de Qingtian, China

Familia mea nu o ducea prea bine financiar. Pe când eram foarte mică, tata a plecat să muncească departe de casă, ca să câștige bani pentru studiile mele și ale fratelui meu mai mic. El trăia cu foarte puțin și nu se odihnea nici măcar atunci când era bolnav. La vârsta mea fragedă și naivă, simțeam că tata îndura multe greutăți ca să ne crească, așa că am hotărât ca, atunci când voi fi mare, să fiu filială față de tata. Chiar dacă eram mică, îi ajutam pe părinți la treburi cât puteam, spălam rufe, găteam și aveam grijă de fratele meu, iar vecinii mă lăudau, zicând: „Ce tânără cuminte și harnică!” După ce am crescut, păstram în fiecare lună doar puțini bani de buzunar, iar restul câștigului meu îl dădeam părinților. De asemenea, le cumpăram adesea haine, alimente și alte lucruri de primă necesitate. Uneori, tata purta hainele noi cumpărate de mine și le spunea fericit rudelor și vecinilor: „Ia priviți ce mi-a cumpărat fiica mea!” Văzându-mi părinții atât de fericiți, mă simțeam și eu bucuroasă.

În 2009, am început să cred în Dumnezeu și, până la urmă, am preluat o datorie în biserică. Pe atunci, locul unde îmi făceam datoria era aproape de casă, așa că puteam să-i vizitez des pe părinții mei. Prin 2013, poliția PCC-ului a aflat despre credința mea și a venit la mine acasă pentru a mă aresta. După aceea, nu am mai putut merge acasă. În noiembrie 2017, am aflat că tata avusese un accident de mașină și că își fracturase încheietura. Auzind asta, nu mai aveam stare; voiam să merg acasă să-l văd pe tata. Am mai auzit și că șoferul care îl lovise refuza să-și asume răspunderea și că urma un proces în instanță. Eram foarte îngrijorată și mă gândeam: „Fratele meu nu e acasă, iar mama trebuie să aibă grijă de tata și să se ocupe de toate acestea. Oare va reuși să facă față? Dacă aș fi acasă, aș putea ajuta la îngrijirea tatei, dar, deși a avut loc un incident atât de grav, nu pot să le ușurez povara.” Mă simțeam foarte îndatorată față de ei și voiam din tot sufletul să merg acasă și să am grijă de tata, dar mi-era teamă să nu fiu arestată, așa că nu îndrăzneam să mă întorc fără să cântăresc bine situația. Dar m-am gândit: „Dacă nu mă duc să-l văd pe tata la spital, oare rudele și prietenii nu mă vor certa cu asprime că sunt lipsită de umanitate și de conștiință?” Eram foarte tulburată și tot ce îmi doream era să mă întorc acasă. Așa că am lucrat peste program ca să-mi termin sarcinile și, în a douăzeci și noua zi a celei de-a douăsprezecea luni lunare, am riscat și m-am dus acasă.

Până să ajung, tata fusese deja externat din spital și, văzându-l că se reface bine, m-am simțit, în sfârșit, liniștită. Tata s-a bucurat foarte mult când m-a văzut, dar, la scurt timp, fața i s-a umbrit de îngrijorare, fiindcă doar cu câteva ore mai devreme, îl sunase poliția și îi ceruse să se întoarcă în orașul nostru natal pentru a-l interoga despre credința mea. Confruntându-se cu hărțuirea poliției, familia noastră se simțea foarte neputincioasă și ținută în frâu. După ce a plecat tata, mama mi-a spus că cei de la secția de Poliție sunau acasă de mai multe ori pe an să întrebe unde sunt și că adesea mergeau la bunicii mei și-i hărțuiau. Mi-a mai spus că, de fiecare An Nou și sărbătoare, poliția întreba dacă venisem acasă. Auzind asta de la mama, m-am înfuriat foarte tare. Nu mă așteptasem ca poliția să mă fi căutat în toți acești ani de când plecasem de acasă și să îmi hărțuiască părinții chiar și de Anul Nou. Dar, în același timp, îmi era teamă că avea să vină să mă aresteze acasă și, în cele două zile petrecute acolo, am stat tot timpul ca pe ace. Am vrut să aștept întoarcerea tatei ca să-l pot vedea din nou, dar nu se întorsese nici în a treia zi. Mă simțeam foarte neliniștită și mă gândeam că pericolul creștea cu cât stăteam mai mult acasă, așa că am plecat în grabă. Când m-am întors la locul unde îmi făceam datoria, mă gândeam mereu la cele întâmplate acasă și nu reușeam să mă liniștesc. M-am gândit: „De Anul Nou, copiii merg acasă să-și viziteze părinții, le duc alimente hrănitoare, stau de vorbă cu ei despre treburi de familie și își deschid sufletul, dar eu abia dacă mai trec pe acasă și nu pot petrece mult timp cu părinții mei. În plus, polițiștii îi tot hărțuiesc din cauza mea. Nici măcar nu știu cum se vor purta cu tata când se va duce înapoi.” Mă simțeam foarte tristă. Deși îmi făceam datoria, ori de câte ori mă gândeam la părinții mei, mă simțeam tulburată.

Mai târziu, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu, iar starea mea s-a îmbunătățit puțin. Dumnezeu Atotputernic spune: „Unii părinți au acea binecuvântare și acel destin de a se putea bucura de bunăstare în casă și de fericirea unei familii numeroase și prospere. Aceasta este suveranitatea lui Dumnezeu și o binecuvântare pe care El le-o dăruiește. Unii părinți nu au acest destin, Dumnezeu nu a rânduit acest lucru pentru ei. Nu sunt binecuvântați să se bucure de o familie fericită sau să se bucure de faptul că le rămân alături copiii. Aceasta este orchestrarea lui Dumnezeu și oamenii nu pot forța acest lucru. Indiferent ce se întâmplă, în cele din urmă, când vine vorba de pietatea filială, oamenii trebuie să aibă măcar o mentalitate de supunere. Dacă mediul permite acest lucru și dacă ai mijloacele de a face asta, atunci poți să le arăți părinților pietate filială. Dacă mediul nu permite și nu ai mijloacele necesare, atunci nu încerca să forțezi lucrurile – cum se numește acest lucru? (Supunere.) Aceasta se numește supunere. Cum se produce această supunere? Care este baza supunerii? Ea se bazează pe faptul că toate aceste lucruri sunt rânduite și guvernate de Dumnezeu. Deși oamenii ar putea dori să aleagă, nu pot, nu au dreptul de a alege și ar trebui să se supună. Atunci când simți că oamenii ar trebui să se supună și că totul este orchestrat de Dumnezeu, nu te simți mai liniștit în inima ta? (Ba da.) Atunci conștiința ta se va mai simți mustrată? Nu se va mai simți mustrată în mod constant, iar ideea de a nu fi fost filial față de părinții tăi nu va mai pune stăpânire pe tine. Din când în când, s-ar putea să te mai gândești la asta, deoarece acestea sunt gânduri sau instincte normale în rândul umanității și nimeni nu le poate evita” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că măsura binecuvântărilor de care se bucură părinții din partea copiilor în această viață, precum și suferința pe care o îndură pentru ei, toate sunt poruncite de Dumnezeu. Unii părinți își au copiii alături pe tot parcursul vieții și se bucură de fericire în familie, în timp ce alții nu au parte de o astfel de viață. Toate aceste lucruri conțin suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu. Când tata a avut accidentul de mașină, la început, șoferul vinovat a refuzat să-și asume vreo responsabilitate, dar, pe neașteptate, un jurnalist care se afla în trecere a făcut public accidentul. Ulterior, mama a întâlnit în spital un avocat care s-a oferit să ajute cu procesul, iar problema s-a rezolvat fără piedici. Aceasta m-a făcut să conștientizez că situațiile prin care trec părinții în viețile lor, câte binecuvântări primesc și câtă suferință îndură sunt hotărâte de Dumnezeu dinainte. Aceste lucruri nu au nimic de-a face cu faptul dacă sunt sau nu copiii alături de părinții lor, iar eu ar trebui să privesc lucrurile conform cuvintelor lui Dumnezeu, să-i încredințez pe părinții mei în mâinile Sale, să mă supun suveranității Sale și să-mi îndeplinesc datoria. Aceasta este alegerea cea înțeleaptă. M-am gândit și că, în afară de a le oferi părinților mei o oarecare alinare sufletească în timpul acelei vizite, nu mai puteam face nimic altceva pentru ei. Dimpotrivă, dacă aș fi fost arestată acasă, nu doar că nu aș mai fi putut să-mi fac datoria, dar mi-aș fi pus și viața în primejdie, iar dacă m-ar fi văzut arestată, părinții mei ar fi fost și mai îndurerați, și mai mâhniți. Pe viitor, trebuia să mă rog și să-L caut pe Dumnezeu mai mult atunci când apăreau probleme și să nu mai acționez pe baza sentimentelor.

Într-o zi din august 2023, am primit o scrisoare de la fratele meu mai mic, în care spunea că tata se îmbolnăvise de cardiopatie ischemică în urmă cu doi ani și că trăia cu teama constantă că într-o zi s-ar putea stinge pe neașteptate, fără să mă mai vadă. Mai spunea și că tata intrase în depresie, deoarece bănuise mereu că fusesem arestată și torturată de poliție și adesea visa că pățeam ceva rău. Le spunea deseori celor din familie că îi era dor de mine și plângea când zicea asta. Citind scrisoarea, mintea mi s-a golit de gânduri. Nu-mi venea să cred că persoana descrisă în scrisoare era tata. M-am gândit: „Tata a fost mereu sănătos. Cum de s-a îmbolnăvit brusc de cardiopatie ischemică și de depresie? Ori de câte ori mă pomenește, plânge și spune mereu cât de dor îi e de mine. Oare boala lui a apărut din cauza grijilor pentru mine? Oare teama lui constantă pentru mine i-a provocat depresia?” Simțeam cum mi se rupe inima și ochii mi s-au umplut de lacrimi. M-am gândit cum își dăduseră părinții mei silința să mă crească și cum le fusese foarte greu. Nu numai că nu aveam grijă de ei, dar, din cauza mea, erau și hărțuiți de PCC. Își făceau griji pentru mine și trăiau cu frică, iar tata chiar ajunsese la depresie. Rudele și prietenii aveau cu siguranță să mă certe cu asprime, spunând că sunt nerecunoscătoare și fără conștiință. Conștiința mă mustra amarnic. M-am mai gândit și că o cardiopatie ischemică severă poate fi fatală. Această boală nu tolerează deloc agitația emoțională și, cum tata se îngrijora mereu pentru mine și avea o dispoziție proastă, viața lui putea fi în pericol în orice clipă! Dacă rămânea așa de depresiv, nu risca să-și piardă mințile? Nici nu îndrăzneam să mă gândesc mai mult la asta. Lacrimile au început să-mi curgă necontrolat pe față și am simțit în suflet o durere de nesuportat. Chiar m-am gândit: „Dacă nu aș fi fost aleasă conducătoare atunci, nu ar fi trebuit să ies atât de des la adunări și nici nu aș fi ajuns să fiu urmărită și vânată de poliție. Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, nu ar fi trebuit să plec de acasă, iar când părinții mei s-ar fi îmbolnăvit, aș fi putut rămâne lângă ei să-i îngrijesc, iar tata nu ar fi intrat în depresie din cauza grijilor și a dorului de mine.” În următoarele câteva zile, m-am lăsat copleșită de vinovăția față de părinții mei, starea mea era groaznică și nu mai aveam nicio tragere de inimă să-mi fac datoria. Uneori, îmi trecea prin minte un gând: „Dacă aș merge acasă și tata ar vedea că sunt bine, poate că dispoziția i s-ar schimba în bine și s-ar însănătoși mai repede.” Aceste gânduri mă dădeau complet peste cap. În suferința mea, am venit înaintea lui Dumnezeu să mă rog: „Dumnezeule, știu că astfel de lucruri se întâmplă cu îngăduința Ta și că ar trebui să caut intenția Ta, dar sunt constrânsă de sentimente și mă îngrijorez mereu pentru părinții mei. Sufăr enorm. Te rog, călăuzește-mă să caut adevărul și să scap de robia sentimentelor!”

Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă nu ți-ai fi părăsit căminul ca să-ți îndeplinești datoria în altă parte și ai fi rămas alături de părintele tău, l-ai fi putut împiedica să se îmbolnăvească? (Nu.) Poți controla dacă părinții tăi trăiesc sau mor? Poți controla dacă sunt bogați sau săraci? (Nu.) Orice boală vor face părinții tăi, nu va fi pentru că s-au epuizat crescându-te sau pentru că le-a fost dor de tine; cu siguranță nu vor contracta din cauza ta niciuna dintre aceste boli majore, grave sau afecțiuni fatale. Aceea este soarta lor și nu are nicio legătură cu tine. Indiferent cât de filial ești sau cât de atent ai grijă de ei, cel mult doar le vei reduce puțin suferința și poverile trupești. Dar momentul în care se îmbolnăvesc, ce boală fac, când și unde mor ‒ au aceste lucruri vreo legătură cu faptul că ești sau nu alături de ei, purtându-le de grijă? Nu, nu au. Dacă ești filial, dacă nu ești un ingrat nepăsător și îți petreci toată ziua alături de ei, îngrijindu-i, oare nu se vor îmbolnăvi? Oare nu vor muri? Dacă se vor îmbolnăvi, oare nu se vor îmbolnăvi oricum? Dacă vor muri, oare nu vor muri oricum? Nu este corect?” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. „Crezi mereu că tot ce au îndurat și au înfruntat părinții tăi are legătură cu tine și că ar trebui să îi ajuți cu aceste poveri; îți asumi mereu vina, crezi mereu că aceste lucruri au legătură cu tine, vrând mereu să te implici. Este această idee corectă? (Nu.) De ce? […] Faptul că oamenii se nasc, îmbătrânesc, se îmbolnăvesc, mor și se confruntă cu diverse probleme mari și mici în viață sunt evenimente foarte normale. Dacă ești adult, atunci ar trebui să ai un mod de gândire matur și ar trebui să abordezi această chestiune calm și corect: «Părinții mei sunt bolnavi. Unii spun că este din cauza că le-a fost atât de dor de mine, este posibil așa ceva? Cu siguranță le-a fost dor de mine – cum ar putea să nu-i fie dor unui om de propriul copil? Și mie mi-a fost dor de ei, deci de ce nu m-am îmbolnăvit?» Oare se îmbolnăvește cineva pentru că îi este dor de copiii săi? Nu așa stau lucrurile. Așadar, ce se întâmplă când părinții tăi se confruntă cu chestiuni importante? Se poate spune doar că Dumnezeu a pregătit acest fel de chestiune în viețile lor. A fost orchestrată de mâna lui Dumnezeu – nu te poți concentra asupra unor motive și cauze obiective; părinții tăi trebuiau să se confrunte cu această chestiune când ajungeau la această vârstă, trebuiau să fie loviți de boală. Ar fi putut evita acest lucru dacă tu ai fi fost acolo? Dacă Dumnezeu nu ar fi rânduit ca boala să fie o parte a sorții lor, atunci nu li s-ar fi întâmplat nimic, chiar dacă nu ai fi fost cu ei. Dacă le-ar fi fost sortit să se confrunte cu o asemenea nenorocire în viața lor, ce efect ai fi putut avea dacă ai fi fost alături de ei? Tot nu ar fi fost capabili să o evite, nu-i așa? (Așa e.) Gândește-te la acei oameni care nu cred în Dumnezeu – nu sunt familiile lor împreună, an după an? Când acei părinți se confruntă cu o mare nenorocire, membrii familiei lor extinse și copiii lor sunt cu toții alături de ei, nu-i așa? Când părinții se îmbolnăvesc sau când boala lor se agravează, oare este pentru că i-au părăsit copiii? Nu așa stau lucrurile, este sortit să se întâmple. Doar că, fiind copilul lor, pentru că ai această legătură de sânge cu părinții tăi, vei fi supărat când vei auzi că sunt bolnavi, în vreme ce alți oameni nu vor simți nimic. Este un lucru foarte normal. Cu toate acestea, faptul că părinții tăi se confruntă cu o asemenea nenorocire nu înseamnă că e nevoie să analizezi și să investighezi sau să te gândești cum să scapi de ea sau s-o înlături. Părinții tăi sunt adulți; au întâlnit acest lucru de numeroase ori în societate. Dacă Dumnezeu rânduiește un mediu ca să-i scape de această chestiune, atunci, mai devreme sau mai târziu, va dispărea complet. Dacă această chestiune este o dificultate în viața lor și trebuie s-o experimenteze, atunci depinde de El cât timp trebuie s-o experimenteze. Este un lucru pe care trebuie să-l experimenteze și nu-l pot evita. Dacă vrei să rezolvi singur această chestiune, să analizezi și să investighezi sursa, cauzele și consecințele pe care le are, acesta este un gând nesăbuit. Nu este de niciun folos și este de prisos” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Dumnezeu a lămurit cum trebuie să abordăm problema îmbolnăvirii părinților. Cum se desfășoară soarta cuiva, dacă se va îmbolnăvi, la ce vârstă, ce fel de boală va face, dacă va muri din cauza acesteia, cât de lungă îi va fi viața și așa mai departe, toate acestea au fost predestinate de Dumnezeu. Nimeni nu poate interveni sau schimba aceste lucruri. La prima vedere, părea că tata s-a îmbolnăvit pentru că îi era dor de mine, dar, în realitate, Dumnezeu predestinase ca el să treacă prin acest obstacol în acea etapă a vieții sale. Era complet irațional din partea mea să-mi asum întreaga responsabilitate pentru boala tatei, și lucrurile chiar nu stăteau așa. M-am gândit la verișorii mei, care locuiau cu părinții lor și aveau grijă de ei, dar mătușa mea a început să sufere de hipertensiune și astm cu niște ani în urmă, iar unchiul meu s-a îmbolnăvit și el grav. Aceasta a demonstrat că, indiferent dacă stau copiii lângă părinții lor, tot nu schimbă nimic. Mai mult, oamenii sunt doar trup și sânge și, pentru că se hrănesc cu roadele pământului, este inevitabil să se îmbolnăvească la un moment dat. Tata avea peste șaizeci de ani, iar la această vârstă, funcțiile fizice i se deteriorau și sistemul imunitar îi slăbea, deci era normal să înceapă să aibă afecțiuni specifice persoanelor de vârstă mijlocie și înaintată. Mulți vârstnici suferă de hipertensiune, diabet și boli cardiace. Când eram acasă, îl vedeam pe tata fumând și bând mult, iar programul său zilnic era haotic. Am încercat în fel și chip să-l ajut să renunțe la fumat și la alcool și l-am încurajat să mănânce alimente benefice pentru sănătatea lui, dar nu mi-a ascultat niciodată sfaturile. Dacă nici măcar obiceiurile lui nesănătoase nu le puteam schimba, cum aș fi putut spera să fac ceva în privința bolii sale? În plus, aveam în preajmă o soră ai cărei părinți s-au îmbolnăvit de diabet și de hipertensiune. Sora aceasta era medic și, când părinții ei s-au îmbolnăvit, le-a dat cele mai bune medicamente și suplimente alimentare scumpe și nu s-a uitat la bani când le-a găsit cel mai bun centru de îngrijire. Își vizita părinții aproape zilnic și se ocupa de absolut tot ce aveau nevoie, de la mâncare la rutina zilnică, dar mamei ei tot au ajuns să-i fie amputate picioarele din cauza complicațiilor diabetului, iar tatăl ei s-a îmbolnăvit de Alzheimer. Mai cunoșteam și o soră în vârstă ai cărei copii nu erau aproape. Avea aproape optzeci de ani, dar era încă foarte sănătoasă, iar la controalele medicale pe care le făcea, rezultatele erau mereu normale. Am înțeles că lucrurile prin care trece fiecare în viață și dacă îndură sau nu chinul bolii depind în totalitate de predestinarea lui Dumnezeu și nimeni nu poate schimba asta. Părinții nu vor avea parte de mai multe binecuvântări și nici nu vor scăpa de boală doar pentru că au copiii aproape să-i îngrijească și nici nu vor suferi mai mult sau nu vor îndura mai multă boală pentru că nu au copiii aproape să le poarte de grijă. Din aceste fapte, am înțeles că viața fiecăruia, de la naștere, la îmbătrânire, boli și moarte, este dinainte hotărâtă și că, în privința bolii tatei, chiar dacă aș fi stat lângă el, nu aș fi putut schimba nimic. Înțelegând aceste lucruri, mi-am simțit inima mult mai ușoară.

Într-o zi, am urmărit un videoclip cu o mărturie bazată pe experiență, iar un fragment din cuvintele lui Dumnezeu de acolo mi-a fost de mare ajutor. Dumnezeu Atotputernic spune: „În lumea non-credincioasă, există o zicală: «Ciorile își răsplătesc mamele hrănindu-le, iar mieii îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor.» Mai există și zicala: «O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară.» Ce grandios sună aceste zicale! De fapt, fenomenele pe care prima zicală le menționează, ciorile care își răsplătesc mamele hrănindu-le și mieii care îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor, chiar există, acestea sunt realități. Totuși, sunt doar fenomene din lumea viețuitoarelor. Sunt doar un tip de lege pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru diverse viețuitoare. Toate felurile de viețuitoare, inclusiv oamenii, respectă această lege, iar acest lucru demonstrează și mai mult că toate viețuitoarele sunt create de Dumnezeu. Niciuna dintre ele nu poate încălca această lege și nu o poate transcende. Chiar și carnivorele relativ feroce, precum leii și tigrii, își hrănesc puii și nu îi mușcă înainte să ajungă la maturitate. Acesta este un instinct animalic. Indiferent ce specie sunt, că sunt feroce sau bune și blânde, toate animalele au acest instinct. Tot felul de creaturi, inclusiv oamenii, pot continua să se reproducă și să supraviețuiască doar dacă respectă acest instinct și această lege. Dacă nu ar respecta această lege sau dacă nu ar avea această lege și acest instinct, nu ar fi capabile să se reproducă și să supraviețuiască. Lanțul biologic nu ar exista, și nici lumea. Nu este adevărat? (Ba da.) Ciorile care își răsplătesc mamele hrănindu-le și mieii care îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor demonstrează tocmai faptul că lumea viețuitoarelor respectă acest fel de lege. Toate felurile de viețuitoare au acest instinct. Odată ce puii se nasc, femelele sau masculii speciei au grijă de ei și îi hrănesc până la maturitate. Toate felurile de viețuitoare pot să-și îndeplinească responsabilitățile și obligațiile față de puii lor, crescând conștiincios și cu grijă următoarea generație. Acest lucru ar trebui să fie cu atât mai mult valabil pentru oameni. Omenirea îi numește pe oameni animale superioare – dacă nu pot respecta această lege și le lipsește acest instinct, atunci oamenii sunt mai răi decât animalele, nu-i așa? Prin urmare, indiferent cât de multă grijă au avut părinții de tine și cât de mult și-au îndeplinit responsabilitatea față de tine când te-au crescut, au făcut doar ce se cuvine să facă în sfera abilităților unei ființe umane create – a fost instinctul lor. […] Toate felurile de viețuitoare și de animale au aceste instincte și legi și le respectă foarte bine, ducându-le la perfecție. Acesta este un lucru pe care nicio persoană nu-l poate distruge. Există, de asemenea, câteva animale speciale, precum tigrii și leii. Când aceste animale ajung la maturitate, își părăsesc părinții, iar unii masculi chiar devin rivali, mușcând, concurând și luptând dacă este necesar. Acest lucru este normal, este o lege. Ele nu sunt atente la sentimente și nu trăiesc sub imperiul sentimentelor, cum o fac oamenii, dorind mereu să răsplătească bunătatea pe care părinții le-au arătat-o crescându-i, făcându-și întotdeauna griji că, dacă nu arată pietate filială părinților, alți oameni îi vor condamna, mustra și critica pe la spate. Aceste idei nu există în lumea animalelor. De ce zic oamenii astfel de lucruri? Pentru că, în societate și în grupurile de oameni, există diverse idei și opinii generale care sunt incorecte. După ce oamenii au fost influențați, măcinați și stricați de aceste lucruri, în ei vor apărea diferite moduri de a interpreta și de a gestiona relația părinte-copil și, în cele din urmă, își vor trata părinții ca pe creditorii lor – creditori pe care nu vor fi capabili să-i răsplătească toată viața lor. Chiar există niște oameni care, după moartea părinților, se simt vinovați toată viața pentru că nu au reușit să răsplătească bunătatea părinților lor, din cauză că odată au făcut ceva care nu i-a făcut fericiți pe părinții lor sau nu a mers așa cum au vrut părinții lor. Spune-Mi, nu este o exagerare? Oamenii trăiesc sub imperiul sentimentelor lor, așa că nu pot fi invadați și tulburați decât de diverse idei care derivă din aceste sentimente” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles în sfârșit că zicala „Ciorile își răsplătesc mamele hrănindu-le, iar mieii îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor” ilustrează instinctul sădit de Dumnezeu în toate făpturile. Când sunt mici, multe animale nu au capacitatea de a supraviețui singure și au nevoie de îngrijirea părinților pentru a supraviețui. Aceasta este o lege a supraviețuirii care permite tuturor făpturilor să se reproducă și să prospere. La fel este și cu oamenii: părinții își cresc copiii din instinct și, făcând asta, își îndeplinesc responsabilitatea și obligația de părinți, nu le fac copiilor o bunătate. Eu credeam că părinții mei m-au crescut cu multă trudă și chin. Mai ales când îl vedeam pe tata muncind din greu ca să câștige bani pentru a întreține familia și pentru a mă ține la școală, trăind cu puțin și fără să se odihnească nici când era bolnav, consideram prețul plătit de tata și suferința îndurată pentru a mă crește drept bunătate, iar lucrul acesta mi s-a întipărit adânc în inimă. Mă gândeam că, atunci când voi fi mare, urma să fiu filială față de el, altfel, aș fi fost o persoană fără pic de conștiință. Mai mult, eram influențată de idei precum „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva” și „O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară” și consideram că să fiu filială față de părinții mei era lucrul cel mai important. Când am auzit că tata avusese un accident de mașină, am riscat să fiu arestată și m-am dus să-l văd. Când am aflat că tata se îmbolnăvise de cardiopatie ischemică și de depresie, am simțit că boala lui se datora hărțuirii din partea PCC, pe care o adusesem asupra lui, și fricii și îngrijorării lui pentru mine. Din această cauză, m-am simțit profund vinovată și chiar am regretat că îmi asumasem la început datoria de conducătoare. Deși, prin rugăciune, nu mi-am părăsit datoria și nu m-am întors acasă, mintea mea nu mai era deloc la datorie și începusem să fac totul doar de formă. Acum înțelegeam că ideile tradiționale pe care Satana le sădește în oameni sunt amăgitoare și îi corup și îi determină pe oameni să trăiască mânați de sentimente, să-L trădeze pe Dumnezeu, să se îndepărteze de El și, în final, să piardă șansa mântuirii Sale.

Mai târziu, am mai citit din cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu nu a predestinat ca părinții tăi să te crească, permițându-ți să ajungi la maturitate, ca să-ți petreci viața răsplătindu-i. Ai responsabilități și obligații pe care trebuie să le îndeplinești în viața asta, o cale pe care trebuie să mergi și ai propria viață. În această viață, nu ar trebui să-ți investești toată energia în răsplătirea bunătății părinților tăi. Acesta este doar un lucru care te însoțește în viață și pe calea vieții tale. În ceea ce privește umanitatea și relațiile emoționale, este un lucru inevitabil. Însă în ceea ce privește tipul de relație pe care tu și părinții tăi sunteți sortiți s-o aveți, fie că veți fi capabili să locuiți împreună pentru tot restul vieții, fie că veți fi separați și nu vei împărtăși aceeași soartă, asta depinde de orchestrările și de rânduielile lui Dumnezeu. Dacă El a orchestrat și a rânduit că, în timpul acestei vieți, tu te vei afla într-un loc diferit de cel al părinților tăi, că vei fi foarte departe de ei și incapabil să locuiești cu ei, atunci, pentru tine, îndeplinirea responsabilităților tale față de ei este doar un fel de năzuință. Dacă Dumnezeu a rânduit să locuiești foarte aproape de părinții tăi în viața aceasta și să poți să le fii alături, atunci să-ți îndeplinești o parte dintre responsabilitățile față de ei și să dai dovadă de puțină pietate filială sunt lucruri pe care ar trebui să le faci în viața aceasta – nu există nimic care poate fi criticat în această privință. Dacă însă ești într-un loc diferit de cel al părinților tăi și nu ai ocazia sau circumstanțele potrivite ca să le arăți pietate filială, atunci nu trebuie să privești asta ca pe un lucru rușinos. Nu ar trebui să-ți fie rușine să dai ochii cu părinții tăi pentru că ești incapabil să le arăți pietate filială, pur și simplu circumstanțele nu permit acest lucru. Fiind copil, ar trebui să înțelegi că părinții nu sunt creditorii tăi. Sunt multe pe care trebuie să le faci în viața asta și toate sunt lucruri pe care o ființă creată se cuvine să le facă, lucruri care ți-au fost încredințate de Domnul creației, și nu au nicio legătură cu răsplătirea bunătății părinților tăi. Să le arăți pietate filială, să-i răsplătești, să le întorci bunătatea – aceste lucruri nu au nicio legătură cu misiunea ta în viață. De asemenea, se poate spune că nu este necesar să le arăți pietate filială părinților tăi, să-i răsplătești sau să-ți îndeplinești vreo responsabilitate față de ei. Mai clar, poți să faci puțin din asta și să-ți îndeplinești puțin responsabilitățile când circumstanțele îți permit; când nu-ți permit, nu trebuie să insiști să faci acest lucru. Dacă nu-ți poți îndeplini responsabilitatea de a le arăta pietate filială părinților tăi, acesta nu este un lucru îngrozitor, pur și simplu se împotrivește puțin conștiinței tale, moralității și noțiunilor umane. Însă cel puțin nu se împotrivește adevărului, iar Dumnezeu nu te va condamna pentru asta. Când vei înțelege adevărul, nu vei mai avea mustrări de conștiință din cauza asta” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că nu ar trebui să tratez faptul de a le fi devotată părinților ca pe misiunea vieții mele. În ceea ce îi privește pe părinții mei, ar trebui să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu. Dacă am ocazia să fiu alături de ei, ar trebui să fac tot ce pot ca să-i îngrijesc și să-mi îndeplinesc responsabilitățile de copil. Dar, dacă nu am o astfel de ocazie, ar trebui să mă concentrez pe îndeplinirea îndatoririlor mele cu inima împăcată. Motivul pentru care nu am putut avea grijă de părinții mei nu a fost lipsa mea de disponibilitate pentru a-mi îndeplini responsabilitatea de copil, ci faptul că eram vânată de PCC și nu mă puteam întoarce acasă; nu trebuia să mă simt vinovată sau condamnată pentru asta. Dumnezeu a predestinat nașterea mea în zilele de pe urmă și m-a adus înaintea Lui, iar eu m-am bucurat de udarea și de aprovizionarea atâtor cuvinte ale lui Dumnezeu. Acum este un moment crucial pentru răspândirea Evangheliei Împărăției și ar trebui să-mi dedic inima lucrării de evanghelizare, să-mi îndeplinesc datoria și să răsplătesc iubirea lui Dumnezeu. Dacă aș căuta doar să le fiu devotată părinților și mi-aș abandona responsabilitatea și misiunea de ființă creată, aș dezamăgi aprovizionarea, grija și protecția lui Dumnezeu față de mine, iar asta ar însemna cu adevărat să fiu lipsită de conștiință și de umanitate. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg relația dintre părinți și copii; nu m-am mai simțit legată sau constrânsă de ideile tradiționale ale Satanei, m-am simțit eliberată lăuntric și am fost în stare să mă concentrez pe îndeplinirea datoriei mele cu inima împăcată. Îi mulțumesc lui Dumnezeu din adâncul inimii!