de Jiang Lai, China

În 2020, îmi făceam datoria urmărind faima și statutul, atacându-i și excluzându-i pe alții, ceea ce a perturbat și a tulburat lucrarea bisericii; ca atare, am fost demisă. M-am simțit foarte negativă, gândindu-mă că făcusem atât de mult rău încât puteam fi exclusă și că nu mai aveam nicio speranță să fiu mântuită. Mai târziu, conducătorii au observat că reflectasem întrucâtva și că îmi înțelesesem comportamentul și calea pe care o urmam, așa că au rânduit să îmi îndeplinesc din nou îndatoririle. Am fost foarte surprinsă. Văzând cum casa lui Dumnezeu îmi oferea în continuare șansa de a-mi îndeplini îndatoririle, ochii mi s-au umplut de lacrimi, iar inima mi-a fost cuprinsă de recunoștință față de Dumnezeu. În inima mea, am decis: „Trebuie să îmi îndeplinesc îndatoririle cum se cuvine, pentru a compensa fărădelegile mele anterioare, și nu mai pot să urmăresc faima și statutul și să merg pe calea greșită, ca înainte.”

Mai târziu, am fost numită responsabilă pentru lucrarea de evanghelizare din două biserici. La început, nu pricepeam principiile predicării Evangheliei și am întâmpinat numeroase probleme și dificultăți pe care nu știam cum să le rezolv, în lucrarea mea, așa că mă rugam lui Dumnezeu în inima mea și, ori de câte ori aveam timp, depuneam eforturi pentru a cântări lucrurile și a căuta principiile. În timpul adunărilor, îi ascultam pe frați și pe surori împărtășindu-și experiențele și câștigurile în predicarea Evangheliei. Mă simțeam invidioasă, gândindu-mă că, dacă alții puteau primi îndrumarea lui Dumnezeu în îndeplinirea îndatoririlor lor, eu eram diferită, întrucât comisesem fărădelegi grave. Simțeam că, întrucât Dumnezeu îmi oferea în continuare șansa de a mă pocăi, trebuia să muncesc mai sârguincios decât ceilalți și că nu mai puteam face greșeli. Mergeam de la o biserică la alta în fiecare zi, și chiar și când vertijul meu s-a intensificat, am stăruit în îndatoririle mele fără să mă odihnesc, gândindu-mă: „Dacă depun mai mult efort în îndatoririle mele, nu comit fapte rele și nu cauzez perturbări, voi putea compensa fărădelegile mele anterioare și voi avea în continuare șansa de a fi mântuită.” După un timp, lucrarea de evanghelizare de care eram responsabilă a început să dea unele rezultate, iar nou-veniții puteau participa la adunări în condiții normale. Când am vorbit despre câștigurile pe care le avusesem în acea perioadă în predicarea Evangheliei, supraveghetoarea a fost de acord cu părtășia mea, iar eu am fost foarte fericită, gândindu-mă: „Am lucrat sârguincios la îndatoririle mele, am câștigat recunoașterea fraților și surorilor și am avut parte de luminare în timpul părtășiei de la adunări. În plus, simt și îndrumarea Sfântului Duh. Atât timp cât îmi mențin starea actuală, îmi îndeplinesc cu zel îndatoririle, chiar mai bine decât acum, nu cauzez perturbări sau tulburări și pregătesc și mai multe fapte bune, este posibil ca, până la urmă, Dumnezeu să nu mai țină seama de fărădelegile mele anterioare.” Mai târziu, conducătorii au rânduit să fiu responsabilă de lucrarea de evanghelizare din mai multe biserici și am aflat că unele dintre acestea erau foarte departe de casa mea. M-am gândit că sănătatea mea era șubredă, că, dacă voi continua așa, cu siguranță voi ajunge la epuizare și că ar trebui să le spun conducătorilor despre situația mea. Dar apoi m-am gândit: „Dacă refuz să îmi îndeplinesc îndatoririle, cum mă va privi Dumnezeu?” Așa că nu am spus nimic. Apoi, pentru a mă familiariza mai rapid cu lucrarea, am lucrat din zori și până în seară, și chiar și atunci când nu mă simțeam bine, mă forțam să continui, iar uneori le rugam pe surori să mă ia pe bicicletele lor pentru a ajunge la adunări. Pentru că de multe ori stăteam trează până târziu, sănătatea mea s-a deteriorat și mai mult. Mă simțeam complet vlăguită, simțeam o mare slăbiciune în brațe și în picioare și trebuia să mă sprijin de capul patului pentru a mă forța să mă ridic și să merg la adunări. Adevărul era că mă simțeam foarte slăbită și voiam să merg acasă să mă refac, dar văzând că lucrarea bisericii avea nevoie de colaborarea oamenilor, îmi făceam griji, gândindu-mă: „Dacă plec acasă pentru a mă reface și renunț la îndatoririle mele în acest moment critic, cum mă va privi Dumnezeu? Voi mai avea un viitor bun? Voi mai putea fi mântuită?” Așa că, oricât de grea ar fi devenit situația, eu continuam să îmi îndeplinesc îndatoririle. Mai târziu, prin tratament, starea mea s-a ameliorat treptat.

După câteva luni, am fost aleasă supraveghetoare a lucrării de evanghelizare. În fața acestei datorii, mi-am făcut griji că, din cauza sănătății mele șubrede, nu voi fi capabilă să îndeplinesc această sarcină, însă apoi m-am gândit: „Dacă îmi pot îndeplini bine îndatoririle, chiar bolnavă fiind, poate că Dumnezeu îmi va ierta fărădelegile anterioare și voi avea șansa de a fi mântuită.” Gândind astfel, am fost dispusă să preiau această datorie. La un moment dat, conducătorii m-au informat că trebuia să particip la o adunare, dar în după-amiaza de dinaintea adunării, starea mea s-a înrăutățit brusc. Aveam dureri puternice de stomac, o stare de slăbiciune generalizată, mă durea capul și abia dacă mă puteam mișca. Medicul mi-a spus că trebuia să fac o perfuzie și să stau în pat. La momentul acela, eram copleșită de sentimente și m-am întrebat: „De ce s-a înrăutățit din nou boala mea? Am atât de multe îndatoriri acum. Surorile cu care lucrez sunt ocupate să predice Evanghelia în fiecare zi, dar într-un moment atât de critic, eu nu îmi pot îndeplini îndatoririle. Oare Dumnezeu folosește acest mediu pentru a mă dezvălui și a mă elimina? Dacă nu îmi pot îndeplini îndatoririle, ce viitor voi avea?” Aceste gânduri m-au necăjit foarte tare, și mă simțeam de parcă Dumnezeu mă abandonase. Din cauza perfuziei, am început să mă simt amețită și am căzut într-un somn adânc în acea noapte. În dimineața următoare, întorcând această chestiune pe toate părțile în inima mea, m-am gândit dintr-o dată la cuvintele lui Dumnezeu: „În timpul purificării chinuitoare, omul poate să cadă foarte ușor sub influența Satanei, așadar, cum ar trebui să-L iubești pe Dumnezeu în timpul unei astfel de rafinări? Ar trebui să-ți aduni voința, să-ți așezi inima înaintea lui Dumnezeu și să Îi dedici până la ultima clipă din timpul tău. Indiferent de modul în care Dumnezeu te rafinează, ar trebui să poți pune în practică adevărul pentru a-I satisface intențiile și ar trebui să-ți asumi răspunderea de a-L căuta pe Dumnezeu și de a căuta comuniunea. În momente ca acestea, cu cât ești mai pasiv, cu atât va crește latura ta negativă și cu atât mai ușor îți va fi să regresezi” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai prin experimentarea rafinării poate omul să aibă adevărata iubire”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, cu cât este mai mare chinul rafinărilor, cu atât ar trebui să cauți mai mult adevărul și intenția lui Dumnezeu. Nu mă mai puteam gândi la viitorul și la destinația mea, trebuia să mă rog mai mult lui Dumnezeu și, indiferent dacă destinația și viitorul meu erau bune sau nu, eram dispusă să îmi așez inima înaintea lui Dumnezeu și, oricum ar fi lucrat Dumnezeu, eu eram dispusă să mă supun. M-am simțit ca și cum Dumnezeu mă urmărea și aștepta să mă ridic și să merg mai departe. Inima mea s-a calmat treptat și m-am simțit mai ușurată, dispusă să caut adevărul într-un astfel de mediu.

Într-o zi, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu, care mi-a permis să îmi înțeleg întrucâtva starea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Pavel nu și-a cunoscut propria esență sau stricăciune, cu atât mai puțin nu și-a cunoscut propria răzvrătire. El nu a menționat niciodată sfidarea lui detestabilă la adresa lui Hristos, nici nu a avut mari regrete. El a oferit doar o explicație sumară și, adânc în inima lui, nu I-a cedat pe deplin lui Dumnezeu. Chiar dacă a căzut pe drumul Damascului, el nu s-a uitat adânc în interiorul lui. El era mulțumit pur și simplu să continue să lucreze și nu s-a gândit să se cunoască pe sine și să-și schimbe firea veche care era cea mai critică dintre probleme. El era mulțumit pur și simplu să rostească adevărul, să-i aprovizioneze pe alții ca un remediu pentru propria conștiință și folosea faptul că nu mai persecuta ucenicii lui Isus pentru a se consola și a se ierta de păcatele lui trecute. Țelul pe care l-a urmărit nu a fost nimic mai mult decât o cunună viitoare și o lucrare tranzitorie; țelul pe care l-a urmărit a fost harul din abundență. El nu a urmărit suficient adevărul, nici nu a urmărit să înainteze mai adânc în adevărul pe care mai înainte nu-l înțelesese. Așadar, se poate spune despre cunoașterea lui de sine că a fost contrafăcută și că el nu a acceptat mustrarea sau judecata. Faptul că a fost capabil să lucreze nu înseamnă că el a deținut o cunoaștere a propriei naturi sau esențe; concentrarea lui era doar pe practici exterioare. Mai mult, el nu a năzuit spre schimbare, ci spre cunoștință. Lucrarea lui a fost rezultatul exclusiv al arătării lui Isus pe drumul către Damasc. Nu a fost ceva ce hotărâse să facă inițial, nici nu a fost o lucrare care să aibă loc după ce a acceptat emondarea firii sale vechi. Indiferent de cum a lucrat, firea lui veche nu s-a schimbat și, prin urmare, lucrarea lui nu a ispășit păcatele lui din trecut, ci a jucat pur și simplu un rol anume printre bisericile din acea vreme. Pentru o astfel de persoană, a cărei fire veche nu s-a schimbat – cu alte cuvinte, care nu a obținut mântuirea și a fost chiar mai mult fără adevăr – el a fost absolut incapabil să devină unul dintre aceia acceptați de Domnul Isus. […] El a crezut întotdeauna despre sine: «Sunt capabil să lucrez, sunt mai bun decât majoritatea oamenilor; sunt atent la povara Domnului ca nimeni altcineva și nimeni nu se căiește la fel de profund ca și mine, pentru că marea lumină a strălucit peste mine și eu am văzut marea lumină, așa că pocăința mea este mai profundă decât oricare alta.» La acea vreme, aceasta a crezut în inima sa. La finalul lucrării sale, Pavel a spus: «Am purtat lupta, am terminat alergarea și mă așteaptă cununa dreptății.» Lupta lui, lucrarea și cursa au fost exclusiv de dragul cununii dreptății și el nu a mers înainte în mod activ cu un efort sporit. Chiar dacă lucrarea sa nu a fost făcută de mântuială, se poate spune că lucrarea sa a fost pur și simplu săvârșită cu scopul de a se revanșa pentru greșelile lui, pentru a aplana acuzațiile conștiinței lui. El a sperat doar să își încheie lucrarea, să termine cursa și să poarte lupta cât mai curând posibil, pentru a câștiga mai devreme mult dorita cunună a dreptății. El nu a tânjit să-L întâlnească pe Domnul Isus prin experiențele lui și adevărata cunoștință, ci să-și termine lucrarea cât mai repede posibil, cu scopul de a-și primi răsplățile câștigate prin munca sa, atunci când avea să Îl întâlnească pe Domnul Isus. El și-a folosit lucrarea pentru a se alina și pentru a face o înțelegere în schimbul cununii viitoare. Ceea ce a căutat el nu a fost adevărul sau pe Dumnezeu, ci doar cununa. Cum poate fi o astfel de căutare la standardul cerut? Motivația lui, lucrarea lui, prețul pe care l-a plătit și toate eforturile lui – fanteziile lui minunate le-a impregnat pe toate și a lucrat în totalitate conform propriilor dorințe. În toată lucrarea sa nu a existat nici cea mai mică bunăvoință în prețul pe care l-a plătit; el a fost pur și simplu angajat în încheierea unei înțelegeri. Eforturile lui nu au fost făcute de bunăvoie cu scopul de a-și face datoria, ci au fost făcute de bunăvoie cu scopul de a atinge obiectivul înțelegerii. Există vreo valoare în asemenea eforturi? Cine ar lăuda eforturile lui lipsite de puritate? Cine are vreun interes în astfel de eforturi? Lucrarea lui a fost plină de vise pentru viitor, plină de planuri minunate și nu a conținut nicio cărare prin care să schimbe firea umană. Așa că multă din binefacerea lui a fost amăgire; lucrarea lui nu a adus viață, ci a fost o înșelăciune a civilizației; a fost încheierea unei înțelegeri. Cum poate o astfel de lucrare să conducă omul pe cărarea recuperării îndatoririi sale inițiale?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Succesul sau eșecul depinde de cărarea pe care umblă omul”). Dumnezeu a expus că Pavel nu avea nicio înțelegere reală a faptelor lui rele din trecut, când Îl persecutase pe Domnul Isus și îi arestase pe discipolii Lui, nici nu înțelegea cu adevărat esența împotrivirii lui față de Dumnezeu. S-a mulțumit să știe că greșise și că pe viitor nu avea să mai facă astfel de lucruri pentru a I se împotrivi lui Dumnezeu. Apoi, a încercat să își ispășească păcatele prin fapte aparente de sacrificiu, consum și muncă sârguincioasă. În final, chiar a susținut că îl aștepta cununa dreptății. Mi-am dat seama că faptele de sacrificiu și consum ale lui Pavel nu constau în îndeplinirea datoriei unei ființe create, nici într-o pocăință sinceră, ci mai degrabă într-o încercare de a-și folosi propria lucrare pentru a-și ispăși păcatele și pentru a obține cununa dreptății în schimbul acesteia. Aceasta era ipocrizie și era o încercare de a-L înșela pe Dumnezeu și de a se târgui cu El. Am reflectat asupra îndatoririlor mele din trecut, când urmăream reputația și statutul, perturbând și tulburând lucrarea bisericii, și când comiteam fărădelegi, dar nu am reflectat în profunzime asupra fărădelegilor mele și nici nu m-am simțit îndatorată față de Dumnezeu sau față de frații și surorile mele din cauza acestui lucru. Am văzut doar prejudiciul cauzat lucrării bisericii și impactul asupra fraților și surorilor mele. Mi-am dat seama că mă împotrivisem lui Dumnezeu și că, dacă procedam în continuare la fel, riscam pedeapsa Lui. Am fost cuprinsă de teamă. Așadar, când mi-am reluat îndatoririle, am lucrat sârguincios și m-am consumat, acceptând și supunându-mă oricărei datorii pe care mi-o rânduia biserica. Chiar și atunci când eram atât de bolnavă încât abia putea sta în picioare, tot stăruiam în îndeplinirea îndatoririlor mele. Făceam toate aceste sacrificii pentru a-mi ispăși păcatele, cu speranța deșartă că, într-o zi, în schimbul lor, voi putea obține iertarea și recompensele lui Dumnezeu. Mi-am dat seama că sacrificiile, consumul și munca mea sârguincioasă nu erau sincere, și cu atât mai puțin însemnau îndeplinirea datoriei unei ființe create. Așa cum se întâmplase și cu Pavel, aceste acțiuni ale mele erau menite să îmi ispășească păcatele și să compenseze fărădelegile mele din trecut, ele urmărind, de fapt, un final și o destinație favorabile. Foloseam ceea ce păreau a fi sacrificii, consum și muncă asiduă cu speranța deșartă că le voi putea oferi la schimb pentru harul și binecuvântările lui Dumnezeu și pentru un final și o destinație bune, ceea ce a condus la o relație cu Dumnezeu întemeiată în mod fățiș pe interese. Am reflectat asupra felului în care perturbările și tulburările mele din trecut aproape că duseseră la excluderea mea, pentru că, de când începusem să cred în Dumnezeu, urmărisem faima, câștigul și statutul. Am observat că Xiaoyu, sora mea parteneră, era mai bună decât mine, făcându-mă să mă simt eclipsată și de parcă cineva îmi șterpelise aureola, ceea ce mi-a provocat sentimente de gelozie, respingere și judecată împotriva ei. Știam că Xiaoyu tocmai fusese numită conducătoare și nu cunoștea deloc lucrarea, așa că, atunci când conducerea superioară ne-a trimis înștiințare să participăm la adunări pentru a analiza problemele lucrării, eu am insistat ca ea să participe, gândindu-mă că se va face de râs dacă nu putea spune nimic în timpul acestora, iar conducătorii vor vedea că nici nu era chiar așa de grozavă; astfel, aș fi împiedicat-o să fie în centrul atenției. Când Xiaoyu mi-a atras atenția asupra problemelor din lucrarea mea, m-am simțit umilită, dar în loc să reflectez asupra mea, am profitat de corupția ei și am răspândit vestea despre aceasta în lung și-n lat, determinându-i pe ceilalți să o izoleze. Mai târziu, din cauza unor riscuri privind siguranța, îmi puteam îndeplini îndatoririle doar de acasă. În perioada în care Xiaoyu a mers în fiecare zi să lucreze, iar frații și surorile erau dispuși să aibă părtășie cu ea, am simțit cu și mai multă tărie că îmi furase atenția cuvenită, iar invidia mea s-a intensificat, odată cu prejudecățile mele în privința ei. Când a sosit vremea alegerilor anuale ale bisericii, am profitat de problemele lui Xiaoyu pentru a le amplifica, susținând că era nepotrivită să participe la alegeri. În acest fel, speram să mă asigur că nimeni nu îmi va amenința statutul. Am perturbat procesul alegerilor și i-am făcut mult rău lui Xiaoyu. Aceste acțiuni au dezvăluit firea mea malițioasă și au arătat că eram pe calea unui antihrist. Nu am reflectat asupra acestor chestiuni pentru a-mi conștientiza natura satanică potrivnică lui Dumnezeu, nu m-am pocăit și nu m-am schimbat, ci, în schimb, am încercat să îmi ispășesc fărădelegile prin suferință și consum aparente, sperând că le voi putea oferi în schimbul unei destinații bune. Încercam în secret să mă târguiesc cu Dumnezeu, iar aceasta era, în esență, o încercare de a-L înșela pe Dumnezeu. Stăruința pe această cale nu avea să îmi permită să îmi ispășesc păcatele, ci doar să acumulez fapte rele, iar în cele din urmă aveam să fiu pedepsită de Dumnezeu pentru că mă împotrivisem Lui. Privind înapoi la calea pe care o urmasem mulți ani în credința mea în Dumnezeu, am simțit dintr-o dată că lucrurile pe care le urmărisem de-a lungul anilor fuseseră absolut absurde și, în momentul acela, am fost cuprinsă de dezgust și ură față de mine însămi. Îmi venea să-mi trag una peste cap. De ce nu urmărisem pur și simplu adevărul!

Mai târziu, am citit și alte cuvinte ale lui Dumnezeu și am dobândit o oarecare înțelegere a naturii-esențe pe care o aveam. Dumnezeu spune: „În prezent, majoritatea oamenilor se află în acest fel de stare: pentru a obține binecuvântări, trebuie să mă sacrific pentru Dumnezeu și să plătesc un preț pentru El. Pentru a obține binecuvântări, trebuie să abandonez totul pentru Dumnezeu; trebuie să termin ceea ce El mi-a încredințat și trebuie să îmi îndeplinesc bine datoria. Această stare e dominată de intenția de a obține binecuvântări, ceea ce e un exemplu de a se sacrifica în întregime pentru Dumnezeu cu scopul de a obține recompense de la El și de a câștiga o cunună. Astfel de oameni nu au adevărul în inimile lor și este sigur că înțelegerea lor constă doar din câteva cuvinte și doctrine pe care le etalează oriunde merg. Calea lor este cea a lui Pavel. Credința unor astfel de oameni este un act de trudă constantă și, în adâncul lor, ei simt că, pe cât fac mai mult, cu atât mai mult își vor dovedi loialitatea față de Dumnezeu; că, pe cât fac mai mult, cu atât El va fi negreșit mai mulțumit; și că, pe cât fac mai mult, cu atât mai mult vor merita să li se acorde o cunună înaintea lui Dumnezeu și cu atât mai mari vor fi binecuvântările pe care le vor câștiga. Ei cred că, dacă pot să îndure suferința, să predice și să moară pentru Hristos, dacă își pot sacrifica propriile vieți și dacă pot îndeplini toate îndatoririle pe care Dumnezeu le-a încredințat lor, atunci ei vor fi aceia care câștigă cele mai mari binecuvântări și vor fi siguri că vor primi cununi. Tocmai asta e ceea ce și-a imaginat Pavel și ceea ce a căutat. Aceasta este calea exactă pe care a mers el, și tocmai sub îndrumarea unor astfel de gânduri a lucrat el pentru a-L sluji pe Dumnezeu. Nu provin aceste gânduri și intenții dintr-o natură satanică? E tocmai ca în cazul oamenilor mondeni care cred că, în timp ce sunt pe pământ, ei trebuie să urmeze cunoașterea și că, după ce au obținut-o, se pot distinge de mulțime, pot să devină funcționari și să aibă statut. Ei cred că, odată ce au statut, își pot realiza ambițiile și își pot aduce afacerile și practicile de familie la un anumit nivel de prosperitate. Nu toți non-credincioșii merg pe această cale? Cei care sunt dominați de această natură satanică pot fi doar ca Pavel în credința lor. Ei gândesc: «Trebuie să mă lepăd de tot pentru a mă sacrifica pentru dumnezeu. Trebuie să fiu loial înaintea lui dumnezeu și, în cele din urmă, voi primi recompense și cununi mărețe.» Aceasta e aceeași atitudine cu cea a oamenilor mondeni care urmăresc lucruri mondene. Ei nu sunt deloc diferiți și sunt supuși aceleiași naturi. Când oamenii au acest soi de natură satanică, afară, în lume, vor căuta să obțină cunoștințe, învățătură statut și să se distingă de mulțime. Dacă ei cred în Dumnezeu, vor căuta să obțină mari coroane și mari binecuvântări. Dacă oamenii nu urmăresc adevărul atunci când cred în Dumnezeu, sigur vor merge pe această cale. Acesta este un fapt imuabil, este o lege naturală. Calea pe care merg cei care nu urmează adevărul este diametral opusă celei a lui Petru” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să mergi pe calea lui Petru”). Mi-am văzut starea așa cum era ea expusă de Dumnezeu. Abandonasem totul pentru a-mi face datoria de dragul binecuvântărilor, suferisem și plătisem un preț pentru a câștiga binecuvântări, stăruisem în datoria mea deși eram bolnavă și făcusem tot posibilul pentru a-mi îndeplini bine datoria de dragul binecuvântărilor. Fusesem extrem de supusă și ascultătoare de dragul binecuvântărilor. Tot ce făcusem pornea din dorința de a primi binecuvântări. Când am tulburat lucrarea bisericii în datoria mea, am crezut că săvârșisem o întinare și comisesem fărădelegi înaintea lui Dumnezeu și că riscam pedeapsa lui Dumnezeu dacă nu mă îndreptam. De aceea, nu am îndrăznit să îmi neglijez datoria. Când aveam crize de vertij în îndeplinirea datoriei mele, luam medicamente și continuam să lucrez, gândindu-mă că asta era o dovadă de loialitate față de Dumnezeu. Când am văzut unele rezultate în lucrarea mea și am observat îndrumarea lui Dumnezeu, am simțit că binecuvântările îmi erau la îndemână, așa că mi-a crescut și mai mult entuziasmul pentru datoria mea și am lucrat adesea fără să mă plâng, chiar dacă nu mă simțeam bine. Această suferință a devenit capitalul meu și consideram că, după tot ce oferisem, Dumnezeu ar fi trebuit să mă aprobe și să îmi dea harul Lui. Dar mai târziu, când boala mea s-a înrăutățit, m-am simțit deznădăjduită și am început să mă plâng, gândindu-mă: „De ce sunt atât de bolnavă acum când vreau să îmi fac datoria? Dacă nu îmi pot face datoria, cum pot fi mântuită?” Fărădelegile mele din trecut îmi păreau o ruptură adâncă între mine și Dumnezeu, făcându-mă să simt că șansele mele de a fi mântuită erau departe de mine și să cred că doar lucrând mai mult pentru a-mi răscumpăra greșelile voi putea acoperi acel gol, voi obține iarăși mila lui Dumnezeu și voi fi mântuită. În acel moment, mi-am dat seama că nu înțelegeam deloc adevărul și că nici nu aveam o înțelegere adevărată a lui Dumnezeu. Crezusem în mod greșit că, dacă suferi mai mult în îndeplinirea datoriei tale, îi aduci mai multă satisfacție lui Dumnezeu, și chiar și atunci când corpul meu ajunsese la limită, eu nu m-am odihnit, gândindu-mă că, dacă lucrez când sunt bolnavă, Dumnezeu va vedea suferința mea, mă va aproba și mă va binecuvânta. Adevărul este că Dumnezeu nu are cerințe mari de la oameni. Le cere doar să își îndeplinească îndatoririle în limita capacităților lor. Cu toate acestea, gândurile îmi erau parcă încețoșate, iar eu am continuat să practic neîncetat conform noțiunilor și imaginației mele până când mi-am epuizat corpul dincolo de limitele sale, tot plângându-mă de Dumnezeu că nu mă protejează și aruncând toată vina asupra Lui. Eram cu adevărat nerezonabilă și făceam acuzații nefondate! Mi-am dat seama și că boala cu care mă confruntam nu era modul lui Dumnezeu de a mă elimina, ci mai degrabă o reflexie a intențiilor mele greșite și a căii incorecte pe care o urmam. Dumnezeu folosea acest mediu pentru a dezvălui corupția și lipsurile mele, permițându-mi să le conștientizez și să reflectez asupra mea. Dumnezeu mă mântuia. Dar eu nu am căutat intenția lui Dumnezeu, ci, în schimb, L-am înțeles greșit și m-am plâns de El. Îmi lipseau cu adevărat conștiința și rațiunea. Am simțit un regret profund în inima mea și am strigat către Dumnezeu în rugăciune: „Dumnezeule, în acest ultim an, ai rânduit circumstanțe pentru a mă curăți și a mă mântui, dar eu nu am cercetat deloc intenția Ta. În schimb, am urmărit mereu binecuvântări și chiar Te-am înțeles greșit. Am fost atât de egoistă și detestabilă și Îți datorez atât de multe! Sunt dispusă să mă pocăiesc și să mă schimb.”

Mai târziu, am auzit un imn din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a ajutat foarte mult.

Succesul sau eșecul depinde de căutarea omului

1  Ca ființă creată, omul ar trebui să urmărească să îndeplinească datoria unei ființe create și să urmărească să-L iubească pe Dumnezeu fără să facă alte alegeri, pentru că Dumnezeu este vrednic de dragostea omului. Aceia care urmăresc să-L iubească pe Dumnezeu nu ar trebui să urmărească vreun beneficiu personal sau să urmărească ceva după care tânjesc în mod personal; aceasta este cea mai corectă metodă de a urmări. Dacă ceea ce urmărești este adevărul, dacă ceea ce pui în practică este adevărul, și dacă ceea ce obții este o schimbare în firea ta, atunci cărarea pe care calci este cea corectă.

2  Dacă ceea ce urmărești este binecuvântarea trupului și ceea ce pui în practică este adevărul propriilor noțiuni, și dacă nu există nicio schimbare în firea ta, nu ești deloc supus lui Dumnezeu în trup și încă trăiești în neclaritate, atunci ceea ce urmărești te va duce cu siguranță în iad, deoarece cărarea pe care mergi este cărarea eșecului. Dacă vei fi făcut desăvârșit sau dacă vei fi eliminat, depinde de ceea ce urmărești. Cu alte cuvinte, succesul sau eșecul depind de cărarea pe care merge omul.

– Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Succesul sau eșecul depinde de cărarea pe care umblă omul”

Am ascultat imnul iar și iar, iar inima mea s-a înseninat. Mi-am dat seama că Dumnezeu nu ține cont de cât de mult lucrează o persoană sau de intensitatea suferinței sale aparente, ci de măsura în care persoana urmărește să Îl iubească și să Îl mulțumească pe Dumnezeu și de faptul dacă se supune datoriei sale conform adevărurilor-principii, iar firea sa coruptă s-a schimbat. Exact ca Petru, care a urmărit adevărul și, în final, a ajuns la iubirea supremă pentru Dumnezeu și L-a ascultat până la moarte, trăind astfel asemănarea corespunzătoare a unei ființe create. Asta aprobă Dumnezeu. Dar dacă o persoană urmărește încontinuu binecuvântări și se axează doar pe a lucra și a suferi pentru Dumnezeu, fără a căuta adevărul sau a acționa conform principiilor în îndatoririle sale, și având în continuare pretenții de la Dumnezeu și târguindu-se cu El, fără nicio schimbare a firii sale corupte, aceasta este calea către eșec. Înțeleg și că lucrarea lui Dumnezeu din prezent este menită să redea conștiința și rațiunea omenirii, astfel încât oamenii să poată asculta cuvintele lui Dumnezeu, să I se supună și să Îl preaslăvească. Aceasta este asemănarea corespunzătoare a unei ființe create. După ce am conștientizat acest lucru, m-am simțit ușurată și am înțeles în ce direcție ar trebui să pășesc în continuare pe calea mea. Mai târziu, în îndeplinirea datoriei mele, ori de câte ori mă confruntam cu ceva, reflectam cu luciditate asupra mea, gândindu-mă la părerile mele incorecte și la firile corupte pe care le dezvăluisem, mă deschideam în fața surorilor partenere cu privire la starea mea și căutam cuvintele lui Dumnezeu pentru a le practica și a le urma. Prin această practică, am dobândit o oarecare înțelegere a firilor mele corupte, iar rezultatele lucrării mele s-au îmbunătățit.

Mai târziu, m-am întrebat cum de fusesem întotdeauna constrânsă de fărădelegile mele și cum ar trebui să tratez această problemă. Într-o zi, am dat peste un fragment din cuvintele lui Dumnezeu și am găsit o cale de practică. Dumnezeu Atotputernic spune: „Există, cu siguranță, mulți oameni care au comis o fărădelege sau alta, fie ea mare sau mică, dar cel mai probabil sunt foarte puțini cei care au comis fărădelegi grave, de tipul celor care depășesc limitele morale. Nu vom vorbi aici despre cei care au săvârșit diverse alte fărădelegi, ci doar despre ce ar trebui să facă oamenii care au comis fărădelegi grave, de tipul celor care depășesc limitele morale și etica. Cât despre oamenii care au comis fărădelegi grave – și aici vorbesc despre acelea care depășesc limitele morale – asta nu implică ofensarea firii lui Dumnezeu și încălcarea decretelor Sale administrative. Înțelegeți? Nu vorbesc despre fărădelegi care ofensează firea, esența sau identitatea și statutul lui Dumnezeu și nici despre cele care Îl hulesc. Vorbesc despre cele care depășesc limitele morale. De asemenea, există ceva de spus despre modul în care acei oameni care au comis astfel de fărădelegi își pot înlătura această emoție, deznădejdea. Astfel de oameni au două căi pe care pot să le urmeze, iar asta este o chestiune simplă. Mai întâi, dacă simți în inima ta că poți lăsa în urmă acel lucru pe care l-ai făcut sau ai ocazia să-i ceri scuze celeilalte persoane și să te revanșezi față de ea, atunci poți merge să faci aceste lucruri, iar sentimentele de pace și liniște se vor întoarce în duhul tău; dacă nu ai oportunitatea de a face acest lucru, dacă nu este posibil, dacă ajungi să îți cunoști cu adevărat problema în adâncul inimii tale, dacă îți dai seama exact cât de grav este lucrul pe care l-ai făcut și ai cu adevărat remușcări, atunci ar trebui să vii înaintea lui Dumnezeu ca să mărturisești și să te căiești. Ori de câte ori te gândești la lucrul pe care l-ai făcut și te simți vinovat, adică exact momentul în care ar trebui să vii înaintea lui Dumnezeu ca să mărturisești și să te căiești, trebuie să fii sincer și să-ți arăți adevăratele sentimente pentru a primi dezlegarea de păcate și iertarea lui Dumnezeu. Și cum poți fi dezlegat de păcate și iertat de Dumnezeu? Asta ține de inima ta. Dacă mărturisești sincer, recunoști ce ai făcut – indiferent dacă este o fărădelege sau un păcat – adopți o atitudine de mărturisire adevărată, simți o ură adevărată pentru ceea ce ai făcut, chiar te schimbi și nu mai faci niciodată greșeala aceea, atunci va veni în cele din urmă o zi când vei fi dezlegat de păcate și iertat de Dumnezeu, adică El nu-ți va mai hotărî finalul pe baza lucrurilor ignorante, stupide și murdare pe care le-ai făcut în trecut. Când vei ajunge la acest nivel, Dumnezeu va uita complet această chestiune; vei fi exact la fel ca alți oameni normali, fără cea mai mică diferență. Totuși, premisa pentru acest lucru este că trebuie să fii sincer și să te căiești cu adevărat, ca David. Câte lacrimi a vărsat David pentru fărădelegea pe care o comisese? Nenumărate. De câte ori a plâns? De nenumărate ori. Lacrimile pe care le-a vărsat pot fi descrise cu aceste cuvinte: «În fiecare noapte îmi fac patul să înot.» Nu știu cât de gravă este fărădelegea ta. Dacă este foarte gravă, s-ar putea să trebuiască să plângi până când patul va pluti pe lacrimile tale – s-ar putea să trebuiască să mărturisești și să te căiești până la acest nivel înainte de a primi iertarea lui Dumnezeu. Dacă nu faci acest lucru, Mă tem că fărădelegea ta va deveni un păcat în ochii lui Dumnezeu și că nu vei fi absolvit de ea. Atunci vei avea necazuri și nu ar mai avea rost să spun nimic despre asta. Prin urmare, primul pas pentru a primi absolvirea și iertarea lui Dumnezeu este să fii sincer și să acționezi practic astfel încât să mărturisești și să te căiești cu adevărat” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (2)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu am înțeles că, atunci când îmi gestionez fărădelegile, trebuie să vin mai întâi înaintea lui Dumnezeu, să mă spovedesc Lui și să reflectez asupra mea. Apoi trebuie să caut adevărul despre fărădelegile mele, pentru a dobândi o înțelegere autentică și ură față de mine însămi, devenind astfel cu adevărat capabilă să mă pocăiesc. Exact ca David, care, după ce a comis o fărădelege, a fost capabil să își regrete cu sinceritate fapta, s-a pocăit în fața lui Dumnezeu și nu a mai comis-o niciodată. Această inimă sinceră dispusă la pocăință era atât de prețioasă! Nu puteam continua să fug de fărădelegile mele. Trebuia să îmi mărturisesc păcatele în fața lui Dumnezeu și să mă pocăiesc, asigurându-mă că nu voi mai comite niciodată astfel de fapte în viitor. Mai târziu, când m-am surprins urmărind faima și statutul în datoria mea, m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă blesteme și să mă pedepsească, astfel încât să nu mă mai comport niciodată conform firilor mele corupte. Prin această practică, hotărârea mea de a mă răzvrăti împotriva firii mele păcătoase a devenit mai puternică. În trecut, mă preocupa foarte mult cum mă percepeau ceilalți și îmi doream întotdeauna să îmi protejez imaginea în inimile altora. Dar acum mă deschideam în mod conștient și îmi expuneam corupția. Prin această practică, mă simt ușurată și împăcată în inima mea. Când întâmpin probleme în datoria mea, acum sunt capabilă să caut în mod conștient cuvintele și principiile lui Dumnezeu, nu mai sunt constrânsă de fărădelegile mele din trecut și mă simt mult mai eliberată în inima mea.

Această boală a dezvăluit punctele mele de vedere false și m-a ajutat să văd calea greșită pe care pornisem în credința mea. Dacă n-ar fi fost aceste circumstanțe, n-aș fi dobândit nicio conștiință de sine și aș fi continuat pe această cale, fără să realizez nimic și ajungând în cele din urmă să fiu eliminată. Pe mai departe, sunt dispusă să practic conform cuvintelor lui Dumnezeu și să îndeplinesc datoria unei ființe create pentru a mulțumi inima lui Dumnezeu și pentru a-I răsplăti iubirea.