de Zhou Xiao’ou, China

În martie 2021, am primit o scrisoare de la conducătorii bisericii, în care îmi cereau să dau detalii despre comportamentul de neîncrezătoare al soției mele. Știam că soția mea era, într-adevăr, neîncrezătoare și că îndeplinea criteriile pentru a fi îndepărtată din casa lui Dumnezeu. Ea a crezut în Dumnezeu timp de mulți ani, dar nu a urmărit niciodată adevărul, alergând mereu după tendințe lumești și avere și căutând plăcerea. Nu numai că nu era dispusă să participe la adunările bisericii, dar nici nu se ruga, nu mânca și nu bea cuvintele lui Dumnezeu și era reticentă în a-și face îndatoririle. Când eu, împreună cu frații și cu surorile, am avut părtășie cu ea despre importanța urmăririi adevărului și a îndeplinirii îndatoririlor, ea nu a fost afectată deloc. Nu numai că ea însăși nu a urmărit adevărul, dar îmi spunea mereu: „Nu trebuie să urmărești adevărul cu atâta sârguință; este suficient să ții pasul.” Când nu o ascultam, își pierdea adesea cumpătul cu mine, ceea ce mă făcea să mă simt foarte constrâns. Știam că ar trebui să scriu cu sinceritate despre comportamentul soției mele, dar, când a venit momentul să îmi aștern gândurile, am ezitat, gândindu-mă: „Suntem căsătoriți de aproape zece ani. Deși soția mea nu urmărește adevărul, a fost chiar drăguță cu mine și cu părinții mei. Este cumpătată când își cumpără haine frumoase pentru ea, dar este generoasă când cumpără pentru mine și pentru părinții mei. Acum, că ea va fi îndepărtată, nu numai că nu pot face nimic ca s-o ajut, dar trebuie să o expun chiar eu. Mi se rupe inima. În plus, dacă soția mea află că eu sunt cel care îi expune comportamentul, cu siguranță se va supăra pe mine că n-am inimă deloc. Cum o să mai dau ochii cu ea?” Apoi m-am mai gândit: „Chiar dacă soția mea nu urmărește adevărul, ea nu a făcut niciodată nimic rău, așa că n-o să se întâmple nimic dacă rămâne în biserică. Dacă rămâne în biserică, pot să-i scriu scrisori în continuare și s-o ajut, iar ea nu-L va părăsi complet pe Dumnezeu pentru o urmărire lumească. Poate că mai există o mică șansă ca ea să poată supraviețui. Dar, dacă știe că urmează să fie îndepărtată, s-ar putea să cadă pradă disperării, să-L părăsească complet pe Dumnezeu și să urmeze tendințele lumești.” Gândindu-mă la asta, m-am trezit prins într-o dilemă: pe de o parte era afecțiunea familială, iar pe de altă parte erau interesele bisericii. Oare ce să aleg? În acele zile, am vrut doar să evit întreaga problemă, așa că m-am îngropat în munca mea. Dar, de fiecare dată când terminam lucrarea și mă linișteam, mă gândeam așa: „Oare vor crede conducătorii că sunt prea sentimental dacă vor observa că încă nu am scris evaluarea? În plus, atitudinea personală și felul în care ne raportăm la lucrarea de curățire a bisericii sunt cruciale. Dacă nu aderăm la principii și nu protejăm lucrarea bisericii înseamnă că luăm partea Satanei.” Cu aceste gânduri în minte, am început să scriu evaluarea soției mele. Dar, pe măsură ce scriam, afecțiunea mea a reapărut și m-am gândit: „Dacă scriu toate detaliile comportamentului de neîncrezătoare al soției mele, cu siguranță va fi îndepărtată. Poate că e mai bine să fiu succint.” După ce am scris evaluarea, m-am simțit oarecum neliniștit. „Oare nu ascund intenționat lucruri dacă fac așa?” Dar apoi m-am gândit: „În orice caz, am scris-o. Din moment ce conducătorii știu deja de o parte din comportamentul ei, ar trebui să fie în regulă dacă nu dau prea multe detalii.” Așa că am predat conducătorilor evaluarea mea. După o vreme, conducătorii mi-au scris înapoi și mi-au spus că am fost prea vag în evaluarea mea cu privire la comportamentul soției și mi-au cerut să o rescriu. M-am simțit ușor vinovat. Mă temeam că, dacă ofer prea multe detalii, soția mea avea să fie îndepărtată, așa că am vrut să rămân la o evaluare scurtă și vagă și s-o scot la capăt așa. Dar Dumnezeu scrutează totul. Oare nu încercam să mă păcălesc atât pe mine, cât și pe alții făcând acest lucru? Așa că am venit în fața lui Dumnezeu ca să mă rog și să reflectez asupra mea.

Reflectând, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Toți spuneți că sunteți atenți la povara lui Dumnezeu și că veți apăra mărturia Bisericii, dar cine dintre voi a fost cu adevărat atent la povara lui Dumnezeu? Întreabă-te: ești cineva care a arătat considerație pentru povara Lui? Poți să practici dreptatea pentru El? Poți să te ridici și să vorbești pentru Mine? Poți să pui statornic adevărul în practică? Ești suficient de îndrăzneț să lupți împotriva tuturor faptelor Satanei? Ai fi capabil să îți dai sentimentele la o parte și să-l expui pe Satana, de dragul adevărului Meu? Poți să permiți ca intențiile Mele să fie îndeplinite în tine? Ți-ai oferit inima în cele mai importante momente? Ești cineva care urmează voia Mea?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 13). Fiecare întrebare din partea lui Dumnezeu mă făcea să mă simt profund rușinat. M-am bucurat atât de mult de udarea și de aprovizionarea cuvintelor lui Dumnezeu și ar fi trebuit să practic adevărul și să-i expun pe neîncrezători. Dar, când a fost vorba să-mi expun soția, nu am putut s-o fac și chiar am recurs la înșelăciune ca să-i păcălesc pe conducători. Am preferat să păstrez un neîncrezător în biserică decât să practic adevărul. Am fost foarte egoist, fără pic de loialitate față de Dumnezeu. N-am fost deloc o persoană care să practice adevărul. Gândindu-mă la acest lucru, m-am simțit destul de plin de remușcări. Așa că am venit înaintea lui Dumnezeu, am mărturisit și m-am pocăit, exprimându-mi disponibilitatea de a lăsa laoparte afecțiunea mea și de a practica adevărul. Apoi am furnizat bisericii informații detaliate despre comportamentul soției mele. În 2023, am aflat că soția mea a fost îndepărtată din biserică.

Mai târziu, am citit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu despre discernerea neîncrezătorilor, iar acest lucru m-a ajutat să discern întrucâtva esența de neîncrezătoare a soției mele. Mi-am dat seama că nu a crezut niciodată cu adevărat în Dumnezeu. Chiar și când credea în Domnul Isus, ea nu urmărea. După ce mama ei a acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu, a încercat de multe ori să îi predice Evanghelia, dar ea nu voia să o accepte. A ajuns să se alăture bisericii împreună cu mine doar datorită căsătoriei noastre și credinței mele în Dumnezeu. Cu toate acestea, îmi spunea adesea că, atunci când credem în Dumnezeu, e în regulă doar să ținem pasul, că nu trebuie să urmărim prea mult și că prioritatea ar trebui să fie să facem bani. De aceea nu a făcut prea multe în îndatoririle ei după ce L-a găsit pe Dumnezeu. După ce am avut părtășie frecvent cu ea despre importanța îndeplinirii îndatoririlor noastre, ea a fost de acord, cu reticență, să găzduiască frați și surori pentru adunări, dar nu era dispusă să stea acasă pentru a le oferi siguranță. În plus, se plângea adesea că nu îi puteam oferi o viață materială mai bună. Deși condițiile de trai ale familiei noastre erau chiar bune, nu ne lipseau hrana și produsele de primă necesitate, ea tot nemulțumită era și dorea să locuiască într-o casă mai bună. Văzând că eu credeam în Dumnezeu și că nu puteam să-i satisfac pretențiile, a spus de mai multe ori că nu mai vrea să creadă. Dar ori de câte ori dădea peste o nenorocire, devenea imediat zeloasă, se ruga și aducea jertfe. Când neplăcerile treceau, revenea la vechile obiceiuri. Era clar că ea credea doar pentru a obține binecuvântări. Avea și multe noțiuni despre Dumnezeu și le exprima adesea în fața mea, spunându-mi să nu-mi urmăresc credința cu prea multă sârguință și să nu plec de acasă pentru a-mi face îndatoririle. Când am sfătuit-o să caute adevărul atunci când se confruntă cu anumite lucruri, ea doar a respins sfatul, pretinzând că a înțeles totul, dar nu putea să pună în practică. Văzând acest lucru, mi-am dat seama că este într-adevăr o neîncrezătoare scârbită de adevăr. Abia după ce am avut un oarecare discernământ asupra soției mele, am înțeles că trăisem constrâns de afecțiune în acești ani. De aceea tot încercam să o sprijin și să o ajut, sperând să rămână în biserică. Toate acestea se datorau afecțiunii mele excesive.

Mai târziu, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Unii oameni investesc mult în sentimente, reacționează la orice li se întâmplă pe baza sentimentelor lor; în inimile lor, ei știu foarte bine că acest lucru este greșit și totuși sunt încă incapabili să fie obiectivi, cu atât mai puțin să acționeze conform principiilor. Când oamenii sunt întotdeauna constrânși de sentimente, sunt ei capabili să practice adevărul? Acest lucru este extrem de dificil! Incapacitatea multor oameni de a practica adevărul se reduce la sentimente; ei le consideră ca fiind deosebit de importante, le pun pe primul loc. Sunt oameni care iubesc adevărul? Cu siguranță nu. Ce sunt sentimentele, în esență? Sunt un fel de fire coruptă. Manifestările sentimentelor pot fi descrise folosind mai multe cuvinte: favoritism, protejarea neprincipială a altora, menținere a relațiilor fizice și părtinire; asta reprezintă sentimentele. Care sunt consecințele probabile ale faptului că oamenii au sentimente și trăiesc după ele? De ce detestă Dumnezeu cel mai mult sentimentele oamenilor? Unii oameni sunt mereu constrânși de sentimentele lor, nu pot pune adevărul în practică și, deși doresc să se supună lui Dumnezeu, nu pot, așa că se simt chinuiți de sentimentele lor. Există mulți oameni care înțeleg adevărul, dar nu îl pot pune în practică și acest lucru se întâmplă tot pentru că sunt constrânși de sentimente” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). Cuvintele lui Dumnezeu au expus starea mea întocmai. Când am furnizat informații despre comportamentul de neîncrezătoare al soției mele, știam clar că ea nu urmărea adevărul în mod constant, că refuza să participe la adunări, că nu se ruga niciodată, că nu mânca și nu bea cuvintele lui Dumnezeu și că nu era dispusă să facă nicio datorie. În schimb, ea urmărea doar banii și plăcerile lumești. În plus, umanitatea ei nu era bună și, dacă o jignea cineva, ea îl blestema folosind cel mai josnic limbaj, comportându-se exact ca un non-credincios. Știam că ar trebui să expun comportamentul soției mele, dar fusesem complet absorbit de afecțiunea mea. Mă gândeam că, atât timp cât nu era îndepărtată, putea rămâne în biserică drept prestatoare de servicii. Altfel, avea să piardă complet șansa de a fi mântuită. Așa că, atunci când am scris evaluarea, am păstrat-o intenționat scurtă și vagă cu privire la comportamentul ei, încercând să păcălesc conducătorii. Reflectând asupra acțiunilor mele, mi-am dat seama cât de egoist și de detestabil fusesem. Dacă nu mi-ar fi descoperit conducătorii problema și nu mi-ar fi semnalat-o la timp, aș fi continuat să trăiesc constrâns de afecțiunea mea și să-mi protejez soția. Dacă ar fi rămas în biserică, ar fi continuat să-și răspândească noțiunile despre Dumnezeu, tulburându-i pe alții și, dacă frații și surorile nu ar fi avut discernământ despre ea, ar fi putut fi induși în eroare de falsitățile ei. În plus, deși îi găzduia pe frați și pe surori la adunări, nu îi adăpostea în casa noastră, și astfel le era greu să se liniștească la adunări. Acum, în sfârșit, am văzut că, protejându-mi și ocrotindu-mi sentimental soția, permiteam unei neîncrezătoare să perturbe și să tulbure biserica. Acest lucru a arătat că acționam ca un slujitor al Satanei și comiteam fapte rele!

Mai târziu, am mai reflectat asupra mea, întrebându-mă: „Dacă aș fi bine intenționat gândindu-mă să-mi țin soția în biserică, oare aș putea să o ajut cu adevărat să fie mântuită și să supraviețuiască? Oare ar fi în conformitate cu intenția lui Dumnezeu să acționez așa?” Apoi am dat peste un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Toți aceia care își târâie copiii și rudele complet non-credincioase la biserică sunt extrem de egoiști și pur și simplu își arată bunătatea. Acești oameni se concentrează doar la a fi iubitori, indiferent dacă ei cred sau nu și indiferent dacă este sau nu intenția lui Dumnezeu. Unii își aduc soțiile în fața lui Dumnezeu sau își târâie părinții înaintea lui Dumnezeu și, chiar dacă Duhul Sfânt este sau nu de acord cu asta sau lucrează asupra lor, ei continuă orbește să «adopte oameni înzestrați» pentru Dumnezeu. Ce beneficiu poate fi câștigat din oferirea generozității către acești necredincioși? Chiar dacă acești neîncrezători, cărora le lipsește prezența Duhului Sfânt, Îl urmează pe Dumnezeu fără tragere de inimă, tot nu pot fi mântuiți așa cum s-ar putea crede. Aceia care pot să primească mântuire nu sunt atât de ușor de obținut. Oamenii care nu au trecut prin lucrarea și încercările Duhului Sfânt și care nu au fost desăvârșiți de Dumnezeul întrupat, nu pot nici în ruptul capului să fie făcuți compleți. De aceea, din momentul în care încep să Îl urmeze convențional pe Dumnezeu, acei oameni sunt lipsiți de prezența Duhului Sfânt. Ținând cont de condițiile și stărilor lor actuale, ei pur și simplu nu pot fi făcuți compleți. Prin urmare, Duhul Sfânt decide să nu consume multă energie asupra lor și nici nu le oferă luminare și nu îi călăuzește în vreun fel; El doar le permite să urmeze și, în cele din urmă, le va dezvălui finalurile – lucrul acesta este suficient. Entuziasmul și intențiile omenirii vin de la Satana și acestea nu pot îndeplini în niciun fel lucrarea Duhului Sfânt. Indiferent cum sunt oamenii, ei trebuie să aibă lucrarea Duhului Sfânt. Pot oamenii să facă alți oameni compleți? De ce un soț își iubește soția? De ce o soție își iubește soțul? De ce sunt copiii ascultători față de părinții lor? De ce părinții își adoră copiii? Ce gen de intenții nutresc, de fapt, oamenii? Oare intenția lor nu e de a-și satisface propriile planuri și dorințe egoiste? Chiar își doresc să acționeze de dragului planului de gestionare al lui Dumnezeu? Oare chiar acționează de dragul lucrării lui Dumnezeu? Este intenția lor să îndeplinească îndatoririle unei ființe create? Aceia care, din momentul în care au început să creadă în Dumnezeu, nu au reușit să dobândească prezența Duhului Sfânt, nu pot să câștige niciodată lucrarea Duhului Sfânt; acești oameni sunt, fără îndoială, ținte ale distrugerii. Indiferent cât de multă iubire are cineva pentru ei, aceasta nu poate înlocui lucrarea Duhului Sfânt. Entuziasmul și iubirea oamenilor reprezintă intențiile umane, dar nu pot reprezenta intențiile lui Dumnezeu și nici nu pot să fie un substitut pentru lucrarea lui Dumnezeu. Chiar dacă cineva oferă cea mai multă iubire sau îndurare posibilă față de acei oameni care cred convențional în Dumnezeu și pretind că Îl urmează, fără să știe ce înseamnă de fapt să creadă în Dumnezeu, tot nu va obține simpatia lui Dumnezeu și nici nu va câștiga lucrarea Duhului Sfânt. Chiar dacă oamenii care Îl urmează cu sinceritate pe Dumnezeu au un calibru slab și nu sunt în stare să înțeleagă multe adevăruri, ei tot pot câștiga ocazional lucrarea Duhului Sfânt; totuși, aceia care au un calibru foarte bun, dar nu cred sincer, pur și simplu nu pot câștiga prezența Duhului Sfânt. Nu există absolut nicio posibilitate de mântuire cu asemenea oameni. Chiar dacă ei citesc ale lui Dumnezeu cuvinte sau ascultă ocazional predici sau chiar cântă laude lui Dumnezeu, în cele din urmă nu vor putea supraviețui până la vremea odihnei” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Prin cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că nu depinde de ajutorul sau de sprijinul altora dacă o persoană poate porni pe calea urmăririi adevărului și, în cele din urmă, să fie mântuită și să supraviețuiască. Ceea ce ne dă speranța de supraviețuire nu este doar o chestiune de a rămâne în biserică. Mai degrabă, depinde de atitudinea persoanei față de Dumnezeu și față de adevăr, dar și dacă poate obține lucrarea și desăvârșirea Duhului Sfânt în urmărirea personală. Încă de la început, soția mea nu a crezut niciodată cu sinceritate în Dumnezeu. Nu a avut niciodată intenția de a-și îndeplini îndatoririle pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu și nu s-a supus niciodată rânduielilor bisericii. Chiar și atunci când i-a găzduit cu reticență pe frați și pe surori la adunări, nu și-a asumat nicio responsabilitate. Oricât de mult au avut părtășie cu ea conducătorii bisericii, ea nu și-a schimbat niciodată felul de a fi. Chiar a menționat de mai multe ori că nu mai vrea să creadă în Dumnezeu. Cu o aversiune atât de profundă față de adevăr, chiar dacă aș forța-o să rămână în biserică, Duhul Sfânt nu ar lucra în ea. Dacă lucrurile ar sta așa, nu ar fi în zadar toate eforturile mele? Dorința mea de a-mi ține soția în biserică a fost determinată de afecțiunea mea personală și de egoism. Nu numai că astfel de acțiuni ar fi ineficiente, dar ar putea și să ducă la ofensarea firii lui Dumnezeu din cauza afecțiunii mele. Mi-am amintit că unul dintre cele Zece Decrete Administrative ale Epocii Împărăției afirmă: „Rudele care nu sunt credincioase (copiii tăi, soțul sau soția ta, surorile sau părinții tăi și așa mai departe) nu ar trebui să fie forțate în biserică. Casa lui Dumnezeu nu este lipsită de membri și nu este nevoie să își constituie numărul cu oameni care nu au niciun folos. Toți aceia care nu cred cu bucurie nu trebuie să fie conduși în biserică. Acest decret este adresat tuturor oamenilor. Ar trebui să vă verificați, să vă monitorizați și să vă reamintiți unii celorlalți de această chestiune; nimeni nu o poate încălca. Chiar și atunci când rudele care nu sunt credincioase intră fără tragere de inimă în biserică, nu trebuie să li se procure cărți, nici să li se dea un nou nume; astfel de oameni nu sunt din casa lui Dumnezeu, iar intrarea lor în biserică trebuie oprită prin toate mijloacele necesare. Dacă asupra bisericii se abate un necaz din cauza invaziei demonilor, atunci voi înșivă veți fi excluși sau restricții vor fi puse asupra voastră. Pe scurt, toată lumea are o responsabilitate în privința acestei chestiuni, totuși, nu ar trebui să fii nesăbuit, nici să o folosești pentru a-ți rezolva problemele personale” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cele zece decrete administrative care trebuie respectate de aleșii lui Dumnezeu în Epoca Împărăției”). Decretul administrativ afirmă clar că n-ar trebui să forțăm membrii de familie non-credincioși să intre în biserică. Chiar dacă astfel de oameni intră în biserică, Dumnezeu nu îi recunoaște. Acesta este un decret pe care fiecare credincios ar trebui să-l urmeze. Cu toate acestea, eu am ignorat decretul administrativ al lui Dumnezeu și am încercat să o țin pe soția mea în biserică din afecțiune. Biserica este un loc în care frații și surorile se închină lui Dumnezeu și își fac îndatoririle; ea nu permite tulburări din partea neîncrezătorilor, a antihriștilor sau a oamenilor răi. Deoarece soția mea este scârbită de adevăr și, în esență, o neîncrezătoare, dacă ar rămâne în biserică, ar perturba și ar tulbura, fără îndoială, atât lucrarea bisericii, cât și viața bisericească. Încercarea mea de a păstra o neîncrezătoare în biserică pe baza afecțiunii personale, cum ar putea acest lucru să se alinieze la intenția lui Dumnezeu?

Mai târziu, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu și am înțeles întrucâtva de unde a pornit abordarea mea sentimentală a problemelor. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă o persoană este o ființă care Îl tăgăduiește pe Dumnezeu și I se împotrivește, care este blestemată de Dumnezeu, dar este un părinte sau o rudă de-a ta și, din câte știi tu, nu pare să fie o persoană rea și te tratează bine, atunci s-ar putea să te trezești incapabil să urăști acea persoană și chiar să păstrezi strâns legătura, iar relația voastră să rămână neschimbată. Te va tulbura să auzi că Dumnezeu urăște astfel de oameni și nu ești capabil să fii de partea lui Dumnezeu și să-i respingi fără milă. Ești tot timpul constrâns de sentimente și nu poți renunța pe deplin la ei. Care este motivul acestui lucru? Se întâmplă pentru că sentimentele tale sunt prea puternice și te împiedică să practici adevărul. Acea persoană este bună cu tine, așa că nu poți să o urăști. Ai putea să o urăști numai dacă te-ar răni. Ar fi acea ură în acord cu adevărurile-principii? De asemenea, ești constrâns de noțiuni tradiționale, crezând că este un părinte sau o rudă, așa că, dacă o urăști, vei fi disprețuit de societate și ponegrit de opinia publică, condamnat ca fiind lipsit de sentimente filiale, de conștiință, ca nefiind nici măcar uman. Crezi că vei îndura condamnarea și pedeapsa divină. Chiar dacă vrei să o urăști, conștiința ta nu te va lăsa. De ce funcționează conștiința ta în acest mod? Fiindcă un mod de gândire ți-a fost imprimat încă din copilărie, prin moștenirea familiei tale, prin educația pe care ți-au dat-o părinții și prin îndoctrinarea culturii tradiționale. Acest mod de gândire este foarte adânc înrădăcinat în inima ta și te face să crezi, în mod greșit, că pietatea filială este absolut firească și justificată și că orice este moștenit de la strămoșii tăi este întotdeauna bun. Ai învățat mai întâi acest mod de gândire și el rămâne dominant, creând un mare obstacol și o mare tulburare în credința ta și în acceptarea adevărului, făcându-te incapabil să pui cuvintele lui Dumnezeu în practică și să iubești ce iubește Dumnezeu, să urăști ce urăște Dumnezeu. […] Satana folosește acest fel de cultură tradițională și aceste noțiuni de moralitate pentru a-ți înrobi gândurile, mintea și inima, făcându-te incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu; ai fost stăpânit de aceste lucruri ale Satanei și făcut incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu. Când vrei să practici cuvintele lui Dumnezeu, aceste lucruri provoacă tulburări în tine, te fac să te opui adevărului și cerințelor lui Dumnezeu și te fac incapabil să scapi de jugul culturii tradiționale. După ce te lupți o vreme, faci un compromis: preferi să crezi că noțiunile tradiționale ale moralității sunt corecte și în acord cu adevărul, așa că respingi cuvintele lui Dumnezeu sau te lepezi de ele. Nu accepți cuvintele lui Dumnezeu drept adevărul și nu ți se pare ceva neobișnuit să fii mântuit, simțind că încă trăiești în această lume și poți supraviețui doar bazându-te pe aceste lucruri. Incapabil să înduri acuzațiile societății, ai alege mai degrabă să renunți la adevăr și la cuvintele lui Dumnezeu, abandonându-te noțiunilor tradiționale ale moralității și influenței Satanei, preferând să-L ofensezi pe Dumnezeu și să nu practici adevărul. Spune-Mi, nu este deplorabil omul? Nu are el nevoie de mântuirea de la Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Cuvintele lui Dumnezeu au scos la iveală cauza fundamentală a modului sentimental în care acționam. Când a trebuit să ofer detalii despre comportamentul de neîncrezătoare al soției mele, nu am discernut-o sau expus-o pe baza esenței sau a atitudinii ei față de Dumnezeu și de adevăr. În schimb, m-am concentrat doar pe faptul că era, de obicei, bună cu mine și că avea grijă de părinții mei. În consecință, am trăit constrâns de afecțiunea mea și am încercat să o apăr și să o protejez. Deși știam că era o neîncrezătoare, iar cazul ei era în conformitate cu principiile care justificau îndepărtarea ei din biserică, să respect principiile, să o expun și chiar să privesc cu nepăsare cum e îndepărtată din biserică m-ar face să mă simt neliniștit, ca și cum conștiința mea nu mi-ar permite acest lucru. Am simțit chiar că, dacă mi-aș expune soția, aș dezamăgi-o, și mi-era teamă că, dacă ar afla că eu am fost cel care a expus-o, s-ar supăra pe mine că sunt rece și fără inimă. Adoptasem filosofii satanice precum „Sângele apă nu se face” și „Omul nu este neînsuflețit; cum poate el să fie lipsit de emoții?” drept principii de conduită. Încorsetat de aceste gânduri, am simțit o presiune invizibilă. Nu-mi păsa dacă această persoană era o neîncrezătoare sau cât de mult rău ar putea cauza ea lucrării bisericii și fraților și surorilor dacă ar fi rămas în biserică. Mă gândeam doar că, atât timp cât această persoană era o rudă de-a mea, nu o puteam expune. Chiar m-am simțit obligat să o acopăr, acționând împotriva conștiinței mele, și mă temeam că, dacă nu fac asta, oamenii mă vor considera fără inimă. Am înțeles, în sfârșit, că zicalele „Sângele apă nu se face” și „Omul nu este neînsuflețit; cum poate el să fie lipsit de emoții?” nu erau deloc principii de conduită și că să mă port bazându-mă pe aceste otrăvuri satanice nu m-ar face decât să trăiesc constrâns de afecțiune și să devin incapabil să discern binele de rău.

În iulie 2023, am primit o scrisoare de la soacra mea, în care spunea că soția mea vrea să depună o cerere de divorț la tribunal. Chiar am vrut să mă duc acasă pentru a ne salva căsnicia, dar, după ce am citit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu legate în mod special de starea mea, mi-am dat seama că eu și soția mea suntem diferiți și că nu mergem pe aceeași cale. Dacă am trăi împreună, singurul rezultat va fi o suferință fără sfârșit. În plus, am experimentat călăuzirea și binecuvântările lui Dumnezeu în timp ce îmi îndeplineam îndatoririle departe de casă în ultimii ani. Am recunoscut că doar urmărirea adevărului este calea cea bună în viață. Așadar, am decis să renunț la ideea de a mă întoarce acasă. Slavă lui Dumnezeu pentru că m-a îndrumat să renunț la afecțiunea mea!