de Martha, Italia

Sunt responsabilă de lucrarea video în biserica mea. Într-o zi, una dintre surorile mele m-a sunat de urgență. Nu verificase cum trebuie un material video și acesta trebuia refăcut, ceea ce a provocat întârzieri și ne-a costat resurse umane și materiale. Când am auzit care era titlul materialului video, mi-am dat seama că și eu ajutasem la verificarea acestuia, dar că nici eu nu văzusem nicio problemă. După discuția telefonică, m-am grăbit să aflu despre ce era vorba și am văzut că titlul materialului video fusese scris greșit. Desigur, greșelile din lucrare ar trebui să fie raportate conducătorului, iar orice abatere ar trebui să fie analizată de toată lumea ca, pe viitor, să se evite problemele similare. Însă apoi am ezitat, gândind: „Am făcut o greșeală atât de elementară. Oare cum mă va privi conducătorul după aceea? Oare va crede că nu sunt serioasă sau de încredere în datoria mea? Dacă da, îmi voi pierde funcția de responsabil.” M-am gândit apoi cum am subliniat mereu importanța atenției în crearea materialelor video în fața fraților și a surorilor mele. Dacă aflau toți că făcusem această greșeală, oare aveau să creadă că nu eram potrivită să fiu responsabilă? Cum mi-ar fi afectat asta reputația? Așa că nu am vrut să le spun celorlalți despre greșeala mea. Mi-am găsit scuze: „Nu am fost superficiali în mod voit. Am verificat ce trebuia să verificăm. Nu aș fi putut anticipa aceste circumstanțe speciale. Răul e deja făcut și nu poate fi reparat, dar, atât timp cât voi fi mai atentă în viitor, va fi în regulă. În plus, nu sunt singura care a verificat acest material video. Chiar dacă află toată lumea ce s-a întâmplat, nu sunt singura vinovată. Chestiunea asta se poate încheia aici. Toți cei care trebuie să știe știu deja, iar asta e suficient.” Prin urmare, nu i-am spus conducătorului sau celorlalți frați și surori din grup. Deși mă simțeam neliniștită și știam că evitam răspunderea, când m-am gândit cum recunoașterea acestei greșeli mi-ar fi putut afecta reputația și chiar și funcția, am mers înainte cu încăpățânare, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Într-o zi, am citit acest lucru în cuvintele lui Dumnezeu: „Ființele umane corupte se pricep la deghizare. Indiferent ce fac sau ce corupție dezvăluie, încearcă mereu să se deghizeze. Dacă ceva nu merge bine sau fac ceva greșit, vor să dea vina pe alții. Vor să primească meritul pentru lucrurile bune, iar vina pentru lucrurile rele să o poarte alții. Nu există o mulțime de astfel de deghizări în viața reală? Sunt prea multe. A face greșeli sau a te deghiza: care dintre acestea are legătură cu firile corupte? Deghizarea este o chestiune care ține de firile corupte, implică o fire arogantă, ticăloșie și înșelătorie; este deosebit de detestată de Dumnezeu. De fapt, atunci când te deghizezi, toată lumea înțelege ce se întâmplă, dar tu crezi că ceilalți nu văd asta și faci tot posibilul să argumentezi și să te justifici într-un efort de a-ți salva imaginea și de a-i face pe toți să creadă că nu ai făcut nimic rău. Nu este asta o prostie? Cum evaluează alții acest lucru? Ce simt ei? Dezgust și scârbă. Dacă, după ce ai făcut o greșeală, o poți trata corect și poți permite tuturor celorlalți să vorbească despre ea, să o comenteze și să o discearnă, și dacă o poți diseca și dezvălui pentru ca alții să o vadă, care va fi părerea tuturor despre tine? Cu siguranță vor spune că ești o persoană cinstită, deoarece inima ta este deschisă lui Dumnezeu, și ei pot vedea inima ta prin acțiunile și comportamentul tău. Dar dacă încerci să te deghizezi și să-i înșeli pe toți, ei vor avea o părere proastă despre tine și vor spune că ești o persoană proastă și neînțeleaptă. Dacă nu încerci să te prefaci sau să te justifici, dacă îți poți admite greșeala, toată lumea va spune că ești cinstit și înțelept. Și ce te face înțelept? Toată lumea face greșeli. Toată lumea are neajunsuri și defecte. Și toată lumea are aceleași firi corupte. Nu te crede mai nobil, mai desăvârșit și mai bun decât alții; a gândi astfel este atât de lipsit de rațiune! Odată ce poți vedea clar firile corupte ale oamenilor și adevărata față a esenței lor corupte, și nu încerci să-ți acoperi propriile greșeli și nu folosești greșelile altora împotriva lor, și ești capabil să le abordezi pe ambele corect, abia atunci vei vedea lucrurile în profunzime și nu vei face lucruri prostești, și vei fi o persoană înțeleaptă. Toți cei care sunt lipsiți de rațiune nu sunt oameni înțelepți, sunt proști. Ori de câte ori fac o greșeală sau fac ceva absurd și sunt emondați, meditează la asta și încearcă mereu să se justifice și să se apere, în timp ce se furișează pe la spate. Este dezgustător să fii martor la asta. De fapt, ceea ce fac ei este imediat evident pentru alți oameni, și totuși ei încă fac un spectacol flagrant. Pentru alții, pare un spectacol de clovni. Nu este aceasta prostie? Chiar este” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile care ar trebui să ghideze conduita unei persoane”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că a ne preface, a ne acoperi greșelile și a nu le recunoaște sunt lucruri mult mai grave decât a face o simplă greșeală. Sunt lucruri înșelătoare și perfide! În schimb, când cineva se destăinuie și-și asumă răspunderea pentru o greșeală, nu numai că acea persoană nu va fi desconsiderată, dar va fi respectată fiindcă a spus adevărul în mod simplu și deschis. Toți greșim câteodată. Dumnezeu nu condamnă cu lejeritate oamenii pentru greșelile lor. El vede dacă, după aceea, ei se pot pocăi cu adevărat. Însă eu nu înțelesesem asta. M-am gândit că era rușinos să faci greșeli, mai ales în calitate de supraveghetoare. Credeam că, dacă fac greșeli elementare, oamenii aveau să mă desconsidere. Aveau să creadă că nu eram cu nimic mai bună decât frații și surorile mele și era posibil să fiu înlocuită. Așa că, atunci când a fost descoperită o eroare în materialul video pe care-l verificasem, n-am îndrăznit să-mi recunosc greșeala și am continuat s-o acopăr. M-am purtat de parcă nu se întâmplase nimic, ca să nu-mi asum răspunderea, și am ascuns mizeria sub preș. M-am simțit vinovată făcând acest lucru, dar tot n-am fost dispusă să spun nimănui adevărul. Am fost atât de înșelătoare! Cauzasem în mod evident pierderi lucrării bisericii, dar n-am spus o vorbă și am încercat să-mi acopăr greșeala. I-am lăsat pe conducător și pe frații și surorile mele să-mi vadă doar partea bună, nu și greșeala. Astfel, toți aveau să creadă că eram serioasă și pragmatică în lucrarea mea. Îmi puteam păstra imaginea și funcția de supraveghetoare. M-am purtat într-un mod atât de detestabil! M-am temut ca oamenii să nu afle despre greșeala mea, așa că am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca să mă prefac. Mi-am ascuns partea urâtă, am înșelat oamenii și am ascuns adevărul de ei. Trăiam fără caracter sau demnitate. Nu puteam continua să-mi acopăr greșeala și să-i înșel pe ceilalți. Prin urmare, i-am scris conducătorului meu, explicându-i situația, și m-am destăinuit tuturor cu privire la corupția mea. Le-am spus adevărul, ca ei să poată învăța din exemplul meu. După ce am făcut asta, m-am simțit mai în largul meu.

Mai târziu, când am accesat lista cu lucrările noastre, am văzut că era posibil ca un alt material video să fi fost realizat de două ori. Nu mi-a venit să cred că era adevărat! Țineam evidența persoanelor cărora le repartizam fiecare sarcină, deci cum putea să fi apărut o altă greșeală? Însă, când am verificat, materialul video fusese, într-adevăr, realizat de două ori. În clipa aceea, m-am blocat. Era grav. Tocmai îmi recunoscusem greșeala în fața conducătorului și, înainte ca el să poată măcar înțelege situația în detaliu, o dădusem iar în bară. Ce avea să creadă despre mine? Oare avea să creadă că greșeam mereu și că nu eram potrivită să fiu responsabilă? Și dacă aflau ceilalți frați și surori, oare aveau să creadă că nu eram demnă de încredere și că tot făceam asemenea greșeli elementare? Atunci, următoarea dată când aveam părtășie despre a fi serioși și responsabili în îndatoririle noastre, oare m-ar mai fi luat în serios? Nu, trebuia să aflu care era motivul exact pentru această greșeală și speram să nu fiu eu principala responsabilă. Chiar dacă aveam o parte din vină, trebuia să fie una mai mică. Astfel, nu m-aș fi făcut de râs, iar statutul mi-ar fi fost în siguranță. În final, după ce am verificat atent, am descoperit că, după ce repartizasem sarcina, consemnasem acest lucru doar într-o listă mai veche, ceea ce îl făcuse pe liderul de echipă să nu știe despre asta și să repartizeze din nou sarcina altcuiva. Nu era nicio îndoială; eram principala responsabilă. Când mi-am dat seama de acest lucru, am rămas împietrită. Cum puteam să am atât de mult ghinion? Am întâmpinat toate aceste probleme care n-ar fi trebuit să apară. Ce ghinion! Eram complet derutată! Oare să-i spun conducătorului despre această greșeală sau nu? Dacă toată lumea ar fi știut că făcusem două greșeli elementare la rând, oare ce ar fi crezut despre mine atunci? Chiar nu voiam să-i spun conducătorului adevărul. Însă m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spuneau că prefăcătoria și înșelătoria sunt mult mai grave decât greșelile, iar Dumnezeu le detestă și mai mult. În inima mea, îmi era frică. Trebuia să strâng din dinți și să-i spun conducătorului despre această greșeală, dar nu puteam scăpa de temerile mele. Eram plină de neliniște. Inima îmi era grea, de parcă o piatră apăsa pe ea. Când îmi făceam datoria, eram distrasă și noaptea nu puteam să dorm. Știam că nu eram într-o stare corectă, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă lumineze și să mă îndrume ca să mă cunosc.

Ulterior, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am început să-mi înțeleg starea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Oricâte lucruri greșite face un antihrist, indiferent ce fel de lucruri rele face, fie că este vorba de însușire pe nedrept, risipă sau folosirea greșită a ofrandelor lui Dumnezeu, sau dacă perturbă și tulbură lucrarea bisericii, făcând un dezastru uriaș din aceasta și provocând mânia lui Dumnezeu, el rămâne mereu calm, cu sânge rece și total nepreocupat. Indiferent ce fel de rău face un antihrist sau ce consecințe cauzează acesta, el nu vine niciodată cu promptitudine înaintea lui Dumnezeu să-și recunoască păcatele și să se căiască sau nu vine niciodată înaintea fraților și surorilor cu atitudinea celui care se dezvăluie și se destăinuie pentru a-și admite greșelile, a-și cunoaște fărădelegile și corupția și a-și regreta faptele rele. În schimb, își frământă creierii pentru a găsi diferite scuze astfel încât să scape de responsabilitate și să dea vina pe ceilalți, pentru a-și restabili imaginea și statutul. Lucrul de care îi pasă nu îl reprezintă lucrarea bisericii, ci dacă îi sunt afectate sau lezate reputația și statutul în vreun fel. Nu ia în considerare deloc și nu se gândește la metode de a se revanșa pentru pierderile provocate casei lui Dumnezeu din cauza fărădelegilor sale și nici nu încearcă să-și compenseze datoria față de Dumnezeu. Asta înseamnă că nu admite niciodată că este capabil să facă ceva greșit sau că a făcut o greșeală. În inimile antihriștilor, a admite proactiv greșelile și a oferi o relatare sinceră a faptelor reprezintă o lipsă de competență și o nesăbuință. Dacă faptele lor rele sunt descoperite și expuse, antihriștii vor recunoaște doar o greșeală de neatenție de moment, niciodată neglijarea datoriei și iresponsabilitatea proprie și vor încerca să paseze altcuiva responsabilitatea pentru a-și salva reputația. În momente ca acestea, antihriștii nu sunt preocupați de modul în care să compenseze pierderile cauzate casei lui Dumnezeu, în care să se destăinuie, să-și recunoască greșelile sau să dea socoteală aleșilor Lui despre ceea ce s-a întâmplat. Ei sunt preocupați să găsească modalități de a face problemele majore să pară mici și problemele mici să pară neproblematice. Ei oferă motive obiective pentru a-i face pe ceilalți să-i înțeleagă și să-i compătimească. Fac tot posibilul să-și restabilească reputația în mintea altor oameni, să minimizeze influența extrem de negativă a fărădelegilor acestora asupra lor, să nu-L lase pe Cel de mai sus să aibă o impresie proastă despre ei și să se asigure că Cel de mai sus nu-i trage niciodată la răspundere, nu-i demite, nu investighează situația sau nu-i disciplinează. Pentru a-și restabili reputația și statutul, astfel încât interesele să nu le fie lezate, antihriștii sunt dispuși să îndure suferințe de nedescris și se vor gândi la orice metodă posibilă pentru a rezolva orice dificultate. De la începutul fărădelegii sau greșelii lor, antihriștii nu au nicio intenție de a-și asuma vreo responsabilitate pentru lucrurile greșite pe care le fac, nu au niciodată vreo intenție de a admite motivele, intențiile și firile corupte din spatele lucrurilor greșite pe care le fac, de a avea părtășie despre acestea, de a le expune sau de a le diseca și, cu siguranță, nu au niciodată vreo intenție să compenseze daunele pe care le provoacă lucrării bisericii și pierderea pe care o cauzează intrării în viață a aleșilor lui Dumnezeu. Prin urmare, indiferent din ce perspectivă privești problema, antihriștii sunt oameni care refuză cu încăpățânare să își recunoască greșelile și ar prefera să moară decât să se căiască. Antihriștii sunt nerușinați și insensibili dincolo de orice speranță de răscumpărare și nu sunt nimic altceva decât satane vii” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul unsprezece”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că antihriștii prețuiesc mai ales propriul statut și reputația. Oricât de multe abateri sau omisiuni apar în datoria lor sau cât de multe pierderi cauzează ei lucrării bisericii, nu-și recunosc niciodată vina. Le e teamă că alții le vor vedea neajunsurile și că îi vor desconsidera. Prin urmare, odată ce conștientizează că au făcut o greșeală care i-ar face de rușine, vor fi neliniștiți, incapabili să mănânce sau să doarmă bine. Își vor frământa creierii, încercând să găsească moduri de a-și acoperi urmele și de a-și restabili reputația. La fel era și comportamentul meu. Îmi consideram statutul și reputația atât de importante încât, când am descoperit o problemă în lucrare, n-am avut remușcări pentru neglijența mea. Nu am reflectat asupra a ceea ce s-a întâmplat ca să nu mai greșesc în viitor. Nu m-am putut gândi decât la felul în care m-ar fi privit toată lumea când ar fi aflat că făcusem niște greșeli atât de elementare și dacă m-ar fi desconsiderat sau ar fi crezut că nu eram capabilă să-mi fac treaba. Ca să-mi mențin statutul și reputația, mi-am petrecut întreaga zi simțindu-mă neliniștită, într-atât încât n-am putut dormi. Nu mă gândeam decât la felul în care să-mi acopăr greșeala și să evit să fiu descoperită. Voiam să mă feresc de răspundere, să-mi ascund greșelile și să nu-i las pe ceilalți să afle. N-am vrut să iau atitudine și să-mi recunosc vina. Am fost cu adevărat înșelătoare, lipsită de caracter sau demnitate! De fapt, în calitate de responsabilă, cunoșteam bine procesele. Fără îndoială că eram principala responsabilă. Totuși, am sperat că voi putea scăpa basma curată și împărți vina cu alții. În final, când am înțeles că nu puteam evita răspunderea, am continuat să o fac pe victima, punând totul pe seama ghinionului. Nu am reflectat asupra mea. Doar m-am plâns de ghinionul meu. Mi-am acoperit greșelile și am recurs la înșelătorie ca să-mi protejez statutul. Era purtarea unui antihrist. Când am conștientizat acest lucru, m-am speriat. Știam cât de periculos era să continui așa, fără să mă pocăiesc, întocmai ca un antihrist!

Mi-am dat seama și că, într-o oarecare măsură, eram atât de încăpățânată și nu voiam să-mi recunosc vina fiindcă fusesem obligată și constrânsă de funcția mea de responsabil, ceea ce m-a făcut să-mi tratez eronat greșelile. Am găsit câteva cuvinte ale lui Dumnezeu despre asta. Dumnezeu Atotputernic spune: „Cum ar trebui să practicați pentru a fi persoane obișnuite și normale? Cum se poate realiza acest lucru? […] În primul rând, nu-ți da un titlu și apoi să te lași încorsetat de el, spunând: «Eu sunt conducătorul, eu sunt liderul de echipă, eu sunt supraveghetorul sau eu sunt cea mai cunoscătoare și cea mai competentă persoană în domeniu din punct de vedere tehnic.» Nu te lăsa inhibat de titlul pe care ți l-ai autoatribuit. De îndată ce se întâmplă acest lucru, te va lega strâns; cuvintele și acțiunile tale vor fi afectate de el, la fel ca și gândirea și judecata ta normală. Trebuie să te eliberezi de constrângerile acestui statut. În primul rând, coboară de pe poziția pe care ți-o dă acest titlu oficial și asumă-ți poziția unei persoane obișnuite. Mentalitatea ta va deveni atunci oarecum normală. Trebuie, de asemenea, să admiți: «Nu știu cum să fac asta și nu înțeleg acel lucru – trebuie să fac cercetări și să studiez» sau «Nu am experimentat niciodată asta, așa că nu știu ce să fac.» Când poți să spui ceea ce gândești cu adevărat și să vorbești sincer în acest fel, vei avea o rațiune normală. Dacă le permiți altora să cunoască adevărata ta persoană, ei vor avea o viziune normală asupra ta, iar tu nu va trebui să te prefaci. Nu te vei mai simți puternic presat și vei putea comunica normal cu ceilalți. A trăi astfel este liber și ușor. Oricine simte că viața este prea epuizantă nu are pe cine da vina decât pe el însuși” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Prețuirea cuvintelor lui Dumnezeu este fundamentul credinței în Dumnezeu”). „Atunci când cineva din biserică este promovat și cultivat pentru a fi conducător, acesta este doar promovat și cultivat în sensul direct; nu înseamnă că deja corespunde standardului și că este competent în calitate de conducător, că este deja capabil să îndeplinească lucrarea de conducere și poate să facă o lucrare reală – nu așa stau lucrurile. Majoritatea oamenilor nu pot discerne aceste lucruri și, bazându-se pe închipuirile proprii, îi stimează pe cei care au fost promovați. Aceasta este o greșeală. Indiferent de cât de mulți ani cred în Dumnezeu, oare cei care sunt promovați chiar dețin adevărul-realitate? Nu neapărat. Sunt ei capabili să implementeze rânduielile de lucru ale casei lui Dumnezeu? Nu neapărat. Au un simț al răspunderii? Sunt loiali? Pot să se supună? Când se confruntă cu o problemă, sunt capabili să caute adevărul? Toate acestea sunt necunoscute. Au acești oameni o inimă cu frică de Dumnezeu? Și cât de mari le sunt inimile cu frică de Dumnezeu? Sunt capabili să evite să-și urmeze propria voință atunci când acționează? Sunt capabili să-L caute pe Dumnezeu? În perioada în care îndeplinesc lucrarea de conducere, sunt capabili să vină frecvent înaintea lui Dumnezeu pentru a-I căuta intențiile? Sunt capabili să conducă oamenii spre adevărul-realitate? Cu siguranță nu sunt capabili de astfel de lucruri. Nu au primit instruire și nu au avut suficiente experiențe, așa că nu sunt capabili de aceste lucruri. De aceea, promovarea și cultivarea cuiva nu înseamnă că acesta înțelege deja adevărul, nici nu spune că este deja capabil să își facă datoria într-un mod care este conform standardului” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (5)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că a fi conducător sau responsabil nu înseamnă, automat, a fi calificat, superior sau mai bun decât alți oameni. Este o șansă de a fi cultivat și de a te instrui pentru a face o anumită lucrare. Pe parcursul instruirii, e posibil să-ți dezvălui firile corupte și să întâmpini piedici și eșecuri. E perfect normal. Însă, când m-am pus în postura de responsabil, am crezut că trebuia să fiu mai bună decât alții, să nu fac aceleași greșeli ca ei sau să dezvălui aceeași corupție. Așadar, când am greșit, n-am vrut să recunosc. M-am tot prefăcut și am ascuns greșeala. Mi-am petrecut tot timpul profund îngrijorată, ducând o viață grea și obositoare, totul fiindcă îmi prețuiam statutul și reputația. În plus, am înțeles că a greși și a te face de rușine nu erau neapărat lucruri rele. Întocmai cum spun cuvintele lui Dumnezeu: „Deși te-ai făcut de râs, poți învăța din asta care sunt problemele și deficiențele tale, poți învăța că nutrești o dragoste pentru vanitate și poți ajunge să înțelegi că nu ești o persoană desăvârșită. Acest lucru este benefic pentru cunoașterea de sine, așa că a te face de râs nu este un lucru rău. Nu există oameni desăvârșiți; toți oamenii au firi corupte, precum și deficiențe și neajunsuri, și toți oamenii dezvăluie corupție, spun și fac lucruri greșite și întâmpină eșecuri și înfrângeri. Așa că toți experimentează momente în care se fac de râs și sunt stânjeniți. Acest lucru este foarte normal. Oamenilor le este teamă să nu se facă de râs în principal pentru că sunt prea vanitoși. Când poți renunța la vanitatea ta și poți aborda corect această chestiune, data viitoare când te vei face de râs, nu te vei mai simți rușinat, nu-ți va mai păsa că îți afectează reputația și nu vei mai deveni demoralizat din această cauză. În acest punct, umanitatea ta se va fi maturizat. Nu este acesta un lucru bun? (Ba da.) Așadar, când te faci de râs, nu te gândi că ai ghinion și nu căuta scuze pentru a-ți proteja vanitatea și mândria. Când alții se fac de râs, nu râde nici tu de ei. Aceste lucruri sunt foarte normale și toată lumea le va experimenta. Când experimentezi multe eșecuri și obstacole, umanitatea ta devine treptat matură și călită, iar apoi, când vei întâlni din nou aceste lucruri, nu vei mai fi constrâns și vei putea să-ți faci datoria în mod normal. În acest punct, umanitatea ta va fi normală, iar rațiunea ta va fi și ea normală” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (2)”]. După această serie de greșeli și după eforturile mele rușinoase de a le ascunde, în sfârșit am dobândit o oarecare cunoaștere de sine. Am văzut că nu eram cu nimic mai bună decât frații și surorile mele. Îmi făcusem datoria în mod neglijent, ținând prea mult cont de reputația și de statutul meu. Nici măcar n-am avut curajul să-mi recunosc greșeala. Am vrut să o ascund și să înșel pe toată lumea. Am fost o ipocrită înșelătoare. De fapt, nu e înfricoșător să înfruntăm probleme când ne facem datoria. Atât timp cât suntem deschiși, onești și ne înfruntăm greșelile cu calm, reflectând asupra lor, ca să evităm probleme similare în viitor, tot putem dobândi ceva. Acestea sunt atitudinea și rațiunea pe care trebuie să le aibă oamenii. După ce am înțeles intenția lui Dumnezeu, nu mi-a mai păsat de părerea celorlalți despre mine. Deja afectasem lucrarea. Trebuia să ajung la sursa acestor greșeli, ca să nu le repet în viitor.

Ulterior, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă cineva poate să fie conștiincios, să-și asume responsabilitatea și să-și dăruiască toată inima și puterea, lucrarea va fi bine făcută. Uneori ai o mentalitate greșită și ești mereu neprihănit de sine și, chiar dacă există o greșeală evidentă, tot nu o poți descoperi sau găsi. Dacă ai mentalitatea corectă și cauți adevărul, atunci, prin luminarea și îndrumarea Duhului Sfânt, vei descoperi problema. Dacă Duhul Sfânt te îndrumă și îți dă o conștientizare, astfel încât inima ta devine luminată și știi unde se află eroarea, vei fi în stare să corectezi abaterea și să năzuiești spre adevărurile-principii. Dacă nu ai mentalitatea corectă și ești distrat și nepăsător, vei putea descoperi eroarea? Nu vei putea. Ce se poate vedea din asta? Pentru a-și îndeplini bine îndatoririle, este foarte important ca oamenii să-și facă partea; mentalitățile lor sunt cruciale; și unde își concentrează gândurile și ideile este foarte important. Dumnezeu scrutează și poate vedea ce mentalități au oamenii și cât suflet pun în timp ce își îndeplinesc îndatoririle. A-ți dedica toată inima și puterea este esențial, iar a-ți face partea este crucial. Oamenii ar trebui să se străduiască să nu aibă regrete cu privire la îndatoririle pe care le-au îndeplinit și la lucrurile pe care le-au făcut, și să nu fie îndatorați lui Dumnezeu. Aceasta este cu adevărat ceea ce înseamnă a-ți dărui toată inima și puterea” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu afirmă că, atunci când mentalitatea cuiva e greșită și respectiva persoană este distrasă și neglijentă în datoria ei, nu poate vedea greșelile care sunt chiar în fața sa. Situația mea era ca aceea descrisă de Dumnezeu. Aceste două greșeli erau chiar în fața mea; dacă aș fi fost puțin mai atentă, le-aș fi descoperit cu ușurință. Dar eu nu le-am observat. Un material video trebuia refăcut, iar un altul a fost realizat de două ori, costându-ne resurse umane și materiale. Și, de fapt, asta avea o strânsă legătură cu mentalitatea mea de atunci. Credeam că aveam vechime în sarcina aceasta, că știam fluxul de lucru ca în palmă, așa că n-am mai fost la fel de precaută ca la început. Am fost arogantă și neglijentă. Mai ales cu privire la verificările inițiale, am crezut că sunt ușoare, că puteam face lucrurile automat pe baza experienței mele anterioare. Nu am fost atentă, nu am verificat cu grijă lucrarea și, în final, am făcut astfel de greșeli elementare. Și toate astea fiindcă trăisem cu o fire arogantă și-mi făcusem de mântuială datoria. Ulterior, le-am vorbit deschis fraților și surorilor mele despre greșelile pe care le făcusem în datoria mea. Am rezumat problemele din lucrarea noastră și am propus niște norme care să ajute la evitarea problemelor similare în viitor. Prin asta, mi-am găsit o oarecare liniște sufletească.

La scurt timp, m-am ocupat de un nou proiect. Însă întrucât nu mai realizasem astfel de materiale video până atunci, nu cunoșteam bine detaliile, așa că, în timpul producției, au apărut niște probleme. Deși, uneori, îmi făceam griji cu privire la părerea celorlalți, am tratat problemele dintr-o perspectivă corectă, fără să fiu constrânsă de mândrie și de statut. Cu fiecare greșeală, am consemnat și am rezumat problemele și abaterile, ca să găsesc o modalitate ca acestea să nu se repete. După ce am făcut asta, am putut vedea îndrumarea lui Dumnezeu, descoperind și corectând multe probleme înainte ca ele să provoace pierderi bisericii. Prin această experiență, am învățat că, dacă ai mentalitatea corectă și îți faci datoria cu sârguință, vei primi îndrumarea și protecția lui Dumnezeu. În același timp, am învățat că a te face de râs prin greșeli sau eșecuri nu-i un lucru rău. Asta m-a ajutat să-mi văd neajunsurile și corupția, să-mi las deoparte vanitatea și să mă tratez corect. Slavă Ție, Dumnezeule!