de Nathan, Coreea de Sud

În 2022, am primit o scrisoare de la biserica din orașul meu natal, prin care mi se cerea o evaluare a uneia dintre surori, Zhang Hua. Scrisoarea spunea că perturba viața bisericească, asmuțindu-i pe unii împotriva altora și adunându-și propriii susținători. Conducătorii au încercat de câteva ori să aibă părtășie, fără succes, iar ea a ripostat atrăgând atenția asupra defectelor conducătorilor. Biserica pregătea informațiile necesare pentru excluderea lui Zhang Hua și m-a rugat să scriu o evaluare a acesteia. Când am văzut scrisoarea, mi-am dat seama că acum, Zhang Hua probabil urma să fie exclusă, fiindcă se comportase așa de la început și încă nu se schimbase. Era o situație foarte gravă. Ideea excluderii lui Zhang Hua îmi dădea un sentiment destul de neplăcut. În trecut, mă promovase și încercase mereu să aibă grijă de mine. Dacă ar ști că eu îi expusesem faptele rele, oare ce-ar crede despre mine? Oare ar spune că eram nerecunoscător și insensibil? Gândindu-mă la asta, am vrut doar să evit chestiunea. S-a întâmplat să am și alte lucrări de făcut și am amânat-o câteva zile.

Chestiunea mă tot apăsa. Mi-am amintit ceva ce s-a întâmplat cu zece ani în urmă. Atunci, Zhang Hua era conducătoarea bisericii și mă promovase la lucrarea bazată pe texte, ca să exersez mai mult. Ulterior, am fost promovat în mod repetat și am plecat să-mi fac datoria în alt oraș. Crezusem că faptul că am fost capabil să continui lucrarea bazată pe texte se datora promovării de către ea, cu mulți ani în urmă. M-am gândit la părtășiile, ajutorul și susținerea oferite de ea în anii în care a fost conducătoare. Ne înțelegeam foarte bine și avea grijă de noi, în viața de zi cu zi. Nu numai că aranjase să fim primiți în case mai bune, dar dacă rămâneam fără haine sau necesități zilnice, aranja și să ne fie aduse imediat. Îmi amintesc că o dată a ținut o adunare pentru noi. Când a auzit că am o boală de ficat, a luat legătura cu un frate care practica medicina, procurându-mi o duzină de cutii de medicamente pentru ficat, gratis. Am fost foarte impresionat. Cu excepția familiei mele, nimeni nu se mai arătase atât de preocupat de boala mea. Am simțit mereu că mă apreciase și mă prețuise și i-am fost mereu recunoscător pentru asta. Așa că a fost aproape insuportabil de jenant să mi se ceară apoi să scriu o evaluare a lui Zhang Hua, fiindcă știam că făcuse mai multe fapte rele. Expunerea lor ar fi dus la excluderea ei. De exemplu, în datoria ei de conducătoare, era neglijentă și nechibzuită, afectând grav lucrarea bisericii. După ce a fost demisă din funcția de conducătoare, s-a dus să predice Evanghelia, dar a început să urmeze antihriști, judecându-i și atacându-i pe conducători ca fiind falși, în lupta ei pentru conducere. Prin urmare, conducătorii și lucrătorii nu și-au putut face datoria, iar lucrarea bisericii a fost grav tulburată. Sora ei era o persoană rea, iar când a fost exclusă, Zhang Hua a fost nemulțumită și i-a venit în apărare, răspândind noțiuni. Și așa mai departe. N-am putut să nu mă întreb de ce Zhang Hua îi susținea mereu pe oamenii nepotriviți. Apoi, m-am gândit la cuvântul lui Dumnezeu: „Mulți oameni din biserică nu au discernământ. Când apar incidente de inducere în eroare a oamenilor, ei stau, în mod contrar, de partea Satanei; ba chiar se simt extrem de nedreptățiți când sunt numiți slujitorii Satanei. Deși oamenii ar putea spune că ei nu au discernământ, că stau mereu de partea non-adevărului, aceștia nu stau niciodată de partea adevărului în momente critice și nu se ridică și nu susțin adevărul. Chiar sunt lipsiți de discernământ? De ce sunt, în mod contrar, de partea Satanei? De ce nu spun niciodată vreun cuvânt drept și rezonabil care să sprijine adevărul? Oare această situație s-a creat, într-adevăr, din cauza confuziei lor momentane? Cu cât o persoană are mai puțin discernământ, cu atât este mai puțin capabilă să stea de partea adevărului. Ce arată asta? Nu arată oare că oamenii fără discernământ iubesc păcatul? Nu arată că ei sunt odraslele loiale ale Satanei? Cum se face că întotdeauna pot să stea de partea Satanei și să vorbească aceeași limbă ca și acesta? Toate cuvintele, faptele și expresiile de pe chipurile lor sunt suficiente pentru a demonstra că ei nu iubesc adevărul; mai degrabă, sunt oameni care detestă adevărul. Faptul că pot sta de partea Satanei e de ajuns pentru a dovedi că Satana îi iubește cu adevărat pe acești diavoli josnici care-și petrec toată viața luptând de dragul Satanei. Oare nu sunt aceste fapte foarte clare?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Un avertisment pentru cei care nu practică adevărul”). Prin revelația cuvântului lui Dumnezeu și comparându-l cu vechile fapte rele ale lui Zhang Hua și cu comportamentul ei actual, am văzut că lua mereu partea Satanei, tulburând lucrarea bisericii. Am înțeles că era de fapt slujitoarea Satanei, o persoană rea care perturba și tulbura lucrarea bisericii. Dacă aș expune toate faptele rele și comportamentul lui Zhang Hua, atunci, conform principiilor bisericii, cu siguranță ar fi îndepărtată. Apoi, n-ar mai avea niciun rol de jucat în casa lui Dumnezeu și nicio șansă la mântuire. Era deja de vârstă mijlocie și nu-și întemeiase o familie. Dacă ar fi exclusă, ar avea unde merge? Când m-am gândit la grija și la promovările pe care mi le oferise, am fost în dilemă. Dacă o expuneam, probabil ar fi fost exclusă, pentru comportamentul ei nepotrivit. Dacă n-o făceam, n-aș fi protejat lucrarea bisericii și nu I-aș fi fost loial lui Dumnezeu. Meditând la asta, am ajuns la un compromis. Trecuseră mulți ani, iar memoria mea nu era grozavă. Deja uitasem multe detalii, deci n-avea sens să depun mult efort să mi le reamintesc. Aveam să scriu doar câteva mai evidente și era de ajuns. Când m-am gândit la asta, am simțit un oarecare reproș în inima mea. Oare nu era asta doar înșelăciune și uneltire? Aceasta este etapa finală a revelației din lucrarea lui Dumnezeu, când oamenii sunt sortați după felul lor. Doar după ce sunt îndepărtați oamenii răi, antihriștii, neîncrezătorii și spiritele rele, biserica va fi curățită și-și va putea desfășura ușor lucrarea. Știam foarte bine că Zhang Hua era rea, dar nu voiam s-o expun; voiam s-o protejez, să-i ascund greșelile. Asta ar fi însemnat să stau de partea Satanei și să mă împotrivesc lui Dumnezeu. Dându-mi seama de asta, m-am îngrozit. M-am străduit să-mi amintesc toate faptele ei și le-am scris pentru conducător.

După ce am trimis scrisoarea, m-am simțit mai destins, dar tot am rămas cu un sentiment de tristețe. Dacă într-o zi m-aș întoarce în orașul natal și Zhang Hua ar ști că eu eram cel care i-a expus faptele rele, oare ar zice că sunt lipsit de afecțiune și nerecunoscător? Zile întregi, când m-am gândit la asta, m-am simțit ca și cum făcusem ceva rău. Am tot reflectat: știam că a-i expune și a-i reclama pe oamenii răi e în conformitate cu intenția lui Dumnezeu și e datoria tuturor aleșilor lui Dumnezeu, așadar, de ce eram atât de trist și de reticent s-o expun? De ce simțeam că-i datorez ceva? Reflectând, mi-am amintit că, atunci când Dumnezeu a disecat diverse zicale despre conduita morală, a atins subiectul răsplătirii bunătății, așa că am început să citesc cuvântul lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „În cultura tradițională chineză, ideea că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință reprezintă unul dintre criteriile clasice pentru a judeca dacă este bună sau rea conduita morală a unei persoane. Când evaluăm dacă umanitatea unui om este bună sau rea și cum este conduita lui morală, unul dintre repere este dacă întoarce sau nu favorurile sau ajutorul pe care îl primește – dacă este sau nu o persoană care răsplătește cu recunoștință bunătatea pe care a primit-o. În cadrul culturii tradiționale chineze și chiar în cadrul culturii tradiționale a omenirii, oamenii tratează acest lucru ca pe un standard important pentru evaluarea conduitei morale a unei persoane. Dacă cineva nu știe să răsplătească cu recunoștință bunătatea pe care o primește, va fi văzut ca o persoană ingrată, ca cineva lipsit de conștiință și nevrednic de a se însoți cu el, care ar trebui să fie disprețuit și respins de toți. În schimb, dacă cineva știe să răsplătească cu recunoștință bunătatea pe care o primește – adică, după ce primește favoruri sau ajutor de la o altă persoană, nu este ingrat și face tot ce poate pentru a răsplăti acea persoană – este atunci văzut ca o persoană care are conștiință și umanitate. Dacă cineva primește favoruri sau ajutor de la o altă persoană, dar nu știe să-i răsplătească bunătatea sau doar își exprimă recunoștința cu un simplu «mulțumesc» și nimic mai mult, oare persoana care i-a arătat bunătate nu va simți un disconfort în sufletul său? Nu se va gândi: «Tipul ăla nu merită să fie ajutat, e abject. L-am ajutat atât de mult, dar el nici măcar nu știe să mă răsplătească. Chiar nu are conștiință sau umanitate și nu merită să te însoțești cu el»? Dacă ar întâlni din nou acest tip de persoană, ar mai ajuta-o? Probabil că nu ar mai vrea. Din experiența lor anterioară, ar fi învățat o lecție: «Nu pot ajuta pe oricine – trebuie să știe să răsplătească cu recunoștință bunătatea pe care o primește. Dacă sunt genul ingrat care nu-mi va răsplăti ajutorul oferit, atunci mai bine nu-i ajut.» Dacă întâlniți acest tip de situație, nu va fi aceasta opinia voastră? (Ba da.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (7)”]. Citind cuvântul lui Dumnezeu, am aflat de ce eram atât de trist și simțeam că-i datoram ceva. Fusesem indus în eroare și otrăvit de zicala care spune să răsplătim bunătatea. Din copilărie până la maturitate, când vorbeau părinții mei, bătrânii sau sătenii, expresia „răsplătirea bunătății” apărea frecvent în conversațiile lor. Când auzeau că cineva care primise ajutor întorsese ulterior favoarea, îl lăudau pe acel om și spuneau că era bun, avea conștiință și că merita să-i fii prieten. Admirau și respectau astfel de oameni și-i salutau veseli, când îi vedeau. Dar când un om nu întorsese o favoare, nu voiau să se asocieze cu el. În sinea lor, etichetau acești oameni drept nerecunoscători, fără conștiință și umanitate și nu-i salutau deloc. Influențat de mediul copilăriei mele, am încercat mereu să mă port conform ideii de a răsplăti bunătatea. Trebuia să mi-i amintesc pe toți cei care mă ajutaseră pe mine sau pe familia mea și să-i răsplătesc cât de repede posibil. Dacă n-a fost posibil pe loc, a trebuit să aștept și să-i răsplătesc mai târziu, când am putut. Părea că felul acesta de a mă purta era nobil, ghidat de conștiință, integru și asta mi-a adus aprobarea celor din jur. Însă pe Zhang Hua simțeam că n-o răsplătisem pentru toate promovările, grija și ajutorul ei, ba chiar atrăsesem atenția asupra faptelor ei rele. Aveam conștiința încărcată și mă simțeam nerecunoscător. Aceste idei încă mă controlau atât de mult, încât, deși știam că oamenii răi și neîncrezătorii pot doar să perturbe lucrarea bisericii și îndatoririle fraților și surorilor, tot nu eram dispus să-i expun faptele rele. Am fost indus în eroare și constrâns foarte mult de conceptul de a răsplăti bunătatea.

Chiar atunci, am citit mai mult din cuvântul lui Dumnezeu, care spunea: „Zicalele despre conduita morală precum: «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință» nu le spun oamenilor exact ce responsabilități ar trebui să îndeplinească în cadrul societății umane. În schimb, le cer oamenilor să acționeze și să practice conform acestor zicale, indiferent de circumstanțe. Astfel de povești au fost transmise din China antică. De exemplu, un băiat cerșetor înfometat a fost luat acasă de o familie care l-a hrănit, l-a îmbrăcat, l-a antrenat în arte marțiale și i-a transmis tot felul de cunoștințe. Au așteptat până când a crescut, iar apoi au început să-l folosească drept sursă de venit, trimițându-l să facă rău, să omoare oameni, să facă lucruri pe care el nu voia să le facă. Dacă privești acest lucru prin prisma tuturor favorurilor pe care le-a primit, ceea ce i s-a întâmplat a fost un lucru bun. Însă dacă te gândești la ce a fost forțat să facă mai târziu, a fost într-adevăr un lucru bun sau rău? (A fost rău.) Însă sub condiționarea culturii tradiționale de tipul «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință», oamenii nu pot să facă această distincție. La suprafață, pare că băiatul nu a avut de ales decât să facă lucruri rele și să rănească oamenii, să devină un ucigaș – lucruri pe care majoritatea oamenilor nu și-ar dori să le facă. Însă oare faptul că a făcut aceste lucruri rele și a ucis la porunca stăpânului său nu a venit, în adâncul sufletului, din dorința de a-l răsplăti pentru bunătatea lui? În special din cauza condiționării culturii tradiționale chineze precum: «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință», oamenii nu pot să nu fie influențați și controlați de aceste idei. Modul în care acționează, precum și intențiile și motivațiile din spatele acțiunilor lor sunt, cu siguranță, constrânse de ele. Când această familie l-a instigat să facă rău, care a fost primul său gând? «Această familie m-a salvat și mi-a arătat bunătate. Trebuie să le răsplătesc bunătatea. Deoarece le datorez viața, trebuie să le-o dedic. Ar trebui să fac orice îmi cer; chiar dacă îmi cer să fac rău și să ucid oameni, nu pot să mă gândesc dacă este corect sau greșit, trebuie doar să mă concentrez asupra răsplătirii bunătății lor. Aș mai fi vrednic să fiu numit om dacă nu aș răsplăti o bunătate atât de mare?» Așadar, pentru a le răsplăti bunătatea, a făcut tot ce i-au cerut fără să stea pe gânduri, chiar dacă i s-a cerut să ucidă oameni și să facă lucruri rele. Doar pentru a le răsplăti bunătatea, a acționat hotărât, fără nicio ezitare, fără să aibă nicio îndoială. Așadar, ce punct de vedere a guvernat comportamentul și manifestările în care s-a angajat pentru a le răsplăti bunătatea? Nu îndeplinea el acel criteriu al conduitei morale? (Ba da.) Ce înțelegi din acest exemplu? Este zicala: «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință» un lucru bun sau nu? (Nu este, este lipsit de principii.) De fapt, băiatul avea un principiu, iar acesta era: «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință. Dacă cineva îți face un bine, trebuie să-i faci și tu unul în schimb. Dacă nu reușești să faci acest lucru, atunci nu ești om și nu poți spune nimic dacă ești condamnat pentru asta. Zicala spune: „Bunătatea unei picături de apă ar trebui răsplătită cu un izvor care țâșnește”, ceea ce nu se compară cu situația mea – ceea ce am primit nu a fost o mică bunătate, ci una care mi-a salvat viața. Cu atât mai mult ar trebui să o răsplătesc cu viața mea.» El nu știa care sunt limitele sau principiile pentru răsplătirea bunătății. El credea că viața îi fusese dăruită de acea familie, așa că trebuia să le-o dedice la schimb și să facă tot ce-i cereau ei, inclusiv crime sau alte fapte rele. Acest mod de a răsplăti bunătatea nu are principii sau limite. A servit ca acolit al răufăcătorilor și s-a ruinat făcând asta. A fost corect ca el să răsplătească bunătatea în acest fel? Desigur că nu. A fost un mod nesăbuit de a acționa” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (7)”]. Prin exemplul lui Dumnezeu cu cerșetorul care a răsplătit un act de bunătate, am văzut cum cultura tradițională de a răsplăti bunătatea este un sofism satanic menit să ne otrăvească. Ideea de a răsplăti bunătatea nu numai că ne constrânge sufletul, dar ne și denaturează gândurile, transformând ajutorul obișnuit dintre oameni într-o datorie de recunoștință, un lucru de ținut minte și care trebuie răsplătit, ca să nu fim etichetați drept oameni fără conștiință și umanitate. Câți oameni nu mai cunosc conduita personală adecvată din cauza acestei culturi tradiționale otrăvitoare, care induce în eroare? Indiferent cine face favoarea, chiar dacă e o persoană rea sau cineva cu motive ascunse, cine primește beneficiul trebuie să facă tot posibilul să-l răsplătească, chiar și comițând crime și alte fapte rele. Astfel, mi-am dat seama că sofismul de a răsplăti bunătatea chiar îi otrăvește pe oameni. Când m-am gândit că Zhang Hua îi ataca pe conducători și pe lucrători și perturba lucrarea bisericii, am știut că obiectivul conducătorului, când a cerut o evaluare, era să înțeleagă clar cum se comporta Zhang Hua de obicei, ca să decidă dacă s-o excludă sau nu. Dar sub inducerea în eroare și influența „răsplătirii bunătății”, simplul gând la promovările și grija lui Zhang Hua față de mine – la toate favorurile ei – m-a făcut să vreau să-i ascund faptele rele. Eram prea derutat să văd diferența dintre bine și rău, negru și alb! În acel moment, am reușit să discern niște lucruri despre ideea răsplătirii bunătății. Mi-am dat seama că nu era un lucru pozitiv, ci un sofism folosit de Satana pentru a-i induce în eroare și a-i corupe pe oameni. Știam că nu ar trebui să trăiesc după el, nu ar trebui să-l consider un principiu de conduită personală.

Ulterior, am citit mai mult din cuvântul lui Dumnezeu, care spunea: „Conceptul cultural tradițional potrivit căruia: «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință» trebuie să fie discernut. Cea mai importantă parte este cuvântul «bunătate» – cum ar trebui să priviți această bunătate? La ce aspect și natură a bunătății se referă? Care este semnificația răsplătirii acestei bunătăți cu recunoștință? Oamenii trebuie să găsească răspunsurile la aceste întrebări și în niciun caz să nu fie constrânși de această idee de răsplătire a bunătății – pentru cine urmărește adevărul, acest lucru este absolut esențial. Ce este «bunătatea», conform noțiunilor umane? La un nivel mai mic, bunătatea înseamnă o persoană care te ajută atunci când ai necazuri. De exemplu, cineva care îți dă un castron cu orez când ești lihnit de foame sau o sticlă de apă când mori de sete sau te ajută să te ridici când cazi și nu te poți ridica. Toate acestea sunt acte de bunătate. O mare bunătate se referă la o bunătate care salvează viața sau la bunătatea de a salva pe cineva. De exemplu, când întâlnești o calamitate și cineva te salvează, ajutându-te să treci prin ea, sau când ești în pericol de moarte și cineva te ajută, prevenind astfel moartea ta – acestea sunt unele dintre lucrurile pe care oamenii le percep ca fiind mari acte de bunătate. În ochii oamenilor, acest fel de bunătate depășește orice mică favoare materială – este o mare bunătate care nu poate fi măsurată în bani sau lucruri materiale. Cei care o primesc simt un fel de recunoștință imposibil de exprimat în doar câteva cuvinte de mulțumire. Este corect, totuși, ca oamenii să măsoare bunătatea în acest fel? (Nu este.) De ce spui că nu este corect? (Întrucât această măsurătoare se bazează pe standardele culturii tradiționale.) Acesta este un răspuns bazat pe teorie și doctrină și, deși poate părea corect, nu ajunge la esența chestiunii. Prin urmare, cum se poate explica acest lucru în termeni practici? Gândește-te cu atenție. Cu ceva timp în urmă, a existat un videoclip online în care un bărbat își scapă portofelul fără să-și dea seama. Un câine mic din apropiere vede acest lucru, ia portofelul și aleargă după el. Bărbatul crede în mod greșit că acel câine i-a furat portofelul și îl bate. Absurd, nu-i așa? Bărbatul are mai puțină moralitate decât câinele! Acțiunile câinelui erau în deplină conformitate cu standardele morale umane. Un om ar fi strigat: «Ți-ai scăpat portofelul!» Dar întrucât câinele nu putea vorbi, pur și simplu, a apucat în tăcere portofelul și a alergat după bărbat. Așadar, dacă un câine poate îndeplini o parte din comportamentele bune încurajate de cultura tradițională, ce spune acest lucru despre oameni? Oamenii se nasc cu rațiune și conștiință, așa că sunt cu atât mai capabili să facă aceste lucruri. Atât timp cât o persoană are simțul conștiinței, poate îndeplini aceste tipuri de responsabilități și obligații. Nu este necesar să depuneți o muncă grea sau să plătiți un preț, necesită puțin efort și este, pur și simplu, o chestiune de a face ceva util, ceva de folos altora. Însă natura acestei acțiuni se califică, într-adevăr, drept «bunătate»? Se ridică la nivelul unui act de bunătate? (Nu o face.) Din moment ce nu o face, este nevoie ca oamenii să vorbească despre răsplătirea acesteia? Acest lucru nu ar fi necesar” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (7)”]. Meditând la cuvântul Lui, inima mi-a fost luminată. Dumnezeu spune: „Cea mai importantă parte este cuvântul «bunătate» – cum ar trebui să priviți această bunătate?” Imediat ce reușeam să aflu cum să privesc „bunătatea”, aveam să văd adevărul și să nu mai fiu indus în eroare sau constrâns de ea. Așa că m-am gândit mult. Consideram că Zhang Hua îmi arătase bunătate în două feluri principale. În primul rând, mă promovase. În al doilea rând, cât fusese conducătoare, rugase un frate să-mi dea medicamente. Acum, chiar fuseseră acestea acte de bunătate? De fapt, când cineva e bolnav sau se confruntă cu o dificultate, a-i da o mână de ajutor, pentru a-l alina puțin e un comportament normal, e o responsabilitate și bun simț. Oricine are conștiință și rațiune poate face acest lucru, care nu reprezintă deloc o bunătate specială care trebuie să fie răsplătită. Dar eu am pus la suflet ajutorul ei și l-am etichetat drept un act special de bunătate ce trebuie răsplătit, încercând chiar s-o păstrez în biserică, ascunzându-i faptele rele. Răsplătindu-i astfel bunătatea, oare nu sacrificam eu interesele bisericii în favoarea alor mele? Eram foarte derutat! M-am întrebat și dacă promovarea din partea lui Zhang Hua se considera bunătate. M-am gândit la acest lucru, în lumina cuvintelor lui Dumnezeu: „Trebuie să vă fie clar faptul că, oricând sau în orice etapă Își îndeplinește Dumnezeu lucrarea, El are întotdeauna nevoie ca o parte dintre oameni să coopereze cu El. Faptul că acești oameni cooperează cu lucrarea lui Dumnezeu sau își fac treaba în răspândirea Evangheliei este predeterminat de El. […] Acum, niciunul dintre voi nu își realizează datoria din întâmplare în casa lui Dumnezeu – indiferent de mediul din care a venit oricare dintre voi pentru a-și face datoria, nu a fost din întâmplare. Niciunul dintre oamenii care își fac datoria în casa lui Dumnezeu nu a fost ales la întâmplare de vreo persoană; indiferent ce datorie realizează o persoană, a fost predeterminată de Dumnezeu înainte de veacuri. Ce înseamnă să spui că acest lucru a fost predeterminat? Ce înseamnă exact? Înseamnă că, în întregul Său plan de gestionare, Dumnezeu a plănuit acum mult timp de câte ori vei veni pe lume, din ce neam și din ce familie te vei naște în zilele de pe urmă, care va fi situația acestei familii, dacă vei fi femeie sau bărbat, care vor fi punctele tale forte, câtă școală vei avea, cât de bine te vei putea exprima, ce calibru vei avea, cum vei arăta și la ce vârstă vei veni în casa lui Dumnezeu și vei începe să îți realizezi datoria și ce datorie vei realiza și când. Dumnezeu a predeterminat fiecare pas al tău de la început. Încă înainte de a te fi născut și de a fi venit pe lume în ultimele tale vieți anterioare, Dumnezeu rânduise deja ce datorie vei avea de realizat în această etapă finală a lucrării” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cu cât am meditat mai mult la cuvintele lui Dumnezeu, cu atât mi s-au clarificat lucrurile. Poate că lucrarea mea bazată pe texte părea a se datora promovării din partea lui Zhang Hua, dar, de fapt, Dumnezeu e Cel care deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor și Cel care rânduiește totul. El m-a condus, treptat, spre acest rol. Dacă n-ar fi avut casa lui Dumnezeu această slujbă, n-aș fi putut îndeplini datoria aceasta. Așadar, nu se întâmplaseră toate acestea ca urmare a lucrării lui Dumnezeu? Lui Dumnezeu ar fi trebuit să-I fiu recunoscător, dar eu o considerasem pe Zhang Hua sursa acestui favor și voisem s-o răsplătesc pentru el. Nu puteam vedea harul lui Dumnezeu, doar bunătatea omului. Am fost cu adevărat orb, ignorant, irațional și nesăbuit. În calitate de conducătoare de biserică, datoria lui Zhang Hua era să-i cultive și să-i promoveze pe oameni conform nevoilor lucrării casei lui Dumnezeu. Ar fi trebuit să-I mulțumesc lui Dumnezeu, nu să-i atribui această bunătate altei persoane. Când am înțeles asta, m-am simțit ușurat. Gratitudinea pe care o simțisem față de ea de mai mult de zece ani, recunoștința pe care o simțisem fiindcă mă aprecia și dorința mea de a o răsplăti dispăruseră toate. Nu mă mai simțeam îndatorat față de ea și nu-mi mai părea rău că-i expusesem faptele rele. Dispăruse și vinovăția provocată de nerecunoștință și nu se mai punea problema vreunui act de bunătate între noi. Exact cum spune Dumnezeu: „Pentru Mine, această zicală despre răsplătirea bunătății pur și simplu nu stă în picioare. Nu se poate spune că răsplătirea bunătății este în totalitate greșită; trebuie doar să o privești ca pe o obligație și o responsabilitate. Acesta este, de asemenea, un instinct al conștiinței umanității cuiva. Dacă cineva îți arată cu adevărat bunătate și este o persoană bună, atunci, când are dificultăți, ar trebui să-ți îndeplinești responsabilitatea și obligația și să-l ajuți cât de bine poți. Este suficient” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (7)”]. Cuvântul lui Dumnezeu m-a eliberat din constrângerile ideii de a răsplăti bunătatea și mi-a corectat perspectiva asupra acestor chestiuni. Îi sunt foarte recunoscător.

În orice caz, consideram chestiunea încheiată. Nu după mult timp, însă, mi s-a scris din nou de la biserica din orașul meu natal, cerându-mi-se să scriu clar comportamentul lui Zhang Hua, precum și momentele și locurile în care se manifesta, când luase apărarea antihriștilor și a oamenilor răi și-i urmase pe antihriști pentru a face rele. Fără astfel de dovezi, era imposibil s-o caracterizeze și s-o excludă. După ce am primit scrisoarea, încă m-am simțit puțin tulburat. Dacă scriam asta, Zhang Hua sigur avea să fie exclusă. Fusese foarte bună cu mine și, dacă făceam asta, nu aș fi… Dar mi-am dat seama rapid că aici funcționa principiul satanic de răsplătire a bunătății. Trebuia să ignor această idee și să practic potrivit cuvântului lui Dumnezeu. Mi-am amintit cuvântul lui Dumnezeu, care spune: „Care sunt principiile după care oamenilor li se cere să se trateze unii pe alții în cuvintele lui Dumnezeu? Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să adere oamenii. Dumnezeu îi iubește pe cei care urmăresc adevărul și care-I pot respecta voia; aceștia sunt oamenii pe care ar trebui să-i iubim și noi. Cei care nu pot respecta voia lui Dumnezeu, cei care-L urăsc pe Dumnezeu și se răzvrătesc împotriva Lui – acești oameni sunt detestați de Dumnezeu și ar trebui să-i detestăm și noi. Asta le cere Dumnezeu oamenilor. […] În timpul Epocii Harului, Domnul Isus a spus: «Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei?» «Căci oricine respectă voia Tatălui Meu, Care este în ceruri, acela Îmi e frate, soră și mamă.» Aceste cuvinte existau deja în Epoca Harului, iar acum cuvintele lui Dumnezeu sunt și mai clare: «Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El.» Aceste cuvinte pun punctul pe i, însă oamenii sunt adeseori incapabili să le priceapă adevăratul sens” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri greșite se poate obține cu adevărat o transformare”). Cuvântul lui Dumnezeu spune foarte clar: ar trebui să-i tratăm pe oameni principial, să iubim ce iubește Dumnezeu și să urâm ce urăște El. Cei ce urmăresc și practică adevărul sunt frații și surorile noastre și ar trebui tratați cu iubire. Cei care nu urmăresc adevărul, nu-l practică deloc sau care chiar comit rele care perturbă lucrarea bisericii nu sunt frați și surori, ci slujitorii Satanei, oameni răi. Trebuie expuși, deslușiți și curățiți din biserică. Numai asta este în acord cu intenția lui Dumnezeu. Nu am ezitat, după ce am înțeles asta. Cu documentele trimise de mine mai devreme și cu o rememorare atentă, am relatat faptele ei rele. După ce am trimis răspunsul, m-am simțit împăcat și în largul meu. În sfârșit, scăpasem de constrângerile conceptului de a răsplăti bunătatea, iar inima îmi era ușurată.