de Xu Juan, China

M-am născut într-o familie de agricultori și nu eram prea înstăriți. Când aveam cinci ani, tata ne-a părăsit pentru a-și întemeia o nouă familie. Mama ne-a crescut singură pe mine, pe cei doi frați ai mei și pe sora mea. Ne bazam unii pe alții, iar viața era foarte grea. Pe atunci, nici eu, nici frații mei nu aveam o stare de sănătate prea bună și eram adesea bolnavi, mai ales eu, fiindcă eram cea mai slabă. Chiar și o răceală ușoară îmi provoca guturai, tuse și febră mare, iar mama mă ducea adesea la doctor cărându-mă în spate. Uneori, tușeam atât de tare noaptea, încât nu puteam dormi, iar mama stătea lângă mine până adormeam, înainte de a se întinde și ea să se odihnească. Orice mâncare bună aveam, mama nu mânca; în schimb, o păstra pentru mine și muncea neobosită în fiecare zi, făcând munci de tot felul pentru a aduna cu greu bani pentru educația noastră. Văzând cât de mult sacrificase mama pentru noi, m-am gândit în sinea mea: „Nu pot fi lipsită de conștiință. Când voi crește mare, trebuie să o cinstesc pe mama și să îi răsplătesc bunătatea.” Când am crescut și am câștigat niște bani, îi cumpăram adesea mamei haine și alte lucruri pentru a o cinsti. Simțeam că nu îi fusese ușor să ne crească și că ar trebui să o răsplătesc cum se cuvine. Într-o zi din 2008, am primit un telefon de la fratele meu, spunându-mi că mama fusese internată în spital după un accident de mașină. I-am cerut imediat șefului meu concediu pentru a avea grijă de mama la spital și m-am întors la muncă abia după ce ea și-a revenit aproape complet.

Câțiva ani mai târziu, eu și mama am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu. Șase luni mai târziu, am fost arestată pentru predicarea Evangheliei. După ce am fost eliberată, am plecat de acasă pentru a-mi face datoria, ca să pot evita supravegherea și urmărirea poliției. Odată, am primit o scrisoare de la o soră, care spunea că fratele meu mai mare se certa zilnic cu mama pentru că nu mă întorsesem acasă. Ba chiar postase online despre faptul că eu și mama credeam în Dumnezeu, iar poliția venise de mai multe ori la mine acasă să mă aresteze. După ce am citit scrisoarea, am fost foarte supărată. Încă de când eram copil, mama dăduse atât de mult pentru mine, însă eu nu o cinsteam și chiar o făcusem să îndure furia fratelui meu pentru a mă proteja. M-am simțit profund îndatorată mamei mele și am izbucnit în plâns. Uneori, mă gândeam: „Mama îmbătrânește cu fiecare an, iar fratele meu continuă să se certe cu ea și să o supere. Ce se va întâmpla dacă într-o zi mama se îmbolnăvește grav și ajunge la pat?” Gândindu-mă la aceste lucruri, mă simțeam supărată o vreme și mă consideram o fiică nerecunoscătoare, lipsită de conștiință. Mă simțeam adesea tulburată și nu mă puteam liniști ca să-mi fac datoria. Mi-am dat seama că mă lăsam pradă sentimentelor, așa că am mâncat și am băut câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu, iar starea mea s-a îmbunătățit întrucâtva.

Într-o zi din mai 2021, am primit o scrisoare de acasă. Spunea că mama suferea de cancer la sân și avea nevoie urgentă de bani pentru spitalizare și operație și că, după operație, ar mai avea nevoie de patru ședințe de chimioterapie și de șaptesprezece de radioterapie. Cumnatele mele au spus că, dacă nu mă întorc acasă, ele nu vor contribui cu niciun ban și nici nu vor avea grijă de mama. După ce am citit scrisoarea, lacrimile au început să-mi curgă pe față și m-am gândit: „Cum a putut mama să se îmbolnăvească atât de grav? Să fie oare pentru că a muncit prea mult acasă? Dacă nu mă întorc acasă și ea nu primește tratament la timp și se întâmplă ceva rău, nu ar fi vina mea?” M-am gândit la faptul că mama muncise din răsputeri ca să aibă grijă de mine și să mă crească până la maturitate. Acum, că avea cancer, dacă nu mă întorceam acasă să am grijă de ea în acest moment critic, nu ar fi fost o dovadă rușinoasă de nerecunoștință din partea mea și nu ar fi arătat că sunt cu adevărat lipsită de conștiință? Mai mult, dacă nu mă întorceam acasă, ce ar fi spus rudele și vecinii despre mine? Cu siguranță m-ar fi numit o nemernică ingrată și ar fi spus lucruri precum: „Mama ta te-a crescut și acum nici măcar nu-ți pasă de ea? Nu ai nicio conștiință?” M-am gândit și la cât de gravă era starea mamei. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu mă întorceam acasă, boala ei nu era tratată la timp și murea? Atunci nu aș mai fi văzut-o niciodată. M-am simțit extrem de tristă și îmi doream să pot zbura ca să fiu alături de ea chiar atunci. Dar fusesem o dată arestată de poliție și trădată de fratele meu mai mare, așa că ce aș fi făcut dacă m-aș fi întors acasă și aș fi fost arestată? În plus, nu puteam pur și simplu să-mi abandonez datoria ca să mă întorc acasă! Uneori, când vedeam frați și surori din jurul meu care puteau merge acasă să-și viziteze părinții, nu puteam să nu mă plâng în sinea mea: „De ce a îngăduit Dumnezeu ca PCC să mă aresteze? Dacă nu ar fi existat niciun pericol, nu aș fi putut și eu să merg acasă să am grijă de mama? Dacă nu aș fi plecat de acasă ca să-mi fac datoria, PCC nu m-ar fi vânat acum și aș fi putut să mă întorc acasă chiar în acest moment.” Eram atât de tulburată de această problemă, încât nu mă puteam concentra asupra datoriei mele. Știam că, dacă starea mea nu se schimba, n-aveam să fiu capabilă să-mi îndeplinesc datoria, așa că mi-am expus starea înaintea lui Dumnezeu, rugându-L să mă conducă să ies din sentimentele mele de afecțiune. M-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Măsura în care trebuie să sufere un individ și distanța pe care trebuie să o parcurgă pe calea lui sunt rânduite de Dumnezeu și că nimeni nu poate ajuta cu adevărat pe altcineva” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Calea… (6)”]. Meditând la cuvintele lui Dumnezeu, inima mi s-a luminat puțin. Boala gravă a mamei fusese îngăduită de Dumnezeu și aceasta era suferința pe care era menită să o îndure. Chiar dacă m-aș fi întors acasă, nu aș fi putut prelua suferința ei și trebuia să privesc corect boala mamei mele. Dacă Dumnezeu predestinase ca durata de viață a mamei mele să fi ajuns la sfârșit, atunci întoarcerea acasă nu ar fi schimbat nimic. Dacă Dumnezeu nu îngăduise ca ea să moară, atunci indiferent cât de gravă ar fi devenit boala ei, nu ar fi murit. M-am gândit la un articol cu o mărturie bazată pe experiență pe care îl citisem înainte. În el, o soră în vârstă fusese diagnosticată cu cancer. Primise toate tratamentele, dar starea ei nu se îmbunătățise deloc, iar spitalul chiar emisese o notificare de stare critică. Copiii și rudele ei credeau cu toții că nu va supraviețui, dar, în mod neașteptat, după ce sora s-a rugat, s-a bizuit pe Dumnezeu și Și-a încredințat viața și moartea Lui, a reușit să supraviețuiască. Experiența acestei surori m-a inspirat și am înțeles că trebuia să o încredințez pe mama în mâinile lui Dumnezeu. Dându-mi seama de acest lucru, m-am simțit puțin mai calmă în sinea mea. După ceva timp, am primit o scrisoare de la mama, în care scria că, în timp ce fusese bolnavă, cele două soții ale verilor mei mai mari și cumnata mea avuseseră grijă de ea pe rând la spital. A mai spus că suferise o operație și că se recupera bine. Mi-a spus să nu-mi fac griji pentru ea și să-mi fac datoria cum se cuvine. Aflând acestea, am fost profund mișcată, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Inima mea era plină de recunoștință față de Dumnezeu.

Am reflectat adesea după aceasta. Știusem că ar fi trebuit să îndeplinesc datoria unei ființe create, dar de ce nu puteam renunța la problema neputinței de a-mi cinsti mama și mă simțeam mereu vinovată față de ea? M-am gândit chiar să renunț la datoria mea și să-L trădez pe Dumnezeu. Abia mai târziu, când am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, am dobândit o oarecare înțelegere a problemei mele. Dumnezeu Atotputernic spune: „Din cauza condiționării culturii tradiționale chineze, în noțiunile tradiționale ale chinezilor, ei cred că oamenii ar trebui să respecte pietatea filială față de părinții lor. Cine nu respectă pietatea filială nu este un copil devotat părinților. Aceste idei au fost insuflate oamenilor încă din copilărie și, practic, sunt predate în fiecare gospodărie, precum și în fiecare școală și în societate, în general. Când capul unei persoane a fost umplut cu astfel de lucruri, ea crede că «Pietatea filială este mai importantă decât orice. Dacă nu aș respecta-o, nu aș fi o persoană bună – nu aș fi un copil devotat și aș fi învinuit de societate. Aș fi o persoană lipsită de conștiință.» Este corectă această părere? Oamenii au văzut foarte multe adevăruri exprimate de Dumnezeu – a cerut Dumnezeu ca o persoană să manifeste pietate filială față de părinții săi? Este acesta unul dintre adevărurile pe care credincioșii în Dumnezeu trebuie să le înțeleagă? Nu, nu este. Dumnezeu doar a avut părtășie cu privire la câteva principii. Pe baza cărui principiu cuvintele lui Dumnezeu le cer oamenilor să-i trateze pe ceilalți? Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere. […] Satana folosește acest fel de cultură tradițională și aceste noțiuni de moralitate pentru a-ți înrobi gândurile, mintea și inima, făcându-te incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu; ai fost stăpânit de aceste lucruri ale Satanei și făcut incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu. Când vrei să practici cuvintele lui Dumnezeu, aceste lucruri provoacă tulburări în tine, te fac să te opui adevărului și cerințelor lui Dumnezeu și te fac incapabil să scapi de jugul culturii tradiționale. După ce te lupți o vreme, faci un compromis: preferi să crezi că noțiunile tradiționale ale moralității sunt corecte și în acord cu adevărul, așa că respingi cuvintele lui Dumnezeu sau te lepezi de ele. Nu accepți cuvintele lui Dumnezeu drept adevărul și nu ți se pare ceva neobișnuit să fii mântuit, simțind că încă trăiești în această lume și poți supraviețui doar bazându-te pe aceste lucruri. Incapabil să înduri acuzațiile societății, ai alege mai degrabă să renunți la adevăr și la cuvintele lui Dumnezeu, abandonându-te noțiunilor tradiționale ale moralității și influenței Satanei, preferând să-L ofensezi pe Dumnezeu și să nu practici adevărul. Spune-Mi, nu este deplorabil omul? Nu are el nevoie de mântuirea de la Dumnezeu? Unii oameni cred de mulți ani în Dumnezeu, dar tot nu au discernământ în ceea ce privește chestiunea pietății filiale. Ei chiar nu înțeleg adevărul. Nu pot niciodată să treacă de această barieră a relațiilor lumești; nu au nici curajul, nici credința, cu atât mai puțin hotărârea interioară, deci nu pot să-L iubească pe Dumnezeu și să asculte de El” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Meditând la cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că Satana folosește educația primită la școală și influența familiei pentru a ne sădi adânc idei tradiționale precum: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva” și „Nu călători departe, cât timp părinții tăi mai sunt în viață”. Credeam că a da dovadă de pietate filială față de părinți era de maximă importanță și că a nu fi pios față de părinți însemna că o persoană era nerecunoscătoare, lipsită de umanitate și condamnată de propria conștiință. Am trăit conform acestor idei tradiționale și am crezut că, pe măsură ce am crescut, mama făcuse cele mai multe sacrificii pentru mine, față de alții, că trebuia să o răsplătesc pentru grija ei ocrotitoare și că, dacă nu o răsplăteam, aș fi fost nefilială și lipsită de conștiință și de umanitate. Mai ales după ce mama a fost diagnosticată cu cancer, în inima mea, pur și simplu nu o puteam lăsa deoparte. Simțeam că, de vreme ce mama mă îngrijise cu meticulozitate când eram bolnavă în copilărie, acum, când era bolnavă, ar trebui să-i fiu alături și să o îngrijesc cu aceeași atenție, altfel, mama m-ar fi crescut în zadar. Așa că am vrut să alerg la ea și să o duc la spital pentru tratament. Fiindcă eram vânată de poliție, nu mă puteam întoarce acasă să am grijă de mama, așa c-am început să mă plâng de ce trebuia să fiu vânată de poliție și chiar am regretat că plecasem să-mi fac datoria. Aceste stări incorecte erau cauzate de faptul că eram înrobită de ideile și părerile Satanei și, dacă nu le corectam, riscam să-L trădez pe Dumnezeu în orice moment.

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am învățat cum să privesc corect grija ocrotitoare a mamei mele. Dumnezeu Atotputernic spune: „Să vorbim despre felul în care ar trebui să fie interpretată afirmația: «Părinții nu sunt creditorii tăi.» Părinții nu sunt creditorii tăi – nu este o realitate? (Ba este.) Întrucât este o realitate, se cuvine să explicăm chestiunile implicate în această afirmație. Să analizăm următoarea chestiune: părinții ți-au dat viață. Cine a ales ca ei să-ți dea viață: tu sau părinții tăi? Cine a ales pe cine? Dacă privești acest lucru din perspectiva lui Dumnezeu, răspunsul este: niciunul din voi. Nici tu, nici părinții tăi nu au ales ca ei să-ți dea viață. Dacă te uiți la rădăcina acestei chestiuni, ea a fost predestinată de Dumnezeu. Pentru moment, vom lăsa deoparte acest subiect, deoarece oamenilor le este ușor să înțeleagă această chestiune. Din perspectiva ta, te-ai născut în mod pasiv la părinții tăi, fără să ai de ales în privința aceasta. Din perspectiva părinților tăi, ți-au dat viață prin voința lor independentă, nu-i așa? Cu alte cuvinte, lăsând deoparte predestinarea de la Dumnezeu, când vine vorba despre chestiunea nașterii tale, părinții tăi au fost cei care au avut toată puterea. Au ales să-ți dea viață și au luat toate deciziile. Nu ai ales ca ei să-ți dea viață, te-ai născut pasiv la ei și nu ai avut de ales în chestiunea aceasta. Așadar, întrucât părinții tăi au avut toată puterea și au ales să-ți dea viață, au o obligație și o responsabilitate să te crească, să te facă om mare, să-ți ofere o educație, hrană, haine și bani – aceasta este responsabilitatea și obligația lor și este ceea ce se cuvine să facă. Întrucât tu ai fost mereu pasiv de-a lungul perioadei în care te-au crescut, nu ai avut dreptul să alegi – a trebuit să fii crescut de ei. Întrucât erai mic, nu aveai capacitatea să te crești singur, nu ai avut de ales decât să te lași crescut, în mod pasiv, de părinții tăi. Ai fost crescut în modul ales de părinții tăi; dacă îți dădeau mâncare și băutură bună, atunci consumai mâncare și băutură bună. Dacă părinții îți ofereau un mediu de viață în care supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice, atunci supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice. În orice caz, când te creșteau, tu erai pasiv, iar părinții tăi își îndeplineau responsabilitatea. E ca și cum ar avea grijă de o floare. Întrucât vor să aibă grijă de o floare, ar trebui să îi pună îngrășământ, să o ude și să se asigure că primește lumina soarelui. Așadar, în ceea ce privește oamenii, indiferent dacă părinții te-au crescut cu meticulozitate sau cu multă grijă, în orice caz, ei doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația. Indiferent de motivele pentru care te-au crescut, a fost responsabilitatea lor – pentru că ți-au dat viață, ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru tine. Având în vedere acest lucru, poate fi considerat bunătate tot ce au făcut ei pentru tine? Nu poate, nu? (Nu.) […] În orice caz, crescându-te, părinții tăi îndeplinesc o responsabilitate și o obligație. Să te crească până la maturitate este obligația și responsabilitatea lor, iar asta nu se poate numi bunătate. Dacă nu poate fi considerată bunătate, atunci nu este un lucru de care se cuvine să te bucuri? (Ba da.) Acesta este un fel de drept de care ar trebui să te bucuri. Ar trebui să fii crescut de părinții tăi, pentru că, înainte să ajungi la maturitate, rolul pe care îl joci este acela de copil care este crescut. Prin urmare, părinții tăi pur și simplu îndeplinesc un fel de responsabilitate față de tine, iar tu doar o primești, dar cu siguranță nu primești har sau bunătate de la ei. Pentru fiecare creatură vie, să facă și să aibă grijă de copii, să se reproducă și să crească următoarea generație este un fel de responsabilitate. De exemplu, păsările, vacile, oile și chiar tigrii trebuie să aibă grijă de puii lor, după ce se reproduc. Nu există viețuitoare care nu-și cresc puii. Este posibil să existe câteva excepții, dar nu sunt multe. Este un fenomen natural în existența viețuitoarelor, este un instinct și nu poate fi atribuit bunătății. Acestea doar se supun unei legi pe care Creatorul a stabilit-o pentru animale și pentru omenire. Prin urmare, faptul că părinții te-au crescut nu este un fel de bunătate. Având în vedere acest lucru, se poate spune că părinții nu sunt creditorii tăi. Ei își îndeplinesc responsabilitatea față de tine. Indiferent cât efort depun și câți bani cheltuiesc pentru tine, nu ar trebui să-ți ceară să-i recompensezi, pentru că aceasta este responsabilitatea lor ca părinți. Întrucât este o responsabilitate și o obligație, ar trebui să fie gratis, iar ei nu ar trebui să ceară compensații. Crescându-te, părinții tăi doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația, iar acest lucru nu ar trebui să fie plătit și nu ar trebui să fie o tranzacție. Așadar, nu trebuie să-ți abordezi părinții și să-ți gestionezi relația cu ei conform ideii de a-i recompensa. Dacă îți tratezi părinții, îi răsplătești și-ți gestionezi relația cu ei conform acestei idei, acest lucru este inuman. În același timp, este posibil să te facă să fii reținut și legat de sentimentele tale trupești și îți va fi greu să ieși din aceste încurcături, în măsura în care s-ar putea chiar să-ți pierzi calea” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să-mi dau seama că sentimentele mele de îndatorare față de mama și incapacitatea de a-mi face datoria cu inima împăcată proveneau din faptul că o consideram pe mama creditoarea mea. Credeam că trebuia să-i restitui integral tot ce îmi oferise, așa că purtam mereu această povară a recunoștinței și, ori de câte ori nu reușeam să am grijă de mama, mă simțeam datoare față de ea. Mai ales acum, când mama avea cancer, mă gândeam că, dacă ar fi murit, nu aș fi putut niciodată să-i răsplătesc pe deplin bunătatea în timpul vieții mele. În realitate, faptul că mama era bună cu mine și că avea grijă de mine însemna că își îndeplinea responsabilitatea și datoria de mamă. Dându-mi naștere, ea avea obligația să mă crească până la maturitate, iar aceasta nu era considerată o dovadă de bunătate. Așa cum animalele trebuie să-și îngrijească puii după naștere, acesta este un instinct al lor și parte din predestinarea lui Dumnezeu. La fel, dacă ții pisici sau câini acasă, ca stăpân al lor, ești responsabil pentru hrana, apa și nevoile lor zilnice. Acestea nu sunt dovezi de bunătate, ci doar îndeplinirea responsabilității. De asemenea, viața mea vine de la Dumnezeu și Dumnezeu este Cel care mi-a dat această suflare de viață și care veghează asupra mea și mă ocrotește până în ziua de azi. Mi-am amintit că am fost de câteva ori la un pas să fiu lovită de mașini, dar, sub ocrotirea lui Dumnezeu, am scăpat mereu nevătămată. Altă dată, iubitul meu de după divorț nu mă lăsa să am grijă de copilul meu și, când am refuzat să-l ascult, a încercat să mă omoare sugrumându-mă. În timp ce făcea asta, L-am chemat neîncetat pe Dumnezeu și am reușit să-l împing laoparte, scăpând în cele din urmă de pericol. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Odată ce Dumnezeu a ales o familie pentru tine, El alege apoi data la care te vei naște. După aceea, Dumnezeu te veghează când te naști și vii, plângând, în lume. El veghează nașterea ta, te privește în timp ce rostești primele cuvinte, te privește când te poticnești și faci primii tăi pași, învățând cum să mergi. Faci întâi un pas și apoi altul – iar acum poți să alergi, să sari și să-ți exprimi sentimentele… Pe măsură ce omul crește, privirea Satanei este fixată asupra fiecăruia dintre ei, ca un tigru care-și pune ochii pe pradă. Dar, făcându-Și lucrarea, Dumnezeu nu a suferit niciodată vreo limitare din partea oamenilor, a evenimentelor sau lucrurilor, a spațiului sau timpului; El face ceea ce ar trebui și ceea ce este cuvenit. În procesul de creștere, poți întâmpina multe lucruri care nu sunt pe placul tău, precum și boli și frustrări. Dar, pe măsură ce mergi pe acest drum, viața și viitorul tău sunt strict în grija lui Dumnezeu. El îți dă o garanție adevărată care să dureze toată viața, pentru că El este chiar lângă tine, păzindu-te și având grijă de tine” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VI”). Prin experiențe personale, cuvintele lui Dumnezeu s-au adeverit și mai mult în inima mea. De la naștere și până acum, cu adevărat Dumnezeu a fost Cel care m-a ocrotit în secret. Dumnezeu a plătit prețul sângelui inimii Sale pentru mine, totuși eu nu I-am fost recunoscătoare și, în schimb, m-am lăsat copleșită de sentimentele mele de vinovăție față de mama și nu am dat dovadă de loialitate în datoria mea, ceea ce a afectat progresul lucrării. Toate acestea izvorau din incapacitatea mea de a privi corect grija ocrotitoare a mamei.

În timpul devoționalelor mele, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Cei mai mulți oameni aleg să plece de acasă pentru a-și îndeplini îndatoririle parțial din cauza circumstanțelor obiective cuprinzătoare, care îi obligă să-și părăsească părinții; nu le pot fi alături părinților lor, ca să aibă grijă de ei și să le țină de urât. Nu este vorba că au ales de bunăvoie să-și părăsească părinții; acesta este motivul obiectiv. În al doilea rând, subiectiv vorbind, pleci să-ți îndeplinești îndatoririle nu pentru că ai vrut să-ți părăsești părinții și să scapi de responsabilitățile tale, ci datorită chemării lui Dumnezeu. Pentru a coopera cu lucrarea lui Dumnezeu, a-I accepta chemarea și a îndeplini îndatoririle unei ființe create, nu ai avut încotro și ți-ai părăsit părinții; nu le-ai putut rămâne alături pentru a le ține de urât și a avea grijă de ei. Nu i-ai părăsit ca să eviți responsabilitățile, nu-i așa? Să-i părăsești ca să-ți eviți responsabilitățile și să fii nevoit să-i părăsești pentru a răspunde chemării lui Dumnezeu și a-ți îndeplini îndatoririle – aceste lucruri nu au două naturi diferite? (Ba da.) În inima ta, ai atașamente și gânduri emoționale față de părinții tăi; sentimentele tale nu sunt lipsite de conținut. Dacă circumstanțele obiective o permit și ești capabil să le fii alături îndeplinindu-ți, în același timp, îndatoririle, atunci ai fi dispus să le fii alături, având grijă de ei în mod regulat și îndeplinindu-ți responsabilitățile. Dar din cauza circumstanțelor obiective, trebuie să-i părăsești; nu le poți rămâne alături. Nu este vorba că nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile de copil al lor, ci că nu poți. Nu este acest lucru diferit în natură? (Ba da.) Dacă ai fi plecat de acasă pentru a evita să fii devotat părinților și să-ți îndeplinești responsabilitățile, ar reprezenta o lipsă de devotament și de umanitate. Părinții tăi te-au crescut, dar abia aștepți să-ți întinzi aripile și să pleci repede pe cont propriu. Nu vrei să-ți vezi părinții și nu dai atenție când auzi că au întâmpinat vreo dificultate. Chiar dacă ai mijloacele să ajuți, n-o faci; pur și simplu te prefaci că nu auzi și îi lași pe ceilalți să spună orice doresc despre tine – pur și simplu nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile. Asta înseamnă să nu fii devotat părinților. Însă așa stau lucrurile acum? (Nu.) Mulți oameni și-au părăsit județele, orașele, provinciile sau chiar țările pentru a-și îndeplini îndatoririle; deja sunt departe de orașele lor natale. În plus, nu le convine să păstreze legătura cu familiile lor, din diverse motive. Ocazional, se interesează de situația actuală a părinților lor, de la oamenii care au venit din același oraș natal și se simt ușurați când aud că părinții lor sunt încă sănătoși și se descurcă bine. De fapt, nu ești lipsit de devotament; nu ai ajuns în punctul în care îți lipsește umanitatea, în care nici măcar nu vrei să ai grijă de părinții tăi sau să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei. Din diverse motive obiective, trebuie să faci această alegere, așadar nu ești lipsit de devotament” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. Meditând la cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că nimeni nu vine pe lume ca să trăiască pentru părinții săi, că fiecare are propria misiune de îndeplinit și că, în calitate de ființă creată, am îndatoriri pe care trebuie să le fac. Faptul că în ultimii ani mi-am făcut datoria departe de casă însemna că îmi îndeplineam responsabilitățile și îndatoririle de ființă creată, iar acest lucru era absolut firesc și justificat. În plus, din cauza circumstanțelor, a trebuit să plec de acasă și de lângă mama, deoarece eram vânată de poliție. Aceasta nu înseamnă că sunt nefilială. Totuși, am crezut mereu că faptul de a nu putea avea grijă de mama mea cât timp era bolnavă însemna că sunt lipsită de umanitate și nefilială. Dar această perspectivă a mea nu era aliniată la adevăr. A fi cu adevărat lipsit de umanitate și nefilial înseamnă că o persoană, deși are mijloacele să-și îngrijească părinții, refuză să o facă, neglijându-i complet sau chiar considerându-i poveri. Aceasta înseamnă a te sustrage de la responsabilitate și a fi cu adevărat lipsit de umanitate și rușinos de nefilial. Reflectând la propriul comportament, am văzut că, atunci când circumstanțele au permis în trecut, am îngrijit-o pe mama cu atenție după accidentul ei de mașină și că am fost, de asemenea, grijulie și atentă față de ea când eram acasă, îndeplinindu-mi responsabilitățile de fiică. Acum mama avea cancer și nu mă puteam întoarce acasă pentru că poliția încă mă vâna. Dacă aș fi riscat să mă întorc, aș fi putut fi arestată, caz în care nu numai că nu aș fi putut avea grijă de mama, dar aș fi pierdut și ocazia de a-mi face datoria. Dându-mi seama de acest lucru, nu m-am mai simțit vinovată pentru că nu am putut avea grijă de mama.

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă nu ți-ai fi părăsit căminul ca să-ți îndeplinești datoria în altă parte și ai fi rămas alături de părintele tău, l-ai fi putut împiedica să se îmbolnăvească? (Nu.) Poți controla dacă părinții tăi trăiesc sau mor? Poți controla dacă sunt bogați sau săraci? (Nu.) Orice boală vor face părinții tăi, nu va fi pentru că s-au epuizat crescându-te sau pentru că le-a fost dor de tine; cu siguranță nu vor contracta din cauza ta niciuna dintre aceste boli majore, grave și posibil fatale. Aceea este soarta lor și nu are nicio legătură cu tine. Indiferent cât de filial ești, tot ce poți realiza este să le reduci puțin suferința și poverile trupești, dar au vreo legătură cu tine momentul în care se îmbolnăvesc, ce boală fac, când și unde mor? Nu, nu au” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Meditând la cuvintele lui Dumnezeu, am dobândit o oarecare înțelegere a suveranității Sale. Chiar dacă nu aș fi plecat de acasă să-mi fac datoria și aș fi stat cu mama să am grijă de ea, nu aș fi putut garanta că nu s-ar fi îmbolnăvit. Câtă suferință sau ce obstacole trebuie să experimenteze fiecare persoană este dincolo de controlul uman, iar soarta unei persoane este în întregime în mâinile lui Dumnezeu. De exemplu, mama mea are peste 60 de ani acum și este normal să ai probleme de sănătate la această vârstă. Chiar dacă m-aș întoarce acasă să am grijă de ea, să o copleșesc cu atenție și să-i pregătesc mâncare bună, aceasta i-ar oferi cel mult o oarecare alinare spirituală, dar nu aș putea prelua deloc din durerea bolii ei pentru ea. M-am gândit la cum unii copii sunt deosebit de filiali față de părinții lor, aducându-i să locuiască cu ei acasă și îngrijindu-i cu atenție, dar părinții lor tot se îmbolnăvesc. Aceasta arată că părinții nu vor rămâne neapărat sănătoși doar pentru că au copiii în preajmă, nici prezența copiilor alături nu le va asigura recuperarea în urma bolii. Aceste probleme sunt complet determinate de suveranitatea și de predestinarea lui Dumnezeu. De exemplu, când mama mea a fost diagnosticată cu cancer de data aceasta, părea grav și era incert dacă se putea vindeca, iar cumnatele mele chiar au spus cu asprime că, dacă nu mă întorc acasă, ele nu vor plăti pentru tratamentul mamei. Totuși, în cele din urmă, soția fratelui meu mai mic și soțiile celor doi veri ai mei mai mari au fost cele care au contribuit cu bani și au avut grijă pe rând de mama în spital. Nu numai că starea mamei nu s-a înrăutățit, dar și-a și revenit foarte bine. Asta mi-a arătat că oamenii într-adevăr nu-și pot controla soarta și că totul este în mâinile lui Dumnezeu. Trebuia să renunț la grijile mele pentru mama și să I-o încredințez lui Dumnezeu.

Într-o zi din noiembrie 2023, am primit o scrisoare de la mama. Spunea: „Fratele tău mi-a cumpărat o casă nouă și îl ajut să aibă grijă de copilul lui în timp ce îmi fac datoria. Sunt și eu sănătoasă, așa că ar trebui să-ți faci datoria cu inima împăcată.” Doar citirea acestor câteva rânduri din partea mamei m-a făcut să plâng de bucurie. Nu mă așteptasem niciodată ca ea să continue să trăiască atât de bine chiar și fără mine alături, având grijă de ea, și că își făcea chiar și datoria. Acest lucru mi-a întărit hotărârea și am știut că, indiferent dacă voi putea sau nu să mă întorc acasă sau să o mai văd pe mama, nu mă mai puteam simți vinovată pentru că nu puteam avea grijă de ea, și am decis să-mi liniștesc inima pentru a-mi îndeplini datoria. Acesta este scopul pe care ar trebui să-l urmăresc toată viața.

Prin aceste experiențe, am văzut cât de profund eram înrobită de ideile tradiționale de pietate filială față de părinții mei și că, ori de câte ori apăreau circumstanțe nefavorabile, aceste idei mă împiedicau să practic adevărul și să-mi fac datoria. Îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu a fost cea care mi-a permis să dobândesc discernământ față de aceste idei tradiționale, să nu mai fiu influențată și constrânsă de ele și să-mi pot statornici inima în datoria mea. Acestea au fost rezultate obținute prin cuvintele lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!