de Lin Yuqian, China

În iunie 2022, am fost aleasă conducătoarea echipei responsabile de lucrarea video. După un timp, m-am familiarizat cu cerințele lucrării și am reușit să înțeleg stările membrilor echipei și să țin evidența progresului lucrării. Deși abilitățile mele aveau încă lacune, simțeam că pot face față lucrării.

Într-o zi, conducătoarea a venit să vadă care era situația lucrării echipei. Se întâmplase să înțeleg de curând motivele pentru care lucrarea progresa lent, cum erau lipsa unei colaborări strânse între membrii echipei, neînțelegeri care aveau nevoie de comunicare și asupra cărora nu se ajunsese la un consens, ceea ce a dus, ulterior, la refacerea unor lucrări și la întârzieri, precum și unele procese greoaie care întârziau și ele progresul. După ce am înțeles aceste situații, am avut părtășie despre ele și le-am corectat și i-am raportat aceste situații conducătoarei. Am crezut că, de vreme ce făcusem ceva lucrare reală, conducătoarea va spune că am făcut o treabă bună. Dar, spre surprinderea mea, imediat ce am terminat de vorbit, conducătoarea m-a întrebat: „De ce nu pot colabora armonios membrii echipei? Care sunt principalele lor probleme?” Pusă în fața acestei întrebări, nu am știut ce să răspund pentru că, sincer, nu înțelegeam motivele. Nu eram sigură unde se împotmoleau; puteam vedea doar de la suprafață că nu reușeau să colaboreze strâns. Apoi, conducătoarea a mai pus câteva întrebări, la care tot nu am știut ce să răspund. Atunci conducătoarea mi-a spus: „Tu doar asculți ce îți spun frații și surorile fără să descoperi problemele de fond din ceea ce îți raportează? Poți rezolva într-adevăr problemele în acest fel?” Când am auzit-o spunând asta, m-am simțit stânjenită. Nu m-am putut abține să nu mă gândesc: „Nu cumva sugerezi că nu știu cum să rezolv probleme? Sună de parcă nu aș ști să gestionez lucrarea.” Apoi, conducătoarea a semnalat că abordam superficial problemele și că nu reușeam să le rezolv de la rădăcină, și a avut părtășie cu mine pe baza principiilor, ajutându-mă să înțeleg că, făcând lucrarea, trebuia să învăț să identific principalele probleme și pe cele cheie. Nu m-am simțit pe deplin convinsă: făcusem tot posibilul să descopăr problemele și să comunic cu membrii echipei și nu era ca și cum nu știam cum să gestionez lucrarea. M-am uitat la computer cu o față morocănoasă, nevrând să mai vorbesc cu conducătoarea. Când tastam, loveam intenționat tastatura cu putere ca să-mi vărs nemulțumirea, gândind: „Conducătoarea a spus asta în fața celor doi colegi ai mei, ce vor crede ceilalți despre mine? De ce a semnalat numai problemele mele? Oare ceilalți colegi își fac treaba perfect?” Am simțit că vorbele conducătoarei păreau să nege toate eforturile mele. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât deveneam mai furioasă. Simțeam că conducătoarea era prea dură cu mine.

După întâlnire, amintindu-mi criticile conducătoarei, m-am simțit foarte umilită. Am presupus că, fără îndoială, colegii vor crede că nu sunt bună la ceea ce fac. Eram oarecum iritată și m-am gândit: „De acum înainte, nu mă voi mai strădui atât de mult să-mi fac datoria. Oricum nu observă nimeni! Data viitoare când conducătoarea va pune întrebări, nu voi mai fi atât de dornică să răspund.” Mă simțeam foarte deprimată, plină de furie și nedreptățită și voiam să plâng. Seara, am citit o propoziție dintr-o scrisoare scrisă de un coleg: „Dacă frații și surorile vor cu adevărat să-și facă datoria bine, trebuie să fie dispuși să accepte când conducătorii lor le supraveghează și le urmăresc lucrarea și le semnalează prompt problemele și abaterile.” Citind această propoziție, m-am simțit foarte rușinată. Confruntată cu supravegherea și observațiile conducătoarei, nu eram tristă că nu-mi făceam datoria bine, ci eram furioasă pentru că vorbele ei nu țineau cont de mândria mea. În ce fel eram eu o persoană care își făcea cu sinceritate datoria? Am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule, astăzi conducătoarea mi-a semnalat problemele, iar eu m-am simțit potrivnică. Știu că această atitudine nu este în concordanță cu intenția Ta, dar ce lecții ar trebui să învăț și cum ar trebui să reflectez la asta și să mă cunosc pe mine însămi? Te rog să mă luminezi și să mă călăuzești.”

A doua zi dimineață, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Este un lucru minunat dacă poți accepta supravegherea, observarea și încercarea de a înțelege din partea casei lui Dumnezeu. Te ajută să-ți îndeplinești datoria, să fii capabil să ți-o faci într-o manieră conform standardelor și să satisfaci intențiile lui Dumnezeu. Îți aduce beneficii și te ajută, fără să existe niciun dezavantaj. Odată ce ai înțeles acest principiu, nu ar trebui atunci să nu mai ai vreun sentiment de împotrivire sau precauția față de supravegherea din partea conducătorilor, a lucrătorilor și a aleșilor lui Dumnezeu? Cu toate că, uneori, cineva încearcă să te înțeleagă, te observă și îți supraveghează lucrarea, acesta nu este un lucru pe care să-l iei personal. De ce spun asta? Deoarece sarcinile care sunt acum ale tale, datoria pe care o îndeplinești și orice activitate pe care o faci nu reprezintă treburile particulare sau lucrarea personală a unei singure persoane; implică lucrarea casei lui Dumnezeu și are legătură cu o parte a lucrării lui Dumnezeu. Prin urmare, când cineva petrece puțin timp supraveghindu-te sau observându-te ori dacă ajunge să te înțeleagă în profunzimile tale, încercând să aibă o discuție sinceră cu tine și să afle care a fost starea ta în acest răstimp și chiar, uneori, când atitudinea sa este puțin mai dură, te emondează și te disciplinează puțin și îți aduce câteva reproșuri, toate acestea sunt pentru că are o atitudine conștiincioasă și responsabilă față de lucrarea casei lui Dumnezeu. Nu ar trebui să ai vreun gând sau sentiment negativ față de acest lucru. Ce înseamnă dacă poți accepta când alții te supraveghează, te observă și încearcă să te înțeleagă? Înseamnă că, în inima ta, accepți scrutarea de către Dumnezeu. Dacă nu accepți supravegherea, observarea și încercările oamenilor de a te înțelege – dacă respingi toate acestea – ești capabil să accepți scrutarea de către Dumnezeu? Scrutarea de către Dumnezeu este mai detaliată, aprofundată și mai corectă decât atunci când oamenii încearcă să te înțeleagă; cerințele lui Dumnezeu sunt mai specifice, exigente și amănunțite. Dacă nu poți accepta să fii supravegheat de aleșii lui Dumnezeu, oare nu sunt afirmațiile tale că poți accepta scrutarea de către Dumnezeu niște cuvinte goale? Pentru ca tu să poți accepta scrutarea și examinarea de către Dumnezeu, trebuie să accepți mai întâi să fii supravegheat de casa lui Dumnezeu, de conducători și de lucrători sau de frați și surori. […] Faptul că un conducător îți supraveghează lucrarea este un lucru bun. De ce? Fiindcă înseamnă că își asumă responsabilitatea pentru lucrarea bisericii; aceasta este datoria și responsabilitatea lui. A fi capabil să îndeplinească această responsabilitate dovedește că este un conducător competent, un conducător bun. Dacă ți s-ar acorda libertate deplină și drepturi ale omului, ai putea să faci orice dorești, să-ți urmezi dorințele și să te bucuri de libertate deplină și democrație și, indiferent de ceea ce ai făcut sau de modul în care ai făcut-o, conducătorului nu i-ar păsa sau nu te-ar supraveghea, nu ți-ar pune niciodată întrebări, nu ți-ar verifica lucrarea, nu ar vorbi deschis atunci când ar apărea probleme și doar te-ar linguși sau ar negocia cu tine, ar fi el un bun conducător? Bineînțeles că nu. Un astfel de conducător îți face rău. Îți îngăduie faptele rele, permițându-ți să acționezi împotriva principiilor și să faci ce dorești – te împinge într-o groapă de foc. Acesta nu este un conducător responsabil și conform standardelor. Pe de altă parte, dacă un conducător este capabil să te supravegheze în mod regulat, să identifice problemele din lucrarea ta și să-ți reamintească sau să te dojenească și să te expună cu promptitudine, te corectează și te ajută în ceea ce privește căutările tale incorecte și abaterile de la îndeplinirea datoriei în timp util și, sub supravegherea, dojana, aprovizionarea și ajutorul său, atitudinea ta greșită față de datoria ta se schimbă, ești capabil să renunți la unele opinii absurde, ideile proprii și lucrurile apărute din impetuozitate se reduc treptat și ești capabil să accepți cu calm afirmațiile și opiniile care sunt corecte și în conformitate cu adevărurile-principii, nu este acest lucru benefic pentru tine? Beneficiile sunt realmente imense!” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (7)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au liniștit inima. Mi-am dat seama că lui Dumnezeu nu Îi place să mă vadă plină de atâtea resentimente. În schimb, El speră ca eu să mă liniștesc, să reflectez mai întâi la abaterile și la problemele din lucrarea mea și să accept supravegherea și îndrumarea conducătoarei. Am citit că Dumnezeu spune că lucrătorii și conducătorii responsabili vor urmări și vor înțelege lucrarea fiecărei persoane, vor identifica problemele și abaterile și vor oferi îndrumare și corectare la momentul potrivit. Uneori, atitudinea lor poate fi oarecum strictă și chiar însoțită de critică și de emondare. De fapt, sunt așa pentru că sunt responsabili pentru lucrare și fac asta ca să se asigure că este făcută bine. Așa ar trebui să facă un conducător care se ridică la nivelul așteptărilor. Când este pusă în fața supravegherii și îndrumării conducătorului, o persoană rezonabilă ar trebui să le accepte în mod activ. Cu toate acestea, răspunsul meu inițial la aceste observații a fost să mă împotrivesc și am încercat să mă justific în inima mea pentru a nu-mi păta imaginea. În ce mod am avut eu o atitudine reală de acceptare? Reflectând la faptul că abia fusesem aleasă conducătoare de echipă și că aveam multe lipsuri, am înțeles că supravegherea, întrebările și îndrumarea conducătoarei nu însemnau decât că ea arăta responsabilitate pentru lucrare. La fel ca atunci când conducătoarea a semnalat că abordasem problemele doar superficial și că nu înțelesesem cauzele fundamentale ale lipsei de colaborare armonioasă dintre membrii echipei, ceea ce a dus la rezolvări incomplete ale problemelor. Reflectând cu atenție, mi-am dat seama că, într-adevăr, așa era. Gestionasem lucrarea superficial și nu rezolvasem problemele de la rădăcină, ceea ce, în mod natural, a dus la rezultate slabe. Ar fi trebuit să accept în mod rațional îndrumarea conducătoarei, nu să mă împotrivesc sau să mă justific. Gândindu-mă la acest lucru, nu am mai simțit niciun fel de împotrivire față de conducătoare. Mai târziu, mi-am amintit că Dumnezeu a spus că trebuie să reflectăm asupra noastră și să ne cunoaștem în fiecare situație cu care ne confruntăm și că doar în acest fel putem face progrese și ne putem schimba. Așa că am căutat în mod conștient cuvintele relevante ale lui Dumnezeu pentru a medita și a reflecta asupra mea, rugându-mă în același timp în tăcere Lui și cerându-I să mă lumineze și să mă îndrume în a mă cunoaște pe mine însămi.

Într-o dimineață, în timpul ritualurilor devoționale, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Când unor oameni li se atribuie un proiect de către Cel de mai sus, trece un timp fără niciun progres. Ei nu-i spun Celui de mai sus dacă lucrează la proiect, cum decurge sau dacă au intervenit dificultăți sau probleme. Nu oferă niciun feedback. O parte din lucrare este urgentă și nu poate fi întârziată, dar ei își târăsc picioarele, trăgând de timp, fără să termine lucrarea. Atunci Cel de mai sus trebuie să facă cercetări. Când Cel de mai sus procedează așa, acei oameni găsesc cercetările insuportabil de jenante și li se împotrivesc în inima lor: «Au trecut doar vreo zece zile de când mi s-a atribuit această slujbă. Nici măcar nu m-am orientat bine și deja Cel de mai sus face cercetări. Cerințele lui de la oameni sunt pur și simplu prea mari!» Aici au ajuns, caută greșeli în privința cercetărilor. Care e problema aici? Spuneți-Mi, nu este destul de normal din partea Celui de mai sus să facă cercetări? În parte, este vorba de dorința de a afla mai multe despre progresul lucrării, precum și despre dificultățile care rămân de rezolvat; în plus, este vorba de dorința de a afla mai multe despre tipul de calibru pe care îl au oamenii cărora le-a atribuit această lucrare și dacă vor fi într-adevăr capabili să rezolve probleme și să facă lucrul bine. Cel de mai sus vrea să cunoască faptele așa cum sunt și, de cele mai multe ori, face cercetări în astfel de circumstanțe. Nu e ceva ce ar trebui să facă? Cel de mai sus este îngrijorat că nu știi să rezolvi probleme și că nu te descurci cu lucrul. De aceea face cercetări. Unii oameni sunt destul de potrivnici și dezgustați de astfel de cercetări. Nu sunt dispuși să-i lase pe alții să facă cercetări și, atât timp cât oamenii fac asta, sunt potrivnici și au bănuieli, cugetând mereu: «De ce fac mereu cercetări și caută să afle mai multe? Oare nu au încredere în mine și mă privesc cu dispreț? Dacă nu au încredere în mine, n-ar trebui să mă folosească!» Ei nu înțeleg niciodată cercetările și supravegherea Celui de mai sus, împotrivindu-se. Oare astfel de oameni au rațiune? De ce nu-i permit Celui de mai sus să facă cercetări și să-i supravegheze? Mai mult, de ce sunt potrivnici și sfidători? Care este problema aici? Nu le pasă dacă îndeplinirea datoriei lor este eficientă sau dacă va îngreuna progresul lucrării. Nu caută adevărurile-principii atunci când își îndeplinesc datoria, ci fac orice vor. Nu se gândesc deloc la rezultatele sau la eficiența lucrării și nici la interesele casei lui Dumnezeu, cu atât mai puțin la intențiile și cerințele lui Dumnezeu. Gândirea lor este: «Am propriile modalități și rutine de a-mi face datoria. Nu cere prea mult de la mine și nu cere nici lucruri prea detaliate. E suficient de bine că pot să-mi fac datoria. Nu pot să mă obosesc prea tare sau să sufăr prea mult.» Ei nu înțeleg cercetările Celui de mai sus și încercările lui de a afla mai multe despre lucrarea lor. Ce le lipsește de nu pot înțelege? Le lipsește supunerea? Le lipsește simțul responsabilității? Loialitatea? Dacă ar fi cu adevărat responsabili și loiali în îndeplinirea datoriei lor, ar respinge oare cercetările Celui de mai sus privind lucrarea lor? (Nu.) Ar putea să le înțeleagă. Dacă într-adevăr nu le înțeleg, există o singură posibilitate: își văd datoria ca pe vocația și mijlocul lor de trai și profită de ea, considerând datoria pe care o îndeplinesc drept o condiție și o monedă de schimb cu care să obțină o recompensă în tot acest timp. Vor face doar puțină lucrare de prestigiu ca să se descurce cu Cel de mai sus, fără să încerce să-și asume însărcinarea dată de Dumnezeu drept datoria și obligația lor. Așadar, când Cel de mai sus face cercetări despre lucrarea lor sau o supraveghează, ei intră într-o stare de spirit de repulsie și împotrivire. Nu este așa? (Ba da.) De unde provine această problemă? Care este esența ei? Că au o atitudine greșită față de proiectul de lucru. Se gândesc doar la comoditatea și confortul trupesc, la statutul și mândria lor, în loc să se gândească la eficiența lucrării și la interesele casei lui Dumnezeu. Nu caută deloc să acționeze conform adevărurilor-principii. Dacă ar avea realmente puțină conștiință și rațiune, ar fi capabili să înțeleagă cercetările și supravegherea Celui de mai sus. Ar fi capabili să spună din inimă: «Cercetările Celui de mai sus sunt un lucru bun. Dacă n-ar exista, aș proceda mereu după propria voință, ceea ce ar afecta eficiența lucrării sau chiar i-ar dăuna. Cel de mai sus are părtășie și verifică lucrurile și, de fapt, a rezolvat probleme reale; ce lucru minunat este acela!» Aceasta ar demonstra că sunt persoane responsabile. Le este teamă că ar fi o responsabilitate pe care n-ar putea să o poarte dacă s-ar ocupa de lucrare pe cont propriu și ar interveni o eroare sau un incident care ar provoca o pierdere iremediabilă pentru lucrarea casei lui Dumnezeu. Nu este acela un simț al responsabilității? (Ba da.) Este un simț al responsabilității și un semn că își arată loialitatea” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul opt: Ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea a doua)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că aceia care sunt cu adevărat responsabili și loiali în îndeplinirea datoriei lor sunt bucuroși să accepte supravegherea și îndrumarea altora pentru a-și compensa lipsurile și a-și da toată silința în a-și face datoria bine. De partea cealaltă, cei care nu sunt loiali în îndeplinirea datoriei nu iau în considerare decât propria imagine și propriul statut, indiferent de situație. Când alții îi supraveghează sau pun întrebări despre lucrarea lor, ei simt că ceilalți nu au o părere bună despre ei sau că îi desconsideră, iar astfel devin potrivnici și antagonici, nefăcând nici cel mai mic efort pentru a accepta adevărul. Reflectând la felul în care reacționasem la supravegherea conducătoarei, nu era oare acesta o dovadă a lipsei mele de loialitate? Când i-am raportat conducătoarei situația lucrării mele, am crezut că făcusem ceva lucrare reală și că ea va avea o părere bună despre mine. Dar, în mod neașteptat, conducătoarea a descoperit multe probleme în lucrarea pe care o monitorizasem și a semnalat că văzusem numai chestiunile superficiale și că nu înțelesesem problemele fundamentale pentru a avea părtășie și a le rezolva. Eu simțisem că conducătoarea îmi nega munca și devenisem potrivnică și nemulțumită. În special când mă gândeam la modul în care conducătoarea îmi chestionase îndeaproape munca în fața colegilor și-mi semnalase problemele, iar eu mă simțisem umilită, deveneam foarte furioasă. Continuasem să mă justific și să mă apăr în sinea mea, încercând să-mi salvez imaginea, și chiar mă bosumflasem cu ranchiună. De fapt, supravegherea și îndrumarea conducătoarei erau menite să mă ajute să-mi îndeplinesc bine datoria, ceea ce era benefic pentru lucrarea bisericii. Dar eu nu avusesem deloc o atitudine de acceptare, ba chiar simțisem că conducătoarea mă umilea și mă privea cu superioritate intenționat. Nu-mi păsase decât de imaginea și de statutul meu, fără să iau deloc în considerare lucrarea casei lui Dumnezeu. Nu fusesem o persoană loială în îndeplinirea datoriei. În plus, fusesem deosebit de arogantă și de neprihănită de sine, gândindu-mă mereu că lucrarea de care eram responsabilă era făcută destul de bine și nu atât de rău cum spusese conducătoarea. Așa că fusesem foarte potrivnică și mă opusesem îndrumării și ajutorului bine intenționat al conducătoarei, fără să arăt nicio atitudine de căutare sau de acceptare. Fusesem, într-adevăr, prea neprihănită de sine și intransigentă, dezvăluind o fire satanică de a fi scârbită de adevăr. Cum puteam să accept adevărul și să-l dobândesc dacă nici măcar nu puteam accepta îndrumările firești ale altora în îndeplinirea datoriei? După ce mi-am dat seama de aceste lucruri, am analizat problemele semnalate de conducătoare, iar atunci când discutam despre lucrare cu membrii echipei mele, reflectam conștient la natura și la cauza problemelor apărute. După aceea propuneam soluții pentru aceste probleme reale. Colegii au spus că acest mod de a avea părtășie era eficient și putea rezolva unele probleme. Văzând acest rezultat, am fost fericită. Câteodată mai erau încă aspecte ale lucrării pe care nu le luasem în considerare temeinic, iar conducătoarea mi le semnala. Le acceptam în mod conștient, făceam rectificări și aveam o oarecare pătrundere, și, treptat, am început să simt că obțineam ceva.

Ulterior, am fost însărcinată să conduc lucrările mai multor echipe. Câteva luni mai târziu, într-o zi, conducătoarea m-a întrebat despre situația lucrării. Erau unele detalii pe care nu am putut să le explic clar. Conducătoarea mi-a spus atunci cu severitate: „Ești responsabilă pentru aceste echipe de ceva timp, dar tu nici măcar aceste detalii nu le știi. Nu înseamnă oare asta că ești iresponsabilă și nu faci lucrare reală?” Auzind cuvintele conducătoarei, am simțit cum roșesc de rușine. Deși știam că conducătoarea spunea adevărul, tot îmi era greu să accept, îngrijorându-mă că ea avea o părere proastă despre mine, dar și cu privire la ce vor crede colegii despre mine. Dar apoi m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu pe care le citisem cu ceva timp în urmă: „Dacă ar avea realmente puțină conștiință și rațiune, ar fi capabili să înțeleagă cercetările și supravegherea Celui de mai sus. Ar fi capabili să spună din inimă: «Cercetările Celui de mai sus sunt un lucru bun. Dacă n-ar exista, aș proceda mereu după propria voință, ceea ce ar afecta eficiența lucrării sau chiar i-ar dăuna. Cel de mai sus are părtășie și verifică lucrurile și, de fapt, a rezolvat probleme reale; ce lucru minunat este acela!» Aceasta ar demonstra că sunt persoane responsabile” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul opt: Ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea a doua)”]. Meditând la cuvintele lui Dumnezeu, treptat, inima mi s-a liniștit. Conducătoarea pusese întrebări despre lucrare pentru că era responsabilă de ea; eu fusesem cea care nu făcuse lucrare reală. Ce motiv aveam să mă împotrivesc criticilor și emondărilor celorlalți? Mă preocupasem în continuare de imaginea mea, nu era aceasta încă o încercare de a mă apăra? Nu însemna asta că puneam în continuare imaginea mea pe primul loc, înaintea lucrării casei lui Dumnezeu? Dacă mă gândeam mai bine, din moment ce eram responsabilă de lucrările acestor echipe, ar fi trebuit să am responsabilitatea de a-mi asuma munca. Dar acum, odată ce conducătoarea punea întrebări detaliate despre lucrare, devenise clar că nu înțelegeam detaliile acestor sarcini și că nu făcusem nicio lucrare reală. Cu toate acestea, voiam în continuare să îmi protejez reputația și nu voiam ca alții să mă expună ori să mă critice. Nu era oare aceasta o dovadă că încă nu acceptam adevărul? Dându-mi seama de asta, am simțit o oarecare mustrare de conștiință și am fost dispusă să accept îndrumarea conducătoarei pentru a-mi corecta problemele. Ulterior, am început să iau inițiativa de a mă implica în munca echipei și de a înțelege cu adevărat circumstanțele specifice ale fiecărui aspect al acesteia. Am comunicat problemele pe care le-am identificat cu membrii echipei, iar ei și-au exprimat, de asemenea, disponibilitatea de a rezolva prompt aceste probleme. Prin participarea efectivă la lucrare, am câștigat foarte mult. Am meditat cu grijă la problemele cu care ne confruntam în lucrarea noastră și mai târziu am venit cu câteva idei. Practicând în acest fel, m-am simțit mai în largul meu.

Prin prisma acestei experiențe, mi-am dat seama că acceptarea supravegherii și a îndrumării în îndeplinirea datoriei este o atitudine de responsabilitate față de lucrarea bisericii. Există încă multe abateri și defecte în felul în care îmi fac datoria, care necesită supravegherea și îndrumarea conducătoarei. Bazându-mă doar pe mine însămi, nu pot îndeplini bine multe sarcini și aș putea chiar să întârzii lucrarea bisericii. Supravegherea și îndrumarea conducătoarei în lucrarea mea nu sunt menite să-mi facă viața dificilă. Dimpotrivă, ele îmi sunt benefice pentru că mă ajută să-mi fac datoria bine și să reflectez asupra lipsurilor și deficiențelor mele. Acum pot face față corect supravegherii și îndrumărilor fraților și surorilor și sunt dispusă să le accept, să reflectez asupra mea și să-mi corectez abaterile.