ei nu-i consideră centrul universului lor, nu este corect ca părinții să-i certe constant, să-i bată la cap și să spună lucruri precum: «Ești nerecunoscător, nerespectuos și neascultător. Chiar și după ce te-am crescut atât de mult timp, tot nu pot conta pe tine», certându-și mereu copiii în acest fel și împovărându-i. A cere de la copii să fie respectuoși și să le țină companie, să aibă grijă de ei la bătrânețe și să-i îngroape și a se gândi mereu la ei, oriunde ar merge, este în sine o modalitate greșită de acțiune, un gând și o idee inumană. Acest tip de gândire poate exista într-o măsură mai mare sau mai mică în diferite țări sau în diferite grupuri etnice, dar analizând cultura chineză tradițională, chinezii pun un accent deosebit pe respectul filial. Din vremuri străvechi și până în prezent, acesta a fost mereu discutat și subliniat drept parte din umanitatea oamenilor și standard față de care se stabilește dacă cineva este bun sau rău. Desigur, în societate există și practica obișnuită și opinia publică potrivit căreia, atunci când copiii nu sunt respectuoși, părinții vor fi la rândul lor rușinați, iar copiii nu vor putea suporta această pată asupra reputației lor. Sub influența diverșilor factori, părinții sunt de asemenea profund otrăviți de această gândire tradițională, cerând, fără să gândească sau să aibă discernământ, respect din partea copiilor lor” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că ideea de „a crește copii ca să te îngrijească la bătrânețe” este greșită. Ca părinți, creșterea copiilor este responsabilitatea și obligația noastră. Nu ar trebui să tratăm acest lucru ca pe o tranzacție cu copiii noștri. De vreme ce-am ales să-i aducem pe lume, avem responsabilitatea de-a ne îngriji de ei. Întocmai așa cum animalele au grijă de progeniturile lor. Ele se îngrijesc cu atenție de puii lor până când aceștia ajung să poată supraviețui pe cont propriu. Totul face parte din instinctele pe care li le-a dat Dumnezeu. Toate animalele urmează această lege, ca toate ființele să poată să se înmulțească și să existe în continuare. Oamenii nu fac excepție. M-am gândit la cum îmi crescusem fiul și mi-am dat seama că era un proces care îmi îmbogățise experiența de viață. De la primele cuvinte până la primii pași, la intrarea la școală și la ajutorul pe care mi-l dădea prin casă, totul îmi crea un sentiment de responsabilitate ca mamă. Asta a făcut, de asemenea, ca umanitatea mea să se maturizeze. Să ne creștem copiii este responsabilitatea și obligația noastră ca părinți, nu un act de bunătate. Însă pentru că eu adoptasem noțiunea tradițională de „a crește copii ca să te îngrijească la bătrânețe”, mă foloseam de faptul de a-l fi crescut ca de o monedă de schimb pentru a încerca să închei o tranzacție cu el, gândindu-mă că, de vreme ce-l crescusem, el ar trebui să se zbuciume și să se ocupe de mine când îmbătrânesc sau mă îmbolnăvesc și, la moartea mea, să-mi organizeze o înmormântare fastuoasă. Îl crescusem doar cu scopul de a-mi satisface interesele omenești. Dumnezeu cere doar ca oamenii să-și îndeplinească responsabilitățile față de părinții lor în funcție de situația lor concretă. Nu există nicio cerință ca urmașii să-și îngrijească părinții la bătrânețe sau să le rânduiască înmormântarea. Dar eu mă agățam de noțiunile tradiționale precum „să crești copii ca să te îngrijească la bătrânețe” și „eu îmi cresc copilul când e mic, iar el mă îngrijește când sunt bătrân”, așa că pretindeam ca fiul meu să-și asume întreaga responsabilitate pentru viața mea. Oare nu era un lucru complet irezonabil și absolut egoist și detestabil? De fiecare dată când vedeam că nu mă pot baza pe fiul meu, eram zdrobită și dezamăgită și simțeam că viața e lipsită de orice speranță. Mă plângeam până și de Dumnezeu, gândindu-mă că, deși cred în El, viața mea e mai rea decât a celor care nu cred. Eram întruna îngrijorată cu privire la viitorul meu și nu mă putea concentra asupra îndatoririlor mele. Am înțeles că ideea, sădită de cultura tradițională, de „a crește copii ca să te îngrijească la bătrânețe” îmi făcea rău și mă constrângea, făcându-mă incapabilă să disting ceea ce este corect de ceea ce este greșit. Această idee este complet absurdă!

Apoi am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „De fapt, doar dând naștere copiilor și crescându-i ai câștigat deja multe de la ei. Dacă aceștia vor fi respectuoși față de tine, dacă te vei putea baza pe ei înainte să mori și ce poți obține de la ei sunt lucruri care depind de destinul vostru de a locui sau nu împreună și țin de porunca lui Dumnezeu. În altă privință, tipul de mediu în care trăiesc copiii tăi, condițiile lor de trai, dacă au condițiile necesare pentru a avea grijă de tine, dacă au un confort financiar și dacă au bani în plus pentru a-ți oferi bucurii și sprijin material sunt lucruri care depind tot de porunca lui Dumnezeu. În plus, în mod subiectiv, ca părinte, tot de porunca Lui depinde dacă soarta ta este să te bucuri de lucruri materiale, de bani sau de confortul emoțional pe care ți-l dau copiii tăi. Nu este așa? (Ba da.) Acestea nu sunt lucruri care pot fi cerute de oameni. Vezi tu, unii copii nu sunt pe placul părinților lor, iar aceștia nu sunt dispuși să locuiască împreună cu ei, dar Dumnezeu a poruncit să locuiască împreună, prin urmare, copiii nu pot să călătorească departe sau să-și părăsească părinții. Rămân cu părinții toată viața lor – nu i-ai putea goni nici dacă ai încerca. Pe de altă parte, unii copii au părinți care sunt foarte dispuși să stea cu ei; sunt inseparabili și le este mereu dor, însă, din diverse motive, nu pot locui în același oraș ca părinții sau chiar în aceeași țară. Le este greu să se vadă la față și să vorbească între ei; deși metodele de comunicare s-au dezvoltat foarte mult și există posibilitatea discuțiilor video, tot este diferit de a locui împreună în fiecare zi. Indiferent din ce motiv, copiii lor pleacă în străinătate, lucrează sau locuiesc în alt loc după căsătorie etc., fiind separați de părinții lor printr-o distanță foarte mare. Nu este ușor să se întâlnească nici măcar o dată, iar apelurile telefonice sau video depind de timp. Din cauza diferenței de fus orar sau a altor inconveniente, nu pot să comunice foarte des cu părinții lor. De ce sunt legate aceste aspecte importante? Nu sunt toate legate de porunca lui Dumnezeu? (Ba da.) Nu este ceva ce poate fi decis de dorințele subiective ale părinților sau copiilor; înainte de toate, depinde de porunca lui Dumnezeu. În altă privință, părinții își fac griji dacă se pot baza pe copiii lor în viitor. Pentru ce anume vrei să te bazezi pe ei? Să aducă un ceai și să toarne apă? Ce fel de dependență este aceasta? Nu poți să faci asta singur? Dacă ești sănătos și poți să te miști și să ai grijă de tine, să faci totul de unul singur, nu este minunat? De ce trebuie să te bazezi pe alții ca să te slujească? Chiar este o fericire să te bucuri de grija și tovărășia copiilor tăi, precum și de faptul că te servesc la masă și în alte situații? Nu neapărat. Dacă nu te poți mișca și chiar sunt nevoiți să te servească la masă și în alte situații, este aceasta o fericire pentru tine? Dacă ai avea de ales, ai alege să fii sănătos și să n-ai nevoie de grija copiilor tăi sau ai alege să fii paralizat la pat, având copiii lângă tine? Ce ai alege? (Să fiu sănătos.) E mult mai bine să fii sănătos. Indiferent dacă trăiești până la 80, 90 sau chiar până la 100 de ani, poți să ai grijă de tine în continuare. Aceasta este o calitate bună a vieții. Chiar dacă s-ar putea să îmbătrânești, să fii lent în gândire, să ai o memorie slabă, să mănânci mai puțin, să faci lucrurile mai încet sau nu la fel de bine, iar ieșirile din casă să nu fie la fel de comode, tot este minunat că poți să-ți asiguri nevoile de bază. Este suficient ca ai tăi copii să te salute ocazional la telefon sau să vină acasă și să stea cu tine de sărbători. De ce să le ceri mai mult? Te bazezi mereu pe copiii tăi; oare vei fi fericit doar când îți vor deveni sclavi? Nu este un mod egoist de a gândi?” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mintea mi s-a luminat deodată. Dacă cineva se bucură sau nu în viața sa de grija și de atenția copiilor lui sau cât de mult sprijin material ori emoțional primește de la copiii lui ține cu totul de ce orânduiește Dumnezeu. Nu e ceva ce se întâmplă numai pentru că așa vrem noi. Îl am ca exemplu pe fratele meu mai mare. El are cinci copii, dar când a fost bolnav, nici măcar unul dintre ei nu s-a dus să aibă grijă de el. Până la urmă, soțul meu a fost cel care s-a îngrijit de el până a murit. Privind în urmă, în ultimii câțiva ani, n-o dusesem bine cu sănătatea în timp ce-mi făceam datoria. Avusesem mai multe atacuri de cord, iar, de fiecare dată, Dumnezeu a fost Cel care m-a ocrotit și m-a scos din primejdie. Odată, am simțit o durere subită în piept, iar inima parcă încetase să-mi bată. Mă simțeam amețită, nu mă puteam mișca deloc și m-am gândit că poate-mi sosise ceasul. M-am rugat lui Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule, viața mea este în mâinile Tale. Chiar de-ar fi ca azi să mor, sunt dispusă să mă supun suveranității Tale.” Chiar atunci, s-a întors din oraș fratele mai tânăr din familia gazdă. El era doctor și mi-a aplicat niște tehnici de presopunctură, iar, după un timp, nu mă mai simțeam așa de rău. Am văzut cum Dumnezeu rânduia oamenii, evenimentele și lucrurile din jurul meu pentru a mă ajuta și am știut că asta era ocrotirea minunată oferită de El. Gândindu-mă la asta, chiar și în momentele în care l-am avut pe fiul meu alături când mi-a fost rău, tot am suferit la fel de mult, iar dacă Dumnezeu ar fi vrut să-mi ia viața, fiul meu n-ar fi avut nicio putere, chiar dacă era acolo. Soarta mea este în mâinile lui Dumnezeu, iar sănătatea mea este și ea supusă suveranității și rânduielilor Lui. În plus, trebuie să-mi asum responsabilitatea pentru viața mea; nu ar trebui să mă bazez pe fiul meu pentru toate cele, ci ar trebui să-mi gestionez viața în mod independent, fără el. Acesta este simțul rațiunii pe care-ar trebui să-l aibă părinții. După ce-am înțeles asta, mi-am simțit inima mult mai înseninată.

Am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu și am înțeles mai bine absurditatea ideii de a urmări o înmormântare fastuoasă și de a avea copii doar ca să te conducă pe ultimul drum. Dumnezeu Atotputernic spune: „Oamenii își spun: «Să ai copiii alături de tine, ca să te pună în sicriu, să poarte haine de doliu pentru tine, să te machieze și să organizeze o înmormântare fastuoasă este un lucru minunat. Dacă mori fără să-ți organizeze cineva înmormântarea sau să te trimită pe ultimul drum, e ca și cum întreaga ta viață n-ar avea un final adecvat.» Este corectă această idee? (Nu.) În zilele noastre, tinerii nu acordă multă atenție acestor lucruri, dar în zonele izolate încă există oameni și vârstnici cu înțelegere limitată care nutresc în adâncul inimii gândul și punctul de vedere potrivit căruia copiii trebuie să-și îngrijească părinții la bătrânețe și să-i trimită pe ultimul drum. Oricum ai avea părtășie despre adevăr, ei nu-l acceptă – care este consecința finală a acestui lucru? Consecința este că suferă enorm. Această tumoare a stat ascunsă mult timp în ei și îi va otrăvi. Când o vor scoate la iveală și o vor înlătura, nu vor mai fi otrăviți de ea, iar viețile lor vor fi libere. Orice acțiune greșită este cauzată de gânduri greșite. Dacă se tem să moară și să putrezească în casă, își vor spune mereu: «Trebuie să cresc un fiu. Când fiul meu o să crească, nu-l pot lăsa să meargă foarte departe. Dacă n-o să-mi fie alături când o să mor? Să nu am pe nimeni care să mă îngrijească la bătrânețe sau care să mă trimită pe ultimul drum ar fi cel mai mare regret al vieții mele! Dacă am pe cineva care să facă asta pentru mine, viața mea nu va fi fost în zadar. Ar fi o viață perfectă. Orice-ar fi, nu pot să mă fac de râs în fața vecinilor.» Nu este o ideologie putredă? (Ba da.) Este mărginită și degenerată, acordând prea multă importanță trupului fizic! În realitate, trupul fizic este lipsit de valoare: după ce trece prin naștere, bătrânețe, boală și moarte, nu mai rămâne nimic. Doar dacă oamenii au câștigat adevărul cât timp sunt în viață, când vor fi mântuiți, vor trăi veșnic. Dacă n-ai câștigat adevărul, când corpul tău va muri și se va descompune, nu va rămâne nimic; oricât de respectuoși ar fi copiii tăi față de tine, nu vei putea să te bucuri de asta. Când o persoană moare și copiii ei o îngroapă într-un sicriu, poate acel trup bătrân să simtă ceva? Poate să perceapă ceva? (Nu, nu poate.) Nu are deloc percepție. Însă, în timpul vieții, oamenii acordă o mare importanță acestei chestiuni, cerând multe de la copii în ceea ce privește capacitatea lor de a-i trimite pe ultimul drum – ceea ce este absurd, nu-i așa? (Da.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. Cuvintele lui Dumnezeu sunt foarte clare. După moartea cuiva, sufletul său pleacă. Trupul rămâne complet lipsit de viață și în doar câteva zile începe să se descompună. Chiar dacă fiii și nepoții poartă haine de doliu și indiferent cât de fastuoasă este înmormântarea, trupul său și-a pierdut deja orice simț, iar el nu va mai ști nimic. E așa o neghiobie să ai pretenția la o înmormântare fastuoasă! Totuși, eu luam foarte în serios acest aspect, iar când fiul meu a ales-o pe soția lui în locul meu, m-am îngrijorat că într-o zi aș fi putut muri de o boală gravă și că, dacă n-ar fi avut cine să mă înmormânteze, viața mea s-ar fi încheiat într-un mod defectuos și jalnic. Aceste gânduri ale mele erau cu-adevărat absurde! De fapt, în zilele de pe urmă, Dumnezeu rostește adevărul, năzuind să lucreze adevărul în oameni, iar aceștia pot trăi o viață cu sens și valoroasă doar dacă urmăresc adevărul. Dumnezeu determină finalul unei persoane în funcție de faptul dacă aceasta deține sau nu adevărul. Numai dobândind adevărul și trăind în conformitate cu spusele lui Dumnezeu poți să primești viață veșnică și să fii condus către o destinație frumoasă. Dacă cineva nu a urmărit adevărul sau nu a pregătit fapte bune pe durata vieții sale, atunci, oricât de fastuoasă i-ar fi înmormântarea, sufletul său se va duce în iad. În credința mea, ar trebui să mă gândesc cum să urmăresc adevărul, cum să urmăresc schimbarea firii și cum să-mi fac bine datoria ca ființă creată. O persoană poate trăi o viață plină de valoare și de sens doar odată ce va fi câștigat aprobarea lui Dumnezeu. Așa cum a spus Dumnezeu: „În realitate, trupul fizic este lipsit de valoare: după ce trece prin naștere, bătrânețe, boală și moarte, nu mai rămâne nimic. Doar dacă oamenii au câștigat adevărul cât timp sunt în viață, când vor fi mântuiți, vor trăi veșnic.” Eu sunt un om care crede în Dumnezeu, iar dacă aș urmări gloria după moarte și mi-aș întemeia viața pe aceste lucruri, ar însemna că sunt nechibzuită și neîncrezătoare. Felul în care mă tratează fiul meu ține cu totul de ce a orânduit Dumnezeu. Chiar de-ar fi ca el să nu se ocupe de mine până la moartea mea și să nu-mi rânduiască înmormântarea, tot ar trebui să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu. Aceasta este rațiunea pe care-ar trebui s-o am. Ne aflăm într-un moment critic pentru răspândirea Evangheliei lui Dumnezeu, iar eu ar trebui să prețuiesc timpul de care dispun chiar acum, să-mi fac datoria într-un mod realist, să mă înzestrez cu mai mult adevăr, să aduc mărturie pentru Dumnezeu și să-mi aduc contribuția la răspândirea Evangheliei Împărăției. Acum, că am ajuns să înțeleg aceste lucruri, am țelul și direcția corecte în viață, mă simt neîngrădită și eliberată în inima mea și nu mai sunt stingherită în îndeplinirea datoriei mele.