de Wang Tao, China

Când aveam trei ani, părinții mei au divorțat din cauza incompatibilității lor emoționale și, la patru ani, aveam o mamă vitregă. Din ceața amintirilor mele îndepărtate, se distinge una în care mai multe doamne în vârstă din cartier îmi spuneau adesea: „Biet copil, o să suferi mai târziu. Mamele vitrege n-au niciodată grijă de copiii lor! Nu-ți mânia mama vitregă, micuțule! Trebuie să fii ascultător și muncitor ca să nu fii bătut și să ai ce mânca.” La momentul respectiv, am înțeles doar pe jumătate ce-au vrut să zică și m-am speriat puțin, așa că n-am îndrăznit niciodată să-mi mânii mama vitregă. Însă, spre surprinderea mea, mama mea vitregă s-a purtat foarte frumos cu mine, de parcă aș fi fost propriul ei fiu. Mai târziu, am avut un frate mai mic, iar mama mea vitregă m-a îngrijit și m-a iubit în continuare la fel. De fapt, era chiar mai iubitoare decât mama mea biologică. Mama vitregă ne spunea adesea mie și fratelui meu: „Eu și tatăl vostru muncim din greu și suferim ca să câștigăm bani și tot ceea ce facem este ca să vă construim case noi și ca să ne pregătim pentru când vă veți căsători. Când creșteți și vă întemeiați propriile familii, trebuie să fiți filiali față de noi. Oricâte greutăți îndurăm, totul va merita!” De fiecare dată, am promis solemn: „Mamă, când o să mă fac mare, cu siguranță voi avea grijă de voi amândoi.” Mama mea vitregă mereu zâmbea ușurată și încuviința din cap încontinuu când auzea acest lucru. Ea a trecut prin mari greutăți ca să mă crească și m-a ajutat să mă însor și să-mi pun bazele propriei familii și cariere. Mereu îmi aminteam cuvintele bunicii mele: „E mai important să crești un copil decât să-l naști” și „Cu oamenii, se zice că primești jumătate din ceea ce dai”. Am crezut că acesta era principiul comportamentului uman și că, dacă cineva e lipsit de conștiință și recunoștință, acesta nu poate fi numit om.

În 1994, întreaga noastră familie a început să creadă în Domnul Isus. Eu și soția mea mergeam adesea să ne ocupăm de biserică. Uneori, nici nu ne întorceam o zi sau două, chiar și când copilul nostru de doi ani și munca la câmp necesitau timpul și atenția noastră. Mama mea s-a oferit să preia aceste sarcini, ca noi să putem să-L slujim bine pe Domnul. În 2002, întreaga noastră familie a acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Părinții mei m-au susținut pe deplin în îndatoririle mele. Pentru că devenisem cunoscut în zona mea pentru credința mea în Domnul, după ce am acceptat această etapă a lucrării, lucrarea mea de evanghelizare în zonă a atras atenția poliției. Pentru a nu fi arestat de poliție, am plecat de acasă și am petrecut mulți ani făcându-mi îndatoririle în altă parte. De sărbători, văzându-i pe alții reuniți cu familiile lor, îmi făceam griji pentru familia mea și mi se făcea dor de părinți. Mai ales în sezonul agricol aglomerat, mă gândeam cum suferă mama de probleme cu spatele și picioarele și de reumatism și că, atunci când ploua, iar durerea i se intensifica, încercam de obicei să-i scutesc de munca agricolă grea acasă. Însă, acum, eu și soția mea eram plecați să ne facem îndatoririle, iar părinții mei nu numai că aveau grijă de copilul nostru, dar munceau și la câmp. Munceau din greu, iar eu m-am gândit să risc să mă întorc acasă ca să-i ajut cu munca agricolă, ca ei să nu mai fie nevoiți să muncească. Dar, dacă mă întorceam, cel mai probabil aș fi fost arestat de poliție și nu mi-aș fi putut ajuta părinții prea mult. În plus, eram ocupat cu îndatoririle mele și nu puteam să-mi abandonez lucrarea bisericească pentru a mă întoarce acasă. Mergând pe drum, vedeam pe câmp fermieri secerând grâul și era de parcă o vedeam pe mama acolo, ridicându-și capul ca să-și șteargă sudoarea de pe frunte. Au început să-mi curgă râuri de lacrimi pe față și n-am putut să nu mă plâng: „Dacă nu era credința mea în Dumnezeu și lucrarea de evanghelizare pentru care riscam să fiu arestat, m-aș fi putut întoarce acasă pentru a-mi ajuta părinții în această perioadă aglomerată!” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai îndatorat față de părinți. În acea seară, mi-a venit în minte imaginea părinților mei muncind șovăitori pe câmp și nu m-am putut abține să nu vărs lacrimi în secret. Așa că m-am rugat adesea lui Dumnezeu, încredințându-mi părinții în mâinile Lui.

În decembrie 2012, am fost arestat de poliție în timp ce predicam Evanghelia. În timpul interogatoriului, polițiștii m-au torturat prin metode nemiloase și, cât eram năucit, șeful poliției m-a pus să urmăresc un clip pe telefonul lui. Am văzut-o pe bunica mea nonagenară cu ochii adânciți în orbite și cu o privire goală și părea că poate să moară în orice moment. Am văzut-o și pe mama, cu părul grizonat și cu fața brăzdată de lacrimi. Îi tremurau buzele de parcă se certa pentru ceva și părea foarte afectată. În timp ce urmăream filmarea, îmi curgeau lacrimi pe față. Șeful echipei de securitate națională a profitat de acest moment și a zis: „I-am întrebat și pe oamenii din satul tău și toată lumea te vorbește de bine. Ești un fiu devotat. Bunica ta se apropie de o sută de ani, iar părinții tăi au amândoi șaptezeci. Toți așteaptă cu nerăbdare întoarcerea ta pentru o reuniune de familie! Bunica ta este în pragul morții. Nu vrei să o vezi pentru ultima dată? După cum se spune: «În viață, pietatea filială este pe primul loc.» Părinții tăi nu te-au crescut ca să se poată baza pe tine și să se bucure de anii bătrâneții? Suporți să-i lași să-și petreacă bătrânețea într-o asemenea singurătate? Amândoi sunt în vârstă. Nu știi niciodată când ai putea să-i vezi pentru ultima oară. Dacă ești condamnat la opt până la zece ani pentru credința ta, s-ar putea să nu-i mai vezi niciodată și vei ajunge să regreți pentru tot restul vieții. Dacă ne spui pur și simplu ce știi, te trimit direct acasă, la reuniune. Gândește-te bine!” Auzind acest lucru, m-au năpădit amintiri cu mama și bunica mea când mă îngrijeau și mă iubeau și nu m-am putut abține să nu izbucnesc în lacrimi. Mama spera că o să am grijă de ei când aveau să îmbătrânească, iar acum amândoi erau foarte bătrâni și cu probleme de sănătate. Când aveau cea mai mare nevoie de mine, nu eram acolo să-mi îndeplinesc responsabilitățile de fiu. În schimb, îi făcusem să trăiască în frică din cauza arestării mele. Dacă aș fi condamnat la opt până la zece ani de închisoare, s-ar putea să nu-i mai văd niciodată. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât deveneam mai negativ și am început să nutresc sentimente de nemulțumire, gândindu-mă: „Dacă n-aș fi venit aici să predic Evanghelia și dacă n-aș fi fost arestat, oare n-aș fi putut să am grijă de ei? Ce ar trebui să fac acum? Să mă pregătesc pentru închisoare sau să fac un compromis cu Satana și cu diavolii ca să răsplătesc bunătatea părinților mei? Dacă i-aș trăda pe frații și surorile mele sau interesele casei lui Dumnezeu, atunci aș fi un Iuda infam, iar conștiința mea nu și-ar găsi niciodată pacea, aș fi blestemat de Dumnezeu și aș ajunge în iad!” Inima îmi era tulburată, simțeam că urmează să-mi explodeze capul și eram în pragul unei căderi nervoase. Am strigat către Dumnezeu în rugăciune: „Dumnezeule, Te rog, salvează-mă! Ce să fac?” În acel moment, mi-a venit în minte o secțiune din cuvântul lui Dumnezeu: „Poporul Meu ar trebui să fie întotdeauna în alertă împotriva uneltirilor viclene ale Satanei, păzind poarta casei Mele pentru Mine; ar trebui să fie capabili să se sprijine unii pe alții și să se aprovizioneze unii pe alții, ca să evite să cadă în capcana Satanei, moment în care ar fi prea târziu pentru regrete” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 3). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au calmat inima neliniștită. Satana uneltea să se folosească de afecțiunea mea ca să mă zdrobească și să mă facă să-L trădez pe Dumnezeu. Nu puteam să cad în plasa lui. Trebuia să rămân ferm în mărturia mea! Așa că am spus: „Nu știu nimic. Faceți ce vreți cu mine!” Polițiștii și-au epuizat încercările, dar nu au obținut informații utile și, în cele din urmă, am fost condamnat la trei ani și jumătate de închisoare.

În iulie 2016, sentința mea în acel iad de pe pământ a luat sfârșit. Când am ajuns acasă, mama m-a strâns la piept și a început să plângă cu amărăciune. Am mângâiat-o, ștergându-i lacrimile de pe față. Mi-am zis în sinea mea: „Din cauza arestărilor și persecuției din partea PCC, nu am fost acasă de peste un deceniu. Părinții mei au fost constant îngrijorați pentru siguranța mea, mai ales în timpul anilor mei de închisoare, când și-au făcut și mai multe griji pentru mine. Acum au amândoi 70 de ani și chiar nu vreau să-i mai îngrijorez. Acum, că m-am întors, vreau să petrec mai mult timp cu ei și să-mi îndeplinesc responsabilitățile de fiu.” Câteva zile mai târziu, unchiul meu a venit să mă vadă și mi s-a plâns: „Nu te-ai întors în toți acești ani. Mama ta a fost în spital de mai multe ori, iar tu n-ai fost acolo, și toată lumea spune că ești un fiu groaznic! Părinții tăi sunt amândoi foarte bătrâni acum și au avut grijă de copilul tău și au muncit la câmp pentru tine, iar acum sunt amândoi bolnavi. Crezi că le-a fost ușor? Acum, că te-ai întors, trebuie să stai acasă, să trăiești corespunzător și să te asiguri că sunt îngrijiți, ca lumea să nu te mai bârfească!” Văzându-l pe unchiul meu plecând, am simțit o săgetare de disconfort. Chiar devenisem un copil nerecunoscător în ochii lor. M-am gândit că poate mi-aș putea face doar îndatoririle la biserica locală, ceea ce mi-ar permite să am grijă de părinții mei. Dar, gândind astfel, m-am trezit cufundat fără să vreau într-o mentalitate întunecată, așa că m-am rugat conștient lui Dumnezeu, căutându-I intențiile. Mi-am dat seama că, în situația de față, nu puteam să-mi fac îndatoririle acasă, că puteam să fiu arestat oricând și că nu puteam să las pietatea filială să mă oprească din a-mi face îndatoririle. În acești ani, mă bucurasem de atât de mult har și de udarea și furnizarea adevărului de către Dumnezeu, așa că nu-mi puteam pierde conștiința acum și trebuia să-mi fac îndatoririle ca să răsplătesc dragostea lui Dumnezeu. Așa că am plecat să predic Evanghelia din nou.

Totuși, în adâncul sufletului, atașamentul meu emoțional față de mama a persistat și, în anumite situații, am fost tulburat. Sora în vârstă care mă găzduia avea adesea amețeli. Odată, a fost bolnavă și a stat în spital mai bine de zece zile. M-am gândit la mama mea: „Are aproape 80 de ani și suferă de hipertensiune arterială, de afecțiune cardiacă și amețește des. Dacă se îmbolnăvește și are nevoie de spitalizare? Se zice că «E mai important să crești un copil decât să-l naști» și «În viață, pietatea filială este pe primul loc». Ca fiu, nici măcar nu pot să fiu alături de părinții mei și să-i slujesc. Nu vor spune rudele și vecinii mei că sunt lipsit de sentimente filiale, de recunoștință și de conștiință?” În acea perioadă, n-am putut să scap de sentimentul puternic de dor și grijă față de mama mea. Imaginea privirii pline de speranță a mamei îmi stăruia în minte, iar batjocura rudelor și a vecinilor îmi răsuna în urechi. Îmi simțeam inima ținută în frâu și-mi petreceam zilele făcându-mi îndatoririle doar mecanic, fără să am rezultate. Mi-am dat seama că starea mea îmi afecta capacitatea de a-mi îndeplini datoriile, așa că m-am rugat lui Dumnezeu pentru a căuta ajutor. Mai târziu, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Dacă tu crezi că părinții tăi îți sunt cei mai apropiați oameni din lume, că sunt șefii și liderii tăi, că sunt oamenii care ți-au dat viață și te-au crescut, care ți-au oferit hrană, îmbrăcăminte, un cămin, transport, care au avut grijă de tine până la maturitate și că ei sunt binefăcătorii tăi, oare îți va fi ușor să renunți la așteptările lor? (Nu.) Dacă tu crezi aceste lucruri, este foarte posibil să abordezi așteptările părinților tăi dintr-o perspectivă trupească și îți va fi greu să renunți la oricare dintre așteptările lor nepotrivite și absurde. Vei fi legat și suprimat de așteptările lor. Chiar dacă te simți nemulțumit și refractar în inima ta, nu vei avea puterea să te eliberezi de aceste așteptări și nu vei avea de ales decât să le lași să-și urmeze cursul firesc. De ce va trebui să le lași să-și urmeze cursul firesc? Pentru că dacă ai renunța la așteptările părinților tăi și le-ai ignora sau le-ai respinge, ai simți că ești un copil nefilial, că ești nerecunoscător, că ți-ai dezamăgit părinții și că nu ești o persoană bună. Dacă adopți o perspectivă trupească, vei face tot ce-ți stă în putință să-ți folosești conștiința ca să răsplătești bunătatea părinților tăi, să te asiguri că suferința pe care au îndurat-o de dragul tău nu a fost în zadar și vrei vrea și să le adeverești așteptările. Vei încerca din greu să realizezi tot ce ți-au cerut să faci, să eviți să-i dezamăgești, să faci ce este corect față de ei și vei lua decizia de a avea grijă de ei la bătrânețe și chiar te vei gândi puțin mai departe, să te ocupi de înmormântările lor, mulțumindu-i și pe ei și satisfăcându-ți și dorința de a fi un copil filial. Cât timp trăiesc în lumea asta, oamenii sunt influențați de diverse feluri de opinii publice și de climate sociale, precum și de diferite gânduri și păreri care sunt populare în societate. Dacă oamenii nu înțeleg adevărul, pot privi aceste lucruri numai din perspectiva sentimentelor trupești și, în același timp, le pot gestiona numai din acea perspectivă” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Cuvintele lui Dumnezeu au expus starea mea întocmai. Am privit lucrurile din perspectiva afecțiunii trupești. Am crezut că tot ce aveam provenea de la părinții mei și că, în calitate de om, ar trebui să fiu recunoscător și să-mi răsplătesc părinții că m-au crescut, că ar trebui să mă străduiesc să satisfac cerințele și așteptările părinților mei și că asta ar trebui să facă un om care are conștiință. Părinții mei au divorțat când eram mic și mulți oameni au spus că sunt un copil demn de milă, care avea să fie tratat rău de mama vitregă, însă mama mea vitregă m-a tratat ca pe propriul ei fiu. În inima mea fragedă, ea îmi era chiar mai apropiată decât mama biologică. Am simțit că muncise din greu și economisise ca să ne crească pe mine și pe fratele meu, că m-a sprijinit cu educația și m-a ajutat să-mi pun bazele propriei familii și cariere și că ea e persoana pe care o respectam și o prețuiam cel mai mult în viața mea. Așa că am făcut un jurământ secret în inima mea să fiu bun cu ea și să am grijă de ea la bătrânețe. Mama mi-a cerut puține lucruri, sperând doar că, atunci când ea și tata aveau să îmbătrânească, eu să am grijă de ei și să aibă pe cine să se bazeze. Aceasta a fost singura așteptare pe care a avut-o mama de la mine. M-am gândit în sinea mea: „Ca om cu o conștiință, ar trebui să fac tot ce pot ca să îndeplinesc dorințele părinților mei și ar trebui să fiu filial față de ei. Dacă nu, aș fi un om lipsit de filialitate, recunoștință și conștiință și aș merita să fiu condamnat de societate.” Fiindcă îmi îndeplineam îndatoririle în altă parte, pe perioada sărbătorilor și a sezoanelor agricole aglomerate, mă simțeam adesea îngrijorat, temându-mă că părinții mei aveau să muncească prea mult și să se îmbolnăvească, așa că voiam să mă întorc acasă pentru a-i ajuta. Părea că-mi îndeplineam îndatoririle, dar inima mea nu-și găsea pacea, iar eu îmi făceam îndatoririle doar mecanic. După ce am fost arestat, poliția s-a folosit de afecțiunea mea față de părinți ca să mă tenteze să-mi trădez frații și surorile și, dacă n-ar fi fost cuvintele lui Dumnezeu care să mă lumineze și să mă călăuzească, poate că L-aș fi trădat pe Dumnezeu din cauza afecțiunii mele. Când am văzut-o pe sora în vârstă la care stăteam în gazdă că s-a îmbolnăvit și a fost internată, mi-am amintit de mama și m-am gândit cât de slăbită și bolnavă era și că nu pot să mă întorc să am grijă de ea. M-am simțit vinovat și tulburat și am devenit negativ și slab. Tăcut, am nutrit în inima mea sentimente de nemulțumire împotriva lui Dumnezeu, crezând că nu pot să satisfac așteptările părinților mei sau să fiu filial și că toate s-au întâmplat din cauza credinței mele în Dumnezeu și a îndatoririlor mele. Am văzut că, după atâția ani de credință în Dumnezeu, nu dobândisem niciun adevăr și că încă nu puteam să văd lucrurile conform cuvintelor lui Dumnezeu. Ori de câte ori era vorba despre familia mea, mă trezeam întotdeauna guvernat de afecțiunea mea trupească, ceea ce însemna că eu încă gândeam ca un non-credincios. Așa că m-am rugat ca Dumnezeu să mă lumineze și să mă îndrume să înțeleg adevărul pentru a-mi rezolva problemele.

Mai târziu, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Din cauza condiționării culturii tradiționale chineze, în noțiunile tradiționale ale chinezilor, ei cred că oamenii ar trebui să respecte pietatea filială față de părinții lor. Cine nu respectă pietatea filială nu este un copil devotat părinților. Aceste idei au fost insuflate oamenilor încă din copilărie și, practic, sunt predate în fiecare gospodărie, precum și în fiecare școală și în societate, în general. Când capul unei persoane a fost umplut cu astfel de lucruri, ea crede că «Pietatea filială este mai importantă decât orice. Dacă nu aș respecta-o, nu aș fi o persoană bună – nu aș fi un copil devotat și aș fi învinuit de societate. Aș fi o persoană lipsită de conștiință.» Este corectă această părere? Oamenii au văzut foarte multe adevăruri exprimate de Dumnezeu – a cerut Dumnezeu ca o persoană să manifeste pietate filială față de părinții săi? Este acesta unul dintre adevărurile pe care credincioșii în Dumnezeu trebuie să le înțeleagă? Nu, nu este. Dumnezeu doar a avut părtășie cu privire la câteva principii. Pe baza cărui principiu cuvintele lui Dumnezeu le cer oamenilor să-i trateze pe ceilalți? Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere. Dumnezeu îi iubește pe cei care urmăresc adevărul și care-I pot respecta voia; aceștia sunt oamenii pe care și noi ar trebui să-i iubim. Cei care nu pot urma voia lui Dumnezeu, cei care-L urăsc pe Dumnezeu și se răzvrătesc împotriva Lui – acești oameni sunt detestați de Dumnezeu și ar trebui să-i detestăm și noi. Asta le cere Dumnezeu oamenilor. […] Satana folosește acest fel de cultură tradițională și aceste noțiuni de moralitate pentru a-ți înrobi gândurile, mintea și inima, făcându-te incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu; ai fost stăpânit de aceste lucruri ale Satanei și făcut incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu. Când vrei să practici cuvintele lui Dumnezeu, aceste lucruri provoacă tulburări în tine, te fac să te opui adevărului și cerințelor lui Dumnezeu și te fac incapabil să scapi de jugul culturii tradiționale. După ce te lupți o vreme, faci un compromis: preferi să crezi că noțiunile tradiționale ale moralității sunt corecte și în acord cu adevărul, așa că respingi cuvintele lui Dumnezeu sau te lepezi de ele. Nu accepți cuvintele lui Dumnezeu drept adevărul și nu ți se pare ceva neobișnuit să fii mântuit, simțind că încă trăiești în această lume și poți supraviețui doar bazându-te pe acești oameni. Incapabil să înduri acuzațiile societății, ai alege mai degrabă să renunți la adevăr și la cuvintele lui Dumnezeu, abandonându-te noțiunilor tradiționale ale moralității și influenței Satanei, preferând să-L ofensezi pe Dumnezeu și să nu practici adevărul. Nu este deplorabil omul? Nu are el nevoie de mântuirea de la Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Din cuvintele lui Dumnezeu am înțeles că, fiindcă fusesem influențat de cultura tradițională încă din copilărie și datorită influențelor educației mele, am considerat ideile tradiționale precum „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva” și „Nu pleca departe cât trăiesc părinții” drept principii de comportament. Mi-am văzut părinții ca binefăcători și creditori pe viață și am crezut că, dacă nu aș putea să fiu filial și să le permit părinților mei să se bucure de bătrânețe, aș fi un copil nefilial, fără conștiință, care merită disprețul și condamnarea societății. Sub influența valorilor culturale tradiționale, pe perioada sărbătorilor și a sezoanelor agricole aglomerate sau când vedeam frați și surori în vârstă îmbolnăvindu-se și internându-se, mă năpădeau amintiri cu părinții mei și, fiindcă nu puteam să mă întorc acasă să am grijă ei, aveam o dispoziție proastă timp de mai multe zile, ceea ce-mi afecta îndeplinirea îndatoririlor. Așteptările mamei de la mine au devenit o datorie emoțională în inima mea, pe care n-aș putea s-o plătesc niciodată. Când am fost arestat și interogat de polițiști, foloseau zicale precum „Pietatea filială este pe primul loc în viață” ca să mă inducă în eroare și, dacă nu erau cuvintele lui Dumnezeu care să mă lumineze și să mă îndrume, poate că aș fi cedat afecțiunii mele trupești și L-aș fi trădat pe Dumnezeu. Reflectând asupra celor care, după ce au fost arestați, L-au trădat pe Dumnezeu din cauza afecțiunii lor, mi-am dat seama că, deși și-au satisfăcut familiile și dorințele trupești, au pierdut mântuirea lui Dumnezeu. Am văzut că, dacă nu rezolvi problemele de afecțiune, poți să-L trădezi pe Dumnezeu în orice moment. Prin credința mea în Dumnezeu și prin îndeplinirea îndatoririlor mele, am ajuns să înțeleg unele adevăruri, am ajuns să înțeleg semnificația vieții, iar firea mea coruptă s-a schimbat puțin. Faptul că am putut să merg pe calea cea dreaptă a vieții a fost harul lui Dumnezeu. Însă, în loc să fiu recunoscător, am nutrit sentimente de nemulțumire împotriva lui Dumnezeu, gândindu-mă că, dacă nu erau credința mea în Dumnezeu și PCC care mă vâna, nu trebuia să întorc spatele căminului meu și puteam continua să-mi fac datoria filială față de părinți. Faptul că nu puteam fi filial față de părinții mei s-a datorat în mod clar arestărilor și persecuției PCC, și, totuși, eu am dat vina pe Dumnezeu. Am văzut că, fiindcă Satana m-a indus în eroare, am fost confuz și n-am putut să deosebesc binele de rău și că mă răzvrăteam împotriva lui Dumnezeu și mă împotriveam Lui fără să-mi dau seama. Realizând acest lucru, am simțit un regret profund în inima mea și m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, știu că să trăiești în această stare e o răzvrătire împotriva Ta și nu vreau să trăiesc după aceste idei insuflate în mine de Satana. Te rog să mă luminezi și să mă îndrumi să înțeleg adevărul și să dobândesc discernământ!”

Apoi, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Părinții ți-au dat viață. Cine a ales ca ei să-ți dea viață: tu sau părinții tăi? Cine a ales pe cine? Dacă privești acest lucru din perspectiva lui Dumnezeu, răspunsul este: niciunul din voi. Nici tu, nici părinții tăi nu au ales ca ei să-ți dea viață. Dacă te uiți la rădăcina acestei chestiuni, ea a fost predestinată de Dumnezeu. Pentru moment, vom lăsa deoparte acest subiect, deoarece oamenilor le este ușor să înțeleagă această chestiune. Din perspectiva ta, te-ai născut în mod pasiv la părinții tăi, fără să ai de ales în privința aceasta. Din perspectiva părinților tăi, ți-au dat viață prin voința lor independentă, nu-i așa? Cu alte cuvinte, lăsând deoparte predestinarea de la Dumnezeu, când vine vorba despre chestiunea nașterii tale, părinții tăi au fost cei care au avut toată puterea. Au ales să-ți dea viață și au luat toate deciziile. Nu ai ales ca ei să-ți dea viață, te-ai născut pasiv la ei și nu ai avut de ales în chestiunea aceasta. Așadar, întrucât părinții tăi au avut toată puterea și au ales să-ți dea viață, au o obligație și o responsabilitate să te crească, să te facă om mare, să-ți ofere o educație, hrană, haine și bani – aceasta este responsabilitatea și obligația lor și este ceea ce se cuvine să facă. Întrucât tu ai fost mereu pasiv de-a lungul perioadei în care te-au crescut, nu ai avut dreptul să alegi – a trebuit să fii crescut de ei. Întrucât erai mic, nu aveai capacitatea să te crești singur, nu ai avut de ales decât să te lași crescut, în mod pasiv, de părinții tăi. Ai fost crescut în modul ales de părinții tăi; dacă îți dădeau mâncare și băutură bună, atunci consumai mâncare și băutură bună. Dacă părinții îți ofereau un mediu de viață în care supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice, atunci supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice. În orice caz, când te creșteau, tu erai pasiv, iar părinții tăi își îndeplineau responsabilitatea. E ca și cum ar avea grijă de o floare. Întrucât vor să aibă grijă de o floare, ar trebui să îi pună îngrășământ, să o ude și să se asigure că primește lumina soarelui. Așadar, în ceea ce privește oamenii, indiferent dacă părinții te-au crescut cu meticulozitate sau cu multă grijă, în orice caz, ei doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația. Indiferent de motivele pentru care te-au crescut, a fost responsabilitatea lor – pentru că ți-au dat viață, ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru tine. […] În orice caz, crescându-te, părinții tăi îndeplinesc o responsabilitate și o obligație. Să te crească până la maturitate este obligația și responsabilitatea lor, iar asta nu se poate numi bunătate. Dacă nu poate fi considerată bunătate, atunci nu este un lucru de care se cuvine să te bucuri? (Ba da.) Acesta este un fel de drept de care ar trebui să te bucuri. Ar trebui să fii crescut de părinții tăi, pentru că, înainte să ajungi la maturitate, rolul pe care îl joci este acela de copil care este crescut. Prin urmare, părinții tăi pur și simplu îndeplinesc un fel de responsabilitate față de tine, iar tu doar o primești, dar cu siguranță nu primești har sau bunătate de la ei” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu am înțeles că este decretul Lui suveran ca părinții să-și crească copiii. Indiferent de câte greutăți și efort investesc părinții pentru a-și îngriji copiii, acestea sunt pur și simplu responsabilitatea și obligația lor și nu pot fi considerate bunătate. Să cresc într-o astfel de familie a fost tot rânduiala lui Dumnezeu pentru mine și, oricâtă suferință au îndurat părinții mei sau orice preț au plătit pentru a mă crește, pur și simplu își îndeplineau responsabilitățile și obligațiile. Acest lucru a fost deja prestabilit de Dumnezeu și nu ar trebui privit ca bunătate, iar eu nu trebuiam să-i răsplătesc. Dumnezeu a rânduit ca o mamă vitregă să mă îngrijească și să mă iubească, iar acesta a fost harul lui Dumnezeu, așa că ar trebui să-I fiu recunoscător și să nu atribui tot meritul părinților mei. Dar nu am înțeles adevărul și am crezut că, fără părinții mei, nu aș avea nimic, că dragostea mamei mele mi-a schimbat viața nefericită. Nu a fost mama mea biologică, dar mi-a fost chiar mai apropiată decât mi-a fost vreodată mama naturală, așa că am considerat-o cea mai importantă persoană din viața mea și am vrut întotdeauna să-mi plătesc datoria față de ea pentru grija și iubirea ei, dar nu m-am gândit cum să-mi îndeplinesc îndatoririle pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Nu eram cu totul lipsit de umanitate? E ca și când părinții angajează o bonă și își încredințează copilul în grija ei pentru o perioadă de timp, iar aceasta oferă copilului tot ce are nevoie. Dar, dacă acest copil o recunoaște pe bonă ca fiind mama lui, vede doar grija bonei și nu recunoaște tot ce au făcut părinții pentru el, n-ar frânge inimile părinților? Nu ar fi acest lucru cu adevărat ingrat și o inversare a ceea ce este și nu este important? Viața mea vine de la Dumnezeu și, datorită protecției și grijii Lui, am supraviețuit până în ziua de azi. Crescându-mă, părinții doar și-au îndeplinit responsabilitățile și obligațiile și nu există niciun concept de bunătate în asta. Nu ar trebui să-mi văd părinții drept creditori, ci ar trebui să fiu recunoscător și să-L răsplătesc pe Dumnezeu, care este suveran peste toate. Dacă eu, din pricina pietății filiale, nu-mi fac îndatoririle înaintea lui Dumnezeu, atunci chiar aș fi un nenorocit ingrat și fără conștiință! Căutarea de a-și îndeplini îndatoririle de ființă creată pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu este ceea ce face pe cineva demn ca ființă creată calificată și persoană cu conștiință și rațiune. Dacă m-aș întoarce acasă să am grijă de părinții mei, chiar dacă aș fi lăudat de alții că sunt fiu filial, care ar fi însemnătatea, dacă nu aș primi aprobarea lui Dumnezeu?

Mai târziu, am venit din nou înaintea lui Dumnezeu să mă rog și să caut îndrumarea Lui, întrebând cum ar trebui să-mi tratez părinții conform adevărurilor-principii. Apoi, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Dacă, pe baza mediului tău de viață și a contextului în care te afli, onorarea părinților tăi nu intră în conflict cu îndeplinirea însărcinării date de Dumnezeu și a îndatoririlor tale – sau, cu alte cuvinte, dacă onorarea părinților tăi nu afectează îndeplinirea cu loialitate a datoriei tale – atunci le poți practica pe amândouă în același timp. Nu este nevoie să te separi la exterior de părinții tăi și nu ești nevoit să renunți la ei sau să-i respingi la exterior. În ce situație se aplică acest lucru? (Când onorarea părinților de către o persoană nu intră în conflict cu îndeplinirea datoriei sale.) Corect. Cu alte cuvinte, dacă părinții tăi nu încearcă să-ți împiedice credința în Dumnezeu și, de asemenea, dacă sunt credincioși și te sprijină și încurajează cu adevărat să-ți îndeplinești datoria cu loialitate și să duci la bun sfârșit însărcinarea dată de Dumnezeu, atunci relația ta cu părinții tăi nu este o relație trupească între rude, în sensul obișnuit al cuvântului, ci este o relație între frații și surorile bisericii. În acest caz, în afară de a interacționa cu ei ca frați și surori ai bisericii, trebuie să-ți îndeplinești și câteva dintre responsabilitățile filiale față de ei. Trebuie să dai dovadă de puțin mai multă grijă. Atât timp cât nu afectează îndeplinirea datoriei tale, adică atât timp cât inima ta nu este constrânsă de ei, poți să-ți suni părinții ca să-i întrebi ce mai fac și să dai dovadă de puțină grijă pentru ei, poți să-i ajuți să rezolve câteva dificultăți și să se ocupe de unele dintre problemele lor de viață și poți chiar să-i ajuți să rezolve unele dintre dificultățile pe care le au în ceea ce privește intrarea lor în viață – poți să faci toate aceste lucruri. Cu alte cuvinte, dacă părinții tăi nu te împiedică să crezi în Dumnezeu, ar trebui să păstrezi această relație cu ei și ar trebui să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei. Și de ce ar trebui să te arăți îngrijorat pentru ei, să ai grijă de ei și să-i întrebi ce mai fac? Pentru că ești copilul lor și ai această relație cu ei, ai un alt tip de responsabilitate și, din cauza acestei responsabilități, trebuie să te interesezi ceva mai mult de ei și să le oferi un ajutor considerabil. Atât timp cât nu afectează îndeplinirea datoriei tale și atât timp cât părinții tăi nu-ți împiedică sau nu-ți tulbură credința în Dumnezeu și îndeplinirea datoriei tale și nici nu te trag înapoi, atunci este firesc și potrivit să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei și trebuie să faci acest lucru în măsura în care nu ai mustrări de conștiință – acesta este cel mai scăzut standard pe care trebuie să-l îndeplinești. Dacă nu poți să-ți onorezi părinții acasă din cauza impactului și a obstacolelor circumstanțelor tale, atunci nu trebuie să respecți această regulă. Ar trebui să te lași la mila orchestrărilor lui Dumnezeu, să te supui rânduielilor Sale și nu ai nevoie să insiști pe onorarea părinților tăi. Condamnă Dumnezeu asta? Dumnezeu nu condamnă acest lucru; El nu-i obligă pe oameni să facă asta. Despre ce avem părtășie acum? Avem părtășie despre modul în care oamenii ar trebui să practice atunci când onorarea părinților contravine îndeplinirii datoriei lor; avem părtășie despre principii de practică și adevăr. Ai responsabilitatea să-ți onorezi părinții și, dacă împrejurările o permit, poți să îndeplinești această responsabilitate, dar nu ar trebui să fii constrâns de sentimentele tale. De exemplu, dacă unul dintre părinții tăi se îmbolnăvește și trebuie să meargă la spital și nu are cine să-l îngrijească, iar tu ești prea ocupat cu datoria ta pentru a te întoarce acasă, ce ar trebui să faci? În astfel de momente, nu poți fi constrâns de sentimentele tale. Ar trebui să te gândești la asta în rugăciune, să o încredințezi lui Dumnezeu și să o lași la mila orchestrărilor Sale. Acesta este genul de atitudine pe care ar trebui să o ai. Dacă Dumnezeu vrea să pună capăt vieții părintelui tău și să ți-l ia, ar trebui să te supui. Unii oameni spun: «Deși m-am supus, tot mă simt nefericit și plâng de zile întregi pentru asta – nu este un sentiment trupesc?» Acesta nu este un sentiment trupesc, este bunătate umană, înseamnă a avea umanitate, iar Dumnezeu nu o condamnă. […] Dacă te lași prins de sentimentele tale și acest lucru te împiedică în îndeplinirea datoriei tale, atunci asta contravine întru totul intențiilor lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ți-a cerut niciodată să faci asta; El cere doar să-ți îndeplinești responsabilitățile față de părinții tăi, nimic mai mult. Asta înseamnă să ai evlavie filială. Când Dumnezeu vorbește despre «onorarea părinților», există un context. Trebuie doar să îndeplinești câteva responsabilități care pot fi duse la bun sfârșit în tot felul de condiții, asta-i tot. Cât despre cazul în care părinții tăi se îmbolnăvesc grav sau mor, decizi tu aceste lucruri? Cum sunt viețile lor, când mor, ce boală îi ucide sau cum mor – au aceste lucruri vreo legătură cu tine? (Nu.) Nu au nicio legătură” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (4)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am dobândit principii și o cale de practicare. Dacă mi-aș putea îndeplini îndatoririle acasă în condiții adecvate, aș putea să dau dovadă de pietate filială și să am grijă de părinții mei, dar, dacă anumite condiții nu îmi permit să am grijă de ei, Dumnezeu nu mă va condamna pentru asta. Gândindu-mă la asta, nu a fost vorba că nu am vrut să am grijă de părinții mei, dar, pentru că fusesem arestat de PCC și eram sub supravegherea lor atentă, dacă aș continua să cred în Dumnezeu și să-mi fac datoria acasă, aș fi arestat din nou și m-aș confrunta cu o persecuție și mai brutală. Pe viitor, dacă se prezintă condiții adecvate și există șansa de a reveni acasă, voi fi filial față de părinții mei și voi avea părtășie cu ei despre cuvintele lui Dumnezeu. Dar, fără aceste condiții, mă voi supune în continuare orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu și-mi voi face îndatoririle bine. Ar trebui să mă rog lui Dumnezeu cu privire la sănătatea părinților mei și îngrijirea lor la bătrânețe și să-I încredințez aceste lucruri. Dumnezeu a creat omenirea și a rânduit legile nașterii, îmbătrânirii, bolii și morții, și, de-a lungul istoriei, nimeni nu a reușit să le sfideze, nici să scape de suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu. Este normal ca părinții să dezvolte unele boli atunci când îmbătrânesc, iar acest lucru este inevitabil. În plus, chiar dacă aș sta la căpătâiul lor, ce aș putea face cu adevărat? Aș putea să le iau locul în suferință? Mai mult, îl am pe fratele meu mai mic care are grijă de ei. Fiecare are propriul drum de parcurs și propriile experiențele pe care trebuie să le trăiască în viață, iar acestea nu pot fi înlocuite sau schimbate de către alții. Soarta părinților mei este în mâinile lui Dumnezeu, iar eu nu pot decât să mă rog pentru ei și să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu. Aceasta este rațiunea de care trebuie să dau dovadă.

Din această experiență am înțeles că anumite idei din cultura tradițională și moștenirea ancestrală pe care oamenii le consideră bune și drepte și care sunt văzute ca fiind conforme cu noțiunile populare de etică și morală nu reprezintă adevărul, nici cerințele lui Dumnezeu de la omenire și nu sunt standarde pentru conduita umană. Doar cuvintele lui Dumnezeu constituie adevărul și ar trebui urmate de către oameni. Doar dacă trăiește conform cuvintelor lui Dumnezeu și adevărului, se poate considera că o persoană are cu adevărat conștiință și rațiune. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au permis să înțeleg cum să tratez bunătatea părinților mei și să nu mai fiu legat sau constrâns de idei tradiționale. Slavă lui Dumnezeu!