de Zhang Meng, China

Tatăl meu s-a îmbolnăvit și a murit înainte să împlinesc un an. Mama a fost nevoită să-și ia două slujbe ca să ne crească pe toți cei cinci copii. Lucra zilnic, din zori și până-n seară, și ne era și mamă, și tată. Mă durea inima și am făcut un jurământ tăcut: „Când voi fi mare, o voi îngriji pe mama, ca să poată trăi fără nicio grijă.” Pentru a-i ușura mamei mele povara, o ajutam la treburile casnice după școală, dar mama mă iubea atât de mult, încât nu voia asta, voia doar să învăț bine. I-am spus: „Ești epuizată. Nu ți-ar ușura puțin viața dacă te-aș ajuta?” Mama mi-a răspuns: „Nu contează că sunt obosită. Când voi, copii, veți crește și mă veți îngriji, nu voi duce o viață confortabilă? Uită-te la verișoara ta, mama ei a murit devreme și tatăl ei a crescut-o singur. După ce s-a căsătorit, s-a îngrijit de tot pentru tatăl ei: mâncare, haine și orice a avut nevoie. Nu duce el o viață confortabilă?” O dată, verișoara mea mi-a spus: „Corbii știu să-și hrănească părinții. Tata a îndurat tot felul de greutăți pentru a mă crește. Dacă nu l-aș îngriji, nu-i așa că n-aș fi cu nimic mai bună decât o fiară?” M-am gândit atunci că vreau să fiu la fel ca verișoara mea când cresc și să am grijă de mama. După ce m-am căsătorit, deși nu aveam o slujbă bună sau un venit bun, am făcut tot ce am putut pentru a-i acorda mamei ajutor material și am adus-o adesea la mine acasă, s-o îngrijesc. Toți vecinii mei m-au lăudat, spunând: „Deși fiica ei locuiește departe, are cea mai mare grijă de mama ei.” Asta m-a făcut să mă simt foarte bine. Am simțit că așa ar trebui să mă comport eu, în calitate de copil, și că doar făcând asta pot răsplăti bunătatea mamei mele.

În 1999, am acceptat noua lucrare a lui Dumnezeu. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că intenția urgentă a Lui e să mântuiască oamenii și m-am alăturat predicării Evangheliei. Spre finalul anului 2003, am fost arestată în timp ce predicam Evanghelia. După ce am fost eliberată, am fost obligată să plec de acasă să lucrez și am închiriat un apartament pentru a evita să fiu urmărită și supravegheată de poliție. Ulterior am auzit că poliția s-a dus în satul meu și a făcut în secret cercetări în privința mea de trei ori în șase luni, întrebând unde stau în chirie. De atunci încolo, am trăit ca o hoinară și nu am putut s-o aduc pe mama acasă la mine pentru a o îngriji, cum făceam înainte. Mă simțeam foarte datoare față de mama. Mai ales când am auzit că fusese maltratată de cumnata mea când era bolnavă, m-am simțit sfâșiată și supărată și chiar am regretat că plecasem să predic Evanghelia. „Dacă n-aș fi predicat Evanghelia, n-aș fi fost arestată și n-ar fi trebuit să plec de acasă. Atunci aș fi putut să fiu lângă mama, să o îngrijesc.” Mi-am dat seama că starea mea e greșită și că predicarea Evangheliei e responsabilitatea și misiunea mea. Oare faptul că regretam predicarea Evangheliei și îndeplinirea datoriei nu reprezenta o manifestare a trădării mele față de Dumnezeu? La o adunare, i-am spus conducătorului despre starea mea și conducătorul mi-a arătat un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Partea finală a cuvintelor lui Dumnezeu dă în vileag cea mai mare slăbiciune a oamenilor – toți trăiesc într-o stare de sentimente – și, astfel, Dumnezeu nu evită pe niciunul dintre ei și expune secretele ascunse în inimile întregii omeniri. De ce le este oamenilor atât de greu să se separe de sentimentele lor? Procedând astfel, depășesc ei standardele conștiinței? Poate conștiința să împlinească voia lui Dumnezeu? Pot sentimentele să-i ajute pe oameni să treacă peste nenorociri? În ochii lui Dumnezeu, sentimentele sunt dușmanul Său – nu s-a menționat clar acest lucru în cuvintele lui Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Interpretări ale tainelor «cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers»”, Capitolul 28). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am realizat că trăiam într-adevăr învăluită în sentimente și că sentimentele îmi acoperiseră ochii, să nu pot distinge binele de rău. Predicam Evanghelia pentru ca oamenii să poată veni înaintea lui Dumnezeu și să accepte mântuirea Lui. Acesta era un lucru just și datoria pe care ar trebui s-o fac. Din vremuri îndepărtate, oare n-au fost mulți credincioși adevărați care au renunțat la tot pentru a-L urma pe Dumnezeu și a se consuma pentru El? De exemplu, Petru. Când Domnul Isus l-a chemat, a lăsat imediat năvoadele și L-a urmat. Înțelegând asta, am câștigat mai multă credință. Am decis să-mi fac datoria bine și să-L mulțumesc pe Dumnezeu, așa că am pornit din nou să predic Evanghelia.

În toamna lui 2015, o soră de la biserică mi-a spus că mama murise. Am fost sfâșiată și supărată când am auzit asta. M-am străduit să nu plâng și m-am gândit: „Cum se poate ca mama să fie moartă? A devenit deprimată și s-a îmbolnăvit fiindcă n-am fost lângă ea și îi era dor de mine și își făcea griji pentru mine? Dacă n-aș fi fost persecutată de Partidul Comunist Chinez, aș fi putut fi lângă ea, să o îngrijesc mai mult, s-o ajut să se simtă bine în ultimii ei ani și poate că ar mai fi trăit câțiva ani.” Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât deveneam mai tulburată. Când am ieșit din casa surorii, lacrimile au început să-mi șiroiască pe față. Mama a suferit atât de mult ca să mă crească, dar, când a îmbătrânit și s-a îmbolnăvit, n-am putut fi lângă ea ca s-o îngrijesc și n-am putut fi cu ea nici măcar în ultimele ei clipe. Gândindu-mă la asta, am plâns foarte tare și am simțit multă durere. Mi-am șters ochii și m-am urcat pe bicicletă. În timp ce pedalam, în minte mi se derulau ca într-un film imagini cu mama și felul în care se chinuise să mă crească. M-am simțit atât de datoare mamei, iar ea murise înainte să am ocazia să fiu o fiică bună. Nici măcar n-am putut să fiu cu ea în ultimele ei clipe. Oare alți oameni ar spune că am fost o fiică rea, o afurisită nerecunoscătoare? Când am ajuns la casa în care stăteam în chirie, eram prea tulburată ca să mănânc. Sora care mă găzduia m-a alinat, spunând: „Durata de viață a fiecăruia e în mâinile lui Dumnezeu. El dictează când se naște și când moare cineva. Nu fi prea tristă. Roagă-te mai mult lui Dumnezeu.” Nu m-am mai simțit atât de îndurerată și supărată după ce mi-a spus asta, dar tot nu îmi puteam face datoria cu inima liniștită, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă scoată din această stare negativă. După ce m-am rugat, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu a creat această lume și a adus în ea omul, o ființă vie căreia El i-a dăruit viață. Mai departe, omul a ajuns să aibă părinți și rude și nu a mai fost singur. Încă de când omul a zărit prima oară această lume materială, a fost menit să existe sub predestinarea lui Dumnezeu. Suflarea vieții de la Dumnezeu susține fiecare ființă vie în parte pe parcursul creșterii sale și până la maturitate. În acest proces, nimeni nu simte că omul crește sub îngrijirea lui Dumnezeu; mai degrabă, el consideră că omul face asta sub dragostea grijulie a părinților săi și că este propriul său instinct al vieții cel care îi dirijează creșterea. Acest lucru e cauzat de faptul că omul nu știe cine i-a dăruit viața sau de unde a venit aceasta, cu atât mai puțin felul în care instinctul vieții creează miracole” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). Am înțeles din cuvintele lui Dumnezeu că Dumnezeu a creat cerul și pământul și toate lucrurile și că El dăruiește viață oamenilor. La prima vedere, părea că mama mă crescuse, dar, dacă n-ar fi fost grija și protecția lui Dumnezeu, n-aș fi supraviețuit până acum. M-am gândit cum fiica mea contractase o boală terminală la cinci ani. Am fost extrem de îndurerată și am vrut să-i donez organele mele. Doctorul a spus: „Nu are rost. Tratarea acestei boli nu-i va salva viața. Are o boală terminală și nimeni n-o poate salva.” Dumnezeu ne-a rânduit viața și moartea cu mult timp în urmă și nimeni nu poate schimba asta. Momentul morții mamei mele era, de asemenea, în mâinile lui Dumnezeu și rânduit de El, și totuși crezusem că a murit de depresie și boală cauzate de lipsa mea și de îngrijorarea pentru mine. N-am înțeles suveranitatea lui Dumnezeu! Mai ales când mă gândeam la felul în care s-a chinuit mama să mă crească până la maturitate după ce tatăl meu a murit și la cum îmbătrânise și se îmbolnăvise și eu n-am putut s-o îngrijesc, mă simțeam îndatorată față de ea și nu-mi puteam face datoria cu inima liniștită. De fapt, viața omului vine de la Dumnezeu și tot ce îmi aduce plăcere este dăruit de Dumnezeu. Nu m-am simțit îndatorată față de Dumnezeu pentru că nu mi-am făcut bine datoria, în schimb, m-am simțit mereu îndatorată față de mama mea, ajungând până în punctul de a regreta că-mi făcusem datoria. Chiar nu eram demnă de a fi numită om!

Ulterior am citit cuvintele lui Dumnezeu în care El are părtășie despre faptul că „părinții tăi nu sunt creditorii tăi”, și părerile mele au suferit o schimbare. Dumnezeu Atotputernic spune: „Să analizăm următoarea chestiune: părinții ți-au dat viață. Cine a ales ca ei să-ți dea viață: tu sau părinții tăi? Cine a ales pe cine? Dacă privești acest lucru din perspectiva lui Dumnezeu, răspunsul este: niciunul din voi. Nici tu, nici părinții tăi nu au ales ca ei să-ți dea viață. Dacă te uiți la rădăcina acestei chestiuni, ea a fost predestinată de Dumnezeu. Pentru moment, vom lăsa deoparte acest subiect, deoarece oamenilor le este ușor să înțeleagă această chestiune. Din perspectiva ta, te-ai născut în mod pasiv la părinții tăi, fără să ai de ales în privința aceasta. Din perspectiva părinților tăi, ți-au dat viață prin voința lor independentă, nu-i așa? Cu alte cuvinte, lăsând deoparte predestinarea de la Dumnezeu, când vine vorba despre chestiunea nașterii tale, părinții tăi au fost cei care au avut toată puterea. Au ales să-ți dea viață și au luat toate deciziile. Nu ai ales ca ei să-ți dea viață, te-ai născut pasiv la ei și nu ai avut de ales în chestiunea aceasta. Așadar, întrucât părinții tăi au avut toată puterea și au ales să-ți dea viață, au o obligație și o responsabilitate să te crească, să te facă om mare, să-ți ofere o educație, hrană, haine și bani – aceasta este responsabilitatea și obligația lor și este ceea ce se cuvine să facă. Întrucât tu ai fost mereu pasiv de-a lungul perioadei în care te-au crescut, nu ai avut dreptul să alegi – a trebuit să fii crescut de ei. Întrucât erai mic, nu aveai capacitatea să te crești singur, nu ai avut de ales decât să te lași crescut, în mod pasiv, de părinții tăi. Ai fost crescut în modul ales de părinții tăi; dacă îți dădeau mâncare și băutură bună, atunci consumai mâncare și băutură bună. Dacă părinții îți ofereau un mediu de viață în care supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice, atunci supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice. În orice caz, când te creșteau, tu erai pasiv, iar părinții tăi își îndeplineau responsabilitatea. E ca și cum ar avea grijă de o floare. Întrucât vor să aibă grijă de o floare, ar trebui să îi pună îngrășământ, să o ude și să se asigure că primește lumina soarelui. Așadar, în ceea ce privește oamenii, indiferent dacă părinții te-au crescut cu meticulozitate sau cu multă grijă, în orice caz, ei doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația. Indiferent de motivele pentru care te-au crescut, a fost responsabilitatea lor – pentru că ți-au dat viață, ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru tine. Având în vedere acest lucru, poate fi considerat bunătate tot ce au făcut ei pentru tine? Nu poate, nu? (Nu.) Faptul că părinții tăi și-au îndeplinit responsabilitatea față de tine nu poate fi considerat bunătate, așa că dacă își îndeplinesc responsabilitatea față de o floare sau o plantă, udând-o și fertilizând-o, asta poate fi considerată bunătate? (Nu.) Acest lucru este chiar mai departe de a fi bunătate. Florile și plantele cresc mai bine afară – dacă sunt plantate în pământ, cu vânt, soare și apă de ploaie, atunci le merge bine. Nu cresc la fel de bine ca afară, când sunt plantate într-un ghiveci, înăuntru, dar oriunde s-ar afla, trăiesc, nu-i așa? Oriunde ar fi, acest lucru a fost predestinat de Dumnezeu. Ești o persoană care are viață, iar Dumnezeu Își asumă responsabilitatea pentru fiecare viață, permițându-i să supraviețuiască și să urmeze legea pe care o respectă toate ființele create. Însă, ca persoană, trăiești în mediul în care te cresc părinții tăi, așa că ar trebui să crești și să exiști în acel mediu. Faptul că trăiești în acel mediu se datorează, la scară mai mare, predestinării de la Dumnezeu; la scară mai mică, se datorează faptului că părinții tăi te-au crescut, nu-i așa? În orice caz, crescându-te, părinții tăi îndeplinesc o responsabilitate și o obligație. Să te crească până la maturitate este obligația și responsabilitatea lor, iar asta nu se poate numi bunătate. Dacă nu poate fi considerată bunătate, atunci nu este un lucru de care se cuvine să te bucuri? (Ba da.) Acesta este un fel de drept de care ar trebui să te bucuri. Ar trebui să fii crescut de părinții tăi, pentru că, înainte să ajungi la maturitate, rolul pe care îl joci este acela de copil care este crescut. Prin urmare, părinții tăi pur și simplu îndeplinesc un fel de responsabilitate față de tine, iar tu doar o primești, dar cu siguranță nu primești har sau bunătate de la ei. […] Este responsabilitatea părinților tăi să te crească. Ei au ales să-ți dea viață, așa că au o responsabilitate și o obligație să te crească. Crescându-te până la maturitate, își îndeplinesc responsabilitatea și obligația. Nu le datorezi nimic, așa că nu este nevoie să-i recompensezi. Nu trebuie să-i recompensezi – asta arată clar că părinții nu sunt creditorii tăi și că nu trebuie să faci nimic pentru ei, în schimbul bunătății lor. În cazul în care circumstanțele îți permit să îndeplinești o parte din responsabilitatea față de ei, atunci fă-o. Dacă mediul și circumstanțele tale obiective nu-ți permit să-ți îndeplinești obligația față de ei, atunci nu e nevoie să te gândești prea mult la asta și nu ar trebui să crezi că le ești îndatorat, pentru că părinții nu sunt creditorii tăi” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au permis să înțeleg că Dumnezeu rânduiește și deține suveranitatea asupra fiecărei persoane care vine pe lume. Nașterea mea în această familie a fost, de asemenea, hotărâtă de Dumnezeu. Indiferent cât de multă suferință a îndurat mama pentru a mă crește, aceasta era responsabilitatea ei și nu ar trebui s-o consider ca fiind bunătate. Așa cum spune Dumnezeu: „Întrucât părinții tăi au avut toată puterea și au ales să-ți dea viață, au o obligație și o responsabilitate să te crească, să te facă om mare, să-ți ofere o educație, hrană, haine și bani – aceasta este responsabilitatea și obligația lor și este ceea ce se cuvine să facă.” Dar n-am înțeles adevărul și n-am văzut lucrurile conform cuvintelor lui Dumnezeu. Mereu am crezut că, după ce tatăl meu a murit, mama a devenit și mamă, și tată, trăind cumpătat ca eu să pot merge la școală, chinuindu-se să mă crească până la maturitate, și că, fără îngrijirea atentă și preocuparea mamei mele, nu aș fi persoana care sunt astăzi. Am considerat grija mamei mele drept bunătate și mereu mi-am dorit să o răsplătesc pentru această bunătate atentă. În momentul în care am auzit că murise, m-am simțit foarte tulburată și am simțit că n-o îngrijisem bine. Nici măcar n-am putut fi cu ea în ultimele ei clipe, așadar, am simțit că sunt o fiică rea. Mă simțeam îndatorată numai față de ea și nu aveam deloc chef să-mi fac datoria. Dacă aș fi continuat să trăiesc cu acest sentiment de îndatorare față de mama și n-aș fi fost în stare să-mi fac datoria, atunci într-adevăr aș fi fost lipsită de conștiință sau umanitate. Când m-am gândit la moartea mamei mele, chiar dacă aș fi putut fi alături de ea la final, n-aș fi putut să-i salvez viața. Chiar dacă alții m-ar fi lăudat ca pe o fiică bună, ce sens ar fi avut asta?

Apoi am citit mai multe din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Din cauza condiționării culturii tradiționale chineze, în noțiunile tradiționale ale chinezilor, ei cred că oamenii ar trebui să respecte pietatea filială față de părinții lor. Cine nu respectă pietatea filială nu este un copil devotat părinților. Aceste idei au fost insuflate oamenilor încă din copilărie și, practic, sunt predate în fiecare gospodărie, precum și în fiecare școală și în societate, în general. Când capul unei persoane a fost umplut cu astfel de lucruri, ea crede că «Pietatea filială este mai importantă decât orice. Dacă nu aș respecta-o, nu aș fi o persoană bună – nu aș fi un copil devotat și aș fi învinuit de societate. Aș fi o persoană lipsită de conștiință.» Este corectă această părere? Oamenii au văzut foarte multe adevăruri exprimate de Dumnezeu – a cerut Dumnezeu ca o persoană să manifeste pietate filială față de părinții săi? Este acesta unul dintre adevărurile pe care credincioșii în Dumnezeu trebuie să le înțeleagă? Nu, nu este. Dumnezeu doar a avut părtășie cu privire la câteva principii. Pe baza cărui principiu cuvintele lui Dumnezeu le cer oamenilor să-i trateze pe ceilalți? Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere. Dumnezeu îi iubește pe cei care urmăresc adevărul și care-I pot respecta voia; aceștia sunt oamenii pe care și noi ar trebui să-i iubim. Cei care nu pot respecta voia lui Dumnezeu, cei care-L urăsc pe Dumnezeu și se răzvrătesc împotriva Lui – acești oameni sunt detestați de Dumnezeu și ar trebui să-i detestăm și noi. Asta le cere Dumnezeu oamenilor. […] Satana folosește acest fel de cultură tradițională și aceste noțiuni de moralitate pentru a-ți înrobi gândurile, mintea și inima, făcându-te incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu; ai fost stăpânit de aceste lucruri ale Satanei și făcut incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu. Când vrei să practici cuvintele lui Dumnezeu, aceste lucruri provoacă tulburări în tine, te fac să te opui adevărului și cerințelor lui Dumnezeu și te fac incapabil să scapi de jugul culturii tradiționale. După ce te lupți o vreme, faci un compromis: preferi să crezi că noțiunile tradiționale ale moralității sunt corecte și în acord cu adevărul, așa că respingi cuvintele lui Dumnezeu sau te lepezi de ele. Nu accepți cuvintele lui Dumnezeu drept adevărul și nu ți se pare ceva neobișnuit să fii mântuit, simțind că încă trăiești în această lume și poți supraviețui doar bazându-te pe acești oameni. Incapabil să înduri acuzațiile societății, ai alege mai degrabă să renunți la adevăr și la cuvintele lui Dumnezeu, abandonându-te noțiunilor tradiționale ale moralității și influenței Satanei, preferând să-L ofensezi pe Dumnezeu și să nu practici adevărul. Spune-Mi, nu este deplorabil omul? Nu are el nevoie de mântuirea de la Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). „În lumea non-credincioșilor, există o zicală: «Ciorile își răsplătesc mamele hrănindu-le, iar mieii îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor.» Mai există și zicala: «O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară.» Ce grandios sună aceste zicale! De fapt, fenomenele pe care prima zicală le menționează, ciorile care își răsplătesc mamele hrănindu-le și mieii care îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor, chiar există, acestea sunt realități. Totuși, sunt doar fenomene din lumea animalelor. Sunt doar un tip de lege pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru diverse viețuitoare și pe care o respectă toate felurile de viețuitoare, inclusiv oamenii. Faptul că toate felurile de viețuitoare respectă această lege demonstrează și mai mult că toate viețuitoarele sunt create de Dumnezeu. Niciuna dintre ele nu poate încălca această lege și nu o poate transcende. […] Ciorile care își răsplătesc mamele hrănindu-le și mieii care îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor demonstrează tocmai faptul că lumea animalelor respectă acest fel de lege. Toate felurile de viețuitoare au acest instinct. Odată ce puii se nasc, femelele sau masculii speciei au grijă de ei și îi hrănesc până la maturitate. Toate felurile de viețuitoare pot să-și îndeplinească responsabilitățile și obligațiile față de puii lor, crescând conștiincios și cu grijă următoarea generație. Acest lucru ar trebui să fie cu atât mai mult valabil pentru oameni. Omenirea îi numește pe oameni animale superioare – dacă nu pot respecta această lege și le lipsește acest instinct, atunci oamenii sunt mai prejos decât animalele, nu-i așa? Prin urmare, indiferent cât de multă grijă au avut părinții de tine când te-au crescut și cât de mult și-au îndeplinit responsabilitatea față de tine, au făcut doar ce se cuvine să facă în sfera abilităților unei ființe umane create – a fost instinctul lor” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles asta: motivul pentru care sufeream atât era că fusesem influențată de idei și puncte de vedere precum „O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară” și „Creșteți copii pentru a vă sprijini la bătrânețe.” Crezusem că a dovedi un comportament filial față de părinții tăi era perfect natural și justificat și că, dacă nu făceam asta, eram trădătoare și eram considerată mai prejos decât o fiară. Fusesem pe fugă și nu reușisem să o îngrijesc pe mama acasă, așa că aveam conștiința încărcată și mă simțeam îndatorată față de ea. De asemenea, m-am temut că oamenii vor spune că nu am conștiință și că sunt o fiică rea, așa că am simțit o mare durere și n-am putut să-mi fac datoria cu calm, prăbușindu-mă psihic ulterior, când am auzit că mama murise. Am văzut că îmi fuseseră insuflate aceste idei din cultura tradițională și că eu consideram că a avea un comportament filial față de părinții mei era mai important decât să-mi fac datoria de ființă creată, ajungând chiar să regret că predicasem Evanghelia și îmi făcusem datoria. Nu fusese aceasta o manifestare a trădării față de Dumnezeu? Pentru că fusesem arestată de poliție pentru predicarea Evangheliei, nu am putut să mă întorc acasă. Dar, în loc să urăsc Partidul Comunist Chinez, L-am învinovățit pe Dumnezeu, crezând că acest lucru fusese cauzat de predicarea Evangheliei. Înțelesesem totul pe dos și nu putusem să-mi dau seama ce era bine și ce nu era! Tot ce am vine de la Dumnezeu. El m-a îngrijit și m-a protejat în toți acești ani, ca să am șansa să predic Evanghelia și să-mi fac datoria, să urmăresc adevărul și să fiu mântuită de Dumnezeu. Nu numai că nu I-am fost recunoscătoare lui Dumnezeu, dar L-am înțeles greșit și L-am învinovățit, ajungând chiar să regret că îmi făcusem datoria. Chiar nu avusesem deloc conștiință! Abia atunci am înțeles că ideile și punctele de vedere precum „O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară” și „Creșteți copii pentru a vă sprijini la bătrânețe” sunt false și că reprezintă un mod prin care Satana induce in eroare si corupe oamenii. Nu voiam să mai trăiesc după ideile și punctele de vedere ale Satanei, ci voiam să privesc oamenii și lucrurile și să mă comport și să acționez conform cuvintelor lui Dumnezeu.

Ulterior, am citit mai multe din cuvintele lui Dumnezeu: „În primul rând, cei mai mulți oameni aleg să plece de acasă pentru a-și îndeplini îndatoririle parțial din cauza circumstanțelor obiective cuprinzătoare, care îi obligă să-și părăsească părinții; nu le pot fi alături părinților lor, ca să aibă grijă de ei și să le țină de urât. Nu este vorba că au ales de bunăvoie să-și părăsească părinții; acesta este motivul obiectiv. În al doilea rând, subiectiv vorbind, pleci să-ți îndeplinești îndatoririle nu pentru că ai vrut să-ți părăsești părinții și să scapi de responsabilitățile tale, ci datorită chemării lui Dumnezeu. Pentru a coopera cu lucrarea lui Dumnezeu, a-I accepta chemarea și a îndeplini îndatoririle unei ființe create, nu ai avut încotro și ți-ai părăsit părinții; nu le-ai putut rămâne alături pentru a le ține de urât și a avea grijă de ei. Nu i-ai părăsit ca să eviți responsabilitățile, nu-i așa? Să-i părăsești ca să-ți eviți responsabilitățile și să fii nevoit să-i părăsești pentru a răspunde chemării lui Dumnezeu și a-ți îndeplini îndatoririle – aceste lucruri nu au două naturi diferite? (Ba da.) În inima ta, ai atașamente și gânduri emoționale față de părinții tăi; sentimentele tale nu sunt lipsite de conținut. Dacă circumstanțele obiective o permit și ești capabil să le fii alături îndeplinindu-ți, în același timp, îndatoririle, atunci ai fi dispus să le fii alături, având grijă de ei în mod regulat și îndeplinindu-ți responsabilitățile. Dar din cauza circumstanțelor obiective, trebuie să-i părăsești; nu le poți rămâne alături. Nu este vorba că nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile de copil al lor, ci că nu poți. Nu este acest lucru diferit în natură? (Ba da.) Dacă ai fi plecat de acasă pentru a evita să fii devotat părinților și să-ți îndeplinești responsabilitățile, ar reprezenta o lipsă de devotament și de umanitate. Părinții tăi te-au crescut, dar abia aștepți să-ți întinzi aripile și să pleci repede pe cont propriu. Nu vrei să-ți vezi părinții și nu dai atenție când auzi că au întâmpinat vreo dificultate. Chiar dacă ai mijloacele să ajuți, n-o faci; pur și simplu te prefaci că nu auzi și îi lași pe ceilalți să spună orice doresc despre tine – pur și simplu nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile. Asta înseamnă să nu fii devotat părinților. Însă așa stau lucrurile acum? (Nu.) Mulți oameni și-au părăsit județele, orașele, provinciile sau chiar țările pentru a-și îndeplini îndatoririle; deja sunt departe de orașele lor natale. În plus, nu le convine să păstreze legătura cu familiile lor, din diverse motive. Ocazional, se interesează de situația actuală a părinților lor, de la oamenii care au venit din același oraș natal și se simt ușurați când aud că părinții lor sunt încă sănătoși și se descurcă bine. De fapt, nu ești lipsit de devotament; nu ai ajuns în punctul în care îți lipsește umanitatea, în care nici măcar nu vrei să ai grijă de părinții tăi sau să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei. Din diverse motive obiective, trebuie să faci această alegere, așadar nu ești lipsit de devotament” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. „Fiind copil, ar trebui să înțelegi că părinții nu sunt creditorii tăi. Sunt multe pe care trebuie să le faci în viața asta și toate sunt lucruri pe care o ființă creată se cuvine să le facă, lucruri care ți-au fost încredințate de Domnul creației, și nu au nicio legătură cu răsplătirea bunătății părinților tăi. Să le arăți pietate filială, să-i răsplătești, să le întorci bunătatea – aceste lucruri nu au nicio legătură cu misiunea ta în viață. De asemenea, se poate spune că nu este necesar să le arăți pietate filială părinților tăi, să-i răsplătești sau să-ți îndeplinești vreo responsabilitate față de ei. Mai clar, poți să faci puțin din asta și să-ți îndeplinești puțin responsabilitățile când circumstanțele îți permit; când nu-ți permit, nu trebuie să insiști să faci acest lucru. Dacă nu-ți poți îndeplini responsabilitatea de a le arăta pietate filială părinților tăi, acesta nu este un lucru îngrozitor, pur și simplu se împotrivește puțin conștiinței tale, moralității și noțiunilor umane. Însă cel puțin nu se împotrivește adevărului, iar Dumnezeu nu te va condamna pentru asta. Când vei înțelege adevărul, nu vei mai avea mustrări de conștiință din cauza asta” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg cum ar trebui copiii să-și trateze părinții. Mama mea nu era creditoarea mea. Am venit în această lume cu o misiune de îndeplinit, să fac datoria unei ființe create. Dacă circumstanțele și condițiile ar fi permis, atunci aș fi putut s-o îngrijesc pe mama, să mă port cu ea ca o fiică și să îndeplinesc responsabilitățile și obligațiile unui copil. Dacă circumstanțele n-au permis asta, atunci nu trebuia să insist. De asemenea, nu a fost vorba că nu am vrut să mă port cu mama ca o fiică, ci am făcut-o fiindcă eram persecutată de Partidul Comunist Chinez și nu puteam merge acasă s-o îngrijesc. Nu se punea problema că nu mă purtasem ca o fiică și nu trebuia să-mi pese de ce crede altcineva despre mine. Cel mai important era să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și să-mi fac bine datoria. Înțelegând asta, nu m-am mai simțit constrânsă și mi-am putut face datoria din inimă. Judecata și expunerea din cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care mi-au permis să înțeleg unele dintre opiniile mele false, să știu cum să abordez problema legată de mama într-un mod care să corespundă adevărurilor-principii, să nu mai trăiesc simțindu-mă datoare mamei și să pot să-mi liniștesc inima și să-mi fac datoria.