de Song Zhi, China

În octombrie 2019, am fost arestată de poliție la o adunare și condamnată la doi ani și jumătate de închisoare. La momentul respectiv, aveam nouăsprezece ani. După ce mi-am ispășit pedeapsa și am fost eliberată, mama a venit să mă ia. Nu ne văzuserăm de câțiva ani și, când am văzut că mama mea era mult mai trasă la față și că părul îi era mult mai alb decât înainte, m-am simțit atât de tristă, încât nu am putut exprima în cuvinte. Stând în tren, mă gândeam că, încă din copilărie, părinții mei mă iubiseră nespus și nu mă lăsaseră niciodată să sufăr. Eram singurul copil din familie și se gândeau mereu mai întâi la mine. Mai ales când eram bolnavă sau rănită, ei erau chiar mai neliniștiți decât mine. Îmi amintesc că, la paisprezece ani, mi-am rupt piciorul în timp ce urcam pe munte. Părinții mei au făcut cu rândul să mă îngrijească la spital și, deși tatăl meu nu avea multe zile libere, a folosit cele câteva zile de concediu pe care le avea pentru a petrece timp cu mine. Văzându-l zăcând epuizat pe patul de însoțitor, am simțit că mi se frânge inima. M-am învinovățit că sunt o pacoste și că le provoc necazuri. După ce am început să cred în Dumnezeu, am plecat de acasă pentru a-mi face datoria. Deși părinții mei erau reticenți în ceea ce privește plecarea mea, tot m-au susținut și chiar mi-au oferit ajutor financiar. Mai ales atunci când am fost arestată, părinții mei au fost îngrijorați peste măsură și știam că petrecuseră ultimii doi ani și jumătate în chin și îngrijorare extremă. Mă simțeam atât de îndatorată față de ei! Mă gândeam că nu făcusem niciodată nimic pentru părinții mei din copilărie și până atunci. În schimb, le-am provocat griji la tot pasul. Îndeosebi, când am văzut-o pe mama dormind adânc în tren, am știut că nu dormise bine în nicio noapte de când fusesem arestată. Mi-am făcut multe mustrări de conștiință și am simțit că nu-mi îndeplinisem responsabilitățile de copil. Acum că am crescut, ar trebui să câștig bani să-i întrețin și să nu mai fie nevoiți să-și facă griji pentru mine. După ce m-am întors acasă, plănuiam să-mi găsesc repede o slujbă și să câștig bani pentru a-i recompensa material. Când au aflat despre ideea mea, părinții mei nu m-au susținut să merg la muncă. Ei voiau ca eu să cred în Dumnezeu cum se cuvine, să am mai mult timp să citesc cuvintele Lui și să-mi fac datoria. Cu cât se purtau mai bine cu mine, cu atât mă simțeam mai îndatorată. Când m-am gândit că eram încă întreținută de părinți la vârsta mea, am fost și mai hotărâtă să merg la muncă. Mai târziu, din diverse motive, la care s-a adăugat și pandemia, nu am găsit o slujbă, dar inima mea se simțea mereu îndatorată părinților mei și mă gândeam neîncetat cum să-i răsplătesc. Mama avea hepatită B și era foarte slăbită; tata avea dureri intense de spate, diabet și era bolnav cu inima, iar sănătatea lui nu mai era la fel de bună ca înainte. Așa că îi ajutam să spele rufele și făceam unele munci pe măsura puterilor mele. I-am făcut și masaj „gua sha”^[a] tatei și i-am cumpărat niște plasturi medicinali. La scurt timp după ridicarea restricțiilor pandemice, m-au găsit polițiștii și mi-au cerut să semnez „Cele trei declarații” prin care să-L neg și să-L trădez pe Dumnezeu. M-au amenințat că, dacă nu semnez, mă vor căuta în continuare. Mi-au cerut și să fiu gata să mă prezint la secția de poliție în orice moment. Știam în inima mea că nu mai puteam sta acasă.

Câteva luni mai târziu, am plecat în altă zonă să-mi fac datoria. Inima îmi era plină de reticență la gândul de a fi din nou despărțită de părinții mei: „După ce plec acum, nu știu când voi mai putea să mă întorc. Părinții mei îmbătrânesc, iar sănătatea lor se înrăutățește. Sunt singurul copil din familie. Când nu sunt eu prin preajmă, nu are cine să aibă grijă de ei. Dacă pățesc ceva? Oamenii spun adesea că a crește copii este un mod de a te pregăti pentru bătrânețe, dar eu nu mi-am îndeplinit deloc îndatoririle filiale, așa că părinții mei chiar m-au crescut în zadar.” Când m-am gândit la asta, am simțit o durere sfâșietoare în inimă. Deși îmi făceam datoria, îmi era mereu dor de părinții mei. Uneori chiar voiam să merg acasă și să-mi fac datoria acolo, ca să pot să fiu cu ei. Știam că poliția încă mă căuta și că nu mă puteam întoarce, dar, când mă gândeam la părinții mei și la sănătatea lor precară, nu puteam să-mi liniștesc inima sau să mi-o dedic datoriei mele. Mai târziu, conducătoarea a aflat despre starea mea și mi-a găsit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă părinții tăi nu încearcă să-ți împiedice credința în Dumnezeu și, de asemenea, dacă sunt credincioși și te sprijină și încurajează cu adevărat să-ți îndeplinești datoria cu loialitate și să duci la bun sfârșit însărcinarea dată de Dumnezeu, atunci relația ta cu părinții tăi nu este o relație trupească între rude, în sensul obișnuit al cuvântului, ci este o relație între frații și surorile bisericii. În acest caz, în afară de a interacționa cu ei ca frați și surori ai bisericii, trebuie să-ți îndeplinești și câteva dintre responsabilitățile filiale față de ei. Trebuie să dai dovadă de puțin mai multă grijă. Atât timp cât nu afectează îndeplinirea datoriei tale, adică atât timp cât inima ta nu este constrânsă de ei, poți să-ți suni părinții ca să-i întrebi ce mai fac și să dai dovadă de puțină grijă pentru ei, poți să-i ajuți să rezolve câteva dificultăți și să se ocupe de unele dintre problemele lor de viață și poți să-i ajuți să rezolve unele dintre dificultățile pe care le au în ceea ce privește intrarea lor în viață – poți să faci toate aceste lucruri. Cu alte cuvinte, dacă părinții tăi nu te împiedică să crezi în Dumnezeu, ar trebui să păstrezi această relație cu ei și ar trebui să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei. Și de ce ar trebui să te arăți îngrijorat pentru ei, să ai grijă de ei și să-i întrebi ce mai fac? Pentru că ești copilul lor. Întrucât ai această relație cu ei, ai un alt tip de responsabilitate și trebuie să te interesezi ceva mai mult de ei și să le oferi mai mult ajutor. Atât timp cât nu afectează îndeplinirea datoriei tale și atât timp cât părinții tăi nu-ți împiedică sau nu-ți tulbură credința în Dumnezeu și îndeplinirea datoriei tale și nici nu te trag înapoi, atunci este firesc și potrivit să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei și trebuie să faci acest lucru în măsura în care nu ai mustrări de conștiință – acesta este cel mai scăzut standard pe care trebuie să-l îndeplinești. Dacă nu poți să-ți onorezi părinții acasă din cauza impactului și a obstacolelor circumstanțelor tale, atunci nu trebuie să respecți această reglementare. Ar trebui să te lași la mila orchestrărilor lui Dumnezeu, să te supui rânduielilor Sale și nu ai nevoie să insiști pe onorarea părinților tăi. Condamnă Dumnezeu asta? Dumnezeu nu condamnă acest lucru; El nu-i obligă pe oameni să facă asta. Despre ce avem părtășie acum? Avem părtășie despre modul în care oamenii ar trebui să practice atunci când onorarea părinților contravine îndeplinirii datoriei lor; avem părtășie despre principii de practică și adevăr. Ai responsabilitatea să-ți onorezi părinții și, dacă împrejurările o permit, poți să îndeplinești această responsabilitate, dar nu ar trebui să fii constrâns de sentimentele tale. De exemplu, dacă unul dintre părinții tăi se îmbolnăvește și trebuie să meargă la spital și nu are cine să-l îngrijească, iar tu ești prea ocupat cu datoria ta pentru a te întoarce acasă, ce ar trebui să faci? În astfel de momente, nu poți fi constrâns de sentimentele tale. Ar trebui să te gândești la asta în rugăciune, să o încredințezi lui Dumnezeu și să o lași la mila orchestrărilor Sale. Acesta este genul de atitudine pe care ar trebui să o ai. […] Când întâlnești acest tip de situație, dacă nu cauzează întârzieri în datoria ta sau nu afectează îndeplinirea loială a datoriei tale, poți face unele lucruri de care ești în stare pentru a da dovadă de evlavie filială față de părinții tăi și poți îndeplini responsabilitățile pe care ești capabil să le îndeplinești. În concluzie, asta este ceea ce ar trebui să facă oamenii și de ce sunt ei capabili în sfera umanității. Dacă te lași prins de sentimentele tale și acest lucru te împiedică în îndeplinirea datoriei tale, atunci asta contravine întru totul intențiilor lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ți-a cerut niciodată să faci asta; El cere doar să-ți îndeplinești responsabilitățile față de părinții tăi, nimic mai mult. Asta înseamnă să ai evlavie filială” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (4)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am știut cum să practic. Părinții mei cred amândoi în Dumnezeu și, când mediul o permite și fără a-mi împiedica îndatoririle, îi pot ajuta cu treburile casnice și pot avea grijă de ei în viața de zi cu zi. Pot sta de vorbă cu ei și pot avea părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu, ajutându-i cu intrarea lor în viață. Dacă mediul nu o permite, ar trebui să pun datoria mea pe primul loc, pentru că, în calitate de ființă creată, cel mai important lucru este să îndeplinesc însărcinarea dată de Dumnezeu și să-mi fac bine datoria. Când am înțeles asta, am fost dispusă să-i încredințez pe părinții mei în mâinile lui Dumnezeu și să-mi fac bine propria datorie mai întâi.

Odată, un conducător a venit la o adunare și mi-a spus că sub nicio formă nu trebuia să merg acasă. Mi-a zis că șapte sau opt polițiști s-au dus la mine acasă ca s-o forțeze pe mama să dezvăluie unde mă aflam. Polițiștii spuseseră și că de cazul meu se ocupa departamentul provincial și că deciseseră că era esențial să mă prindă. Chiar și rudele și prietenii mei non-credincioși fuseseră interogați de poliție. Știam că, dacă poliția nu mă putea găsi, avea să continue să-i interogheze constant pe părinții mei și m-am simțit foarte vinovată. Luptându-mă să-mi stăpânesc lacrimile, continuam să mă învinovățesc: „Le-am pricinuit necazuri părinților mei. Dacă nu eram eu, ei n-ar fi trebuit să îndure toate aceste greutăți. Acum că sunt departe de casă, poliția nu mă poate găsi, așa că îi interoghează și îi hărțuiește pe ei. Acești polițiști sunt ca șerpii veninoși. Odată ce au vizat pe cineva, nu îl mai slăbesc niciodată din strânsoarea lor. Vor mai cunoaște oare părinții mei vreodată o viață liniștită? În copilărie, nu le-am făcut niciodată bucurii părinților mei. Tot ce am făcut a fost să-i împovărez. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu mă fi crescut niciodată!” Dar știam și că acest mediu se abătuse asupra mea cu permisiunea lui Dumnezeu și că nu ar trebui să mă plâng. Prin urmare, m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu, cerându-I să-mi ocrotească inima. M-am gândit la filmul „Culegând bucurie în toiul suferinței”. Protagonista se confrunta cu paralizia din cauza durerilor de spate și suferea mult, atât trupește, cât și spiritual. Cu toate acestea, după experiența ei, a dobândit o oarecare înțelegere despre sine și a progresat în viață. Am conștientizat că intențiile bune ale lui Dumnezeu sunt ascunse în spatele lucrurilor aparent rele și eram dispusă să mă supun și să învăț lecții.

După aceea, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Poate că vă amintiți cu toții aceste cuvinte: «Căci necazul nostru ușor de purtat și temporar, lucrează în noi o greutate veșnică de slavă, dincolo de orice imaginație». Cu toții ați auzit aceste cuvinte înainte, totuși niciunul dintre voi nu a înțeles adevărata lor însemnătate. Astăzi, sunteți profund conștienți de însemnătatea lor reală. Aceste cuvinte vor fi împlinite de Dumnezeu în timpul zilelor de pe urmă și vor fi împlinite în cei care au fost persecutați cu cruzime de marele balaur roșu în ținutul unde stă încolăcit. Marele balaur roșu Îl persecută pe Dumnezeu și este vrăjmașul lui Dumnezeu și deci, oamenii din acest ținut sunt supuși umilirii și persecutării din cauza credinței lor în Dumnezeu și, ca urmare, aceste cuvinte sunt împlinite în voi, acest grup de oameni. Deoarece a demarat într-un ținut care se împotrivește lui Dumnezeu, toată lucrarea lui Dumnezeu întâmpină piedici enorme, iar multe dintre cuvintele Lui nu pot fi îndeplinite imediat; așadar, oamenii sunt rafinați ca rezultat al cuvintelor lui Dumnezeu, ceea ce este și o parte a suferinței. Este enorm de dificil pentru Dumnezeu să Își îndeplinească lucrarea în țara marelui balaur roșu – dar tocmai prin această dificultate Dumnezeu face o etapă a lucrării Sale, făcând ca înțelepciunea și faptele Lui minunate să se manifeste și folosind această oportunitate pentru a face complet acest grup de oameni. Tocmai prin suferința oamenilor, prin calibrul lor și prin toate firile satanice ale oamenilor din acest ținut murdar, Dumnezeu Își face lucrarea de purificare și cucerire, astfel încât, din asta, El să poată obține slavă și să îi poată câștiga pe cei care vor aduce mărturie despre faptele Lui. Aceasta este întreaga însemnătate a tuturor sacrificiilor pe care le-a făcut Dumnezeu pentru grupul acesta de oameni” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este lucrarea lui Dumnezeu la fel de simplă cum și-o imaginează oamenii?”). După ce am cugetat la cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, în zilele de pe urmă, Dumnezeu folosește arestările și persecuția marelui balaur roșu ca să presteze un serviciu spre a-i desăvârși pe aleșii Lui, permițându-le oamenilor să vadă clar fața hidoasă a PCC și să-i recunoască esența ticăloasă, care este ostilă față de Dumnezeu, astfel încât să-L poată urma cu și mai multă hotărâre. În același timp, Dumnezeu desăvârșește credința oamenilor și prin acest mediu, lăsându-i să vadă că El este suveran peste toate, să înțeleagă autoritatea Lui și să nu se mai teamă de Satana, astfel încât să poată trage învățăminte din necaz și să dobândească adevărul. Părinții mei erau persecutați cu permisiunea lui Dumnezeu, dar aceasta era și o oportunitate dată de El pentru ca ei să-I experimenteze lucrarea și să-I aducă mărturie. Totuși, eu nu vedeam mai departe de lungul nasului și nu puteam desluși lucrurile, așa că luam mereu în considerare lucrurile din perspectiva trupului, îngrijorându-mă că părinții mei vor suferi și chiar luând toată vina asupra mea. Consideram că eu îi târâsem în asta și, ca urmare, mă simțeam îndatorată față de ei și vinovată, de parcă părinții mei nu ar fi fost persecutați dacă eu nu aș fi fost arestată. Acest lucru era foarte irațional. Marele balaur roșu are o natură ticăloasă și îi arestează și îi persecută pe credincioșii în Dumnezeu de parcă ar fi înnebunit. Chiar dacă nu aș fi fost arestată, părinții mei tot ar fi fost persecutați de PCC pentru credința în Dumnezeu. Cu mulți ani în urmă, când eram încă mică, părinții mei m-au dus să ne ascundem în multe locuri diferite pentru a evita arestarea din cauza credinței în Dumnezeu și nu ne-am întors acasă timp de mulți ani. Nu am dus deloc o viață stabilă. Acum că ei erau din nou hărțuiți și persecutați de poliție, ar trebui să-l urăsc pe marele balaur roșu și să-mi fac bine datoria pentru a-l umili. După aceea, le-am scris o scrisoare părinților mei și am avut părtășie despre intențiile lui Dumnezeu și despre învățămintele trase din experimentarea acestui mediu, pentru a-i încuraja. Mai târziu, am primit un răspuns de la ei. Spuneau că erau timorați și speriați când se confruntau cu hărțuirea repetată din partea poliției, dar mâncând și bând cuvinte referitoare la autoritatea lui Dumnezeu, au aflat că Satana este doar o jucărie în mâinile Lui, iar poliția nu poate face nimic fără permisiunea lui Dumnezeu. Aceasta le-a dat credința și curajul să-i înfrunte și chiar să îndrăznească să respingă zvonurile nefondate și sofismele poliției. Când am văzut ce dobândiseră părinții mei, am fost profund mișcată. Nu mă aveau pe mine să le țin companie, dar viețile lor erau chiar mai bune având conducerea cuvintelor lui Dumnezeu și am văzut că grijile mele erau complet nefondate. Când m-am gândit la asta, nu am mai fost atât de îngrijorată pentru părinții mei.

Odată, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Crescându-te, părinții tăi îndeplinesc o responsabilitate și o obligație. Să te crească până la maturitate este obligația și responsabilitatea lor, iar asta nu se poate numi bunătate. De vreme ce nu poate fi considerată bunătate, se poate spune că este un lucru de care ar trebui să te bucuri? (Da.) Acesta este un fel de drept de care ar trebui să te bucuri. Ar trebui să fii crescut de părinții tăi, pentru că, înainte să ajungi la maturitate, rolul pe care îl joci este acela de copil care este crescut. Prin urmare, părinții tăi pur și simplu îndeplinesc un fel de responsabilitate față de tine, iar tu doar o primești, dar cu siguranță nu primești har sau bunătate de la ei. Pentru fiecare creatură vie, să facă și să aibă grijă de copii, să se reproducă și să crească următoarea generație este un fel de responsabilitate. De exemplu, păsările, vacile, oile și chiar tigrii trebuie să aibă grijă de puii lor, după ce se reproduc. Nu există viețuitoare care nu-și cresc puii. Este posibil să existe câteva excepții, dar acestea nu ne sunt cunoscute. Este un fenomen natural în existența viețuitoarelor, este un instinct și nu poate fi atribuit bunătății. Acestea doar se supun unei legi pe care Creatorul a stabilit-o pentru animale și pentru omenire. Prin urmare, faptul că părinții te-au crescut nu este un fel de bunătate. Având în vedere acest lucru, se poate spune că părinții nu sunt creditorii tăi. Ei își îndeplinesc responsabilitatea față de tine. Indiferent cât din sângele inimii lor consumă pentru tine și câți bani cheltuiesc cu tine, nu ar trebui să-ți ceară să-i recompensezi, pentru că aceasta este responsabilitatea lor ca părinți. Întrucât este o responsabilitate și o obligație, ar trebui să fie gratis, iar ei nu ar trebui să ceară compensații. Crescându-te, părinții tăi doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația, iar acest lucru nu ar trebui să fie plătit și nu ar trebui să fie o tranzacție. Așadar, nu trebuie să-ți abordezi părinții și să-ți gestionezi relația cu ei conform ideii de a-i recompensa. Dacă îți tratezi părinții, îi răsplătești și-ți gestionezi relația cu ei conform acestei idei, acest lucru este inuman. În același timp, este posibil să te facă să fii reținut și legat de sentimentele tale trupești și îți va fi greu să ieși din aceste încurcături, în măsura în care s-ar putea chiar să-ți pierzi calea. Părinții nu sunt creditorii tăi, așa că nu ai nicio obligație să le adeverești toate așteptările. Nu ai nicio obligație să plătești prețul pentru așteptările lor. Ei pot să aibă propriile așteptări, dar tu trebuie să ai alegerile tale. Dumnezeu ți-a pregătit o cale în viață și ți-a rânduit un destin, iar aceste lucruri nu au absolut nicio legătură cu părinții tăi” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că faptul că părinții mei mi-au dat naștere, m-au crescut și m-au întreținut a fost o responsabilitate pe care trebuiau să și-o îndeplinească. Nu a fost bunătate și nu trebuia răsplătită. La fel ca păsările din regnul animal: când o pasăre-mamă își aduce la viață puii, îi hrănește și își riscă viața pentru a prinde hrană ca să-i crească. Când păsările tinere sunt în pericol, pasărea-mamă le va proteja cu disperare, apărându-și puii chiar dacă ea însăși este rănită. Grija și dragostea păsărilor-mame pentru puii lor provin pur și simplu din instinct. Același lucru este valabil și pentru oamenii care își cresc urmașii. Din momentul în care părinții mei mi-au dat naștere, ei au avut responsabilitatea de a mă crește și obligația de a avea grijă de mine. Crescându-mă, și-au îndeplinit responsabilitatea, iar eu nu le datorez nimic și nu trebuie să răsplătesc nimic. Fusesem influențată și condiționată de idei culturale tradiționale precum „Crește copii ca să aibă grijă de tine la bătrânețe” și „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva”. Consideram grija părinților față de mine drept o formă de bunătate și credeam că ar trebui să-i răsplătesc pentru că au plătit un preț și s-au consumat pentru mine, în așa măsură încât eram disperată să-mi sacrific restul vieții pentru asta. Eram pe deplin conștientă că nu mâncasem și nu băusem cuvintele lui Dumnezeu și nici nu-mi făcusem datoria în centrul de detenție timp de mai bine de doi ani, iar intrarea mea în viață rămăsese mult în urmă, așa că acum ar trebui să citesc cuvintele lui Dumnezeu și să-mi fac corespunzător datoria. Dar, când mă gândeam la părinții mei îngrijorați pentru mine și suferinzi, voiam doar să muncesc și să câștig bani pentru a-i recompensa cu o viață materială bună. Dacă nu ar fi fost pandemia, m-aș fi dus să muncesc ca să câștig bani. Ulterior, am plecat de acasă să-mi fac datoria, dar încă mă gândeam cum să-mi răsplătesc părinții. Toate gândurile mele erau legate de ideea de a-mi arăta recunoștința, de parcă puteam să-mi trăiesc restul vieții doar pentru a răsplăti bunătatea părinților mei. Sunt o ființă creată. Suflarea mi-a fost dată de Dumnezeu și El a fost Cel care m-a ocrotit până am ajuns la maturitate. În zilele de pe urmă, Dumnezeu mi-a dat și harul să vin înaintea Lui, ca să mă pot bucura de aprovizionarea cuvintelor Sale. Dumnezeu a plătit un preț uriaș pentru mine și ar trebui să-mi fac bine datoria pentru a-L mulțumi. Deși părinții mei au avut mare grijă de mine, nu aș fi în viață astăzi fără ocrotirea lui Dumnezeu. Este exact ca atunci când am urcat pe munte la paisprezece ani. Dacă nu ar fi fost ocrotirea lui Dumnezeu, aș fi căzut până la poalele muntelui și aș fi murit. Sunt cea mai îndatorată lui Dumnezeu, nu părinților mei. Nu ar trebui să trăiesc pentru a răsplăti bunătatea părinților, ci ar trebui să-mi fac bine datoria pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Când am înțeles asta, am putut să tratez corect dragostea și grija pe care mi le oferiseră părinții mei.

Mai târziu, am citit mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu: „În primul rând, cei mai mulți oameni aleg să plece de acasă pentru a-și îndeplini îndatoririle parțial din cauza circumstanțelor obiective cuprinzătoare, care îi obligă să-și părăsească părinții; nu le pot fi alături părinților lor, ca să aibă grijă de ei și să le țină de urât. Nu este vorba că au ales de bunăvoie să-și părăsească părinții; acesta este motivul obiectiv. În al doilea rând, subiectiv vorbind, pleci să-ți îndeplinești îndatoririle nu pentru a scăpa de responsabilitatea față de părinții tăi, ci datorită chemării lui Dumnezeu. Pentru a coopera cu lucrarea lui Dumnezeu, a-I accepta chemarea și a îndeplini îndatoririle unei ființe create, nu ai avut încotro și ți-ai părăsit părinții; nu le-ai putut rămâne alături pentru a le ține de urât și a avea grijă de ei. Nu i-ai părăsit ca să eviți responsabilitățile, nu-i așa? Să-i părăsești ca să-ți eviți responsabilitățile și să fii nevoit să-i părăsești pentru a răspunde chemării lui Dumnezeu și a-ți îndeplini îndatoririle – aceste lucruri nu au două naturi diferite? (Ba da.) În inima ta, ai atașamente și gânduri emoționale față de părinții tăi; sentimentele tale nu sunt lipsite de conținut. Dacă circumstanțele obiective o permit și ești capabil să le fii alături îndeplinindu-ți, în același timp, îndatoririle, atunci ai fi dispus să le fii alături, având grijă de ei în mod regulat și îndeplinindu-ți responsabilitățile. Dar din cauza circumstanțelor obiective, trebuie să-i părăsești; nu le poți rămâne alături. Nu este vorba că nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile de copil al lor, ci că nu poți. Nu este acest lucru diferit în natură? (Ba da.) Dacă ai fi plecat de acasă pentru a evita să fii devotat părinților și să-ți îndeplinești responsabilitățile, ar reprezenta o lipsă de devotament și de umanitate. Părinții tăi te-au crescut, dar abia aștepți să-ți întinzi aripile și să pleci repede pe cont propriu. Nu vrei să-ți vezi părinții și nu dai atenție când auzi că au întâmpinat vreo dificultate. Chiar dacă ai mijloacele să ajuți, n-o faci; pur și simplu te prefaci că nu auzi și îi lași pe ceilalți să spună orice doresc despre tine – pur și simplu nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile. Asta înseamnă să nu fii devotat părinților. Însă așa stau lucrurile acum? (Nu.) Mulți oameni și-au părăsit județele, orașele, provinciile sau chiar țările pentru a-și îndeplini îndatoririle; deja sunt departe de orașele lor natale. În plus, nu le este convenabil să-și contacteze familiile din diverse motive. Ocazional, se interesează de situația actuală a părinților lor, de la oamenii care au venit din același oraș natal și se simt ușurați când aud că părinții lor sunt sănătoși și se descurcă bine. De fapt, nu ești lipsit de devotament. Nu e vorba că ai ajuns în punctul în care îți lipsește umanitatea, în care nici măcar nu vrei să ai grijă de părinții tăi sau să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei. Din diverse motive obiective, nu ești capabil să-ți îndeplinești responsabilitatea, așadar nu ești lipsit de devotament. Acestea sunt cele două motive. Și mai există unul: dacă părinții tăi nu sunt tipul de oameni care te persecută în mod deosebit sau care te împiedică să crezi în Dumnezeu, dacă te sprijină în credința ta sau dacă sunt frați și surori care cred în El, ca tine, ei înșiși membri ai casei lui Dumnezeu, atunci care dintre voi nu se roagă în tăcere lui Dumnezeu când se gândește la părinții săi, în sinea lui? Care dintre voi nu-și încredințează părinții – împreună cu sănătatea, siguranța și toate necesitățile lor în viață – în mâinile lui Dumnezeu? Să-ți lași părinții în mâinile lui Dumnezeu este cea mai bună cale de a le arăta respect filial. Nu speri ca ei să înfrunte tot felul de dificultăți în viețile lor și nu speri să ducă o viață rea, să mănânce prost sau să aibă o sănătate precară. În adâncul inimii, cu siguranță speri că Dumnezeu îi va proteja și îi va ține în siguranță. Dacă au credință în Dumnezeu, speri să-și poată îndeplini propriile îndatoriri și, de asemenea, speri că pot rămâne fermi în mărturia lor. Asta înseamnă îndeplinirea responsabilităților umane; atât pot realiza oamenii cu propria umanitate. În plus, cel mai important este că, după ani de credință în Dumnezeu și după ascultarea atâtor adevăruri, cel puțin oamenii au această mică înțelegere și pătrundere: soarta omului este determinată de Ceruri, omul trăiește în mâinile lui Dumnezeu, iar a avea grija și protecția lui Dumnezeu este mult mai important decât preocupările, pietatea filială sau compania propriilor copii. Nu te simți ușurat că părinții tăi sunt în grija și sub protecția lui Dumnezeu? Nu trebuie să te îngrijorezi în privința lor. […] În orice caz, oamenii nu ar trebui să se simtă vinovați sau să aibă conștiința încărcată pentru că nu și-au putut îndeplini îndatoririle față de părinții lor, din cauză că au fost afectați de circumstanțe obiective. Aceste probleme și altele asemenea lor nu ar trebui să devină necazuri în viața de credință în Dumnezeu a oamenilor; ar trebui să se renunțe la ele. Când vine vorba despre aceste subiecte legate de îndeplinirea responsabilităților față de părinți, oamenii ar trebui să aibă aceste înțelegeri precise și nu ar trebui să se mai simtă constrânși” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au ajutat spiritul să obțină eliberarea și am înțeles ce înseamnă un comportament cu adevărat lipsit de pietate filială. Când copiii au în mod clar condiții să-și îngrijească părinții, dar le pasă doar de propria lor plăcere, sustrăgându-se de la responsabilitățile lor și ignorându-și părinții, aceasta este o lipsă de conștiință. Este lipsit de pietate filială. Dar incapacitatea mea de a avea grijă de părinții mei nu înseamnă că mă sustrag de la responsabilitățile mele și nici că nu vreau să-i cinstesc. Eu nu mă pot întoarce acasă din cauza persecuției PCC. În plus, părinții mei cred și ei în Dumnezeu, iar cea mai mare așteptare a lor de la mine nu este să le asigur bătrânețea sau să am grijă de ei pentru tot restul vieții lor, ci ca eu să cred în Dumnezeu, să-mi fac corespunzător datoria și să merg pe calea cea dreaptă în viață. Din acest motiv, nu trebuie să mă simt vinovată, iar să-mi fac bine datoria este cea mai mare mângâiere pe care aș putea să le-o ofer vreodată părinților mei. În același timp, am găsit în cuvintele lui Dumnezeu și o cale de practică și anume, să-mi încredințez părinții în mâinile lui Dumnezeu și să-L las să-i conducă, pentru că tovărășia și grija mea sunt doar o preocupare superficială și nu au niciun efect real. Este exact ca atunci când tata avea dureri de spate. Cel mult puteam să-i fac un masaj „gua sha” și să-i cumpăr niște plasturi medicinali. Dar când a avut angină, am fost neputincioasă și am putut doar să stau acolo fără să fac nimic, incapabilă să-i alin durerea câtuși de puțin. Fie că sunt sau nu cu părinții mei, ei se vor îmbolnăvi când trebuie să se îmbolnăvească și vor rămâne sănătoși când trebuie să rămână sănătoși. Nimic nu se va schimba doar pentru că sunt eu cu ei. Așadar, să-i încredințez în mâinile lui Dumnezeu este cea mai înțeleaptă alegere. Deși părinții mei suferă de unele boli acum, ei sunt împreună. Pot avea grijă unul de altul și pot avea părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu unul cu celălalt, așa că spiritele lor sunt vesele. Acesta este un lucru pe care nicio îngrijire sau bucurie materială nu îl poate înlocui și mă simt ușurată să-i încredințez lui Dumnezeu.

În trecut, eram vătămată și constrânsă de otrăvuri satanice și îi consideram pe părinții mei creditorii mei, simțindu-mă constant vinovată pentru că nu puteam să am grijă de ei. Acum, cuvintele lui Dumnezeu au eliberat lanțurile spiritului meu, astfel încât nu mai sunt constrânsă de bunătate. Îi mulțumesc lui Dumnezeu din adâncul inimii mele. Nu am mai putut să-mi contactez părinții de mult timp și nu știu ce mai fac. Însă, când mă gândesc cum îi va conduce Dumnezeu pe viitorul lor drum, inima mea se simte mult mai liniștită și sunt dispusă să-mi dedic timpul și energia datoriei mele. Slavă lui Dumnezeu!

Note de subsol:

a. „Gua sha” este o practică terapeutică tradițională chineză ce implică răzuirea pielii cu un instrument cu margini netede pentru a îmbunătăți circulația și a detensiona musculatura. Este adesea folosită pentru a calma durerea, inflamația și pentru a promova starea generală de bine.