de Jiang Xiao, China

Când eram mică, familia mea era destul de săracă. Părinții mei munceau din greu ca să câștige bani pentru a-mi asigura educația. Când erau bolnavi, nu cheltuiau bani pe propriile necesități medicale, ci, în schimb, îmi ofereau mie mâncare bună și îmbrăcăminte. Când am absolvit gimnaziul, bunicul meu i-a spus tatei: „Nu mai plăti pentru studiile fetei tale.” Dar tata i-a răspuns: „Indiferent dacă e fată sau băiat, noi ne tratăm copiii la fel.” A spus și că, întrucât aveam o sănătate precară, nu puteam face muncă istovitoare și că trebuia să mă axez pe studii. Datorită acestui lucru, le eram foarte recunoscătoare părinților mei și simțeam că nu-i puteam dezamăgi, după eforturile lor minuțioase. De atunci, am învățat pe brânci. Ori de câte ori primeam o bursă și vedeam expresiile fericite ale părinților mei, chiar simțeam că nu-i dezamăgisem. M-am hotărât în sinea mea: „În viitor, când voi deveni cineva, le voi fi devotată părinților mei și le voi răsplăti bunătatea de a mă fi crescut.”

Când aveam 19 ani, familia mea a acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Mâncând și bând cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că doar urmărirea adevărului și îndeplinirea corectă a datoriei duc la o viață plină de sens. Așadar, am renunțat la studii și m-am dedicat îndatoririlor mele. Într-o zi, la scurt timp după ce o soră a ajuns acasă la noi, dintr-odată, polițiștii au dat buzna și au luat-o. Ne-au luat și pe mine și pe tatăl meu la secția de poliție, pentru a ne interoga. Deși ulterior am fost eliberați, cei de la Biroul Local pentru Chestiuni Religioase și de la secția de poliție au venit la noi acasă pentru a ne avertiza să nu mai credem în Dumnezeu. Pentru a-mi putea face datoria, am fost nevoită să plec de acasă. În timp ce-mi făceam îndatoririle în altă regiune, ori de câte ori vedeam că fiii și fiicele surorii din casa de găzduire îi arătau pietate filială, asta îmi stârnea emoții în adâncul sufletului și nu mă puteam abține să nu mă gândesc la părinții mei. Munciseră din greu ca să mă crească și totuși eu nu puteam să fiu acolo ca să am grijă de ei. Mă simțeam profund îndatorată față de ei.

În 2019, arestările marelui balaur roșu au devenit foarte intense în orașul în care îmi făceam datoria și, întrucât atunci nu puteam găsi case de găzduire sigure în care să stăm, conducătorii ne-au cerut să ne întoarcem, dacă puteam, în orașele natale. La momentul respectiv, părinții mei nu erau acasă pentru că închiriaseră o locuință în altă parte, așa că am decis să merg întâi la ei. Când i-am întâlnit, am văzut că privirea mamei era puțin pierdută, iar ea îmi tot punea aceleași întrebări. Fratele meu mai mic mi-a spus că mama suferise un atac cerebral și atrofie cerebeloasă și că tocmai fusese externată din spital, cu câteva zile în urmă. Mi-am amintit că observasem anumite simptome la mama cu câțiva ani în urmă, dar nu le dădusem niciodată atenție. M-am întrebat: „Dacă aș fi fost alături de ea să îi port de grijă și să-i amintesc să se îngrijească de sănătatea ei, oare starea ei s-ar fi agravat atât de mult?” În acea perioadă, îmi petreceam zilele concentrându-mă asupra mamei mele. Îi găteam mâncăruri bune pentru sănătatea ei, o duceam să facă mișcare și o învățam cum să aibă grijă de sănătatea ei. Mi-am dedicat toată energia îngrijirii mamei mele și nu m-am gândit deloc la îndatoririle pe care le aveam. Două luni au trecut cât ai clipi și, într-o zi, am primit o scrisoare de la conducători, în care îmi spuneau să merg în altă regiune și să-mi fac îndatoririle. În ziua aceea, mătușa și unchiul meu au venit la mine. La început, au văzut că eram acasă având grijă de mama și nu au spus nimic, dar apoi m-au întrebat din senin: „După ce vei rămâne câteva zile, vei pleca?” Văzând că nu răspundeam, m-au certat: „Nu poți pleca din nou. Trebuie să rămâi și să ai grijă de părinții tăi. Ei te-au sprijinit când erau tineri, iar acum că au peste 70 de ani, nu crezi că ar trebui să faci ceva pentru ei? Dacă nu te-ar fi crescut și n-ar fi avut grijă de tine, ai mai fi ajuns unde ești astăzi? Nu ar trebui să fii atât de egoistă!” Cuvintele lor mi-au străpuns inima ca un cuțit și, pentru o clipă, am rămas fără cuvinte. Dacă părinții mei n-ar fi avut grijă de mine, n-aș fi ajuns unde eram. Dacă doar m-aș bucura de grija lor, fără să-i răsplătesc, oare asta nu m-ar face o ingrată? Când eram mică, am văzut că vărul meu era preocupat doar de plăcerile lui fizice și că nu avea grijă de părinții lui când erau bolnavi. Consideram că îi lipsea cu adevărat umanitatea și că eu nu puteam să fiu o astfel de persoană. Acum că părinții mei erau bătrâni, simțeam că, dacă nu preluam responsabilitatea de a avea grijă de ei, nu le eram devotată. În perioada aceea, m-am simțit foarte mâhnită și derutată, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule! Știu că este responsabilitatea mea să îmi îndeplinesc îndatoririle, dar îmi văd părinții îmbătrânind și cu o sănătate șubredă. Nu pot pur și simplu să nu-mi mai fac griji pentru ei și nu intenționez să merg în altă parte pentru a-mi face îndatoririle. Te rog să mă îndrumi și să mă luminezi ca să ies din această stare!”

Într-o zi, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „În afară de naștere și de creșterea copilului, responsabilitatea părinților în viața copiilor lor este doar de a le asigura un mediu în care să crească și atât, pentru că nimic cu excepția predestinării Creatorului nu afectează soarta unei persoane. Nimeni nu poate controla ce fel de viitor va avea cineva; este predeterminat cu mult timp înainte și nici măcar părinții cuiva nu îi pot schimba destinul. În ceea ce privește destinul, fiecare este independent și fiecare are propriul său destin. Deci părinții niciunei persoane nu îi pot împiedica acesteia destinul în viață, nici nu o pot îmboldi câtuși de puțin când vine vorba de rolul pe care îl joacă în viață. Se poate spune că familia în care cineva este menit să se nască și mediul în care acea persoană crește nu sunt altceva decât precondiții pentru îndeplinirea misiunii sale în viață. Acestea nu determină în niciun fel soarta persoanei în viață sau genul de destin în care acea persoană își îndeplinește misiunea. Și astfel, părinții niciunei persoane nu o pot asista pe aceasta la îndeplinirea misiunii sale în viață, și, de asemenea, nicio rudă nu poate ajuta pe cineva să-și asume rolul în viață. Cum își îndeplinește cineva misiunea și în ce fel de mediu de trai își joacă rolul sunt determinate în întregime de soarta pe care o are în viață. Cu alte cuvinte, nicio altă condiție obiectivă nu poate influența misiunea unei persoane, care este predestinată de către Creator. Toți oamenii se maturizează în mediile personale în care cresc; apoi treptat, pas cu pas, își stabilesc propriile drumuri în viață și își împlinesc destinele planificate pentru ei de către Creator. În mod firesc, involuntar, intră în marea imensă a omenirii și își asumă propriile poziții în viață, unde încep să-și îndeplinească responsabilitățile de ființe create de dragul predestinării Creatorului, de dragul suveranității Lui” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că părinții mei doar mi-au dat viață, m-au crescut și mi-au oferit un mediu în care să mă dezvolt. Însă Dumnezeu a fost Cel care mi-a dat într-adevăr viață. Dumnezeu este Cel care mi-a oferit suflarea vieții care-mi permite să supraviețuiesc până-n ziua de azi. Mai mult decât atât, sorțile noastre sunt în mâinile Creatorului și nimeni nu poate hotărî soarta altei persoane. Părinții mei nu-mi pot controla soarta și nici eu nu o pot controla pe a lor. M-am gândit cum mama s-a îmbolnăvit dintr-odată și că mătușa mea a putut să o ducă la timp la spital pentru tratament. Oare nu făcea și asta parte din suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu? Nu puteam hotărî când avea să se îmbolnăvească mama sau cât de gravă avea să fie boala ei și, indiferent câte griji îmi făceam, nu îi puteam alina deloc suferința mamei. Chiar dacă eram acasă cu ea, nu puteam rezolva nicio problemă. În ultimele două luni, îmi dedicasem inima și sufletul îngrijirii mamei mele, neglijându-mi chiar și îndatoririle. Cu toate acestea, boala mamei mele nu numai că nu s-a ameliorat, ci, de fapt, s-a agravat. M-am gândit chiar și că, dacă aș fi fost cu ea acasă, poate că nu s-ar fi îmbolnăvit atât de grav. Nu era acesta punctul de vedere al neîncrezătorilor? Am citit în cuvântul lui Dumnezeu: „Nu contează ce faci, ce gândești sau ce plănuiești, aceste lucruri nu sunt importante. Ceea ce este important este dacă poți înțelege și crede cu adevărat că toate ființele create sunt în mâinile lui Dumnezeu. Unii părinți au acea binecuvântare și acel destin de a se putea bucura de bunăstare în casă și de fericirea unei familii numeroase și prospere. Aceasta este suveranitatea lui Dumnezeu și o binecuvântare pe care El le-o dăruiește. Unii părinți nu au acest destin, Dumnezeu nu a rânduit acest lucru pentru ei. Nu sunt binecuvântați să se bucure de o familie fericită sau să se bucure de faptul că pruncii le rămân alături. Aceasta este orchestrarea lui Dumnezeu și oamenii nu pot forța acest lucru” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). M-am gândit cum mulți părinți îmbătrânesc fără compania copiilor lor. Pur și simplu, asta le e soarta. În felul în care îmi tratam părinții, trebuia să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și nu puteam încerca să-mi impun propria voință asupra situației. Mi-am amintit că mama fusese diagnosticată cu o boală coronariană când era tânără, dar a continuat să muncească din greu ca să câștige bani și nu a avut deloc grijă de sănătatea ei. După ce L-a găsit pe Dumnezeu, și-a dat seama că urmărirea adevărului și îndeplinirea corectă a îndatoririlor sunt cele mai importante lucruri și, având un scop corect în viață, nu a mai muncit pe brânci ca înainte, iar sănătatea ei s-a îmbunătățit treptat. Era deja harul lui Dumnezeu că fusese în viață până atunci. Acum că părinții mei erau bătrâni, deși nu puteam avea grijă de ei, mătușile și unchii mei îi vizitau și se îngrijeau foarte bine de nevoile lor materiale. Nu se întâmpla asta grație suveranității lui Dumnezeu? Gândindu-mă la aceste lucruri, am simțit mai puțină durere în inima mea și am găsit voința de a pleca să-mi fac îndatoririle. Aproximativ două luni mai târziu, am primit o scrisoare de la tata, în care îmi spunea că sănătatea mamei se îmbunătățise semnificativ. Zicea că ea putea acum să gătească și să iasă la cumpărături și că se recupera foarte bine.

Într-o zi în iunie 2021, am primit o scrisoare de la biserică, în care scria că fratele meu mai mic fusese urmărit și monitorizat de marele balaur roșu și că, la scurt timp după ce a ajuns acasă, polițiștii i-au arestat și pe părinții mei și pe el și au întrebat și unde sunt eu. În scrisoare, biserica mă avertiza să nu mă întorc acasă. După ce am primit această scrisoare, am devenit și mai îngrijorată în privința sănătății părinților mei. Mama avea deja probleme de sănătate și nu putea face față fricii și anxietății. Inima tatălui meu nu era sănătoasă, așa că mă întrebam dacă avea să poată să reziste la intimidarea și amenințările polițiștilor. Ce s-ar întâmpla dacă ar avea o criză? Chiar îmi doream să mă întorc și să-i văd, dar încă mă vânau polițiștii și, dacă m-aș fi întors, aș fi călcat direct într-o capcană. Așadar, m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să le întărească credința, astfel încât, orice suferință ar înfrunta, să nu trădeze biserica ci, în schimb, să poată rămâne fermi în mărturiile lor pentru Dumnezeu. Părinții mei au fost închiși două săptămâni și apoi eliberați, dar nu am auzit nicio veste despre fratele meu. Deși au fost eliberați, părinții mei erau hărțuiți frecvent de polițiști, care i-au și amenințat să mă determine să mă întorc repede și să mă predau. În perioada aceea, oricând aveam timp liber, mă gândeam la părinții mei și-mi făceam multe griji în privința lor.

În decembrie 2022, am aflat că tatăl meu se îmbolnăvise și fusese internat, iar rudele de acasă îi îndemnau pe părinții mei să mă facă să mă întorc. Am început să mă simt tulburată din nou, gândindu-mă: „Rudele mele sigur mă vor considera o ingrată. Părinții mei au petrecut atât de mulți ani crescându-mă, iar eu nu i-am răsplătit deloc. În ce fel am vreo urmă de conștiință?” Pe atunci, tocmai preluasem o sarcină nouă și nu eram familiarizată cu abilitățile necesare. Existau mereu abateri și defecte în lucrarea mea, dar eu nu am căutat soluții, nici nu am sintetizat aceste lucruri. Ba chiar mi-am găsit scuze, considerând că, deși starea mea era rea, tot nu-mi abandonasem îndatoririle. Întrucât starea mea nu s-a schimbat niciodată, nu am obținut rezultate în îndatoririle mele și, în final, am fost demisă. După ce am fost demisă, chiar îmi doream să mă întorc cât de curând puteam la părinții mei, dar polițiștii mă vânau în continuare și nu mă puteam întoarce. În perioada aceea, sufeream foarte mult, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă lumineze și să mă îndrume ca să pot scăpa de acea stare incorectă. Într-o zi, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu, iar starea mea a început să se schimbe. Dumnezeu Atotputernic spune: „Așadar, în ceea ce privește oamenii, indiferent dacă părinții te-au crescut cu meticulozitate sau cu multă grijă, în orice caz, ei doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația. Indiferent de motivele pentru care te-au crescut, a fost responsabilitatea lor – pentru că ți-au dat viață, ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru tine. Având în vedere acest lucru, poate fi considerat bunătate tot ce au făcut ei pentru tine? Nu poate, nu? (Nu.) Faptul că părinții tăi și-au îndeplinit responsabilitatea față de tine nu poate fi considerat bunătate, așa că dacă își îndeplinesc responsabilitatea față de o floare sau o plantă, udând-o și fertilizând-o, asta poate fi considerată bunătate? (Nu.) Acest lucru este chiar mai departe de a fi bunătate. Florile și plantele cresc mai bine afară – dacă sunt plantate în pământ, cu vânt, soare și apă de ploaie, atunci le merge bine. Nu cresc la fel de bine ca afară, când sunt plantate într-un ghiveci, înăuntru, dar oriunde s-ar afla, trăiesc, nu-i așa? Oriunde ar fi, acest lucru a fost predestinat de Dumnezeu. Ești o persoană care are viață, iar Dumnezeu Își asumă responsabilitatea pentru fiecare viață, permițându-i să supraviețuiască și să urmeze legea pe care o respectă toate ființele create. Însă, ca persoană, trăiești în mediul în care te cresc părinții tăi, așa că ar trebui să crești și să exiști în acel mediu. Faptul că trăiești în acel mediu se datorează, la scară mai mare, predestinării de la Dumnezeu; la scară mai mică, se datorează faptului că părinții tăi te-au crescut, nu-i așa? În orice caz, crescându-te, părinții tăi îndeplinesc o responsabilitate și o obligație. Să te crească până la maturitate este obligația și responsabilitatea lor, iar asta nu se poate numi bunătate. Dacă nu poate fi considerată bunătate, atunci nu este un lucru de care se cuvine să te bucuri? (Ba da.) Acesta este un fel de drept de care ar trebui să te bucuri. Ar trebui să fii crescut de părinții tăi, pentru că, înainte să ajungi la maturitate, rolul pe care îl joci este acela de copil care este crescut. Prin urmare, părinții tăi pur și simplu îndeplinesc un fel de responsabilitate față de tine, iar tu doar o primești, dar cu siguranță nu primești har sau bunătate de la ei. Pentru fiecare creatură vie, să facă și să aibă grijă de copii, să se reproducă și să crească următoarea generație este un fel de responsabilitate. De exemplu, păsările, vacile, oile și chiar tigrii trebuie să aibă grijă de puii lor, după ce se reproduc. Nu există viețuitoare care nu-și cresc puii. Este posibil să existe câteva excepții, dar nu sunt multe. Este un fenomen natural în existența viețuitoarelor, este un instinct și nu poate fi atribuit bunătății. Acestea doar se supun unei legi pe care Creatorul a stabilit-o pentru animale și pentru omenire. Prin urmare, faptul că părinții te-au crescut nu este un fel de bunătate. Având în vedere acest lucru, se poate spune că părinții nu sunt creditorii tăi. Ei își îndeplinesc responsabilitatea față de tine. Indiferent cât efort depun și câți bani cheltuiesc pentru tine, nu ar trebui să-ți ceară să-i recompensezi, pentru că aceasta este responsabilitatea lor ca părinți. Întrucât este o responsabilitate și o obligație, ar trebui să fie gratis, iar ei nu ar trebui să ceară compensații. Crescându-te, părinții tăi doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația, iar acest lucru nu ar trebui să fie plătit și nu ar trebui să fie o tranzacție. Așadar, nu trebuie să-ți abordezi părinții și să-ți gestionezi relația cu ei conform ideii de a-i recompensa. Dacă îți tratezi părinții, îi răsplătești și-ți gestionezi relația cu ei conform acestei idei, acest lucru este inuman. În același timp, este posibil să te facă să fii reținut și legat de sentimentele tale trupești și îți va fi greu să ieși din aceste încurcături, în măsura în care s-ar putea chiar să-ți pierzi calea. Părinții nu sunt creditorii tăi, așa că nu ai nicio obligație să le adeverești toate așteptările. Nu ai nicio obligație să plătești prețul pentru așteptările lor. Adică, ei pot avea propriile așteptări. Tu ai propriile alegeri și calea în viață și destinul pe care Dumnezeu le-a stabilit pentru tine, lucru care nu are nicio legătură cu părinții tăi” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că orice specie care se reproduce va face tot posibilul să-și crească și să-și îngrijească următoarea generație. Aceasta este o lege și este o regulă stabilită de Dumnezeu pentru toate ființele vii. Aceasta este un fel de responsabilitate și de obligație, dar nu poate fi considerată bunătate. Exact ca în regnul animal, indiferent dacă e vorba de un tigru sau un leu fioros ori de o căprioară sau o antilopă blândă, toți își cresc puii și le procură hrană după ce se reproduc, alegând uneori să flămânzească ei înșiși pentru a-și hrăni la timp puii, până când aceștia pot supraviețui singuri. Este un lucru instinctiv. M-am gândit și la păsările pe care le creșteam acasă. După ce scotea pui, găina întotdeauna îi proteja și avea grijă de ei și, când căuta mâncare, hrănea mai întâi puii. Când era un pericol, găina se repezea în față și, în zile ploioase sau când era cald și nu era niciun adăpost, găina se lăsa pe ea să sufere pentru a adăposti puii sub aripile ei. Când creșteau și puteau supraviețui singuri, puii părăseau în mod firesc găina, iar aceasta își îndeplinise responsabilitatea. Am văzut că a crește urmași este o lege a supraviețuirii stabilită de Dumnezeu atât pentru animale, cât și pentru oameni, și că aceasta este o responsabilitate și o obligație. Este un lucru altruist și nu necesită nimic la schimb. Când mi-am dat seama de aceste lucruri, povara de a mă simți constant îndatorată față de părinții mei a fost ridicată dintr-odată de pe inima mea. Mereu considerasem că părinții mei m-au crescut din bunătate, crezând că aceasta era o datorie pe care trebuia s-o răsplătesc de-a lungul vieții. Acest lucru mă apăsa și-mi provoca epuizare și durere. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am avut un sentiment de eliberare în inima mea. Faptul că părinții mei m-au crescut era responsabilitatea lor. Nu putea fi considerat bunătate și nu era nevoie de nimic la schimb. Mai mult decât atât, părinții mei doar m-au îngrijit și m-au crescut, iar Dumnezeu a fost Cel care mi-a dat cu adevărat viață. Dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat viață, nu aș fi supraviețuit. Mi-am amintit de copilărie, când aveam imunitatea scăzută. Răceam frecvent, făceam febră și am avut chiar și pneumonie. Doctorul le-a spus părinților mei să se asigure că nu răcesc din nou, pentru că un alt episod de febră ar fi putut evolua în tuberculoză, dar părinții mei nu știau ce să facă. Însă, după aceea, în mod straniu, doar am răcit și nu am mai avut niciodată febră. Părinților mei li s-a părut incredibil. Treptat, sănătatea mi s-a îmbunătățit puțin, iar imunitatea mi s-a întărit. Dacă nu ar fi fost grija și protecția lui Dumnezeu, chiar dacă părinții mei ar fi avut mare grijă de mine, tot nu aș fi putut să trăiesc sănătoasă. Dumnezeu este Cel care mi-a dat totul și El este Cel pe care ar trebui să-L răsplătesc. Însă eu nu numai că nu am reușit să fiu recunoscătoare, dar m-am și opus lui Dumnezeu și am protestat pentru că nu puteam să am grijă de părinții mei. Nu aveam deloc o inimă cu supunere față de Dumnezeu. Eram cu adevărat răzvrătită!

Ulterior, m-am întrebat: „Când îndeplinirea îndatoririlor stă în calea devotamentului față de părinții mei, cum ar trebui să practic așa cum se cuvine?” Am citit două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu care m-au ajutat să înțeleg principiile de practică în această privință. Dumnezeu Atotputernic spune: „De fapt, să-și onoreze părinții este doar un fel de responsabilitate și nu corespunde cu practicarea adevărului. Să te supui lui Dumnezeu, să accepți însărcinarea dată de El, care este o manifestare a supunerii față de Dumnezeu, înseamnă să practici adevărul, iar cei care renunță la orice pentru a-și îndeplini îndatoririle sunt adepții Lui. În concluzie, cea mai importantă sarcină care se află în fața voastră este să vă îndepliniți bine datoria. Aceasta este practicarea adevărului și este o manifestare a supunerii față de Dumnezeu. Așadar, care este adevărul pe care oamenii ar trebui să-l practice în primul rând acum? (Să-și îndeplinească datoria.) Așa este, a-ți îndeplini datoria cu loialitate înseamnă a practica adevărul. Dacă o persoană nu își îndeplinește sincer datoria, atunci doar muncesc” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (4)”]. „Dacă, pe baza mediului tău de viață și a contextului în care te afli, onorarea părinților tăi nu intră în conflict cu îndeplinirea însărcinării date de Dumnezeu și a îndatoririlor tale – sau, cu alte cuvinte, dacă onorarea părinților tăi nu afectează îndeplinirea cu loialitate a datoriei tale – atunci le poți practica pe amândouă în același timp. Nu este nevoie să te separi la exterior de părinții tăi și nu ești nevoit să renunți la ei sau să-i respingi la exterior. În ce situație se aplică acest lucru? (Când onorarea părinților de către o persoană nu intră în conflict cu îndeplinirea datoriei sale.) Corect. Cu alte cuvinte, dacă părinții tăi nu încearcă să-ți împiedice credința în Dumnezeu și, de asemenea, dacă sunt credincioși și te sprijină și încurajează cu adevărat să-ți îndeplinești datoria cu loialitate și să duci la bun sfârșit însărcinarea dată de Dumnezeu, atunci relația ta cu părinții tăi nu este o relație trupească între rude, în sensul obișnuit al cuvântului, ci este o relație între frații și surorile bisericii. În acest caz, în afară de a interacționa cu ei ca frați și surori ai bisericii, trebuie să-ți îndeplinești și câteva dintre responsabilitățile filiale față de ei. Trebuie să dai dovadă de puțin mai multă grijă. Atât timp cât nu afectează îndeplinirea datoriei tale, adică atât timp cât inima ta nu este constrânsă de ei, poți să-ți suni părinții ca să-i întrebi ce mai fac și să dai dovadă de puțină grijă pentru ei, poți să-i ajuți să rezolve câteva dificultăți și să se ocupe de unele dintre problemele lor de viață și poți chiar să-i ajuți să rezolve unele dintre dificultățile pe care le au în ceea ce privește intrarea lor în viață – poți să faci toate aceste lucruri. Cu alte cuvinte, dacă părinții tăi nu te împiedică să crezi în Dumnezeu, ar trebui să păstrezi această relație cu ei și ar trebui să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei. Și de ce ar trebui să te arăți îngrijorat pentru ei, să ai grijă de ei și să-i întrebi ce mai fac? Pentru că ești copilul lor și ai această relație cu ei, ai un alt tip de responsabilitate și, din cauza acestei responsabilități, trebuie să te interesezi ceva mai mult de ei și să le oferi un ajutor considerabil. Atât timp cât nu afectează îndeplinirea datoriei tale și atât timp cât părinții tăi nu-ți împiedică sau nu-ți tulbură credința în Dumnezeu și îndeplinirea datoriei tale și nici nu te trag înapoi, atunci este firesc și potrivit să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei și trebuie să faci acest lucru în măsura în care nu ai mustrări de conștiință – acesta este cel mai scăzut standard pe care trebuie să-l îndeplinești. Dacă nu poți să-ți onorezi părinții acasă din cauza impactului și a obstacolelor circumstanțelor tale, atunci nu trebuie să respecți această regulă. Ar trebui să te lași la mila orchestrărilor lui Dumnezeu, să te supui rânduielilor Sale și nu ai nevoie să insiști pe onorarea părinților tăi. Condamnă Dumnezeu asta? Dumnezeu nu condamnă acest lucru; El nu-i obligă pe oameni să facă asta. […] Dacă-ți onorezi părinții în timp ce trăiești în vâltoarea sentimentelor tale, atunci nu-ți îndeplinești responsabilitățile și nu respecți cuvintele lui Dumnezeu, pentru că ai abandonat însărcinarea dată de El și nu ești o persoană care urmează calea Sa. Când întâlnești acest tip de situație, dacă nu cauzează întârzieri în datoria ta sau nu afectează îndeplinirea loială a datoriei tale, poți face unele lucruri de care ești în stare pentru a da dovadă de evlavie filială față de părinții tăi și poți îndeplini responsabilitățile pe care ești capabil să le îndeplinești. În concluzie, asta este ceea ce ar trebui să facă oamenii și de ce sunt ei capabili în sfera umanității. Dacă te lași prins de sentimentele tale și acest lucru te împiedică în îndeplinirea datoriei tale, atunci asta contravine întru totul intențiilor lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ți-a cerut niciodată să faci asta; El cere doar să-ți îndeplinești responsabilitățile față de părinții tăi, nimic mai mult. Asta înseamnă să ai evlavie filială” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (4)”]. Dumnezeu explică limpede principiile comportamentului față de părinți, mai ales când spune: „Să-și onoreze părinții este doar un fel de responsabilitate și nu corespunde cu practicarea adevărului. Să te supui lui Dumnezeu, să accepți însărcinarea dată de El, care este o manifestare a supunerii față de Dumnezeu, înseamnă să practici adevărul, iar cei care renunță la orice pentru a-și îndeplini îndatoririle sunt adepții Lui.” Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să-mi dau seama că îndeplinirea datoriei unei ființe create este cel mai important lucru, mai important decât orice altceva. Îmi pot onora părinții atât timp cât asta nu-mi afectează datoria, dar, indiferent cât de bine îmi onorez părinții, doar îmi îndeplinesc responsabilitatea de copil, iar asta nu se poate considera practicarea adevărului. Ambii mei părinți cred în Dumnezeu și mă sprijină în datoria mea, iar grija și afecțiunea mea pentru ei sunt cuprinse în sfera umanității și conștiinței. În circumstanțe potrivite, ar trebui să am grijă de ei cât de mult pot, la fel cum mă ocupam de treburile casnice cât de bine mă pricepeam atunci când mă întorceam acasă și, când părinții mei erau bolnavi, eram și alături de ei, îngrijindu-i. Însă când condițiile nu permit acest lucru, ar trebui să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu și să nu insist după voința proprie. M-am gândit la acei misionari occidentali, care și-au părăsit familiile, părinții și copiii pentru a călători mii de kilometri până în China, ca să propovăduiască Evanghelia Domnului Isus. Nu s-au gândit la părinții sau la copiii lor, ci la cum să îndeplinească însărcinarea dată de Dumnezeu și să ajute mai mulți oameni să primească răscumpărarea lui Dumnezeu. Au putut să țină cont de intențiile lui Dumnezeu și să-și îndeplinească îndatoririle. Asta înseamnă să ai conștiință și rațiune. M-am gândit și cum familia noastră putuse să accepte lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu și a avut șansa de a fi mântuită. Dacă nu ar fi fost frați și surori care să ne predice Evanghelia, cum am fi putut să primim mântuirea lui Dumnezeu? Dacă m-aș mulțumi numai cu legăturile mele de afectivitate și nu mi-aș face datoria, atunci aș fi cu adevărat o persoană egoistă și lipsită de umanitate și aș fi condamnată și detestată de Dumnezeu.

Ulterior, am citit alt fragment din cuvântul lui Dumnezeu, care mi-a înseninat și mai mult inima. Dumnezeu spune: „Relația cu părinții este cel mai dificil de gestionat emoțional, dar, de fapt, nu este în totalitate imposibil de gestionat. Oamenii pot trata corect și rațional această chestiune doar pe baza înțelegerii adevărului. Nu începe din perspectiva sentimentelor și nu începe de la percepțiile și perspectivele oamenilor din lume. În schimb, tratează-ți părinții cum se cuvine, conform cuvintelor lui Dumnezeu. Ce rol joacă de fapt părinții, ce înseamnă de fapt copiii pentru părinții lor, ce atitudine ar trebui să aibă copiii față de părinții lor și cum ar trebui să gestioneze și să rezolve oamenii relația dintre părinți și copii? Oamenii nu ar trebui să privească aceste lucruri pe baza sentimentelor și nici nu ar trebui să fie influențați de idei greșite sau de sentimente dominante; ar trebui să fie abordate corect, pe baza cuvintelor lui Dumnezeu. Dacă nu reușești să-ți îndeplinești nicio responsabilitate față de părinții tăi în mediul predestinat de Dumnezeu sau dacă nu joci absolut niciun rol în viețile lor, înseamnă asta că nu le ești devotat? Te va acuza conștiința ta? Vecinii, colegii tăi de clasă și rudele te vor mustra cu toții și te vor critica pe la spate. Te vor numi un copil lipsit de devotament, spunând: «Pentru tine, părinții tăi au sacrificat atât de multe, au depus atât de multe eforturi și au făcut atât de multe lucruri încă de când erai mic, iar tu, fiind un copil nerecunoscător, pur și simplu dispari fără urmă, fără ca măcar să trimiți vorbă că ești în siguranță. Nu numai că nu te întorci de Anul Nou, dar nici măcar nu suni sau nu le trimiți nicio felicitare părinților tăi.» De fiecare dată când auzi astfel de cuvinte, conștiința ta sângerează și plânge, iar tu te simți condamnat. «O, au dreptate.» Te înroșești la față de căldură, iar inima îți tremură ca și cum ar fi străpunsă de ace. Ai avut aceste tipuri de sentimente? (Da, înainte.) Au dreptate vecinii și rudele tale când spun că nu ești devotat părinților? (Nu. Sunt devotat.) […] În primul rând, cei mai mulți oameni aleg să plece de acasă pentru a-și îndeplini îndatoririle parțial din cauza circumstanțelor obiective cuprinzătoare, care îi obligă să-și părăsească părinții; nu le pot fi alături părinților lor, ca să aibă grijă de ei și să le țină de urât. Nu este vorba că au ales de bunăvoie să-și părăsească părinții; acesta este motivul obiectiv. În al doilea rând, subiectiv vorbind, pleci să-ți îndeplinești îndatoririle nu pentru că ai vrut să-ți părăsești părinții și să scapi de responsabilitățile tale, ci datorită chemării lui Dumnezeu. Pentru a coopera cu lucrarea lui Dumnezeu, a-I accepta chemarea și a îndeplini îndatoririle unei ființe create, nu ai avut încotro și ți-ai părăsit părinții; nu le-ai putut rămâne alături pentru a le ține de urât și a avea grijă de ei. Nu i-ai părăsit ca să eviți responsabilitățile, nu-i așa? Să-i părăsești ca să-ți eviți responsabilitățile și să fii nevoit să-i părăsești pentru a răspunde chemării lui Dumnezeu și a-ți îndeplini îndatoririle – aceste lucruri nu au două naturi diferite? (Ba da.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că nu văzusem oamenii și lucrurile conform adevărului și cuvintelor lui Dumnezeu și că fusesem influențată de cultura tradițională, tratând zicalele „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva” și „O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară” drept lucruri pozitive. Crezusem că, dacă în timp ce-mi făceam datoria, nu puteam merge acasă să am grijă de părinții mei, eram lipsită de conștiință și de umanitate, fiind o ingrată absolută. Când eram criticată de rudele mele, aveam un sentiment profund de vinovăție în inima mea. Acum am văzut că nu deslușisem esența problemei. De fapt, incapacitatea mea de a avea grijă de părinții mei se datora persecuției PCC, care mă împiedica să mă întorc acasă. Dacă împrejurările mi-ar permite și mi-ar păsa numai de interesele mele, neglijându-mi responsabilitățile de copil, atunci ar fi un lucru cu adevărat nefilial. Mi-am dat seama că nu aveam niciun adevăr și că nu puteam distinge ce era pozitiv de ce era negativ. Eram atât de jalnică!

Apoi mi-am amintit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Indiferent de datoria pe care o îndeplinește cineva, este cel mai potrivit lucru pe care l-ar putea face, cel mai frumos și mai just lucru în mijlocul omenirii. În calitate de ființe create, se cuvine ca oamenii să-și îndeplinească datoria și abia atunci pot primi aprobarea Creatorului. Ființele create trăiesc sub stăpânirea Creatorului și acceptă tot ceea ce este oferit de Dumnezeu și tot ceea ce vine de la Dumnezeu, așa că ar trebui să-și îndeplinească responsabilitățile și obligațiile. Acest lucru este absolut firesc și justificat și a fost predestinat de Dumnezeu. Din asta se poate vedea că, pentru oameni, îndeplinirea datoriei unei ființe create este mai justă, mai frumoasă și mai nobilă decât orice altceva făcut în timpul vieții pe pământ; nimic din omenire nu este mai semnificativ sau mai vrednic și nimic nu aduce un sens și o valoare mai mare vieții unei persoane create decât îndeplinirea datoriei de ființă creată. Pe pământ, doar grupul de oameni care îndeplinesc cu adevărat și sincer datoria unei ființe create sunt cei care I se supun Creatorului. Acest grup nu urmează tendințele lumești; ei se supun conducerii și îndrumării lui Dumnezeu, ascultă doar de cuvintele Creatorului, acceptă adevărurile exprimate de Creator și trăiesc după cuvintele Creatorului. Aceasta este cea mai adevărată, cea mai răsunătoare mărturie și este cea mai bună mărturie a credinței în Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a șaptea)”]. Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, mi-am simțit inima mult mai senină și am înțeles că îndeplinirea îndatoririlor noastre este cea mai înaltă responsabilitate a ființelor create și că este mai importantă decât orice altceva am putea face. Îndeplinirea îndatoririlor noastre constituie valoarea și sensul vieților noastre. Dându-mi seama de acest lucru, m-am simțit îndatorată față de Dumnezeu. Trebuia să-mi fac îndatoririle cu sârguință și nu puteam să mai fiu constrânsă de cultura tradițională. Indiferent cum m-ar fi criticat rudele mele, trebuia să-mi pun pe primul loc îndatoririle. Mi-am dat seama că Dumnezeu rânduise de mult destinele părinților mei și, deși nu le eram alături, rudele mele ajutau cu îngrijirea lor și, uneori, frații și surorile veneau să-i viziteze. Părinții mei aveau propriile învățăminte de tras din înfruntarea bolii și a persecuției marelui balaur roșu, iar Dumnezeu le voia și mărturiile. Am devenit dispusă să-mi încredințez părinții lui Dumnezeu și să mă supun suveranității și rânduielilor Sale în toate lucrurile. După ce mi-am dat seama de acestea, mi-am simțit inima destinsă și eliberată și, treptat, m-am detașat de grijile și preocupările pentru părinții mei. Slavă lui Dumnezeu!