de Yiting, China

În iunie 2022, conducătorul a spus că PCC făcuse recent o razie la o biserică, iar acum lucrarea lor de evanghelizare nu era eficientă, așa că mi-a cerut să merg acolo ca supraveghetoare. Conducătorul a menționat, de asemenea, că cinci sau șase lucrători evanghelici fuseseră arestați și că trebuiau cultivați rapid noi lucrători. Am fost puțin îngrijorată, spunându-mi: „Sunt deja vânată de PCC și de două ori a fost cât pe-aci să fiu capturată. Dacă merg acolo și mă expun, voi fi monitorizată și arestată de poliție? Dacă sunt arestată, torturată, omorâtă în bătaie sau nu pot rezista constrângerilor ori stimulentelor poliției și Îl trădez pe Dumnezeu, atunci călătoria mea întru credința în Dumnezeu se va sfârși de tot.” Gândindu-mă la asta, nu voiam să accept, dar m-am simțit oarecum vinovată, zicându-mi: „Cred în Dumnezeu de mulți ani, dar când vine momentul s-o arăt, iau întotdeauna în considerare numai propriile mele interese. Sunt cu adevărat răzvrătită! Nu pot continua să îmi protejez interesele proprii.” Având asta în minte, m-am supus și am acceptat această datorie.

După ce am ajuns la biserică, am aflat că lucrarea de evanghelizare era ineficientă pentru că lucrătorii evanghelici trăiau cu toții într-o stare de timorare. Am găsit rapid câteva cuvinte ale lui Dumnezeu pentru a avea părtășie cu frații și surorile, ajutându-i să înțeleagă adevăruri precum autoritatea lui Dumnezeu, că viața și moartea omului sunt în mâinile lui Dumnezeu și că misiunea noastră este împărtășirea Evangheliei. După ce au auzit acestea, credința tuturor a fost întărită, și-au recunoscut egoismul și josnicia, au avut remușcări și au fost dispuși să schimbe lucrurile și să își facă bine lucrarea de evanghelizare. M-am simțit atât de recunoscătoare lui Dumnezeu. După un timp, lucrarea de evanghelizare s-a îmbunătățit. Dar, pe neașteptate, cinci luni mai târziu, alți câțiva frați și surori au fost depistați și arestați. Sora care găzduia adunările noastre a fost și ea interogată de poliție. Apoi conducătorul a trimis o scrisoare în care spunea că lucrătorii cu care fusesem recent în contact fuseseră arestați cu toții, că acum eram și eu în pericol și că ar trebui să plec repede. După ce am citit scrisoarea, am fost puțin panicată, spunându-mi: „În ultima vreme, am fost aproape constant împreună cu acești colegi, răspândind Evanghelia. Acum că au fost arestați toți, dacă poliția verifică înregistrările de supraveghere ale lor, mă vor găsi cu siguranță și pe mine. Trebuie să mă ascund! Nu mă pot lăsa prinsă de poliție!” M-am gândit cum poliția mergea în fiecare an acasă la mine pentru a întreba unde sunt și că, de data asta, dacă chiar eram prinsă, cu siguranță nu mi-ar fi dat drumul să plec. Dacă nu aș putea rezista torturii și constrângerilor și L-aș trăda pe Dumnezeu, atunci, în final, nu doar trupul meu ar fi pedepsit, ci și sufletul meu ar merge în iad. Așa că am decis că cel mai important este ca mai întâi să mă ascund și să mă protejez. Am predat repede restul lucrării conducătorului, deși știam că existau potențiali primitori ai Evangheliei care aveau nevoie de predicile mele și nou-veniți care aveau nevoie de lucrarea mea de udare. Am dat deoparte aceste lucruri, alegând să nu mă mai gândesc la ele.

Mai târziu, am auzit că mulți frați și surori răspândeau Evanghelia și își făceau datoria, și m-am uitat la mine, care, de frică să nu fiu arestată, nu îndrăzneam să împărtășesc Evanghelia sau să aduc mărturie despre Dumnezeu. M-am întrebat: oare nu sunt eu una dintre taratele dezvăluite în vremea Marii Tribulații? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât eram mai supărată. Nu puteam să mănânc sau să dorm, și mă întrebam: „De ce cred în Dumnezeu? În prezent, trăiesc o viață jalnică pentru a evita să fiu arestată de poliție, și într-un moment în care Evanghelia trebuie răspândită și mai mult, nu fac nimic și nu vin nicidecum să aduc mărturie. Îmi neglijez cu adevărat datoria!” Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Ceea ce Îmi doresc este loialitatea și supunerea ta de acum, dragostea și mărturia ta de acum. Chiar dacă, în acest moment, nu știi ce este mărturia sau dragostea, ar trebui să Îmi aduci tot ce ai și să Îmi predai singurele comori pe care le ai: loialitatea și supunerea ta. Ar trebui să știi că dovada biruinței Mele asupra Satanei stă în loialitatea și supunerea omului, precum și dovada cuceririi Mele complete a omului. Datoria credinței tale în Mine este de a-Mi fi martor, de a-Mi fi loial Mie și nimănui altcuiva și de a fi supus până la sfârșit. Înainte de a începe următoarea etapă a lucrării Mele, cum Îmi vei fi martor? Cum Îmi vei fi loial și supus? Îți dedici toată loialitatea funcției tale, sau pur și simplu vei renunța? Preferi să te supui oricărui aranjament al Meu (chiar de ar fi moarte sau distrugere) sau să fugi la jumătatea drumului pentru a evita mustrarea Mea? Te mustru ca să Îmi fii martor, să Îmi fii loial și supus. Mai mult, mustrarea din momentul de față este pentru a sprijini următoarea etapă a lucrării Mele și pentru a permite lucrării să progreseze nestânjenită. Așadar, te îndemn să fii înțelept și să nu-ți tratezi nici viața, nici importanța existenței tale ca pe un nisip fără valoare. Poți ști cu precizie care va fi lucrarea Mea viitoare? Știi oare cum voi lucra în zilele ce vor veni și cum se va desfășura lucrarea Mea? Ar trebui să cunoști importanța experimentării lucrării Mele, ba chiar mai mult, importanța credinței tale în Mine” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ce știi despre credință?”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au trezit brusc. Este adevărat: Dumnezeu vrea loialitatea și supunerea oamenilor, iar înfrângerea Satanei necesită, de asemenea, loialitatea oamenilor. Dar după ce am aflat despre arestarea colegilor mei de lucrare, am fost îngrijorată că poliția va verifica înregistrările de supraveghere și mă va găsi, așa că m-am ascuns, luând în considerare siguranța mea, și i-am abandonat pe potențialii primitori ai Evangheliei fără niciun scrupul sau simț al responsabilității. Calamitatea devenise atât de mare, iar unii dintre potențialii primitori ai Evangheliei nu auziseră încă Evanghelia lui Dumnezeu; în plus, nou-veniții nu se înrădăcinaseră încă și exista riscul să se îndepărteze, dar eu îi abandonasem fără să-mi fac nicio grijă. Eram cu adevărat nevrednică de încredere. Spuneam mereu că trebuie să fiu loială lui Dumnezeu, dar când am fost confruntată cu faptele, am fost dezvăluită. Ceea ce spusesem înainte erau minciuni pentru a-L înșela pe Dumnezeu. Dumnezeu vrea oameni care să-I poată asculta cuvintele și să Îi fie loiali în orice moment, dar eu mi-am abandonat datoria și m-am ascuns când m-am confruntat cu un mic pericol, fără să-mi pese dacă viețile nou-veniților vor fi afectate. Am înțeles că, în mijlocul necazurilor și al încercărilor, nu aveam niciun dram de loialitate și nici nu aduceam mărturie. Eram o dezamăgire atât de mare pentru Dumnezeu! M-am gândit la Iov, căruia tâlharii îi luaseră într-o singură noapte vasta bogăție, și care fusese năpădit de bube și a cărui soție chiar îl îndemnase să-L abandoneze pe Dumnezeu. Și totuși, în astfel de încercări dureroase fizic și mental, el preferase să se blesteme pe sine decât să-L învinovățească pe Dumnezeu și rămăsese ferm în mărturia sa, într-un final, rușinând-o și înfrângând-o pe Satana. M-am gândit și la Avraam, care, cu propriile mâini, ridicase cuțitul pentru a-și sacrifica fiul ca ofrandă lui Dumnezeu, arătând o supunere absolută față de Dumnezeu. Prin comparație, eu nu eram nici loială, nici supusă. Trebuia să mă pocăiesc în fața lui Dumnezeu, să urmez exemplele lui Iov și Avraam și, chiar dacă aș fi fost prinsă, torturată și mi-aș fi pierdut viața, trebuia să rămân neclintită în mărturia mea și să o rușinez pe Satana. Cu aceste gânduri în minte, am căpătat credință și putere și i-am scris rapid conducătorului, spunându-i că aș putea să mă transfer la o altă biserică pentru a răspândi Evanghelia.

După aceea, m-am dus la biserica Shu Guang. Însă, o lună mai târziu, marele balaur roșu și-a întins ghearele și asupra bisericii Shu Guang și a arestat o duzină de frați și surori dintr-un foc. Apoi am auzit că cineva ne vânduse ca o iudă și că poliția folosise fotografia unei surori pentru ca acea iudă să o identifice. M-am gândit că această soră fusese adesea cu mine și că, dacă poliția avea fotografia ei, oare nu o avea și pe a mea? Dacă poliția îi dădea de urmă, aș fi fost implicată și eu. Totodată, mi-am dat seama că, nefiind localnică, dacă aș fi fost prinsă, pedeapsa ar fi fost mai severă. Așadar, ar fi trebuit să evit să ies în public, altfel, aș fi putut fi următoarea care să fie prinsă. Așa că am încetat să merg la biserică pentru a face lucrarea de evanghelizare. Mai târziu, mi-am amintit brusc cum data trecută, pentru că frații din biserică fuseseră arestați, m-am ascuns de frică mai mult de douăzeci de zile, întârziind lucrarea. Dacă mă ascundeam de fiecare dată când apărea cel mai mic semn de pericol, cum aș putea răspândi Evanghelia? Gândindu-mă la asta, conștiința îmi era încărcată de vinovăție. Când m-am confruntat cu necazuri, nu m-am gândit cum să protejez lucrarea bisericii, ci doar la siguranța mea. Fusesem cu adevărat egoistă și detestabilă! Mai târziu, am început să mă întâlnesc cu frații și surorile, pentru a avea părtășie cu ei despre cum să fim loiali și să ne îndeplinim bine îndatoririle.

După un timp, alte câteva biserici au fost percheziționate de PCC, iar poliția a început să supravegheze și casa în care ne adunam. Fără un loc adecvat pentru adunări, trebuia să ne întâlnim în locuri improvizate, fie în case de mult abandonate, fie pe lângă cimitire. Într-o zi, când ne întruniserăm din nou într-o casă veche, o soră a venit într-un suflet la noi și a spus: „Locul acesta nu mai este sigur. Ieri, mai mult de cincizeci de polițiști au venit să percheziționeze case și au fost percheziționate și câteva case în care se păstrau cărți conținând cuvintele lui Dumnezeu. Poliția încă oprește și inspectează mașinile de pe drum!” Auzind acestea, inima a început să-mi bată precum a unui iepure și mi-am zis: „PCC a amenințat că, dacă prind credincioși, îi vor omorî în bătaie, și aceștia vor muri nerăzbunați. Deci a fi prins însemna moarte aproape sigură! Am fost întotdeauna vânată de PCC, așa că, dacă mă prind, cu siguranță mă vor omorî în bătaie.” La acest gând, m-am făcut din nou mică de spaimă și n-am mai îndrăznit să răspândesc Evanghelia. Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Cum au murit discipolii Domnului Isus? Printre discipoli, s-au numărat cei care au fost lapidați, târâți în urma unui cal, răstigniți cu capul în jos, dezmembrați de cinci cai – diverse feluri de a muri s-au abătut asupra lor. Care a fost motivul pentru moartea lor? Au fost executați pentru crimele lor conform legii? Nu. Au fost condamnați, bătuți, certați și uciși fiindcă au răspândit Evanghelia Domnului și au fost respinși de oamenii lumii – astfel au fost martirizați. […] De fapt, acesta este felul în care trupurile lor au murit și au mers pe lumea cealaltă; acesta a fost modul în care au părăsit lumea omenească, dar asta nu înseamnă că finalul lor a fost același. Indiferent cum au murit, ori cum au plecat, sau cum s-a întâmplat asta, acesta nu este felul în care Dumnezeu a definit finalurile acelor vieți, acelor ființe create. Acesta este un lucru pe care trebuie să-l vezi clar. Din contră, ei au folosit întocmai acele mijloace pentru a condamna această lume și a mărturisi pentru faptele lui Dumnezeu. Aceste ființe create și-au folosit viețile lor foarte prețioase – au folosit ultima clipă a vieții lor ca să mărturisească pentru faptele și extraordinara putere a lui Dumnezeu și să-i declare Satanei și lumii că faptele lui Dumnezeu sunt corecte, că Domnul Isus este Dumnezeu, că El este Domnul și Dumnezeu întrupat. Până și în ultima clipă a vieții lor, ei nu au negat niciodată numele Domnului Isus. Nu a fost aceasta un fel de judecată asupra acestei lumi? Și-au folosit viețile ca să proclame lumii, ca să le confirme ființelor umane că Domnul Isus este Domnul, că Domnul Isus este Hristos, că El este Dumnezeu întrupat, că lucrarea de răscumpărare pe care a făcut-o pentru toată omenirea îi permite acesteia să trăiască mai departe – acest fapt nu se va schimba niciodată. În ce măsură și-au îndeplinit datoria cei care au fost martirizați pentru răspândirea Evangheliei Domnului Isus? Până la extrem? Cum s-a manifestat extrema? (Și-au oferit viețile.) Așa este, ei au plătit cu viețile lor. Familia, averea și lucrurile materiale ale acestei vieți sunt toate lucruri exterioare; singurul lucru care are legătură cu sinele este viața. Pentru fiecare om viu, viața este lucrul cel mai demn de a fi prețuit, cel mai de preț lucru și, după cum se vede, acești oameni au fost capabili să ofere cea mai de preț avere a lor – viața – drept confirmare și ca mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru omenire. Până în ziua morții lor, ei nu au negat numele lui Dumnezeu și nici lucrarea lui Dumnezeu și și-au folosit ultimele clipe din viață pentru a mărturisi existența acestui fapt – nu este aceasta cea mai înaltă formă de mărturie? Acesta este cel mai bun mod de a-ți face datoria; asta înseamnă să-ți îndeplinești responsabilitatea. Când Satana i-a amenințat și i-a terorizat și, în cele din urmă, chiar și când i-a făcut să plătească cu prețul vieții, ei nu și-au abandonat responsabilitatea lor. Asta înseamnă să-ți îndeplinești datoria în cea mai mare măsură. Ce vreau să spun prin asta? Vreau să spun că vă oblig să folosiți aceeași metodă ca să mărturisiți pentru Dumnezeu și să răspândiți Evanghelia Sa? Nu e necesar să faci asta, dar trebuie să înțelegi că asta este responsabilitatea ta, că dacă Dumnezeu are nevoie de tine, ar trebui să accepți acest lucru ca pe ceva ce este datoria ta de onoare să faci” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Răspândirea Evangheliei este datoria morală a tuturor credincioșilor”). Citirea cuvintelor lui Dumnezeu mi-a dat credință. Destinul fiecărei persoane este determinat de suveranitatea lui Dumnezeu și indiferent de ce circumstanțe întâmpin în răspândirea Evangheliei, trebuie să îmi îndeplinesc datoria ca ființă creată. M-am gândit la discipolii Domnului Isus, care au îndurat multe persecuții și suferințe pentru a răspândi Evanghelia Împărăției Cerurilor și care, în cele din urmă, au fost martirizați pentru Domnul. Unii au fost răstigniți, alții au fost târâți în urma cailor până la moarte, alții, uciși cu pietre, dar niciodată nu și-au abandonat misiunea sau responsabilitățile. Trupurile lor poate că au murit, dar sufletele lor erau în mâinile lui Dumnezeu, iar prețul vieții pe care l-au plătit pentru a răspândi Evanghelia a câștigat aprobarea lui Dumnezeu. Apoi, mi-am amintit cuvintele Domnului Isus: „Nu vă temeţi de cei ce omoară trupul, dar care nu pot omorî sufletul! Ci temeţi-vă mai degrabă de Cel Ce poate să distrugă şi sufletul, şi trupul, în Gheenă” (Matei 10:28). Viața, moartea, viitorul și destinul meu sunt toate în mâinile lui Dumnezeu. Chiar dacă polițiștii mă capturează și mă omoară în bătaie, nu pot să îmi distrugă sufletul. Moartea trupului nu este înfricoșătoare. Ceea ce este înfricoșător este să aud despre pericol și apoi să mă ascund de frică pentru viața mea, neavând curajul să îmi îndeplinesc datoria, și să-mi pierd astfel mărturia, trăind într-un mod atât de jalnic. Trăind în acest fel, chiar dacă nu aș fi fost prinsă, tot aș fi fost eliminată când lucrarea lui Dumnezeu se încheia. Înțelegând acest lucru, nu am mai fost constrânsă de frica de moarte.

Într-o zi, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „În afară de a ține cont de propria siguranță, la ce se mai gândesc anumiți antihriști? Ei spun: «În momentul acesta, mediul nostru nu este favorabil, așadar, hai să ne facem mai puțin apariția în public și să răspândim mai puțin Evanghelia. În felul acesta, este mai puțin probabil să fim prinși, iar lucrarea bisericii nu va fi distrusă. Dacă evităm să fim prinși, nu ne vom transforma în iude și atunci vom fi capabili să rămânem în viitor, nu-i așa?» Nu există antihriști care folosesc astfel de scuze ca să inducă în eroare frații și surorile? […] Ce principii urmează ei? Acești oameni spun: «Un iepure viclean are trei vizuini. Ca iepurele să se păzească de atacul unui prădător, trebuie să pregătească trei vizuini în care să se ascundă. Dacă o persoană întâmpină pericolul și trebuie să scape, dar nu are unde să se ascundă, este acceptabil? Trebuie să învățăm de la iepuri! Animalele create ale lui dumnezeu au această capacitate de a supraviețui, iar oamenii ar trebui să învețe de la ele.» De când și-au asumat roluri de conducere, au ajuns să-și dea seama de această doctrină și chiar cred că au înțeles adevărul. De fapt, sunt extrem de înspăimântați. De îndată ce aud despre un conducător care a fost denunțat la poliție pentru că locul în care trăia era nesigur sau despre un conducător care a devenit o țintă a spionilor marelui balaur roșu, pentru că ieșea prea des să-și facă datoria și interacționa cu prea mulți oameni și cum acești oameni au ajuns să fie arestați și condamnați, se înspăimântă imediat. Se gândesc: «O, nu, oare eu voi fi următorul arestat? Trebuie să învăț din asta. Nu ar trebui să fiu prea activ. Dacă pot evita să fac o parte din lucrarea bisericii, nu o voi face. Dacă pot evita să-mi fac apariția în public, nu o voi face. Voi lucra cât de puțin posibil, voi evita să ies, voi evita să interacționez cu oamenii și mă voi asigura că nimeni nu știe că sunt conducător. În zilele noastre, cine-și poate permite să-i pese de altcineva? Doar a rămâne în viață este o provocare!» De când și-au asumat rolul de conducător, în afară de faptul că poartă o geantă și se ascund, nu fac nicio lucrare. Trăiesc cu sufletul la gură, cu teama constantă de a fi prinși și condamnați. Să presupunem că aud pe cineva spunând: «Dacă vei fi prins, vei fi ucis! Dacă nu ai fi conducător, dacă ai fi doar un credincios obișnuit, s-ar putea să fii eliberat după ce doar plătești o amendă mică, dar întrucât ești conducător, e greu de spus. Este prea periculos! Unii conducători sau lucrători care au fost prinși au refuzat să dea informații și au fost omorâți în bătaie de polițiști.» Odată ce aud despre cineva care a fost omorât în bătaie, frica lor se intensifică și devin și mai înspăimântați să lucreze. În fiecare zi, nu se gândesc decât cum să evite să fie prinși, cum să evite să-și facă apariția în public, cum să evite să fie supravegheați și cum să evite contactul cu frații și surorile lor. Își frământă mintea, gândindu-se la aceste lucruri și uită complet de îndatoririle lor. Sunt aceștia oameni loiali? Pot astfel de oameni să se ocupe de vreo lucrare? (Nu, nu pot.) Astfel de oameni sunt doar fricoși și nu-i putem eticheta categoric drept antihriști, doar pe baza acestei manifestări, dar care este natura acestei manifestări? Esența acestei manifestări este aceea a unui neîncrezător. Ei nu cred că Dumnezeu poate proteja siguranța oamenilor și cu siguranță nu cred că, dacă se dedică consumării pentru Dumnezeu înseamnă că se dedică adevărului și că acesta este un lucru pe care Dumnezeu îl aprobă. În inimile lor, nu se tem de Dumnezeu; se tem numai de Satana și de partidele politice ticăloase. Nu cred în existența lui Dumnezeu, nu cred că totul este în mâinile Lui și cu siguranță nu cred că Dumnezeu va aproba o persoană care sacrifică totul de dragul Lui și pentru a-I urma calea și a duce la bun sfârșit însărcinarea dată de El. Nu pot vedea nimic din toate astea. În ce cred ei? Cred că, dacă pică în mâinile marelui balaur roșu, vor avea un final prost, că ar putea fi condamnați sau chiar ar putea risca să-și piardă viețile. În inimile lor, țin cont doar de propria siguranță și nu de lucrarea bisericii. Nu sunt aceștia neîncrezători? (Ba da, sunt.) Ce spune Biblia? «Cel ce-și va pierde viața de dragul Meu, o va găsi» (Matei 10:39). Cred aceste cuvinte? (Nu, nu le cred.) Dacă li se cere să-și asume un risc în timp ce-și fac datoria, își vor dori să se ascundă și să nu lase pe nimeni să-i vadă – vor vrea să fie invizibili. Atât de mult se tem. Nu cred că Dumnezeu este sprijinul omului, că totul este în mâinile lui Dumnezeu, că dacă un lucru merge prost sau dacă sunt cu adevărat prinși, e permis de Dumnezeu și că oamenii ar trebui să aibă inimi supuse. Acești oameni nu au aceste inimi, această înțelegere sau această pregătire. Cred ei cu adevărat în Dumnezeu? (Nu, nu cred.) Nu este esența acestei manifestări aceea a unui neîncrezător? (Ba da.) Așa stau lucrurile. Astfel de oameni sunt extraordinar de fricoși, teribil de înspăimântați și se tem de suferința fizică și să nu li se întâmple ceva rău. Devin la fel de înfricoșați ca niște păsări sperioase și nu-și mai pot îndeplini lucrarea” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a doua)”]. Dumnezeu expune că antihriștii sunt deosebit de egoiști și de detestabili și nu cred deloc în suveranitatea Sa. Când li se întâmplă ceva, ei se gândesc mereu la propria siguranță, la perspectivele și destinațiile lor. Responsabilitățile și misiunea unei ființe create nu există în inimile lor. Când, în credința lor, se confruntă cu pericole, se ascund. Nu le pasă de lucrarea bisericii sau de intrarea în viață a fraților și surorilor și nu iau deloc în considerare interesele casei lui Dumnezeu. Uitându-mă din nou la mine însămi, am înțeles că eram la fel de egoistă și de detestabilă ca un antihrist. Când nu era niciun pericol, puteam să sufăr și să mă sacrific pentru datoria mea, dar când veneau pericolul real și greutățile, mă ascundeam ca o țestoasă care își retrage capul în carapace la cel mai mic semn de pericol, vrând să mă ascund într-un loc sigur, unde nimeni să nu mă poată găsi și ignorând complet nou-veniții și potențialii primitori ai evangheliei. Mai târziu, am aflat că fuseserăm trădați de o iudă și m-am gândit din nou la propria siguranță. Mi-am făcut griji că, dacă aș fi fost prinsă, nefiind localnică, aș fi fost omorâtă în bătaie sau schilodită sau că s-ar putea să nu rezist torturii și să trădez biserica, pierzându-mi șansa de mântuire, așa că nu voiam să ies să predic Evanghelia. Nu recunoșteam suveranitatea lui Dumnezeu și, când mă confruntam cu pericolul, nu mă mai gândeam la datoria mea. Nu protejam deloc interesele casei lui Dumnezeu și trăiam mereu într-o stare de timorare și frică, gândindu-mă la autoconservare. Fusesem o necredincioasă atât de egoistă și de detestabilă! Dându-mi seama de aceste lucruri, m-am simțit și mai plină de remușcări. M-am gândit: „Indiferent ce situații voi întâmpina în continuare, trebuie să îmi îndeplinesc datoria cum trebuie.”

După aceea, arestările poliției au devenit mai drastice, și conducerea superioară m-a transferat la o altă biserică. La doar două luni după ce am ajuns la acea biserică, am observat că pe bicicleta mea electrică fusese instalat un dispozitiv de urmărire. Mi-am zis în sinea mea: „Oare poliția m-a urmărit până aici, verificând înregistrările camerelor de supraveghere de pe traseu? Dacă da, nu am nicio cale de scăpare!” M-am simțit din nou înfricoșată, speriată că, dacă ieșeam în public, aș fi fost arestată de poliție. Dar mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu de mai devreme și am știut că nu-mi pot abandona din nou datoria pentru a mă proteja, deoarece astfel mi-aș fi pierdut mărturia. Am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Indiferent de cât de «puternic» este Satana, indiferent de cât de insolent și ambițios este, indiferent de cât de mare îi este abilitatea de a provoca pagube, indiferent de cât de cuprinzătoare sunt tehnicile cu care strică și ademenește omul, indiferent de cât de istețe sunt păcălelile și uneltirile cu care îl sperie pe om, indiferent de cât de schimbătoare este forma în care există, nu a fost niciodată capabil să creeze o singură ființă vie, nu a fost niciodată capabil să stabilească legi sau reguli pentru existența tuturor lucrurilor și nu a fost niciodată capabil să conducă sau să controleze vreun obiect, fie el însuflețit sau neînsuflețit. În cosmos și pe bolta cerească, nu există o singură persoană sau obiect care să fie născut din el sau să existe datorită lui; nu există o singură persoană sau obiect condus de el ori controlat de el. Dimpotrivă, nu doar că trebuie să trăiască sub stăpânirea lui Dumnezeu dar, mai mult decât atât, trebuie să se supună tuturor ordinelor și poruncilor lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, este dificil pentru Satana să atingă fie și un strop de apă sau un grăunte de nisip de pe pământ; fără permisiunea lui Dumnezeu, Satana nu este liber să miște furnicile de pe pământ, ca să nu mai vorbim de omenire, care a fost creată de Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu, Satana este inferior crinilor de pe munte, păsărilor ce zboară în aer, peștilor din mare și viermilor de pe pământ. Rolul acestuia între toate lucrurile este să servească toate lucrurile, să servească omenirii și lucrării lui Dumnezeu și planului Său de gestionare” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul I”). Dumnezeu este suveran asupra tuturor lucrurilor. Niciun om, eveniment sau lucru nu poate depăși autoritatea lui Dumnezeu. Indiferent cât de sălbatică și de vicleană ar fi Satana, nu poate depăși limitele pe care i le-a stabilit Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, nu îndrăznește să încalce limita, cu atât mai puțin să ne facă rău. Satana este doar un pion în mâna lui Dumnezeu, rolul său fiind acela de a-i desăvârși pe aleșii lui Dumnezeu! Am reflectat la anii pe care i-am petrecut răspândind Evanghelia aproape în fiecare zi, trecând în fugă pe sub camerele de supraveghere ca să nu fiu arestată. Odată, când eram într-o casă de găzduire, poliția a bătut la ușă, dar noi nu am deschis. O jumătate de oră mai târziu, ne-am deghizat înainte de a ieși, iar polițiștii care erau jos nu ne-au recunoscut și am reușit să scăpăm. Am văzut că, fără permisiunea lui Dumnezeu, poliția nu mă putea prinde. Dându-mi seama de acest lucru, am hotărât că, dacă Dumnezeu permite să fiu arestată, mă voi supune orchestrărilor și aranjamentelor Sale și îmi voi da viața pentru a-L mărturisi.

Mai târziu, am citit un imn din cuvintele lui Dumnezeu, intitulat „Viața cea mai plină de sens”: „Tu ești o ființă creată – ar trebui, desigur, să-L slăvești pe Dumnezeu și să urmărești o viață plină de sens. Deoarece ești o ființă omenească, ar trebui să te sacrifici pentru Dumnezeu și să înduri toate suferințele! Ar trebui să accepți cu bucurie și cu încredere mica suferință la care ești supus astăzi și să trăiești o viață plină de sens, ca Iov și Petru. Sunteți oameni care urmăriți calea cea dreaptă, aceia care își doresc o îmbunătățire. Sunteți oameni care vă ridicați în națiunea marelui balaur roșu, cei pe care Dumnezeu îi numește drepți. Nu este aceasta viața cea mai plină de sens?” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Practica (2)”]. Meditând asupra acestui imn, am simțit în inimă un sentiment de siguranță. Pentru o ființă creată, a-și putea îndeplini datoria este cel mai plin de sens și valoros lucru. Și acest lucru este sărbătorit de Dumnezeu. Trecând prin persecuții și necazuri repetate, am reușit să văd cu adevărat atotputernicia și suveranitatea lui Dumnezeu și să dobândesc credință în El, să discern esența rea a marelui balaur roșu și să înțeleg natura mea egoistă. Cel mai important, am învățat cum să înfrunt moartea. Acestea sunt lucruri pe care nu le-aș fi putut dobândi într-o situație confortabilă. Mulțumesc lui Dumnezeu!