de Su Ran, China

Când eram la școală, profesorii ne învățau adesea că devotamentul filial față de părinți și respectul față de vârstnici sunt virtuți tradiționale chinezești. Așa m-au învățat de multe ori și părinții mei, ei înșiși practicând această învățătură. De fiecare dată când era ceva de făcut în casa bunicii mele, tatăl meu își lăsa deoparte propriile treburi pentru a o ajuta, iar în weekend, ne ducea la ea acasă pentru a o ajuta cu lucrările agricole. În acea perioadă, părinții mei lucrau adesea la câmp. Eu și frații mei eram foarte mici și nu aveam pe nimeni care să aibă grijă de noi, iar bunica nu se îngrijea nici ea de noi. Dar mama nu îi purta pică bunicii mele, ci avea grijă de ea. Ea gătea mâncărurile preferate ale bunicii și o ducea la medic când era bolnavă. Toate rudele și toți prietenii și vecinii îmi lăudau părinții pentru pietatea lor filială și buna lor omenie. Văzând asta, mi-am spus în sinea mea: „Vreau să fiu și eu ca părinții mei în viitor, să-mi onorez părinții și să fiu filială față de socrii mei. Așa ar trebui să facă o persoană care are o umanitate bună.”

În 2013, am acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic. Soțul meu, influențat de zvonurile nefondate lansate de PCC, s-a opus credinței mele și a divorțat de mine în 2014. După divorț, m-am mutat înapoi cu părinții mei, făcându-mi îndatoririle, având în același timp grijă de părinții mei și ajutând la treburile casnice. În 2017, am mers într-un alt loc pentru a-mi îndeplini îndatoririle. La scurt timp după aceea, am primit o scrisoare de acasă, din care am aflat că poliția fusese la mine acasă pentru a-i avertiza și amenința pe părinții mei să nu mai creadă în Dumnezeu. De asemenea, au cerut o fotografie cu mine și i-au interogat cu privire la locul în care mă aflam. După aceea, nu am mai îndrăznit să merg acasă. Când mă gândeam la părinții mei, care aveau aproape șaizeci de ani și o sănătate șubredă, în special la mama mea, care rămăsese cu sechele după o fractură gravă la picior suferită cu câțiva ani în urmă, fiindu-i greu să lucreze când îi revenea durerea la picior, mă întrebam mereu când aveam să pot merge acasă să îi văd.

În august 2019, am riscat și m-am întors acasă. În momentul în care mi-am văzut părinții, am observat că fețele lor erau mult mai ridate și că părul li se albea la tâmple. În plus, mama slăbise mult. Am simțit cum mi se umple inima de amărăciune și de stinghereală. Părinților noștri nu le fusese ușor să ne crească, iar acum, la vârsta lor și cu sănătatea șubredă, încă mai erau nevoiți să lucreze din greu pe câmp. Ca fiică a lor, nu le puteam fi alături pentru a le purta de grijă și nu-i puteam ajuta la muncă, așa că mă simțeam nefilială și puțin vinovată. Mătușa mea m-a criticat și ea, spunându-mi: „Ai fost plecată mai mulți ani și n-ai mai venit pe aici. Părinții tăi îmbătrânesc, iar dacă se îmbolnăvesc sau au un accident, nu mai au pe nimeni care să aibă grijă de ei. Acum câteva zile, tatăl tău a ieșit să stropească culturile și s-a intoxicat pe căldura aceea. Dacă nu ar fi ajuns la spital la timp, ar fi putut muri.” M-au mâhnit foarte tare aceste cuvinte și mi-am amintit zicala: „Nu călători departe, cât timp părinții tăi mai sunt în viață.” Dar eu nu puteam fi cu ei să am grijă de ei sau să fac ceva pentru ei. Am simțit că părinții mei își irosiseră timpul crescându-mă. În trecut, rudele mă considerau un copil sensibil și filial, dar acum devenisem un copil nefilial, o nenorocită ingrată. Cu o seară înainte să plec, tatăl meu a spus că eu eram cea mai mare grijă a lui. Mi-a spus că, pentru că nu mai aveam nici casă, nici carieră, el lucra din greu să mai strângă niște bani pentru mine. A mai spus că era mereu îngrijorat că voi fi arestată, că de multe ori stătea treaz toată noaptea și că își petrecea zilele într-o încordare permanentă. De fiecare dată când primea câte un telefon de la comitetul sătesc, își făcea griji dacă nu cumva era vorba despre arestarea mea de către poliție. Tatăl meu a spus toate acestea cu lacrimi în ochi. Mă simțeam de parcă m-ar fi lovit un ciocan în inimă și nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Simțeam că, la vârsta lor, nu numai că eu nu aveam grijă de ei, dar îi și făceam să se îngrijoreze pentru mine. Eram cu adevărat nefilială! După ce m-am întors la familia mea gazdă, mă tot gândeam la cuvintele tatălui meu și la chipul lui supt și simțeam o durere profundă în inimă. Dacă nu aș fi plecată să-mi fac datoria, nu aș putea eu să dau dovadă de pietate filială față de părinții mei? Gândindu-mă la asta, nu am mai vrut să îmi fac datoria departe de casă. Îmi doream foarte mult să mă întorc acasă și să am grijă de părinții mei, ca să nu mai fie nevoiți să își facă griji sau să sufere pentru mine. Dar poliția era încă pe urmele mele, iar dacă m-aș fi întors, probabil că aș fi fost arestată. În plus, eram foarte ocupată cu îndatoririle mele, iar dacă le abandonam, nu L-aș fi trădat pe Dumnezeu? În acele zile, m-au măcinat gânduri contradictorii și simțeam multă durere și chin. Trăind într-o astfel de stare, nu mă puteam concentra asupra îndatoririlor mele, ceea ce a dus la întârzierea lor. Știind că starea mea nu era bună, m-am rugat lui Dumnezeu să mă îndrume să ies din această stare greșită.

În timpul devoționalelor, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Să arăți pietate filială față de părinți este adevărul? (Nu, nu este.) Să fii filial față de părinți este un lucru corect și pozitiv, dar de ce spunem că nu este adevărul? (Pentru că oamenii nu arată pietate filială față de părinții lor pe baza principiilor și nu sunt capabili să discearnă ce fel de persoane sunt, cu adevărat, părinții lor.) Felul în care o persoană ar trebui să-și trateze părinții are legătură cu adevărul. Dacă părinții tăi cred în Dumnezeu și te tratează bine, ar trebui să fii filial? (Da.) Cum ești filial? Îi tratezi diferit față de frați și surori. Faci tot ce îți spun și, dacă sunt în vârstă, trebuie să le fii alături pentru a avea grijă de ei, ceea ce te împiedică să ieși să îți îndeplinești datoria. Este corect să faci asta? (Nu.) Ce ar trebui să faci în astfel de momente? Acest lucru depinde de circumstanțe. Dacă poți să ai grijă de ei cât îți îndeplinești datoria în apropierea casei, iar părinții tăi nu se opun credinței tale în Dumnezeu, atunci ar trebui să îți îndeplinești responsabilitatea de fiu sau fiică și să îți ajuți părinții la unele treburi. Dacă sunt bolnavi, ai grijă de ei; dacă îi necăjește ceva, consolează-i; dacă situația ta financiară permite, cumpără-le suplimentele nutritive care se încadrează în bugetul tău. Totuși, ce ar trebui să alegi să faci dacă ești ocupat cu datoria ta, nu există nimeni care să aibă grijă de părinții tăi și ei, de asemenea, cred în Dumnezeu? Ce adevăr ar trebui să practici? Întrucât a fi filial față de părinți nu reprezintă adevărul, ci doar o responsabilitate și o obligație umană, atunci ce ar trebui să faci în cazul în care obligația intră în conflict cu datoria ta? (Să acord prioritate datoriei mele; s-o pun pe primul loc.) O obligație nu reprezintă neapărat datoria unei persoane. A alege să-ți îndeplinești datoria înseamnă a practica adevărul, în timp ce îndeplinirea unei obligații, nu. Dacă ești în această situație, îți poți îndeplini această responsabilitate sau obligație, dar dacă mediul actual nu ți-o permite, ce ar trebui să faci? Ar trebui să spui: «Trebuie să-mi fac datoria – asta este practicarea adevărului. A fi filial cu părinții mei înseamnă să trăiesc după conștiința mea și nu se ridică la nivelul practicării adevărului.» Prin urmare, ar trebui să acorzi prioritate datoriei tale și să te ții de ea. Dacă nu ai nicio datorie acum, nu lucrezi departe de casă și locuiești aproape de părinții tăi, atunci găsește modalități pentru a avea grijă de ei. Fă tot posibilul pentru a-i ajuta să trăiască puțin mai bine și a le ușura suferința. Dar asta depinde și de ce fel de oameni sunt părinții tăi. Ce ar trebui să faci dacă părinții tăi au o umanitate slabă, dacă te împiedică în mod constant să crezi în Dumnezeu și dacă ei continuă să te îndepărteze de credința în Dumnezeu și de îndeplinirea datoriei? Care este adevărul pe care ar trebui să-l practici? (Respingerea.) În acest punct, trebuie să-i respingi. Ți-ai îndeplinit obligația. Părinții tăi nu cred în Dumnezeu, așa că nu ai nicio obligație să le arăți respect filial. Dacă ei cred în Dumnezeu, atunci sunt familie, sunt părinții tăi. Dacă nu o fac, atunci voi mergeți pe căi diferite: ei cred în Satana și-l venerează pe diavolul-rege și merg pe calea Satanei; sunt oameni care merg pe căi diferite de cele ale oamenilor care cred în Dumnezeu. Nu mai sunteți o familie. Ei îi consideră pe credincioșii în Dumnezeu drept adversarii și dușmanii lor, așa că nu mai ai nicio obligație să ai grijă de ei și trebuie să rupi orice legătură cu ei. Care este adevărul: să fii filial față de părinți sau să-ți îndeplinești datoria? Desigur, îndeplinirea datoriei reprezintă adevărul. A-ți îndeplini datoria în casa lui Dumnezeu nu înseamnă doar a-ți îndeplini obligația și a face ceea ce se cuvine să faci. Este vorba despre îndeplinirea datoriei unei ființe create. Implică însărcinarea dată de Dumnezeu; este obligația și responsabilitatea ta. Aceasta este o adevărată responsabilitate, și anume să-ți îndeplinești responsabilitatea și obligația înaintea Creatorului. Aceasta este cerința Creatorului de la oameni și lucrul de mare importanță al vieții. Însă a le arăta părinților respect filial reprezintă doar responsabilitatea și obligația unui fiu sau ale unei fiice. Cu siguranță, nu este însărcinată de Dumnezeu și cu atât mai puțin este conform cerinței Lui. Prin urmare, între a arăta respect filial părinților și îndeplinirea datoriei nu există nicio îndoială că a-ți îndeplini datoria, și numai asta, înseamnă a practica adevărul. A-ți îndeplini datoria de ființă creată reprezintă adevărul și este o datorie de legământ. A arăta respect filial părinților înseamnă a fi filial cu oamenii. Nu înseamnă că o persoană își îndeplinește datoria și nici că practică adevărul” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am simțit o oarecare ușurare și am înțeles că a fi filial față de părinții tăi este un lucru pozitiv și că face parte din umanitatea firească, dar nu înseamnă practicarea adevărului. A-ți face datoria de ființă creată înseamnă a practica adevărul. Părinții mei mă susținuseră întotdeauna în credința și în îndatoririle mele, iar a le arăta pietate filială este responsabilitatea mea de copil al lor. În împrejurări și în condiții adecvate, pot face tot posibilul să am grijă de ei, să le ușurez grijile și dificultățile și să-mi îndeplinesc responsabilitățile de copil al lor. Dar, pentru că mă urmărea poliția și nu puteam avea grijă de ei acasă, iar îndatoririle mele îmi umpleau timpul, în acest moment, trebuia să acord prioritate îndatoririlor mele. Prin cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles și că, în calitate de ființă creată, îndeplinirea datoriei de ființă creată este misiunea mea, cel mai important lucru în viață, o datorie obligatorie care trebuie îndeplinită. A fi filial față de părinți înseamnă doar a-ți îndeplini responsabilitatea de copil, dar nu înseamnă că practici adevărul și nici nu înseamnă că te supui lui Dumnezeu. Când atitudinea filială față de părinți intra în conflict cu îndeplinirea îndatoririlor, trebuia să aleg să-mi fac datoria de ființă creată. Dându-mi seama de aceste lucruri, nu am mai avut sentimente contradictorii și nici nu am mai simțit durere. Eram dispusă să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și să mă liniștesc pentru a-mi îndeplini îndatoririle.

Mai târziu, am mai citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit o oarecare înțelegere a stării mele. Dumnezeu Atotputernic spune: „Din cauza condiționării culturii tradiționale chineze, în noțiunile tradiționale ale chinezilor, ei cred că oamenii ar trebui să respecte pietatea filială față de părinții lor. Cine nu respectă pietatea filială nu este un copil devotat părinților. Aceste idei au fost insuflate oamenilor încă din copilărie și, practic, sunt predate în fiecare gospodărie, precum și în fiecare școală și în societate, în general. Când capul unei persoane a fost umplut cu astfel de lucruri, ea crede că «Pietatea filială este mai importantă decât orice. Dacă nu aș respecta-o, nu aș fi o persoană bună – nu aș fi un copil devotat și aș fi învinuit de societate. Aș fi o persoană lipsită de conștiință.» Este corectă această părere? Oamenii au văzut foarte multe adevăruri exprimate de Dumnezeu – a cerut Dumnezeu ca o persoană să manifeste pietate filială față de părinții săi? Este acesta unul dintre adevărurile pe care credincioșii în Dumnezeu trebuie să le înțeleagă? Nu, nu este. Dumnezeu doar a avut părtășie cu privire la câteva principii. Pe baza cărui principiu cuvintele lui Dumnezeu le cer oamenilor să-i trateze pe ceilalți? Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere. Dumnezeu îi iubește pe cei care urmăresc adevărul și care-I pot respecta voia; aceștia sunt oamenii pe care și noi ar trebui să-i iubim. Cei care nu pot respecta voia lui Dumnezeu, cei care-L urăsc pe Dumnezeu și se răzvrătesc împotriva Lui – acești oameni sunt detestați de Dumnezeu și ar trebui să-i detestăm și noi. Asta le cere Dumnezeu oamenilor. […] Satana folosește acest fel de cultură tradițională și aceste noțiuni de moralitate pentru a-ți înrobi gândurile, mintea și inima, făcându-te incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu; ai fost stăpânit de aceste lucruri ale Satanei și făcut incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu. Când vrei să practici cuvintele lui Dumnezeu, aceste lucruri provoacă tulburări în tine, te fac să te opui adevărului și cerințelor lui Dumnezeu și te fac incapabil să scapi de jugul culturii tradiționale. După ce te lupți o vreme, faci un compromis: preferi să crezi că noțiunile tradiționale ale moralității sunt corecte și în acord cu adevărul, așa că respingi cuvintele lui Dumnezeu sau te lepezi de ele. Nu accepți cuvintele lui Dumnezeu drept adevărul și nu ți se pare ceva neobișnuit să fii mântuit, simțind că încă trăiești în această lume și poți supraviețui doar bazându-te pe aceste lucruri. Incapabil să înduri acuzațiile societății, ai alege mai degrabă să renunți la adevăr și la cuvintele lui Dumnezeu, abandonându-te noțiunilor tradiționale ale moralității și influenței Satanei, preferând să-L ofensezi pe Dumnezeu și să nu practici adevărul. Spune-Mi, nu este deplorabil omul? Nu are el nevoie de mântuirea de la Dumnezeu? Unii oameni cred de mulți ani în Dumnezeu, dar tot nu au discernământ în ceea ce privește chestiunea pietății filiale. Ei chiar nu înțeleg adevărul. Nu pot niciodată să treacă de această barieră a relațiilor lumești; nu au nici curajul, nici credința, cu atât mai puțin hotărârea interioară, deci nu pot să-L iubească pe Dumnezeu și să asculte de El” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Reflectând asupra cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama că suferința mea își avea rădăcinile în cultura tradițională. Încă din copilărie, dascălii noștri ne învățaseră că trebuie să fim filiali față de părinții noștri și că aceasta e o virtute tradițională a poporului chinez, iar părinții mei îmi insuflaseră și ei această idee – că, pe măsură ce creșteam, trebuia să dau dovadă de pietate filială față de vârstnicii și de părinții mei, iar ei înșiși au dat un exemplu purtându-se astfel, ceea ce a făcut ca această idee să devină adânc înrădăcinată în inima mea tânără. Ajunsesem să cred că numai dacă ești filial față de părinții tăi poți fi considerat un copil filial și o persoană bună, iar cine nu reușește să facă acest lucru este nefilial și un nenorocit ingrat, care va fi disprețuit, condamnat și nevrednic de a fi numit om. Când am plecat de acasă pentru a-mi face îndatoririle și nu am putut avea grijă de părinții mei, m-am simțit ca o fiică nefilială și, în special când am auzit că părinții mei erau îngrijorați că aș putea fi arestată, m-am simțit și mai nefilială. Nu numai că nu puteam să am grijă de ei, dar îi și făceam să se îngrijoreze pentru mine, ceea ce mă făcea să mă simt îndatorată față de ei. Eram legată și constrânsă de idei tradiționale precum „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva”, „Crește-ți copiii ca să fii sigur că va avea cineva grijă de tine la bătrânețe” și „Nu călători departe, cât timp părinții tăi mai sunt în viață”. Mă simțeam mereu vinovată pentru că nu puteam fi alături de părinții mei pentru a avea grijă de ei, și chiar regretam că plecasem de acasă pentru a-mi îndeplini îndatoririle. Deși nu m-am întors acasă, inima mea se rătăcise deja, îndepărtându-se de Dumnezeu. Eram superficială în îndatoririle mele și îmi lipsea loialitatea. În acest moment, am văzut în sfârșit că ideile tradiționale insuflate de Satana mă făcuseră să mă îndepărtez de Dumnezeu și să-L trădez, făcându-mă să stau, fără să-mi dau seama, în opoziție cu Dumnezeu. M-am gândit la Petru în Epoca Harului, care și-a părăsit familia și părinții pentru a-L urma pe Domnul Isus, predicând Evanghelia în lung și-n lat și păstorind biserica. M-am gândit și la misionarii occidentali care au luat în considerare intențiile Domnului și și-au abandonat familiile, părinții și copiii pentru a aduce mai mulți oameni care să accepte mântuirea Domnului. Ei au călătorit mii de kilometri până în China pentru a propovădui Evanghelia Domnului și și-au dus misiunea la bun sfârșit. Aceia au fost oameni cu umanitate și cu conștiință. Acum, când dezastrele devin din ce în ce mai grave, este timpul pentru marea răspândire a Evangheliei Împărăției și este nevoie de mai mulți oameni care să se ridice pentru a predica Evanghelia și a aduce mărturie despre Dumnezeu. Am mâncat și am băut atât de multe dintre cuvintele lui Dumnezeu și am înțeles unele adevăruri și, ca ființă creată, ar trebui să iau în considerare intențiile lui Dumnezeu și să predic Evanghelia pentru a aduce mai mulți oameni în fața Lui pentru a accepta mântuirea Lui. Asta înseamnă să fii o persoană cu umanitate. Înțelegând aceste lucruri, am putut să-mi liniștesc inima în îndatoririle mele.

Mai târziu, am primit o altă scrisoare de acasă, în care scria că în august 2022, poliția venise la mine acasă să mă aresteze. Tata le-a spus că nu sunt acasă, dar polițiștii nu l-au crezut, așa că au montat pe ascuns un microfon în debaraua familiei mele. Într-o după-amiază, au sosit patru persoane de la secția de poliție. Au venit la mine acasă cu arme pentru a mă aresta și mi-au scos părinții din casă, percheziționând locuința mai bine de zece minute. Apoi, poliția mi-a sunat rudele pentru a întreba unde sunt. Această scrisoare m-a supărat foarte tare și n-am putut să nu izbucnesc în lacrimi. M-am gândit cum părinții mei se îngrijoraseră în toți acești ani că aveam să fiu arestată în timp ce îmi făceam îndatoririle departe de casă și cum poliția chiar montase un microfon în casa mea pentru a mă prinde și că părinții mei aveau să-și petreacă ultimii ani sub supravegherea poliției. Eu eram cauza tuturor acestor suferințe ale părinților mei. Eram foarte frământată și nu-mi puteam liniști inima, chiar și în timp ce îmi îndeplineam îndatoririle. Mai târziu, mi-am dat seama că starea mea nu era bună, așa că m-am rugat și am căutat în mod conștient. Mi-am amintit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu pe care le citisem înainte și le-am căutat repede ca să le citesc. Dumnezeu Atotputernic spune: „Unii oameni își abandonează familiile pentru că ei cred în Dumnezeu și își îndeplinesc îndatoririle. Devin faimoși din această cauză, iar guvernul le percheziționează frecvent casa, le hărțuiește părinții și chiar îi amenință pe aceștia ca să îi predea. Toți vecinii lor vorbesc despre ei, spunând: «Această persoană nu are conștiință. Nu are grijă de părinții ei în vârstă. Nu numai că nu se comportă într-un mod filial, dar le mai și cauzează atâtea necazuri părinților lor. Este un copil fără sentimente filiale!» Este vreunul dintre aceste cuvinte în concordanță cu adevărul? (Nu.) Dar nu sunt toate aceste cuvinte considerate corecte în ochii non-credincioșilor? Non-credincioșii cred că acesta este cel mai legitim și mai rezonabil mod de a privi lucrurile și că este în conformitate cu etica omenească și cu standardele de conduită umană. Oricât de mult conținut este inclus în aceste standarde, cum ar fi cum să arăți respect filial față de părinți, cum să ai grijă de ei la bătrânețe și să le aranjezi înmormântările sau cât de mult să îi răsplătești și indiferent dacă aceste standarde sunt sau nu în concordanță cu adevărul, în ochii non-credincioșilor, acestea sunt lucruri pozitive, sunt energie pozitivă, sunt corecte și sunt considerate ireproșabile în cadrul tuturor grupurilor de oameni. În rândul non-credincioșilor, acestea sunt standardele după care trebuie să trăiască oamenii, iar tu trebuie să faci aceste lucruri pentru a fi o persoană suficient de bună în inimile lor. Înainte de a crede în Dumnezeu și de a înțelege adevărul, nu credeai și tu cu tărie că o astfel de conduită înseamnă să fii o persoană bună? (Ba da.) Mai mult, ai folosit aceste lucruri pentru a te evalua și a te înfrâna și ți-ai impus să fii acest tip de persoană. Dacă voiai să fii o persoană bună, trebuie să fi inclus cu siguranță aceste lucruri în standardele tale de conduită: cum să fii filial față de părinții tăi, cum să-i faci să se simtă mai puțin îngrijorați, cum să le aduci cinste și recunoaștere și cum să aduci glorie strămoșilor tăi. Acestea erau standardele de conduită din inima ta și direcția conduitei tale. Cu toate acestea, după ce ai ascultat cuvintele lui Dumnezeu și predicile Sale, punctul tău de vedere a început să se schimbe și ai înțeles că trebuie să te lepezi de tot pentru a-ți îndeplini datoria de ființă creată și că Dumnezeu le cere oamenilor să se comporte în acest fel. Înainte de a fi sigur că îndeplinirea datoriei de ființă creată este adevărul, credeai că trebuie să fii filial față de părinții tăi, dar simțeai, de asemenea, că trebuie să-ți îndeplinești datoria de ființă creată și aveai un conflict lăuntric. Prin udarea și păstorirea continuă a cuvintelor lui Dumnezeu, ai ajuns treptat să înțelegi adevărul și atunci ți-ai dat seama că îndeplinirea datoriei de ființă creată este perfect naturală și justificată. Până în ziua de azi, mulți oameni au fost capabili să accepte adevărul și să renunțe complet la standardele de conduită din noțiunile și închipuirile tradiționale ale omului. Atunci când ai renunțat complet la aceste lucruri, nu mai ești constrâns de cuvintele de judecată și de condamnare din partea non-credincioșilor atunci când Îl urmezi pe Dumnezeu și îți îndeplinești datoria de ființă creată și ai putut să te eliberezi de ele cu ușurință” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). Luminarea și călăuzirea cuvintelor lui Dumnezeu m-au făcut să înțeleg că trăiam din nou după valorile culturale tradiționale insuflate de Satana. M-am gândit cum nu putusem avea grijă de părinții mei în toți acești ani și cum, din cauza mea, poliția mersese la mine acasă să mă aresteze, iar părinții mei nu numai că aveau de îndurat batjocura vecinilor, dar urmau să îndure și hărțuire pe termen lung din partea poliției, pe lângă faptul că își făceau griji pentru siguranța mea. Așa că am simțit că toate suferințele prin care treceau părinții mei erau din cauza mea și că, dacă nu aș fi fost eu, părinții mei nu ar fi trebuit să îndure aceste greutăți. Acest lucru m-a făcut să mă simt ca un copil nefilial. Perspectiva mea fusese aceeași cu cea a non-credincioșilor și nu se alinia la adevăr. Credința mea în Dumnezeu presupunea doar să mănânc și să beau cuvintele Lui și să urmăresc adevărul, iar eu nu comisesem nicio infracțiune, și totuși poliția PCC venise în masă la mine acasă cu arme pentru a mă aresta, amenințându-mi părinții și cerând să afle unde mă aflu. Adevăratul vinovat pentru toată această suferință a părinților mei era în mod clar marele balaur roșu, dar, în loc să urăsc marele balaur roșu, am crezut în mod eronat că credința mea îi implicase pe părinții mei. Nu-i așa că nu deosebeam binele de rău? Nu mă puteam învinovăți pentru toată suferința pe care o îndurau părinții mei și nici nu ar fi trebuit să trăiesc într-o stare constantă de a mă simți îndatorată față de ei. În acest moment, trebuia să mă concentrez asupra îndatoririlor mele, să rămân fermă în mărturia mea și să-l umilesc pe Satana.

Mai târziu, am citit mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă tu crezi cu adevărat că totul este în mâinile lui Dumnezeu, atunci ar trebui să crezi că problema greutăților pe care le îndură părinții tăi și a fericirii de care se bucură de-a lungul vieții este, de asemenea, în mâinile lui Dumnezeu. Indiferent dacă ești sau nu devotat părinților, asta nu va schimba nimic – părinții tăi nu vor suferi mai puțin pentru că tu le ești devotat și nu vor suferi mai mult pentru că nu le ești. Dumnezeu le-a prestabilit soarta cu mult timp în urmă și nimic din toate astea nu se va schimba din cauza atitudinii tale față de ei sau a profunzimii sentimentelor dintre voi. Ei au propria soartă. Indiferent dacă sunt săraci sau bogați întreaga viață, indiferent dacă lucrurile merg sau nu merg bine pentru ei sau indiferent de calitatea vieții lor, de beneficiile materiale, statutul social și condițiile de trai de care se bucură, niciunul dintre aceste lucruri nu are prea multă legătură cu tine. Dacă te simți vinovat față de ei, dacă simți că le datorezi ceva și că ar trebui să le fii alături, ce s-ar schimba chiar dacă le-ai fi alături? (Nimic nu s-ar schimba.) […] Cei mai mulți oameni aleg să plece de acasă pentru a-și îndeplini îndatoririle parțial din cauza circumstanțelor obiective cuprinzătoare, care îi obligă să-și părăsească părinții; nu le pot fi alături părinților lor, ca să aibă grijă de ei și să le țină de urât. Nu este vorba că au ales de bunăvoie să-și părăsească părinții; acesta este motivul obiectiv. În al doilea rând, subiectiv vorbind, pleci să-ți îndeplinești îndatoririle nu pentru că ai vrut să-ți părăsești părinții și să scapi de responsabilitățile tale, ci datorită chemării lui Dumnezeu. Pentru a coopera cu lucrarea lui Dumnezeu, a-I accepta chemarea și a îndeplini îndatoririle unei ființe create, nu ai avut încotro și ți-ai părăsit părinții; nu le-ai putut rămâne alături pentru a le ține de urât și a avea grijă de ei. Nu i-ai părăsit ca să eviți responsabilitățile, nu-i așa? Să-i părăsești ca să-ți eviți responsabilitățile și să fii nevoit să-i părăsești pentru a răspunde chemării lui Dumnezeu și a-ți îndeplini îndatoririle – aceste lucruri nu au două naturi diferite? (Ba da.) În inima ta, ai atașamente și gânduri emoționale față de părinții tăi; sentimentele tale nu sunt lipsite de conținut. Dacă circumstanțele obiective o permit și ești capabil să le fii alături îndeplinindu-ți, în același timp, îndatoririle, atunci ai fi dispus să le fii alături, având grijă de ei în mod regulat și îndeplinindu-ți responsabilitățile. Dar din cauza circumstanțelor obiective, trebuie să-i părăsești; nu le poți rămâne alături. Nu este vorba că nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile de copil al lor, ci că nu poți. Nu este acest lucru diferit în natură? (Ba da.) Dacă ai fi plecat de acasă pentru a evita să fii devotat părinților și să-ți îndeplinești responsabilitățile, ar reprezenta o lipsă de devotament și de umanitate. Părinții tăi te-au crescut, dar abia aștepți să-ți întinzi aripile și să pleci repede pe cont propriu. Nu vrei să-ți vezi părinții și nu dai atenție când auzi că au întâmpinat vreo dificultate. Chiar dacă ai mijloacele să ajuți, n-o faci; pur și simplu te prefaci că nu auzi și îi lași pe ceilalți să spună orice doresc despre tine – pur și simplu nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile. Asta înseamnă să nu fii devotat părinților. Însă așa stau lucrurile acum? (Nu.) Mulți oameni și-au părăsit județele, orașele, provinciile sau chiar țările pentru a-și îndeplini îndatoririle; deja sunt departe de orașele lor natale. În plus, nu le convine să păstreze legătura cu familiile lor, din diverse motive. Ocazional, se interesează de situația actuală a părinților lor, de la oamenii care au venit din același oraș natal și se simt ușurați când aud că părinții lor sunt încă sănătoși și se descurcă bine. De fapt, nu ești lipsit de devotament; nu ai ajuns în punctul în care îți lipsește umanitatea, în care nici măcar nu vrei să ai grijă de părinții tăi sau să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei. Din diverse motive obiective, trebuie să faci această alegere, așadar nu ești lipsit de devotament. Acestea sunt cele două motive. Și mai există unul: dacă părinții tăi nu sunt tipul de oameni care te persecută în mod deosebit sau care te împiedică să crezi în Dumnezeu, dacă te sprijină în credința ta sau dacă sunt frați și surori care cred în El, ca tine, ei înșiși membri ai casei lui Dumnezeu, atunci care dintre voi nu se roagă în tăcere lui Dumnezeu când se gândește la părinții săi, în sinea lui? Care dintre voi nu-și încredințează părinții – împreună cu sănătatea, siguranța și toate necesitățile lor în viață – în mâinile lui Dumnezeu? Să-ți lași părinții în mâinile lui Dumnezeu este cea mai bună cale de a le arăta respect filial. Nu speri ca ei să înfrunte tot felul de dificultăți în viețile lor și nu speri să ducă o viață rea, să mănânce prost sau să aibă o sănătate precară. În adâncul inimii, cu siguranță speri că Dumnezeu îi va proteja și îi va ține în siguranță. Dacă au credință în Dumnezeu, speri să-și poată îndeplini propriile îndatoriri și, de asemenea, speri că pot rămâne fermi în mărturia lor. Asta înseamnă îndeplinirea responsabilităților umane; atât pot realiza oamenii cu propria umanitate. În plus, cel mai important este că, după ani de credință în Dumnezeu și după ascultarea atâtor adevăruri, cel puțin oamenii au această mică înțelegere și pătrundere: soarta omului este determinată de Ceruri, omul trăiește în mâinile lui Dumnezeu, iar a avea grija și protecția lui Dumnezeu este mult mai important decât preocupările, pietatea filială sau compania propriilor copii. Nu te simți ușurat că părinții tăi sunt în grija și sub protecția lui Dumnezeu? Nu trebuie să te îngrijorezi în privința lor. Dacă îți faci griji, asta înseamnă că nu ai încredere în Dumnezeu; credința ta în El este prea mică. Dacă ești cu adevărat îngrijorat și preocupat în legătură cu părinții tăi, atunci ar trebui să te rogi des lui Dumnezeu, să-i încredințezi în mâinile Sale și să-L lași să orchestreze și să rânduiască totul. Dumnezeu stăpânește peste soarta omenirii și stăpânește fiecare zi a ei și tot ce i se întâmplă, așadar de ce îți mai faci griji? Nu-ți poți controla nici propria viață, tu însuți ai o mulțime de dificultăți, ce ai putea face pentru ca părinții tăi să trăiască fericiți în fiecare zi? Nu poți decât să lași totul în mâinile lui Dumnezeu. Dacă sunt credincioși, cere-I lui Dumnezeu să-i conducă pe calea cea dreaptă, ca, în cele din urmă, să poată fi mântuiți. Dacă nu sunt credincioși, lasă-i să meargă pe orice cale vor. Pentru părinții care sunt mai buni și au puțină umanitate, poți să te rogi lui Dumnezeu să îi binecuvânteze ca să-și poată petrece fericiți anii rămași. Cât despre modul în care lucrează Dumnezeu, El are rânduielile Sale, iar oamenii ar trebui să se supună acestora” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am simțit cum mă luminez. Întotdeauna simțisem că a nu putea fi alături de părinții mei pentru a-i îngriji însemna că nu aveam conștiință și umanitate, dar, de fapt, nu înțelegeam ce înseamnă să fii cu adevărat nefilial. De exemplu, unii oameni locuiesc cu părinții lor sau foarte aproape de ei și au posibilitatea de a avea grijă de părinții lor, dar, pentru câștig personal sau pentru răsfăț fizic, își neglijează responsabilitățile de copii și își ignoră părinții când aceștia îmbătrânesc sau se îmbolnăvesc. Astfel de oameni sunt cu adevărat nefiliali și lipsiți de umanitate. Când eram acasă înainte, am putut să am grijă de părinții mei în timp ce îmi îndeplineam îndatoririle, ajutându-mi părinții cu treburile casnice cât puteam de bine. Motivul pentru care nu aveam grijă de părinții mei acum nu era că îmi pierdusem conștiința sau că îmi lipsea umanitatea, nici că îmi evitam responsabilitățile de copil, ci, dimpotrivă, parțial pentru că nu îndrăzneam să mă întorc din moment ce eram vânată de marele balaur roșu și, totodată, pentru că, în calitate de ființă creată, trebuia să-mi fac îndatoririle; aceasta este misiunea mea. Nu-mi puteam abandona îndatoririle pentru a-mi îngriji părinții. Nu era ca și cum aș fi petrecut timp acasă, dar aș fi ales să nu-mi îndeplinesc responsabilitățile față de părinții mei. Trebuia să privesc această chestiune în conformitate cu vorbele lui Dumnezeu și cu adevărul. În același timp, am înțeles, de asemenea, că gradul de suferință și tipurile de greutăți prin care vor trece părinții mei și dacă vor fi sau nu fericiți în ultimii lor ani de viață sunt toate predestinate de Dumnezeu și nu au nimic de-a face cu faptul că eu am grijă de ei sau că sunt alături de ei. Nu pot să schimb absolut nimic. M-am gândit la perioada când mama avusese sinovită la picior, iar eu eram acasă. Chiar dacă o puteam ajuta cu unele treburi prin casă și aveam grijă de ea, durerea ei nu s-a diminuat deloc datorită îngrijirii mele. În anii care au trecut de când am plecat de acasă, piciorul mamei s-a vindecat treptat, iar acum poate lucra orice. Faptele dovedesc că modul în care trăiesc părinții mei și cum vor arăta ultimii lor ani sunt toate predestinate de Dumnezeu. Trebuia să-mi încredințez părinții în mâinile lui Dumnezeu și să mă supun suveranității și rânduielilor Lui.

Mai târziu, am citit mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Ce vrea Dumnezeu să spună atunci când zice că «Dumnezeu este sursa vieții omului»? Spune asta ca să-i facă pe toți să realizeze următorul lucru: viețile și sufletele noastre provin de la Dumnezeu și au fost create de El – nu provin de la părinții noștri și, cu siguranță, nu de la natură, ci ne-au fost date de Dumnezeu. Numai trupul nostru s-a născut din părinții noștri, la fel cum copiii noștri se nasc din noi, dar soarta lor este în întregime în mâinile Lui. Faptul că putem crede în Dumnezeu este o oportunitate pe care El ne-a dat-o; este predeterminat de El și de harul Lui. Prin urmare, nu este nevoie să-ți îndeplinești obligația sau responsabilitatea față de altcineva; ar trebui doar să-ți îndeplinești datoria față de Dumnezeu, ca o ființă creată. Asta trebuie să facă oamenii, mai presus de orice, lucrul principal care ar trebui să fie înfăptuit ca preocupare de bază în viața unui om. Dacă nu îți îndeplinești bine datoria, nu ești o ființă creată calificată. În ochii celorlalți, poate că ești o soție bună și o mamă iubitoare, o gospodină excelentă, un copil cu sentimente filiale și o membră integră a societății, dar înaintea lui Dumnezeu, tu ești cineva care se răzvrătește împotriva Lui, care nu și-a îndeplinit deloc obligația sau datoria, cineva care a acceptat, însă nu a dus până la capăt, însărcinarea de la Dumnezeu, care a renunțat la jumătatea drumului. Poate o astfel de persoană să câștige aprobarea lui Dumnezeu? Oamenii de acest fel sunt lipsiți de valoare” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că sunt în viață astăzi datorită protecției lui Dumnezeu. Dumnezeu mi-a dat viață și a avut mereu grijă de mine și a vegheat asupra mea, până în ziua de azi. Sursa vieții mele este Dumnezeu, nu părinții mei. În realitate, tot ceea ce au făcut părinții mei pentru mine a fost să-și îndeplinească responsabilitățile și obligațiile de părinți. Indiferent ce au făcut părinții mei, trebuie să accept asta ca venind de la Dumnezeu. Lui Dumnezeu ar trebui să Îi fiu foarte recunoscătoare, nu părinților mei. Privind în urmă la toți acești ani, am văzut că trăisem după idei și valori culturale tradiționale, tratând pietatea filială și îndeplinirea responsabilităților de copil ca pe principiile călăuzitoare ale conduitei mele, considerându-le mai importante decât orice altceva. Ba chiar m-am gândit să-mi abandonez îndatoririle pentru a mă întoarce acasă și a avea grijă de părinții mei. Nu mă răzvrăteam eu astfel împotriva lui Dumnezeu? Indiferent cât de bine aș avea grijă de părinții mei, asta nu ar însemna că practic adevărul și nici că am conștiință sau umanitate. Omul are cu adevărat umanitate doar dacă își îndeplinește îndatoririle de ființă creată. Deși încă mă gândesc la părinții mei și îmi fac griji pentru ei uneori, din cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că gradul de suferință și tipurile de experiențe prin care trece o persoană în timpul vieții sunt toate în mâinile lui Dumnezeu. Sunt gata să Îi încredințez lui Dumnezeu tot ce are legătură cu părinții mei, să mă supun suveranității și rânduielilor Lui și să-mi îndeplinesc bine îndatoririle.