de Xu Zhen, China

Părinții mei m-au iubit întotdeauna foarte mult, încă de când eram mică, și au trudit fizic ca să ne țină pe mine și pe fratele meu la școală. Văzându-i că muncesc din greu de dimineața până seara, mi-am zis: „Când voi crește, trebuie să câștig mulți bani ca să pot să le ofer părinților mei o viață mai bună.” După ce am început să muncesc, le-am trimis părinților mei toți banii pe care îi câștigam, sperând să le îmbunătățesc calitatea vieții. Mai târziu, am ajuns să accept lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă și le-am împărtășit Evanghelia părinților mei, dar tatăl meu a încetat să creadă, deoarece îi era teamă că va fi persecutat de marele balaur roșu. Totuși, mama mea a continuat să mă sprijine în datoria mea și m-a ajutat să am grijă de copilul meu. Simțeam că părinții mei făcuseră foarte mult pentru mine și, de fiecare dată când mergeam acasă să-i vizitez, încercam să-i ajut la treburi cât de mult puteam și să le arăt respectul meu filial, ceea ce mă făcea să mă simt mai în largul meu. În iunie 2022, poliția a început să mă urmărească din pricina evanghelismului meu și, după aceea, nu m-am mai putut întoarce acasă să-mi văd părinții și copilul. M-am îngrijorat și pentru că părinții mei erau bătrâni și cu o stare de sănătate precară și că, dacă se îmbolnăveau, nu era nimeni acolo care să-i îngrijească. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că viața unei persoane e în întregime rânduită de El și că Dumnezeu e suveran și peste destinul părinților mei, așa că i-am încredințat pe părinții mei lui Dumnezeu, iar starea mea nu era afectată prea mult, ceea ce mi-a permis să-mi fac datoria în mod normal.

La finalul lui noiembrie 2022, am primit o scrisoare de la o soră, în care spunea că mama era la spital, în stare critică. În scrisoare nu se menționa ce boală avea și am fost foarte îngrijorată, neștiind acest lucru sau care era starea ei. Am vrut foarte mult să mă întorc să-mi vizitez mama. Dar apoi m-am gândit la faptul că poliția încă mă urmărea, la cât de ocupată eram gestionând urmările neplăcute din numeroase biserici care se confruntau cu arestări și la faptul că plecarea mea ar fi întârziat lucrarea bisericii. Eram foarte confuză, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, lăsând în seama Lui boala mamei. Pe la mijlocul lui mai 2023, am primit o scrisoare de acasă, în care se spunea că mama murise în urma unui infarct în anul precedent și că tata murise și el din cauza unei crize de astm cu câteva zile în urmă. Aceste vești neașteptate au fost prea greu de îndurat. Când m-am gândit la cât de repede se stinseseră și la faptul că nu mai aveam părinți, m-a cuprins un val de durere și nu m-am mai putut opri din plâns. M-am gândit la faptul că nu fusesem acolo să am grijă de ei când erau bolnavi și că nu-i mai văzusem pentru ultima dată înainte să moară. Am simțit că, probabil, fuseseră foarte triști și dezamăgiți de mine ca fiică și că rudele mele probabil că mă numeau o fiică nefilială sau o nenorocită nerecunoscătoare. M-am simțit așa de slabă, că tot ce puteam face era să plâng. Când am mers în camera mea să mă culc, aveam capul plin de imagini cu părinții mei. Zâmbetele lor, bunătatea lor față de mine și scene din viața noastră împreună se derulau în mintea mea ca un film, din nou și din nou. M-am gândit la cât de greu le fusese părinților mei să mă crească, la cum trudiseră fizic ca să mă țină în școală și la cum mama mă ajutase și avusese grijă de copilul meu când eu îmi îndeplineam îndatoririle departe de casă. Am simțit că le datoram așa de mult pentru orice lucru mărunt pe care-l făcuseră pentru mine. M-a durut atât de mult, ba chiar m-am gândit că, dacă nu mi-aș fi îndeplinit datoria și, în schimb, aș fi lucrat ca să câștig bani, i-aș fi putut ajuta cu cheltuielile de zi cu zi, le-aș fi dat bani pentru tratamentul medical când erau bolnavi și poate că nu ar fi murit așa de curând. Când m-am gândit la toți anii în care nu fusesem lângă ei ca să-i îngrijesc și cum nu îmi îndeplinisem responsabilitățile de fiică, m-am simțit ca o păcătoasă și am simțit că le datorez foarte mult! În acele zile, am fost într-o stare foarte deznădăjduită, incapabilă să mănânc sau să dorm, trăind în vină și durere. Deși îmi făceam încă datoria, inima mea era profund tulburată. Îmi lipsea și simțul poverii pentru a urmări lucrarea de evanghelizare de care eram responsabilă, iar lucrarea mea era, de asemenea, afectată. Îndurerată, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, părinții meu au murit, iar eu sunt foarte îndurerată și chinuită. Te rog, ajută-mă și ferește-mi inima de tulburare.” După rugăciune, m-am simțit ceva mai împăcată. Mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu despre cum să faci față morții părinților tăi, așa că le-am căutat ca să le citesc.

Dumnezeu Atotputernic spune: „Când vine vorba despre moartea părinților lor, oamenii ar trebui să aibă, de asemenea, o atitudine corectă și rațională. […] Atunci, înainte să se întâmple asta, cum ar trebui să rezolvi lovitura neașteptată pe care o vei primi, astfel încât să nu aibă un impact asupra felului în care îți îndeplinești datoria sau asupra căii pe care mergi, să nu interfereze cu ele sau să nu le afecteze? Mai întâi, să vedem ce anume înseamnă moartea și a-și pierde viața – nu înseamnă că o persoană părăsește lumea aceasta? (Ba da.) Înseamnă că viața pe care o are o persoană, care are o prezență fizică, este înlăturată din lumea materială pe care o pot vedea ființele omenești și dispare. Acea persoană continuă apoi să trăiască în altă lume, în altă formă. Faptul că viețile părinților tăi dispar înseamnă că relația pe care o ai cu ei în lumea aceasta s-a destrămat, a dispărut și s-a încheiat. Ei trăiesc în altă lume, în alte forme. Cât despre felul în care viețile lor vor continua în acea altă lume, dacă se vor întoarce în această lume, te vor reîntâlni sau vor avea vreun fel de relație trupească sau vreun fel de legături emoționale cu tine, acest lucru este predestinat de Dumnezeu și nu are nicio legătură cu tine. În concluzie, dispariția lor înseamnă că misiunea lor în această lume s-a încheiat, iar în urma lor s-a pus punct. Misiunile lor în această viață și în această lume s-au încheiat, așa că și relația ta cu ei s-a încheiat. În ceea ce privește dacă se vor reîncarna în viitor sau dacă se vor confrunta cu vreun fel de pedeapsă și restricție, sau cu vreun fel de tratare și rânduieli în cealaltă lume, are asta ceva de-a face cu tine? Poți decide tu asta? Nu are nicio legătură cu tine, nu poți decide asta și nu vei fi capabil să primești vești despre asta. Relația ta cu ei în această viață se încheie în acel moment. Adică, soarta care v-a legat cât ați trăit alături timp de 10, 20, 30 sau 40 de ani se încheie atunci. După aceea, ei sunt ei, tu ești tu și între voi nu există nicio relație. Chiar dacă voi toți credeți în Dumnezeu, ei și-au îndeplinit îndatoririle, iar tu o îndeplinești pe a ta; când ei nu mai trăiesc în același mediu spațial, între voi nu mai există nicio relație. Pur și simplu deja au încheiat misiunile încredințate lor de Dumnezeu. Așadar, când vine vorba despre responsabilitățile pe care le-au îndeplinit pentru tine, acelea se termină în ziua în care începi să exiști independent de ei – nu mai ai nicio legătură cu părinții tăi. Dacă mor astăzi, ție doar îți va lipsi ceva la nivel emoțional și vei avea mai puțin cu două persoane apropiate după care să tânjești. Nu îi vei mai vedea niciodată și nu vei mai fi capabil niciodată să auzi vești despre ei. Ceea ce li se întâmplă după aceea și viitorul lor nu are nicio legătură cu tine, între voi nu vor mai exista legături de sânge, nici măcar nu veți mai fi același fel de ființe. Așa stau lucrurile. Moartea părinților tăi pur și simplu va fi ultima veste pe care o vei auzi despre ei în această lume și ultimul dintre obstacolele pe care le vezi sau le auzi despre experiențele lor de a se naște, a îmbătrâni, a se îmbolnăvi și a muri în viața lor, asta e tot. Morțile lor nu-ți vor lua sau nu îți vor da nimic, ei pur și simplu vor fi murit, călătoriile lor ca oameni vor fi ajuns la final. Așadar, când vine vorba despre morțile lor, nu contează dacă acestea sunt accidentale, normale, din cauza bolii și așa mai departe. În orice caz, dacă nu ar exista suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu, nicio persoană sau nicio forță nu le-ar putea lua viețile. Moartea lor înseamnă doar sfârșitul vieților lor fizice. Dacă îți este dor de ei și tânjești după ei sau dacă îți este rușine de tine însuți din cauza sentimentelor tale, nu ar trebui să simți niciunul dintre aceste lucruri și nu este necesar să le simți. Au plecat din această lume, așa că este redundant să-ți fie dor de ei, nu-i așa? Dacă tu gândești: «Oare părinților mei le-a fost dor de mine în toți acești ani? Cu cât mai mult au suferit pentru că nu le-am fost alături, arătându-le pietate filială atâția ani? În toți acești ani, mi-am dorit mereu să-mi pot petrece câteva zile cu ei, nu m-am așteptat niciodată să moară atât de curând. Mă simt trist și vinovat.» Nu este necesar să gândești în felul acesta, morțile lor nu au nicio legătură cu tine. De ce nu au nicio legătură cu tine? Deoarece, chiar dacă le-ai fi arătat pietate filială sau le-ai fi ținut de urât, aceasta nu este obligația sau sarcina pe care ți-a dat-o Dumnezeu. Dumnezeu a predestinat cât de mult noroc și cât de multe suferințe vor întâlni părinții tăi din partea ta – asta nu are nicio legătură cu tine. Nu vor trăi mai mult pentru că ești tu cu ei și nu vor trăi vieți mai scurte pentru că ești departe de ei și nu ai putut să le fii alături adesea. Dumnezeu a predestinat cât de mult vor trăi și nu are nicio legătură cu tine. Prin urmare, dacă auzi vestea că părinții tăi au murit în timpul vieții tale, nu trebuie să te simți vinovat. Ar trebui să abordezi această chestiune în modul corect și să o accepți” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. „Dacă nu ți-ai fi părăsit căminul ca să-ți îndeplinești datoria în altă parte și ai fi rămas alături de părintele tău, l-ai fi putut împiedica să se îmbolnăvească? (Nu.) Poți controla dacă părinții tăi trăiesc sau mor? Poți controla dacă sunt bogați sau săraci? (Nu.) Orice boală vor face părinții tăi, nu va fi pentru că s-au epuizat crescându-te sau pentru că le-a fost dor de tine; cu siguranță nu vor contracta din cauza ta niciuna dintre aceste boli majore, grave și posibil fatale. Aceea este soarta lor și nu are nicio legătură cu tine. Indiferent cât de filial ești, tot ce poți realiza este să le reduci puțin suferința și poverile trupești, dar au vreo legătură cu tine momentul în care se îmbolnăvesc, ce boală fac, când și unde mor? Nu, nu au. Dacă ești filial, dacă nu ești un ingrat nepăsător și îți petreci toată ziua cu ei, veghindu-i, oare nu se vor îmbolnăvi? Oare nu vor muri? Dacă se vor îmbolnăvi, oare nu se vor îmbolnăvi oricum? Dacă vor muri, oare nu vor muri oricum? Nu este corect?” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că momentul în care o persoană se naște, în care moare și durata vieții sale fac toate parte din suveranitatea și predestinarea lui Dumnezeu. Când și cum mor părinții noștri sunt și acestea rânduite și dictate de Dumnezeu. Nu privisem lucrurile bazându-mă pe cuvintele lui Dumnezeu și nu Îi recunoscusem suveranitatea. Mă gândisem că, dacă nu aș fi plecat să-mi fac datoria, aș fi putut avea grijă de părinții mei și că le-aș fi putut asigura tratamentul medical când erau bolnavi și că, făcând asta, ei ar fi putut trăi câțiva ani în plus și nu ar fi murit așa de curând. Opiniile mele despre aceste lucruri fuseseră aceleași ca ale unui non-credincios și identice cu acelea ale unui neîncrezător. Mi-am amintit că, atunci când părinții mei se îmbolnăviseră mai demult, am mers acasă să-i vizitez, dar tot ce puteam face era să le ofer câteva cuvinte consolatoare, să îi sfătuiesc să aibă grijă de ei și să le dau puținii bani pe care îi aveam ca să cumpere medicamente. Dar boala lor nu s-a ameliorat și nu le puteam alina suferința. Când am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, în special: „Orice boală vor face părinții tăi, nu va fi pentru că s-au epuizat crescându-te sau pentru că le-a fost dor de tine; cu siguranță nu vor contracta din cauza ta niciuna dintre aceste boli majore, grave și posibil fatale. Aceea este soarta lor și nu are nicio legătură cu tine”, mi-am dat seama, în sfârșit, că moartea părinților mei nu avusese nicio legătură cu mine și că, atunci când durata vieții lor se încheiase, părăsiseră această lume în momentul predestinat de Dumnezeu. Aceasta era soarta lor. Mi-am amintit că mama spusese că tata fusese trimis la spital în stare critică de mai multe ori pentru a primi un tratament care să-i salveze viața și că toată lumea credea că era pe cale să moară, dar a supraviețuit în cele din urmă. Mulți oameni stau lângă părinții lor și îi îngrijesc ani întregi, dar tot nu îi pot împiedica să moară atunci când se îmbolnăvesc. Nicio sumă de bani nu îi poate salva. Am văzut că Dumnezeu e suveran peste destinul tuturor și, chiar dacă aș fi fost lângă părinții mei ca să-i îngrijesc, tot ar fi suferit de bolile pe care erau sortiți să le aibă și, indiferent cât de mulți bani aș fi cheltuit pe tratamentul lor, asta nu le-ar fi salvat viețile. În plus, părinții mei aveau amândoi peste șaizeci de ani, iar tata suferea de astm de mai mulți ani și depindea de medicamente ca să trăiască și avea dureri mari. Acum, că murise, nu mai suferea din cauza bolii, ceea ce era un fel de ușurare pentru el. Cu aceste gânduri în minte, m-am simțit întrucâtva ușurată, starea mea s-a îmbunătățit un pic și am început să-mi fac normal datoria.

Într-o zi, când am ieșit să-mi fac datoria, am văzut în autobuz un cuplu de bătrâni care erau cam de aceeași vârstă ca părinții mei și m-am gândit din nou la ei, la cum muriseră și nu mai erau acum în aceeași lume ca mine. Gândindu-mă la aceste lucruri, ochii mi s-au umplut de lacrimi și am căzut într-o stare foarte sumbră. De Anul Nou în special, m-am gândit iar la părinții mei și m-am simțit nefilială pentru că nu fusesem capabilă să le ofer o viață confortabilă. Acesta era un obstacol peste care pur și simplu nu puteam să trec și mă simțeam teribil de îndatorată față de ei. Știam că starea mea era nepotrivită și m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, părinții mei au murit și știu că este vorba despre suveranitatea și rânduiala Ta, dar tot nu pot să mă eliberez și mă pomenesc că trăiesc în vinovăție și autoînvinuire. Te rog, ajută-mă să-mi îndrept această stare.”

După asta, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Când vine vorba de gestionarea așteptărilor părinților, este clar ce principii trebuie să fie urmate și la care poveri trebuie să renunțați? (Da.) Așadar, care anume sunt poverile pe care oamenii le duc în cazul acesta? Ei trebuie să-și asculte părinții și să le permită să ducă o viață bună; tot ce fac părinții este pentru binele lor; și trebuie să fac ce spun părinții lor ca să fie devotați. În plus, ca adulți, trebuie să facă lucruri pentru părinții lor, să le răsplătească bunătatea, să le fie devotați, să le țină de urât, să nu-i întristeze sau să nu-i dezamăgească, să nu-i decepționeze și să facă tot ce pot ca să le reducă suferința sau chiar s-o elimine complet. Dacă nu poți realiza asta, ești nerecunoscător, lipsit de devotament, meriți să fii doborât de fulger și respins cu dispreț de ceilalți și ești o persoană rea. Acestea sunt poverile tale? (Da.) Întrucât aceste lucruri sunt poverile oamenilor, aceștia ar trebui să accepte adevărul și să le înfrunte cum se cuvine. Poți renunța la aceste poveri și gânduri și păreri greșite și le poți schimba doar dacă accepți adevărul. Dacă nu accepți adevărul, există o altă cale pentru tine? (Nu.) Astfel, fie că este vorba despre a renunța la poverile familiei, fie la cele ale trupului, totul începe cu acceptarea gândurilor și părerilor corecte și a adevărului. Pe măsură ce începi să accepți adevărul, aceste gânduri și păreri greșite din tine vor fi treptat demontate, deslușite și văzute așa cum sunt, iar apoi vor fi respinse încetul cu încetul. În timpul procesului de demontare, deslușire și apoi renunțare și respingere a acestor gânduri și păreri greșite, îți vei schimba treptat atitudinea și abordarea față de aceste chestiuni. Acele gânduri care provin din conștiința ta umană sau din sentimentele tale se vor reduce treptat; nu te vor mai tulbura sau înrobi în adâncul minții tale, nu-ți vor mai controla sau influența viața, sau nu-ți vor afecta îndeplinirea datoriei. De exemplu, dacă ai acceptat gândurile și părerile corecte și ai acceptat acest aspect al adevărului, când vei auzi vestea morții părinților tăi, doar vei vărsa câteva lacrimi pentru ei, fără să te gândești cum, în acești ani, nu le-ai răsplătit bunătatea cu care te-au crescut, cum i-ai făcut să sufere atât de mult, cum nu i-ai recompensat câtuși de puțin, sau cum nu le-ai permis să ducă o viață bună. Nu te vei mai învinovăți pentru aceste lucruri – în schimb, vei arăta expresii normale, care provin din nevoile sentimentelor umane normale; vei vărsa lacrimi și apoi vei simți puțin dor de ei. Curând, aceste lucruri vor deveni firești și normale, iar tu te vei cufunda rapid într-o viață normală și în îndeplinirea îndatoririlor tale; nu vei fi tulburat de această chestiune. Dar dacă nu accepți aceste adevăruri, atunci, când vei auzi vestea morții părinților tăi, vei plânge la nesfârșit. Îți va fi milă de ei, că nu au dus-o ușor toată viața și că au crescut un copil atât de lipsit de devotament ca tine; când au fost bolnavi, nu ai fost la căpătâiul lor să-i îngrijești, iar când au murit, nu ai jelit la înmormântarea lor sau nu ai intrat în doliu; i-ai decepționat, i-ai dezamăgit și nu le-ai permis să ducă o viață bună. Vei trăi mult timp cu acest sentiment de vinovăție și, ori de câte ori te vei gândi la asta, vei plânge și vei simți o durere surdă în inimă. Ori de câte ori vei întâlni circumstanțe sau oameni, evenimente și lucruri conexe, vei avea o reacție emoțională; acest sentiment de vinovăție s-ar putea să te însoțească tot restul vieții. Care este motivul pentru asta? Este acela că nu ai acceptat niciodată, drept viața ta, adevărul sau gândurile și părerile corecte; în schimb, vechile tale gânduri și păreri au continuat să te stăpânească, influențându-ți viața. Așadar, îți vei petrece restul vieții în durere, din cauza morții părinților tăi. Această suferință continuă va avea consecințe care vor depăși cu mult un mic disconfort trupesc; îți va afecta viața, atitudinea față de îndeplinirea îndatoririlor tale, față de lucrarea bisericii, față de Dumnezeu, precum și atitudinea față de orice persoană sau chestiune care îți atinge sufletul. S-ar putea și să te demoralizezi și să te descurajezi față de mai multe chestiuni, să devii deznădăjduit și pasiv, să-ți pierzi credința în viață, entuziasmul și motivația pentru orice lucru și așa mai departe. Cu timpul, impactul nu se va limita la viața ta simplă de zi cu zi; îți va afecta și atitudinea față de îndeplinirea îndatoririlor și calea pe care mergi în viață. Este foarte periculos. Consecințele acestui pericol ar putea fi că nu vei fi capabil să-ți îndeplinești în mod adecvat îndatoririle de ființă creată și s-ar putea chiar să te oprești la jumătate din îndeplinirea îndatoririlor sau să ai o dispoziție și o atitudine potrivnică față de îndatoririle pe care le îndeplinești. Pe scurt, acest fel de situație se va înrăutăți inevitabil cu timpul și îți va îndrepta dispoziția, emoțiile și mentalitatea într-o direcție periculoasă. Înțelegi? (Da.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că trăisem în durere și în vinovăție deoarece acceptasem ideile tradiționale ale Satanei, conform cărora: „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva”, „Trebuie să-ți îngrijești părinții când îmbătrânesc și să-i ajuți până la finalul vieții” și „O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară”. Crezusem că să fiu filială față de părinți, să le asigur sprijinul la bătrânețe și să-i ajut până la finalul vieții erau particularitățile unei persoane cu conștiință și umanitate și că dacă o persoană nu făcea aceste lucruri, era ticăloasă și îi lipsea umanitatea, așa că inima mea era plină de vină și simțeam o stare de învinovățire și de disconfort în conștiința mea. Când am aflat că ambii mei părinți au murit, m-am gândit cât de greu trebuie să le fi fost să mă crească și cât de mult se sacrificaseră pentru mine. Cu toate astea, eu nu-i făcusem să se simtă confortabil la bătrânețe, nu avusesem grijă de ei când se îmbolnăviseră și nici nu-i mai văzusem pentru ultima dată înainte să moară. Tot simțeam că sunt nefilială și că nu îmi îndeplinisem responsabilitățile de fiică și că, din cauza acestor lucruri, aveam să fiu condamnată, disprețuită și respinsă de ceilalți, așa că nu mă puteam ierta. Consideram că ideile: „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva”, „Trebuie să-ți îngrijești părinții când îmbătrânesc și să-i ajuți până la finalul vieții” și „O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară” sunt lucruri pozitive, dar nu priveam lucrurile conform cuvintelor lui Dumnezeu. În realitate, Dumnezeu judecă dacă un individ are conștiință și umanitate bazându-se pe măsura în care el poate să-și facă bine datoria în calitate de ființă creată și să-L mulțumească. Dacă o persoană poate să se lepede de tot, să se consume pentru Dumnezeu și să-și facă bine datoria de ființă creată, o asemenea persoană e loială lui Dumnezeu și are o mare conștiință și umanitate. În schimb, dacă un individ își abandonează datoria ca să fie filial, chiar dacă are grijă foarte bine de părinții săi și toată lumea îl laudă că e un copil filial, un asemenea individ trăiește pentru sentimentele sale omenești, e egoist, detestabil și îi lipsește umanitatea. M-am gândit la sfinții din istorie care și-au abandonat familiile și locurile de muncă pentru a predica Evanghelia Domnului. Ca să aducă oamenii la Dumnezeu și să le permită să obțină mântuirea Lui, și-au părăsit patria și familia. În ochii oamenilor, au părut insensibili pentru că nu au avut grijă de familia lor sau pentru că nu au fost filiali față de părinții lor, dar în ochii lui Dumnezeu, ei și-au îndeplinit îndatoririle în calitate de ființe create și au avut conștiință și umanitate. Faptele lor au fost comemorate de Dumnezeu. Urmam calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu, suferind persecuții din partea PCC-ului și neputând să mă întorc acasă. Neputința mea de a-i îngriji pe părinții mei se datora circumstanțelor, nu lipsei mele de respect filial sau de conștiință. Indiferent cum mă vedea familia mea sau cum mă certau non-credincioșii, calea pe care eram nu era greșită. Nu este important felul în care mă văd ceilalți, ce contează e dacă pot să dobândesc aprobarea lui Dumnezeu. Acesta e cel mai important lucru. Trăiam într-o stare de îndatorare și de vinovăție din cauza morții părinților mei, ascunzând nemulțumiri și răzvrătiri împotriva lui Dumnezeu și nefiind loială în datoria mea. În ce fel aveam vreo umanitate sau vreo conștiință? Dumnezeu îmi dăduse viață, mă veghease, mă protejase și îmi dăduse tot ce aveam nevoie, totuși, eu încă mă plângeam de El. Eram cu adevărat incapabilă să deosebesc binele de rău și complet irațională! Dându-mi seama de aceste lucruri, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu vreau să trăiesc în durerea pierderii părinților mei, vreau să mă pocăiesc în fața Ta.”

Mai târziu, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Să analizăm următoarea chestiune: părinții ți-au dat viață. Cine a ales ca ei să-ți dea viață: tu sau părinții tăi? Cine a ales pe cine? Dacă privești acest lucru din perspectiva lui Dumnezeu, răspunsul este: niciunul din voi. Nici tu, nici părinții tăi nu au ales ca ei să-ți dea viață. Dacă te uiți la rădăcina acestei chestiuni, ea a fost predestinată de Dumnezeu. Pentru moment, vom lăsa deoparte acest subiect, deoarece oamenilor le este ușor să înțeleagă această chestiune. Din perspectiva ta, te-ai născut în mod pasiv la părinții tăi, fără să ai de ales în privința aceasta. Din perspectiva părinților tăi, ți-au dat viață prin voința lor independentă, nu-i așa? Cu alte cuvinte, lăsând deoparte predestinarea de la Dumnezeu, când vine vorba despre chestiunea nașterii tale, părinții tăi au fost cei care au avut toată puterea. Au ales să-ți dea viață și au luat toate deciziile. Nu ai ales ca ei să-ți dea viață, te-ai născut pasiv la ei și nu ai avut de ales în chestiunea aceasta. Așadar, întrucât părinții tăi au avut toată puterea și au ales să-ți dea viață, au o obligație și o responsabilitate să te crească, să te facă om mare, să-ți ofere o educație, hrană, haine și bani – aceasta este responsabilitatea și obligația lor și este ceea ce se cuvine să facă. Întrucât tu ai fost mereu pasiv de-a lungul perioadei în care te-au crescut, nu ai avut dreptul să alegi – a trebuit să fii crescut de ei. Întrucât erai mic, nu aveai capacitatea să te crești singur, nu ai avut de ales decât să te lași crescut, în mod pasiv, de părinții tăi. Ai fost crescut în modul ales de părinții tăi; dacă îți dădeau mâncare și băutură bună, atunci consumai mâncare și băutură bună. Dacă părinții îți ofereau un mediu de viață în care supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice, atunci supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice. În orice caz, când te creșteau, tu erai pasiv, iar părinții tăi își îndeplineau responsabilitatea. E ca și cum ar avea grijă de o floare. Întrucât vor să aibă grijă de o floare, ar trebui să îi pună îngrășământ, să o ude și să se asigure că primește lumina soarelui. Așadar, în ceea ce privește oamenii, indiferent dacă părinții te-au crescut cu meticulozitate sau cu multă grijă, în orice caz, ei doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația. Indiferent de motivele pentru care te-au crescut, a fost responsabilitatea lor – pentru că ți-au dat viață, ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru tine. Având în vedere acest lucru, poate fi considerat bunătate tot ce au făcut ei pentru tine? Nu poate, nu? (Nu.) Faptul că părinții tăi și-au îndeplinit responsabilitatea față de tine nu poate fi considerat bunătate, așa că dacă își îndeplinesc responsabilitatea față de o floare sau o plantă, udând-o și fertilizând-o, asta poate fi considerată bunătate? (Nu.) Acest lucru este chiar mai departe de a fi bunătate. Florile și plantele cresc mai bine afară – dacă sunt plantate în pământ, cu vânt, soare și apă de ploaie, atunci le merge bine. Nu cresc la fel de bine ca afară, când sunt plantate într-un ghiveci, înăuntru, dar oriunde s-ar afla, trăiesc, nu-i așa? Oriunde ar fi, acest lucru a fost predestinat de Dumnezeu. Ești o persoană care are viață, iar Dumnezeu Își asumă responsabilitatea pentru fiecare viață, permițându-i să supraviețuiască și să urmeze legea pe care o respectă toate ființele create. Însă, ca persoană, trăiești în mediul în care te cresc părinții tăi, așa că ar trebui să crești și să exiști în acel mediu. Faptul că trăiești în acel mediu se datorează, la scară mai mare, predestinării de la Dumnezeu; la scară mai mică, se datorează faptului că părinții tăi te-au crescut, nu-i așa? În orice caz, crescându-te, părinții tăi îndeplinesc o responsabilitate și o obligație. Să te crească până la maturitate este obligația și responsabilitatea lor, iar asta nu se poate numi bunătate. Dacă nu poate fi considerată bunătate, atunci nu este un lucru de care se cuvine să te bucuri? (Ba da.) Acesta este un fel de drept de care ar trebui să te bucuri. Ar trebui să fii crescut de părinții tăi, pentru că, înainte să ajungi la maturitate, rolul pe care îl joci este acela de copil care este crescut. Prin urmare, părinții tăi pur și simplu îndeplinesc un fel de responsabilitate față de tine, iar tu doar o primești, dar cu siguranță nu primești har sau bunătate de la ei. Pentru fiecare creatură vie, să facă și să aibă grijă de copii, să se reproducă și să crească următoarea generație este un fel de responsabilitate. De exemplu, păsările, vacile, oile și chiar tigrii trebuie să aibă grijă de puii lor, după ce se reproduc. Nu există viețuitoare care nu-și cresc puii. Este posibil să existe câteva excepții, dar nu sunt multe. Este un fenomen natural în existența viețuitoarelor, este un instinct și nu poate fi atribuit bunătății. Acestea doar se supun unei legi pe care Creatorul a stabilit-o pentru animale și pentru omenire. Prin urmare, faptul că părinții te-au crescut nu este un fel de bunătate. Având în vedere acest lucru, se poate spune că părinții nu sunt creditorii tăi. Ei își îndeplinesc responsabilitatea față de tine. Indiferent cât efort depun și câți bani cheltuiesc pentru tine, nu ar trebui să-ți ceară să-i recompensezi, pentru că aceasta este responsabilitatea lor ca părinți. Întrucât este o responsabilitate și o obligație, ar trebui să fie gratis, iar ei nu ar trebui să ceară compensații” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că fusese responsabilitatea și obligația lor să mă crească după ce mă născusem, și că acest lucru nu putea fi considerat bunătate. Nu înțelesesem adevărul și considerasem că faptul că părinții mei mă îngrijiseră și mă crescuseră era bunăvoință, gândindu-mă că îmi oferiseră foarte mult și că fuseseră buni cu mine, așa că trebuia să le răsplătesc bunăvoința. Când părinții mei se îmbolnăviseră, nu avusesem grijă de ei la rândul meu, iar când muriseră, nici măcar nu îi văzusem pentru ultima oară. Mă simțeam profund îndatorată față de părinții mei, dar, după ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că a-i crește pe copii până la vârsta adultă e ceea ce ar trebui să facă părinții. E responsabilitatea lor. Așa cum o persoană care are grijă de o plantă în ghiveci e responsabilă să o ude și să o fertilizeze, nici acest lucru nu e considerat bunăvoință. Bunătatea părinților mei și tot ce făcuseră pentru mine proveniseră din suveranitatea și rânduiala lui Dumnezeu și trebuia să accept că aceste lucruri sunt de la Dumnezeu. Nu le datoram nimic părinților mei și nici nu trebuia să-i răsplătesc sau să le înapoiez nimic. După ce am înțeles asta, durerea din inima mea s-a domolit întrucâtva.

Am găsit o cale în cuvintele lui Dumnezeu despre cum să-mi privesc părinții. Am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Părinții nu sunt creditorii tăi – adică nu ar trebui să te gândești mereu cum trebuie să-i răsplătești, doar pentru că au petrecut atât de mult timp crescându-te. Dacă nu ești capabil să-i răsplătești, dacă nu ai ocazia sau circumstanțele adecvate ca să-i răsplătești, te vei simți mereu abătut și vinovat, până în punctul în care chiar te întristezi oricând vezi pe cineva că este alături de părinții săi, are grijă de ei sau face unele lucruri ca să le arate pietate filială. Dumnezeu nu a predestinat ca părinții tăi să te crească, permițându-ți să ajungi la maturitate, ca să-ți petreci viața răsplătindu-i. Ai responsabilități și obligații pe care trebuie să le îndeplinești în viața asta, o cale pe care trebuie să mergi și ai propria viață. În această viață, nu ar trebui să-ți investești toată energia în răsplătirea bunătății părinților tăi. Acesta este doar un lucru care te însoțește în viață și pe calea vieții tale. În ceea ce privește umanitatea și relațiile emoționale, este un lucru inevitabil. Însă în ceea ce privește tipul de relație pe care tu și părinții tăi sunteți sortiți s-o aveți, fie că veți fi capabili să locuiți împreună pentru tot restul vieții, fie că veți fi separați și nu vei împărtăși aceeași soartă, asta depinde de orchestrările și de rânduielile lui Dumnezeu. Dacă El a orchestrat și a rânduit că, în timpul acestei vieți, tu te vei afla într-un loc diferit de cel al părinților tăi, că vei fi foarte departe de ei și incapabil să locuiești cu ei, atunci, pentru tine, îndeplinirea responsabilităților tale față de ei este doar un fel de aspirație. Dacă Dumnezeu a rânduit să locuiești foarte aproape de părinții tăi în viața aceasta și să poți să le fii alături, atunci să-ți îndeplinești o parte dintre responsabilitățile față de ei și să dai dovadă de puțină pietate filială sunt lucruri pe care ar trebui să le faci în viața aceasta – nu există nimic care poate fi criticat în această privință. Dacă însă ești într-un loc diferit de cel al părinților tăi și nu ai ocazia sau circumstanțele potrivite ca să le arăți pietate filială, atunci nu trebuie să privești asta ca pe un lucru rușinos. Nu ar trebui să-ți fie rușine să dai ochii cu părinții tăi pentru că ești incapabil să le arăți pietate filială, pur și simplu circumstanțele nu permit acest lucru. Fiind copil, ar trebui să înțelegi că părinții nu sunt creditorii tăi. Sunt multe pe care trebuie să le faci în viața asta și toate sunt lucruri pe care o ființă creată se cuvine să le facă, lucruri care ți-au fost încredințate de Domnul creației, și nu au nicio legătură cu răsplătirea bunătății părinților tăi. Să le arăți pietate filială, să-i răsplătești, să le întorci bunătatea – aceste lucruri nu au nicio legătură cu misiunea ta în viață. De asemenea, se poate spune că nu este necesar să le arăți pietate filială părinților tăi, să-i răsplătești sau să-ți îndeplinești vreo responsabilitate față de ei. Mai clar, poți să faci puțin din asta și să-ți îndeplinești puțin responsabilitățile când circumstanțele îți permit; când nu-ți permit, nu trebuie să insiști să faci acest lucru. Dacă nu-ți poți îndeplini responsabilitatea de a le arăta pietate filială părinților tăi, acesta nu este un lucru îngrozitor, pur și simplu se împotrivește puțin conștiinței tale, moralității și noțiunilor umane. Însă cel puțin nu se împotrivește adevărului, iar Dumnezeu nu te va condamna pentru asta. Când vei înțelege adevărul, nu vei mai avea mustrări de conștiință din cauza asta. Oare inimile voastre nu se simt neclintite, acum că ați înțeles acest aspect al adevărului? (Ba da.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că părinții mei nu erau creditorii mei. Faptul că Dumnezeu a rânduit ca eu să mă nasc în zilele de pe urmă nu a însemnat ca eu să-mi răsplătesc părinții sau să le fiu filială, ci să-mi îndeplinesc misiunea pe care trebuie să o duc la capăt, respectiv, aceea de a-mi face datoria de ființă creată, precum și ce ar trebui să fac ca persoană. Respectul filial ar trebui să se bazeze pe condițiile unei persoane. Dacă nu își amână îndatoririle, o persoană își poate vizita părinții ca să-și îndeplinească responsabilitățile de copil. Dar dacă, în timp ce-și face datoria, nu există niciun prilej să fie lângă părinții săi, să-i îngrijească, nu e nevoie ca ea să se simtă îndatorată sau vinovată. În momente cruciale, îndatoririle trebuie puse pe primul loc. Acest lucru a fost clar în special după ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, care spuneau: „Ca membri ai rasei umane și creștini devotați, este responsabilitatea și obligația noastră, a tuturor, să ne oferim mințile și trupurile pentru a îndeplini însărcinarea dată de Dumnezeu, deoarece întreaga noastră ființă a venit de la Dumnezeu și există grație suveranității Lui. Dacă mințile și trupurile noastre nu sunt dedicate însărcinării date de Dumnezeu și cauzei juste a omenirii, atunci sufletele noastre se vor simți rușinate de cei care au fost martirizați pentru însărcinarea dată de Dumnezeu și mult mai rușinate de Dumnezeu, care ne-a oferit totul” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Anexă 2: Dumnezeu conduce destinul întregii omeniri”). Dumnezeu este sursa vieții umane. Viața mi-a fost dată de Dumnezeu și sunt azi în viață tot datorită grijii și protecției lui Dumnezeu. Responsabilitatea și obligația mea e de a-mi face azi datoria de ființă creată. Dacă înțeleg acest lucru, pot vedea moartea părinților mei în mod corect.

Deși mă mai gândesc uneori la părinții mei, nu mai sunt constrânsă de asta și sunt capabilă să mă concentrez la îndatoririle mele. Cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care m-au îndrumat să înțeleg cum să privesc moartea părinților mei în mod corect și să învăț principiile de practică în privința felului în care să-mi văd părinții. Mi-am revenit din durere. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru mântuire!