de Li Fan, Coreea de Sud

Acum câteva luni, am avut o experiență similară. Am primit o scrisoare de la biserica din orașul meu natal, prin care mi se cerea o evaluare a unei surori, Zhang Hua. Scrisoarea spunea că perturba viața bisericească, asmuțind-i pe unii împotriva altora și formând clici. Liderii au încercat de câteva ori să aibă părtășie, fără succes, iar ea a ripostat atrăgând atenția asupra defectelor liderilor. Biserica pregătea informațiile necesare pentru excluderea lui Zhang Hua și mă ruga să scriu o evaluare a acesteia. Când am văzut scrisoarea, am realizat că acum, Zhang Hua probabil urma să fie exclusă, fiindcă se comportase așa de la început și încă nu se schimbase. Era o condiție foarte gravă. Ideea excluderii lui Zhang Hua îmi dădea un sentiment neplăcut. În trecut, mă promovase și încercase mereu să aibă grijă de mine. Dacă ar fi știut că eu îi expusesem faptele rele, oare ce-ar fi crezut despre mine? Oare ar fi spus că eram nerecunoscător și crud? Gândindu-mă la asta, am vrut doar să evit chestiunea. Aveam și alte lucrări de făcut și am amânat-o câteva zile.

Chestiunea mă tot apăsa. Mi-am amintit ceva întâmplat cu zece ani în urmă. Atunci, Zhang Hua era conducătoarea bisericii și mă promovase la lucrări scrise, ca să exersez mai mult. Am fost promovat în mod repetat și am plecat să-mi fac datoria în alt oraș. Credeam că faptul că putusem continua să fac lucrări scrise se datora promovării de către ea, în toți anii dinainte. M-am gândit la părtășiile, ajutorul și susținerea oferite de ea în anii ei ca lideră. Ne înțelegeam foarte bine și avea grijă de noi, în viața de zi cu zi. Nu numai că aranjase să fim primiți în case mai bune, dar dacă rămâneam fără haine sau necesități zilnice, aranja să ne fie aduse imediat. O dată, a ținut o întrunire pentru noi. Auzise că am o boală de ficat și contactase un frate care practica medicina, procurându-mi o duzină de cutii de medicamente pentru ficat, gratis. Am fost foarte impresionat. Cu excepția familiei mele, nimeni nu se mai arătase așa de preocupat de boala mea. Am simțit mereu că mă apreciase și mă prețuise și i-am fost mereu recunoscător pentru asta. Așa că a fost aproape insuportabil de jenant să mi se ceară apoi să scriu o evaluare a lui Zhang Hua, fiindcă știam că făcuse mai multe fapte rele. Expunerea lor ar fi dus la expulzarea ei. În datoria ei ca lideră, era neglijentă și nechibzuită, dăunând grav lucrării bisericii. După ce a fost suspendată ca lideră, s-a dus să predice Evanghelia, dar a început să urmeze antihriști, denunțându-i pe lideri ca lideri falși, în lupta ei pentru conducere. Prin urmare, liderii și lucrătorii nu și-au putut face datoria și lucrarea bisericii a fost perturbată grav. Sora ei era o persoană rea. Când a fost exclusă, Zhang Hua a fost nemulțumită și i-a venit în apărare, răspândind noțiuni și perturbând lucrarea bisericii. M-am întrebat de ce susținea mereu Zhang Hua pe cine nu trebuie. Apoi, m-am gândit la cuvântul lui Dumnezeu: „Mulți oameni din biserică nu au discernământ. Când apare ceva înșelător, ei stau, în mod surprinzător, de partea Satanei; ba chiar se simt ofensați când sunt numiți lacheii Satanei. Deși oamenii ar putea spune că ei nu au discernământ, că stau de partea fără adevăr, aceștia nu stau niciodată de partea adevărului în momente critice și nu se ridică și nu susțin adevărul. Chiar sunt lipsiți de discernământ? De ce, dintr-o dată, sunt de partea Satanei? De ce nu spun niciodată vreun cuvânt drept sau rezonabil care să sprijine adevărul? Oare această situație s-a creat, într-adevăr, din cauza confuziei lor momentane? Cu cât o persoană are mai puțin discernământ, cu atât este mai puțin capabilă să stea de partea adevărului. Ce arată asta? Nu arată oare că oamenii fără discernământ iubesc răul? Nu arată că ei sunt odraslele loiale ale Satanei? Cum se face că întotdeauna pot să stea de partea Satanei și să vorbească aceeași limbă ca și acesta? Toate cuvintele, faptele și expresiile de pe chipurile lor sunt suficiente pentru a demonstra că ei nu iubesc adevărul; mai degrabă, sunt oameni care detestă adevărul. Faptul că pot sta de partea Satanei e de ajuns pentru a dovedi că Satana îi iubește cu adevărat pe acești diavoli josnici care-și petrec toată viața luptând de dragul Satanei. Oare nu sunt aceste fapte foarte clare?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Un avertisment pentru cei care nu practică adevărul”). Prin revelația cuvântului lui Dumnezeu și comparându-l cu vechile fapte rele ale lui Zhang Hua și cu comportamentul ei actual, am văzut că lua mereu partea Satanei, perturbând lucrarea bisericii. Am înțeles că era de fapt sluga Satanei. O răufăcătoare care perturba lucrarea bisericii. Dacă aș expune toate faptele rele ale lui Zhang Hua, atunci, conform principiilor bisericii, cu siguranță ar fi îndepărtată. Atunci, n-ar mai avea niciun rol de jucat în casa lui Dumnezeu și nicio șansă la mântuire. Era deja de vârstă mijlocie și nu-și întemeiase o familie. Dacă ar fi exclusă, ar avea unde merge? Când m-am gândit la îngrijirile și la promovările pe care mi le oferise, am fost în dilemă. Dacă scriam evaluarea, probabil ar fi fost exclusă, pentru comportamentul ei nepotrivit. Dacă n-o scriam, n-aș fi protejat lucrarea bisericii și nu I-aș fi fost credincios lui Dumnezeu. Meditând la asta, am făcut un compromis. Trecuseră mulți ani, iar memoria mea nu era grozavă. Deja uitasem multe detalii, deci n-avea sens să fac mult efort să mi le reamintesc. Aveam să scriu doar câteva mai evidente și era de ajuns. La acest gând, mi-am făcut reproșuri. Oare nu era asta trădare și înșelăciune? Acesta e stadiul final al revelației lucrării lui Dumnezeu, când oamenii sunt împărțiți după felul lor. Doar după ce sunt îndepărtați răufăcătorii, antihriștii, non-credincioșii și spiritele rele, biserica va fi purificată și-și va putea desfășura ușor lucrarea. Știam foarte bine că Zhang Hua era rea, dar nu voiam s-o expun, voiam s-o protejez, să-i ascund greșelile. Asta înseamnă să i te alături Satanei și să I te împotrivești lui Dumnezeu. Realizând asta, m-am îngrozit. M-am străduit să-mi amintesc toate faptele ei și le-am scris, pentru conducător.

După ce am trimis-o, m-am simțit mai destins, dar tot am rămas cu o senzație de tristețe. Dacă într-o zi m-aș întoarce în orașul natal și Zhang Hua ar ști că eu îi expusesem faptele rele, oare mi-ar zice că-s lipsit de afecțiune și nerecunoscător? Zile întregi, când m-am gândit la asta, am simțit că făcusem ceva rău. Am tot reflectat: știam că a-i expune și a-i reclama pe răufăcători e voia lui Dumnezeu și e datoria tuturor aleșilor lui Dumnezeu, de ce eram așa de trist și așa de reticent s-o expun? De ce simțeam că-i datorez ceva? Reflectând, mi-am amintit că atunci când Dumnezeu analiza principiile omenirii, a atins subiectul răsplătirii hatârurilor, așa că am început să citesc cuvântul lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „În cultura tradițională chineză, ideea că «o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință» reprezintă unul dintre criteriile clasice pentru a judeca dacă o persoană este morală sau imorală. Când evaluăm dacă cineva are umanitate bună sau rea și cât de virtuos este, unul dintre repere este măsura în care întoarce favorurile sau ajutorul pe care îl primește – dacă este sau nu o persoană care practică ideea că «o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință». În cultura tradițională chineză și, într-adevăr, în cultura tradițională umană în ansamblu, oamenii tratează acest lucru ca pe o măsură importantă a virtuții. Dacă cineva nu practică ideea că «o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință», atunci este nerecunoscător și considerat a fi lipsit de conștiință și nevrednic de a se crea legături cu acesta. Este desconsiderat, disprețuit sau respins de toți. Pe de altă parte, dacă o persoană practică ideea că «o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință» – dacă este recunoscătoare și întoarce favorurile și ajutorul pe care le primește cu toate mijloacele pe care le are la dispoziție, este considerată o persoană care are conștiință și umanitate. Dacă cineva primește beneficii sau ajutor de la o altă persoană, dar nu le răsplătește sau exprimă doar puțină recunoștință cu un simplu «mulțumesc» și nimic mai mult, ce va crede cealaltă persoană? Se va simți, poate, deranjată? S-ar putea gândi: «Tipul acela nu merită să fie ajutat, nu este o persoană bună. Dacă așa răspunde când l-am ajutat atât de mult, atunci nu are conștiință sau umanitate și nu merită să te asociezi cu el»? Dacă s-ar întâlni din nou cu acest tip de persoană, ar mai ajuta-o? Nici măcar nu și-ar dori s-o facă. La rândul vostru, în circumstanțe similare, nu v-ați întreba dacă într-adevăr se cuvine să ajutați sau nu? Lecția pe care ați fi învățat-o din experiența anterioară ar fi fost: «Nu pot să ajut chiar pe oricine – trebuie să înțeleagă că „o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”. Dacă este genul nerecunoscător care nu mă va răsplăti pentru ajutorul pe care l-am oferit, atunci ar fi mai bine să nu ajut.» Nu acesta ar fi punctul vostru de vedere asupra acestei chestiuni? (Ba da.)” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul? (7)”). Citind cuvântul lui Dumnezeu, am aflat de ce eram atât de trist și simțeam că-i datoram ceva. Fusesem înșelat și corupt de principiul moral al răsplătirii hatârurilor. În copilăria mea, când vorbeau părinții mei, vârstnicii sau sătenii, expresia „răsplătirea hatârurilor” apărea frecvent în conversațiile lor. Când auzeau că cineva care primise ajutor întorsese ulterior favoarea, lăudau acel om și spuneau că era bun, avea conștiință și că merita să-i fii prieten. Admirau și respectau astfel de oameni și-i salutau veseli, când îi vedeau. Dar când un om nu întorsese o favoare, nu voiau să se asocieze cu el. În sinea lor, etichetau acești oameni drept nerecunoscători, fără conștiință și umanitate și nu-i salutau deloc. Îndoctrinat de astfel de valori din mediul copilăriei mele, am încercat mereu să practic ideea de a răsplăti hatârurile. Trebuia să mi-i amintesc pe toți cei care mă ajutaseră pe mine sau pe familia mea și să-i răsplătesc cât de repede posibil. Dacă n-a fost posibil pe loc, a trebuit să aștept și să-i răsplătesc mai târziu, când am putut. Părea felul în care s-ar comporta un om nobil, onorabil, cinstit și asta mi-a adus aprobarea celor din jur. Însă pe Zhang Hua simțeam că n-o răsplătisem pentru toate promovările, grija și ajutorul ei, ba chiar atrăsesem atenția asupra faptelor ei rele. Aveam conștiința încărcată și mă simțeam nerecunoscător. Aceste idei încă mă controlau atât de mult, încât, deși știam că oamenii răi și non-credincioșii pot doar să perturbe lucrarea bisericii și îndatoririle fraților și surorilor, tot nu eram dispus să-i expun faptele rele. M-a înșelat și împiedicat mult conceptul răsplătirii hatârurilor.

Chiar atunci, am mai citit din cuvântul lui Dumnezeu. „Afirmațiile cu privire la conduita morală precum «o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință» nu le spun oamenilor exact care sunt responsabilitățile lor ca membri ai societății și în calitate de parte a omenirii. În schimb, reprezintă o modalitate de a obliga sau de a forța oamenii să acționeze și să gândească într-un anumit mod, indiferent dacă vor sau nu și indiferent de circumstanțe sau context. Există o mulțime de exemple în acest sens din China antică. De exemplu, un băiat cerșetor înfometat a fost luat acasă de o familie care l-a hrănit, l-a îmbrăcat, l-a antrenat în arte marțiale și i-a transmis tot felul de cunoștințe. Au așteptat până când a crescut, iar apoi au început să-l folosească drept sursă de venit, trimițându-l să facă rău, să omoare oameni, să facă lucruri pe care el nu voia să le facă. Dacă te uiți la povestea lui în lumina tuturor favorurilor pe care le-a primit, atunci faptul că a fost salvat a reprezentat un lucru bun. Însă dacă te gândești la ce a fost forțat să facă mai târziu, a fost într-adevăr un lucru bun sau rău? (A fost rău.) Însă sub condiționarea culturii tradiționale de tipul «o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință», oamenii nu pot să facă această distincție. La suprafață, pare că băiatul nu a avut de ales decât să facă lucruri rele și să rănească oamenii, să devină un ucigaș – lucruri pe care majoritatea oamenilor nu și-ar dori să le facă. Însă oare faptul că era dispus să facă lucruri rele și să ucidă la porunca stăpânului său nu a venit, în adâncul sufletului, din dorința de a-l răsplăti pentru bunătatea lui? În special din cauza condiționării culturii tradiționale chineze de tipul «o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință», oamenii nu pot să nu fie influențați și controlați de aceste idei. Modul în care acționează, precum și intențiile și motivațiile din spatele acestor acțiuni sunt, de asemenea, constrânse de ele. Când băiatul a fost pus în acea situație, care ar fi fost primul său gând? «Am fost salvat de această familie și ei au fost buni cu mine. Nu pot să fiu nerecunoscător, trebuie să le răsplătesc bunătatea. Le datorez viața mea, așa că trebuie să le-o dedic. Ar trebui să fac orice îmi cer ei, chiar dacă asta înseamnă să fac rău și să ucid oameni. Nu pot să iau în calcul dacă este corect sau greșit, trebuie, pur și simplu, să le răsplătesc bunătatea. Ce fel de persoană aș fi dacă nu aș face-o?» Drept urmare, ori de câte ori familia dorea ca el să ucidă pe cineva sau să facă ceva greșit, el a făcut acel lucru fără nicio ezitare sau rezervă. Oare comportamentul și acțiunile sale, supunerea lui neîndoielnică, nu au fost toate dictate de ideea că «o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință»? Nu îndeplinea el acea maximă morală? (Da.) Cu ce rămâi din acest exemplu? «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință» este un lucru bun sau nu? (Nu este, este lipsit de principii.) De fapt, o persoană care răsplătește o bunătate are un principiu. Și anume că «o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință». Dacă o persoană îți face un bine, tu trebuie să faci unul la schimb. Dacă nu reușești să faci acest lucru, atunci nu ești om și nu poți spune nimic dacă ești condamnat pentru asta. Proverbul spune: «O picătură de apă ar trebui răsplătită cu un izvor care țâșnește», dar, în acest caz, băiatul a primit un bine care i-a salvat viața și a trebuit, la schimb, să-l răsplătească cu o viață. Nu știa care sunt limitele sau principiile de a răsplăti bunătatea. El credea că viața îi fusese dăruită de acea familie, așa că trebuia să le-o dedice la schimb și să facă tot ce-i cereau ei, inclusiv crime sau alte fapte rele. Acest mod de a răsplăti bunătatea nu are principii sau limite. A ațâțat o fiară și s-a ruinat făcând asta. A fost corect ca el să răsplătească bunătatea în acest fel? Desigur că nu. A fost un lucru nesăbuit” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul? (7)”). Prin exemplu lui Dumnezeu cu cerșetorul care a răsplătit un hatâr, am văzut că a răsplăti hatârurile e un sofism satanic menit să ne corupă. Ideea de a răsplăti hatârurile nu numai că ne constrânge sufletul, dar ne și distorsionează gândurile, transformând ajutorul obișnuit între oameni într-o datorie de recunoștință care trebuie reținută și răsplătită, ca să nu fim etichetați drept oameni fără conștiință și umanitate. Câți oameni nu mai cunosc comportamentul adecvat din cauza acestui principiu moral înșelător și toxic? Indiferent cine face favoarea, chiar dacă e un răufăcător sau cineva cu motive ascunse, cine primește beneficiul trebuie facă tot posibilul să-l răsplătească, chiar și comițând crime și alte fapte rele. Astfel, am realizat că morala răsplătirii hatârurilor chiar corupe oamenii. Când m-am gândit că Zhang Hua îi ataca pe lideri și perturba lucrarea bisericii, am știut că obiectivul conducătorului, când a cerut o evaluare, era să înțeleagă clar cum se comporta Zhang Hua de obicei, ca să decidă dacă s-o excludă sau nu. Dar sub amăgirea și influența „răsplătirii hatârurilor”, însuși gândul la promovările și grija lui Zhang Hua față de mine – la toate favorurile ei – m-a făcut să vreau să-i ascund faptele rele. Eram prea derutat să văd diferența între bine și rău, negru și alb! În acel moment, am reușit să discern niște lucruri despre ideea răsplătirii hatârurilor. Mi-am dat seama că nu era un lucru pozitiv, ci un sofism folosit de Satana pentru a înșela și corupe oamenii. Știam că nu ar trebui să mă conduc după el, nu ar trebui să-l consider un principiu de comportament.

Mai târziu, am mai citit din cuvântul lui Dumnezeu. „Este nevoie să deslușim conceptul cultural tradițional conform căruia «bunătatea primită ar trebui răsplătită cu recunoștință». Cea mai importantă parte este cuvântul «bunătate» – cum ar trebui să priviți această bunătate? La ce aspect și natură a «bunătății» se referă? Ce semnificație are expresia «o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință»? Este esențial pentru oricine urmărește adevărul să descopere răspunsurile la aceste întrebări. Ce este «bunătatea», conform noțiunilor umane? La un nivel mai mic, bunătatea reprezintă o persoană care te ajută atunci când ai necazuri. De exemplu, cineva care îți dă un castron cu orez când ești lihnit de foame sau o sticlă de apă când mori de sete sau te ajută să te ridici când cazi și nu te poți ridica. Toate acestea sunt acte de bunătate. Un mare act de bunătate este ca cineva să te salveze atunci când te afli într-o situație disperată – aceasta este o bunătate care îți salvează viața sau o persoană care te ajută să eviți moartea atunci când te afli în pericol de moarte, în esență, salvându-ți viața. Acestea sunt câteva dintre lucrurile pe care oamenii le percep drept «bunătate». Acest tip de bunătate depășește cu mult orice favoare măruntă, materială – este o bunătate măreață care nu poate fi măsurată în funcție de bani sau lucruri materiale. Cei care o primesc simt un fel de recunoștință imposibil de exprimat în doar câteva cuvinte de mulțumire. Este corect, totuși, ca oamenii să măsoare bunătatea în acest fel? (Nu este.) De ce? (Întrucât această măsurătoare se bazează pe standardele culturii tradiționale.) Acesta este un răspuns bazat pe teorie și doctrină și, deși poate părea corect, nu ajunge la esența chestiunii. Prin urmare, cum se poate explica acest lucru în termeni practici? Gândește-te cu atenție. Cu ceva timp în urmă, am auzit despre un material video pe internet în care un bărbat își scapă portofelul fără să-și dea seama. Portofelul este ridicat de un cățeluș care îl urmărește, iar când bărbatul vede asta, bate câinele pe motiv că i-a furat portofelul. Absurd, nu-i așa? Omul are mai puțină moralitate decât un câine! Acțiunile câinelui erau în deplină conformitate cu standardele morale umane. Un om ar fi strigat: «Ți-ai scăpat portofelul!», dar întrucât câinele nu putea vorbi, pur și simplu, a apucat în tăcere portofelul și a alergat după bărbat. Așadar, dacă un câine poate îndeplini o parte din comportamentul bun încurajat de cultura tradițională, ce spune acest lucru despre oameni? Oamenii se nasc cu rațiune și conștiință, așa că sunt cu atât mai capabili să facă aceste lucruri. Atât timp cât o persoană are conștiință, poate îndeplini aceste tipuri de responsabilități și obligații. Nu este nevoie să depuneți o muncă grea sau să plătiți un preț, necesită puțin efort și reprezintă pur și simplu o chestiune de a face ceva util, ceva de folos altora. Însă natura acestei acțiuni se califică, într-adevăr, drept «bunătate»? Se ridică la nivelul unui act de bunătate? (Nu o face.) Din moment ce nu o face, este nevoie ca oamenii să vorbească despre răsplătirea acesteia? Acest lucru nu ar fi necesar” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul? (7)”). Meditând la cuvântul Lui, mi s-a ușurat sufletul. Dumnezeu spune: „Cea mai importantă parte este cuvântul «bunătate» – cum ar trebui să priviți această bunătate?” Imediat ce reușeam să aflu cum să privesc ideea de „hatâr”, aveam să văd adevărul și să nu mai fiu înșelat sau controlat de el. Așa că m-am gândit mult. Consideram că Zhang Hua îmi făcuse două hatâruri principale. În primul rând, mă promovase. În al doilea rând, rugase un frate să-mi dea medicamente, cât fusese ea lideră. Acum, chiar fuseseră astea hatâruri? De fapt, când cineva e bolnav sau se confruntă cu o dificultate, a-i da o mână de ajutor, pentru a-l alina un pic e un comportament normal, e bun simț. Dar nu e chiar un hatâr special ce trebuie răsplătit. Când Zhang Hua a aflat de boala mea de ficat și l-a rugat pe frate să-mi dea medicamentul, asta poate fi considerată chiar responsabilitatea ei, una care există printre toți oamenii rezonabili, care au o conștiință. Dar eu am pus la suflet ajutorul ei și l-am etichetat drept un hatâr special ce trebuie răsplătit, încercând chiar s-o păstrez în biserică, ascunzându-i faptele rele. Răsplătindu-i hatârul în acest fel, oare nu sacrificam eu interesele bisericii în favoarea alor mele? Eram foarte derutat.

M-am întrebat și dacă promovarea mea de către Zhang Hua constituia un hatâr special. M-am gândit la asta, în cuvintele lui Dumnezeu: „Trebuie să vedeți această problemă așa cum este de fapt. Indiferent de perioada sau stadiul lucrării, Dumnezeu are întotdeauna nevoie ca o parte din oameni să coopereze. Dumnezeu a predestinat ca acești oameni să coopereze cu lucrarea lui Dumnezeu sau să ia parte la răspândirea Evangheliei. […] Care dintre voi, cei care vă îndepliniți acum datoria în casa lui Dumnezeu, vă aflați aici din întâmplare? Indiferent din ce mediu ați venit, nu întâmplător vă îndepliniți datoria. Aceste îndatoriri nu pot fi îndeplinite de câțiva credincioși aleși în mod aleatoriu; aceste lucruri au fost predestinate de Dumnezeu înaintea epocilor. Ce înseamnă ca un lucru să fie predestinat? Care sunt detaliile? Înseamnă că, în întregul Său plan de gestionare, Dumnezeu a plănuit cu mult timp în urmă de câte ori vei intra în lumea oamenilor, în ce descendență și în ce familie te vei naște în zilele de pe urmă, care vor fi circumstanțele acestei familii, dacă vei fi bărbat sau femeie, care vor fi punctele tale tari, ce nivel de educație vei avea, cât de elocvent vei fi, care va fi calibrul tău, cum vei arăta, la ce vârstă vei veni în casa lui Dumnezeu și vei începe să-ți îndeplinești datoria și ce datorie vei îndeplini la momentul respectiv – Dumnezeu ți-a predestinat fiecare pas cu mult timp în urmă. Înainte să te naști, când ai venit printre oameni în ultimele câteva vieți ale tale, Dumnezeu rânduise deja ce datorie vei îndeplini în timpul acestei etape finale a lucrării” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cu cât am meditat mai mult la cuvintele lui Dumnezeu, cu atât mi s-au clarificat lucrurile. Poate că lucrarea mea scrisă părea a se datora promovării lui Zhang Hua, dar Dumnezeu e Unicul care organizează totul. El m-a condus, treptat, spre acest rol. Dacă nu ar fi avut casa lui Dumnezeu această slujbă, nu aș fi putut îndeplini îndatorirea aceasta. Deci nu se întâmplase asta ca urmare a lucrării lui Dumnezeu? Lui Dumnezeu ar fi trebuit să-I fiu recunoscător și totuși, mă gândisem la Zhang Hua ca sursa acestui hatâr și pe ea voisem s-o răsplătesc pentru el. Nu puteam vedea Harul lui Dumnezeu, doar pe cel al omului. Am fost cu adevărat orb, ignorant, irațional și nesăbuit. Datoria lui Zhang Hua ca lideră de biserică era să instruiască și să promoveze oamenii conform cerințelor lucrării casei lui Dumnezeu. Ar fi trebuit să-I mulțumesc lui Dumnezeu, în loc să atribui hatârul ăsta altei persoane. Când am înțeles asta, m-am simțit ușurat. Gratitudinea pe care o simțeam față de ea de peste zece ani, recunoștința pe care o simțeam fiindcă mă aprecia și dorința mea de a o răsplăti dispăruseră cu totul. Nu mă mai simțeam dator față de ea sau trist că-i dezvăluisem faptele rele. Dispăruse și vinovăția provocată de nerecunoștință și nu se mai punea problema vreunui hatâr între noi. Exact cum spune Dumnezeu: „Pentru Mine, acest tip de «bunătate» pur și simplu nu există și sper că același lucru este valabil și pentru tine voi. Atunci cum ar trebui să te gândești la asta? Privește-o, pur și simplu, ca pe o obligație, o responsabilitate și un instinct uman natural. Ar trebui să o tratezi ca pe responsabilitatea și obligația ta în calitate de ființă umană și să o faci cât mai bine cu putință. Asta e tot” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul? (7)”). Cuvântul lui Dumnezeu m-a eliberat din constrângerile nevoii de a răsplăti hatârurile și mi-a corectat perspectiva asupra acestor chestiuni. Îi sunt foarte recunoscătoare.

În fine, credeam chestiunea încheiată. Însă acum câteva zile, biserica din orașul meu natal mi-a scris din nou, cerându-mi să scriu clar comportamentul lui Zhang Hua, precum și momentele și locurile în care se manifestase, când luase apărarea antihriștilor și răufăcătorilor și-i urmase pe antihriști pentru a face rele. Fără astfel de dovezi, era imposibil s-o excludă. După ce am primit scrisoarea, încă mă simțeam puțin tulburat. Dacă scriam asta, Zhang Hua sigur era exclusă. Fusese foarte bună cu mine. Dacă făceam asta, nu aș fi… Dar am realizat rapid că aici lucra principiul satanic al răsplătirii hatârurilor. A trebuit să ignor această idee și să practic potrivit cuvântului lui Dumnezeu. Mi-am amintit cuvântul lui Dumnezeu, care spune: „Pe baza cărui principiu cuvintele lui Dumnezeu le cer oamenilor să-i trateze pe ceilalți? Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere. Dumnezeu îi iubește pe cei care urmează adevărul și care-I pot respecta voia. Aceștia sunt oamenii pe care și noi ar trebui să-i iubim. Cei care nu pot urma voia lui Dumnezeu, cei care-L urăsc pe Dumnezeu și se răzvrătesc împotriva Lui – acești oameni sunt disprețuiți de Dumnezeu și ar trebui să-i disprețuim și noi. Asta le cere Dumnezeu oamenilor. […] În timpul Epocii Harului, Domnul Isus a spus: «Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei?» «Căci oricine face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră și mamă» (Matei 12:48, 50). Aceste vorbe existau deja în Epoca Harului, iar acum cuvintele lui Dumnezeu sunt și mai potrivite: «Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El.» Aceste cuvinte pun punctul pe «i» […]” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Cuvântul lui Dumnezeu spune foarte clar. Ar trebui să tratăm oamenii principial, să iubim ce iubește Dumnezeu și să urâm ce urăște El. Cei ce urmăresc și practică adevărul sunt frații și surorile noastre și ar trebui tratați cu afecțiune. Cei care nu urmăresc adevărul sau nu-l practică deloc sau care chiar comit fapte rele care perturbă lucrarea bisericii nu sunt frați și surori, ci slugile Satanei, oameni răi. Trebuie expuși, deslușiți și alungați din biserică. Numai asta respectă voia lui Dumnezeu. Nu am mai ezitat, după ce am înțeles asta. Cu documentele trimise de mine mai devreme și cu o rememorare atentă, am relatat faptele ei rele. După ce mi-am trimis răspunsul, m-am simțit liniștit și destins. În sfârșit scăpasem de constrângerile conceptului de răsplătire a hatârurilor și inima mea era ușurată.