de Ye Qiu, China

Unchiul meu este doctor de medicină tradițională chineză. La zece ani, am avut un accident și vomitam întruna sânge, iar unchiul meu a fost cel care m-a salvat la momentul critic. Am ținut mereu minte acest act de bunătate care mi-a salvat viața și mă gândeam că trebuia să-l răsplătesc așa cum se cuvine pe unchiul meu atunci când aveam să fiu mare. În 2008, tata a murit în urma unei boli. Pe când toată familia noastră era copleșită de durere, unchiul meu ne-a predicat Evanghelia din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Asta ne-a oferit nu doar un reazem, ci și o șansă de a urmări adevărul și de a dobândi mântuirea, sporindu-mi și mai mult recunoștința față de unchiul meu. Pentru că tata murise, mamei îi era greu să-și permită cheltuielile pe care le presupunea educația noastră, a celor trei copii ai familiei. Atunci unchiul m-a luat acasă la el, unde puteam să cred în Dumnezeu și să studiez totodată medicina sub îndrumarea lui. Locuiam și mâncam acasă la el. Sănătatea mea nu era prea bună, iar unchiul meu îmi pregătea adesea mâncăruri hrănitoare. Mă trata ca pe propria fiică, așa că îi eram nespus de recunoscătoare și mă gândeam că, dacă în viitor ar fi avut vreo dificultate, atât timp cât aș fi putut face ceva ca să-l ajut, aveam să fac tot posibilul pentru asta.

În 2011, biserica a hotărât că unchiul meu era o persoană rea. Era arogant, îngâmfat, crea probleme fără temei și nu accepta deloc adevărul. Îi chinuia pe cei care îi dădeau sugestii și adesea îi judeca, ataca și condamna pe conducători și pe lucrători. Stârnea neînțelegeri între frați și surori și conducători, ceea ce provoca tulburări grave în viața și în lucrarea bisericii. Îi suprima atât de mult pe frați și pe surori, încât aceștia nu îndrăzneau să interacționeze cu el, iar unchiul meu refuza să se căiască, în ciuda părtășiilor repetate. Biserica a decis să-l excludă. La momentul acela, conducătoarea m-a întrebat dacă eram de acord să-mi dau semnătura, ceea ce m-a pus într-o mare dilemă. Comportamentul unchiului meu era foarte evident; până și pe mine mă făcuseră să plâng disprețul și atacurile lui. Însă m-am gândit: „Dacă semnez și el află, oare ce va crede despre mine? Unchiul meu mi-a salvat viața când eram mică, ne-a predicat Evanghelia și m-a învățat despre medicină. El îmi arată bunătate în atât de multe feluri, așa că, dacă semnez, nu va spune oare că sunt nerecunoscătoare și lipsită de inimă?” Totuși, la momentul acela, conducătoarea a citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu care m-a impresionat cu-adevărat. Dumnezeu spune: „Pe baza cărui principiu cuvintele lui Dumnezeu le cer oamenilor să-i trateze pe ceilalți? Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere. Dumnezeu îi iubește pe cei care urmăresc adevărul și care-I pot respecta voia; aceștia sunt oamenii pe care și noi ar trebui să-i iubim. Cei care nu pot respecta voia lui Dumnezeu, cei care-L urăsc pe Dumnezeu și se răzvrătesc împotriva Lui – acești oameni sunt detestați de Dumnezeu și ar trebui să-i detestăm și noi. Asta le cere Dumnezeu oamenilor. […] În timpul Epocii Harului, Domnul Isus a spus: «Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei?» «Căci oricine respectă voia Tatălui Meu, Care este în ceruri, acela Îmi e frate, soră și mamă.» Aceste cuvinte existau deja în Epoca Harului, iar acum cuvintele lui Dumnezeu sunt și mai clare: «Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El.» Aceste cuvinte pun punctul pe i, însă oamenii sunt adeseori incapabili să le priceapă adevăratul sens” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Citind cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit întrucâtva vinovată. Unchiul meu se comportase cu siguranță ca o persoană rea, dar eu tot nu voiam să-mi dau semnătura. Oare nu toleram perturbările și tulburările pe care le provoca necontenit în biserică? N-ar trebui să acționez pe baza afecțiunii, ci mai degrabă să practic în conformitate cu vorbele lui Dumnezeu, care spun „Să iubești ceea ce iubește Dumnezeu și să urăști ceea ce urăște Dumnezeu”. După aceea, am semnat.

În 2012, biserica a emis o înștiințare privind excluderea unchiului meu, iar mie mi-era tot timpul teamă să dau ochii cu el. Mai târziu, aflând că semnasem, unchiul m-a certat, spunând că-mi lipsește discernământul, și m-a făcut tâmpită. Când l-am auzit spunând asta, am știut că nu reflectase deloc asupra faptelor sale rele și că nu le înțelesese, dar tot mă întrebam dacă nu cumva mă arătasem prea lipsită de inimă și nerecunoscătoare față de el prin faptul că semnasem. Ulterior, ca urmare a necesităților impuse de datoria mea, am plecat din casa unchiului meu. Deși nu mai trebuia să dau ochii cu unchiul meu, în mintea mea încă răsunau cuvintele lui de dojană. Mai ales că, după un timp, s-a întâmplat ceva care m-a făcut să mă simt și mai îndatorată față de unchiul meu, iar eu am ajuns să fac ceva care I se împotrivea lui Dumnezeu.

Către sfârșitul lui 2016, eram plecată de acasă pentru a-mi face datoria, iar frații și surorile m-au trimis la spital pentru că sufeream de o pneumonie gravă și de pleurezie. Unchiul meu a venit în grabă la spital și s-a îngrijit de mine fără răgaz, cheltuind atât bani, cât și efort. Aveam tensiunea periculos de scăzută, iar el m-a tratat cu tehnici de presopunctură. După ce am fost externată, mi-a pregătit chiar și leacuri chinezești tradiționale pentru a mă ajuta să mă întremez. Văzând că mă trata în continuare cu bunătate, deși semnasem pentru excluderea lui, vinovăția pe care o simțeam față de el a crescut și mai mult. În perioada aceasta, unchiul meu mi-a povestit că în ultimii câțiva ani continuase să predice Evanghelia chiar și după ce fusese exclus, aducând mai mulți oameni la Dumnezeu. Fusese chiar arestat de PCC pentru că predica Evanghelia, i se percheziționase casa și i se confiscaseră bunurile, iar farmacia îi fusese închisă. Pierduse peste 100.000 de yuani. În ciuda persecuției de către marele balaur roșu, nu a destăinuit unde erau ținute cărțile cu spusele lui Dumnezeu. Totuși, când cei din PCC i-au arătat fotografii și i-au cerut să-i identifice pe frați și pe surori, recunoscuse că una dintre surori era o conducătoare. Era vorba despre conducătoarea care hotărâse excluderea lui cu câțiva ani în urmă. După ce mi-a povestit toate astea, m-a acuzat de lipsă de conștiință, spunând că el mă privea ca pe o fiică și că ținea la mine ca un tată, dar că eu, în schimb, nu dovedisem sentimente omenești și mă purtasem asemenea unui animal cu sânge rece. Auzindu-l vorbind despre aceste lucruri, am simțit că-i sunt îndatorată și l-am și compătimit. Cam tot pe-atunci, s-a întâmplat să-i aud pe conducătorii de nivel superior spunând că aceia care fuseseră excluși, dar arătaseră căință și continuaseră să creadă în Dumnezeu și să predice Evanghelia, ar fi putut fi reacceptați în sânul bisericii. Asta m-a făcut să mă gândesc la unchiul meu. M-am gândit că, deși fusese exclus, continuase să predice Evanghelia în ultimii câțiva ani. Când a fost arestat și interogat de PCC, tot nu-L tăgăduise pe Dumnezeu. Atunci, nu ar fi fost oare posibil ca unchiul meu să fie reacceptat în biserică? Chiar dacă n-ar fi făcut decât să predice Evanghelia și să se străduiască să-și răscumpere greșelile din trecut, tot ar fi fost în regulă. După asta, dacă alții ar fi avut mai multă părtășie cu el despre cuvintele lui Dumnezeu, n-ar fi fost oare posibil ca, treptat, să înceapă să reflecteze asupra răului pe care-l săvârșise și să ajungă să se căiască și să se schimbe? Dacă aș fi reușit să fac în așa fel încât să fie reacceptat în biserică, oare n-ar fi văzut că am un dram de conștiință și că nu sunt o persoană chiar așa de ingrată? Când mi-a venit acest gând, am simțit că găsisem o ocazie de a îndrepta lucrurile și de a-i răsplăti bunătatea. Ca atare, i-am scris conducătoarei, informând-o despre purtările bune ale unchiului meu. Cât despre faptul că o identificase pe conducătoare în fotografia arătată de poliție, că mi se plânsese și că îmi ținuse morală, am omis toate astea. Mai târziu, conducătorii au rânduit să meargă cineva să se întâlnească cu unchiul meu pentru a vedea dacă întrunește criteriile necesare pentru reacceptarea în biserică. Câteva zile mai târziu, o soră mi-a spus: „Când am mers la unchiul tău și l-am întrebat cum a reflectat asupra sa și a încercat să se cunoască, și-a ieșit din fire și a spus: «N-ați venit deloc aici ca să cercetați faptele. Voi și conducătorii voștri doar vă acoperiți unii pe alții; sunteți în cârdășie cu toții.» Arăta ca și cum era pe cale să ne lovească; mătușa ta a fost cea care îl tot convingea să nu facă asta și îl reținea. A început apoi să-și fluture mâinile și să tune și să fulgere pe un ton ridicat despre lucruri din trecut, găsind pricină tuturor și refuzând să dea înapoi, atacându-i și judecându-i pe conducători. Am văzut că nu are deloc înțelegere de sine și că nu este vrednic să fie reacceptat în biserică.” Apoi, sora a avut părtășie și cu mine despre discernerea și deslușirea esenței unchiului meu și m-a întrebat cum vedeam eu lucrurile. În fața comportamentului unchiului meu, n-am mai avut nimic de zis; într-adevăr, nu era vrednic să fie acceptat.

Ulterior, am căutat cuvintele lui Dumnezeu care erau relevante pentru problemele mele. Am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Toți cei care au fost corupți de Satana au firi corupte. Unii au doar o fire coruptă, în timp ce alții sunt diferiți: nu numai că au firi corupte satanice, dar natura lor este și extrem de malițioasă. Nu numai că vorbele și acțiunile lor le dezvăluie firile corupte satanice, dar, mai mult, acești oameni sunt adevărații diavoli Satane. Comportamentul lor tulbură și perturbă lucrarea lui Dumnezeu, tulbură intrarea în viață a fraților și surorilor și distruge viața normală a bisericii. Mai devreme sau mai târziu, acești lupi în haine de oi trebuie să fie curățiți; față de acești slujitori ai Satanei ar trebui adoptată o atitudine necruțătoare, de respingere. Doar acest lucru înseamnă a sta de partea lui Dumnezeu, iar cei care nu reușesc să facă asta se tăvălesc în noroi cu Satana” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Un avertisment pentru cei care nu practică adevărul”). „Cine este Satana, cine sunt demonii și cine sunt dușmanii lui Dumnezeu, dacă nu cei ce se împotrivesc și care nu cred în Dumnezeu? Nu sunt ei acei oameni care sunt răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu? Nu sunt aceia care pretind că au credință și, totuși, sunt lipsiți de adevăr? Nu sunt ei aceia care doar caută să obțină binecuvântări, în timp ce nu sunt în stare să fie martori pentru Dumnezeu? Tu tot te amesteci cu acei demoni astăzi și îi tratezi cu conștiință și iubire, dar, în cazul acesta, nu ai intenții bune față de Satana? Nu complotezi cu demonii? Dacă oamenii au ajuns până în acest punct și sunt încă incapabili să distingă între bine și rău și continuă orbește să fie iubitori și miloși fără nicio dorință de a căuta intențiile lui Dumnezeu și fără a fi capabili în vreun fel de a considera intențiile lui Dumnezeu ca pe ale lor, atunci sfârșiturile lor vor fi cu atât mai jalnice. Cine nu crede în Dumnezeul întrupat este un dușman al lui Dumnezeu. Dacă tu poți să acorzi importanță conștiinței și iubirii față de un dușman, nu îți lipsește un simț al dreptății? Dacă tu ești compatibil cu aceia pe care Eu îi detest și îi dezaprob, și tot îi iubești sau ai sentimente personale față de ei, atunci nu ești tu răzvrătit? Nu te împotrivești intenționat lui Dumnezeu? Chiar deține o astfel de persoană adevărul? Dacă oamenii acordă importanță conștiinței față de dușmani, iubirii pentru demoni și îndurării față de Satana, atunci nu întrerup ei în mod intenționat lucrarea lui Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să mă simt profund judecată. Unchiul meu fusese deja exclus de mai mulți ani. Dacă ar fi avut vreo fărâmă de conștiință sau de rațiune, după ce făcuse atât de multe lucruri prin care îi rănise pe oameni, perturbase și tulburase viața bisericii și I se împotrivise lui Dumnezeu, ar fi trebuit să aibă conștiința încărcată. Ar fi reflectat asupra sa, ar fi avut remușcări și s-ar fi căit. Mai ales, deși frații și surorile și eu însămi avuseserăm părtășie cu el și îi evidențiaserăm problemele în tot acest timp, el tot nu avea niciun fel de înțelegere de sine, ba chiar mă urâse în ultimii câțiva ani și o urâse încă și mai mult pe conducătoare. Credea că excluderea lui fusese cauzată exclusiv de alții, nutrind resentimente față de conducătoarea care îl exclusese și chiar identificând-o în fotografia arătată de polițiști. După aceea, a continuat să-și răspândească prejudecățile la adresa conducătoarei, acuzând-o că era o conducătoare falsă și un antihrist. Era clar că avea o esență de persoană rea, că natura lui era scârbită de adevăr și îl ura și că nu avea nicicând să se căiască și să se schimbe. Confruntată cu un astfel de om cu-adevărat rău, eu tot insistam să mă arăt înzestrată cu conștiință și să-i răsplătesc bunătatea, ba chiar îl apăram și îl vorbeam de bine, sperând să fie reacceptat în biserică. Eram într-adevăr oarbă și nesăbuită, incapabilă să disting binele de rău. Oare nu încercam să mă pun bine cu Satana, de luam partea oamenilor răi și mă împotriveam lui Dumnezeu?

Ulterior, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit o oarecare înțelegere cu privire la firea Lui dreaptă. Am simțit apoi cu o și mai mare convingere că unchiul meu nu trebuia reacceptat în biserică. Dumnezeu spune: „Nu Mă interesează cât de meritorie este munca ta asiduă, cât de impresionante sunt calificările tale, cât de îndeaproape Mă urmezi, cât de renumit ești, sau cât de mult ți-ai îmbunătățit atitudinea; atât timp cât nu Mi-ai respectat cererile, nu vei putea dobândi niciodată aprobarea Mea. Renunțați la toate acele idei și calcule ale voastre cât mai curând cu putință, și începeți să-Mi tratați cerințele cu seriozitate; în caz contrar, îi voi preface pe toți în cenușă pentru a pune capăt lucrării Mele și, în cel mai rău caz, voi transforma anii Mei de muncă și suferință în nimic, căci nu îi pot aduce în Împărăția Mea pe vrăjmașii Mei și pe acei oameni care duhnesc a răutate și care încă au vechea asemănare cu Satana, nici nu îi pot duce în epoca următoare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Fărădelegile îl vor conduce pe om în iad”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, I-am simțit firea sfântă, dreaptă și de neofensat și am înțeles și principiile Lui privind tratarea oamenilor. Când i-am auzit pe conducătorii de nivel superior spunând că aceia care fuseseră excluși, dar au continuat să creadă în Dumnezeu și să predice Evanghelia și au dovedit căință, ar fi putut fi reacceptați în biserică, am raportat acestea la comportamentul exterior al unchiului meu. M-am gândit că el continuase să predice Evanghelia după ce a fost exclus și că nu-L tăgăduise pe Dumnezeu când a fost arestat și persecutat de marele balaur roșu, ceea ce mă făcuse să cred că el putea fi totuși acceptat, în ciuda lipsei sale de introspecție și de înțelegere. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să-mi dau seama că Dumnezeu are standarde pentru evaluarea oamenilor și că biserica are și ea principii privind acceptarea oamenilor. Mai ales în cazul celor care au fost excluși în trecut pentru săvârșirea de fapte rele, este crucială evaluarea faptului dacă ei și-au înțeles cu adevărat faptele rele și dacă s-au căit și s-au schimbat. Dacă nu au făcut-o, nu pot fi niciodată reacceptați în biserică. După excluderea sa, deși a continuat să predice Evanghelia, dovedind unele purtări bune, unchiul meu nu reflectase absolut deloc asupra faptelor lui rele din trecut sau a naturii sale corupte și nu înțelesese nimic în privința lor. Oricât au avut alții părtășie cu el și i-au semnalat problemele, oricât l-au emondat și l-au expus, el n-a ajuns la niciun fel de conștientizare lăuntrică, ba chiar se arăta ostil față de oricine îl îndemna să reflecteze asupra sa, răspândind prejudecăți împotriva conducătorilor, inducându-i pe oameni în eroare și perturbând și tulburând viața bisericii. Excluderea unei astfel de persoane vădit rele, un adevărat diavol, se datora în întregime dreptății lui Dumnezeu. Este exact așa cum spune Dumnezeu: „Căci nu îi pot aduce în Împărăția Mea pe vrăjmașii Mei și pe acei oameni care duhnesc a răutate și care încă au vechea asemănare cu Satana, nici nu îi pot duce în epoca următoare.” Și totuși, eu pledam în favoarea lui, dorind să fie reacceptat în biserică. Oare nu mă împotriveam lui Dumnezeu? Dându-mi seama de asta, am simțit și mai mult că nu înțelegeam adevărul și că eram nespus de neștiutoare și de nesăbuită!

Ulterior, având în vedere că încă trebuia să mă refac după boală, interacționam adesea cu unchiul meu. Comportamentul lui s-a înrăutățit și mai mult; pe lângă faptul că-i judeca pe conducători, vorbea arogant și îl judeca și pe omul folosit de către Duhul Sfânt. Asta m-a făcut să-i văd și mai clar esența de om care ura adevărul și Îl dușmănea pe Dumnezeu. În plus, mă simțeam vinovată și aveam remușcări că pledasem cândva în favoarea lui. Nu m-am putut abține să nu mă întreb: „De ce mi-am dorit întotdeauna să răsplătesc pentru bunătatea sa o persoană rea până-n măduva oaselor?” N-am reușit nicicum să găsesc motivul până n-am citit, mai târziu, un fragment din cuvintele lui Dumnezeu, descoperind cauza principală a problemei. Dumnezeu Atotputernic spune: „Afirmațiile cu privire la conduita morală precum «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință» nu le spun oamenilor exact care sunt responsabilitățile lor în cadrul societății și în rândul omenirii. În schimb, reprezintă o modalitate de a-i obliga sau forța pe oameni să acționeze și să gândească într-un anumit mod, indiferent dacă vor sau nu și indiferent de circumstanțele sau contextul în care au parte de aceste acte de bunătate. În China antică există o mulțime de exemple de acest fel. De exemplu, un băiat cerșetor înfometat a fost luat acasă de o familie care l-a hrănit, l-a îmbrăcat, l-a antrenat în arte marțiale și i-a transmis tot felul de cunoștințe. Au așteptat până când a crescut, iar apoi au început să-l folosească drept sursă de venit, trimițându-l să facă rău, să omoare oameni, să facă lucruri pe care el nu voia să le facă. Dacă te uiți la povestea lui în lumina tuturor favorurilor pe care le-a primit, atunci faptul că a fost salvat a reprezentat un lucru bun. Însă dacă te gândești la ce a fost forțat să facă mai târziu, a fost într-adevăr un lucru bun sau rău? (A fost rău.) Însă sub condiționarea culturii tradiționale de tipul «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință», oamenii nu pot să facă această distincție. La suprafață, pare că băiatul nu a avut de ales decât să facă lucruri rele și să rănească oamenii, să devină un ucigaș – lucruri pe care majoritatea oamenilor nu și-ar dori să le facă. Însă oare faptul că a făcut aceste lucruri rele și a ucis la porunca stăpânului său nu a venit, în adâncul sufletului, din dorința de a-l răsplăti pentru bunătatea lui? În special din cauza condiționării culturii tradiționale chineze precum: «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință», oamenii nu pot să nu fie influențați și controlați de aceste idei. Modul în care acționează, precum și intențiile și motivațiile din spatele acțiunilor lor sunt, cu siguranță, constrânse de ele. Când băiatul a fost pus în acea situație, care ar fi fost primul său gând? «Am fost salvat de această familie și ei au fost buni cu mine. Nu pot să fiu nerecunoscător, trebuie să le răsplătesc bunătatea. Le datorez viața mea, așa că trebuie să le-o dedic. Ar trebui să fac orice îmi cer ei, chiar dacă asta înseamnă să fac rău și să ucid oameni. Nu pot să iau în calcul dacă este corect sau greșit, trebuie, pur și simplu, să le răsplătesc bunătatea. Dacă nu aș face-o, aș mai fi demn de a fi numit om?» Drept urmare, ori de câte ori familia dorea ca el să ucidă pe cineva sau să facă ceva rău, el făcea acel lucru fără nicio ezitare sau rezervă. Așadar, oare comportamentul, acțiunile sale și supunerea lui neîndoielnică nu au fost toate dictate de ideea și opinia că «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință»? Nu îndeplinea el acel criteriu al conduitei morale? (Ba da.) Ce înțelegi din acest exemplu? Este zicala: «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință» un lucru bun sau nu? (Nu este, este lipsit de principii.) De fapt, o persoană care răsplătește o bunătate are un principiu. Și anume că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință. Dacă o persoană îți face un bine, tu trebuie să faci unul la schimb. Dacă nu reușești să faci acest lucru, atunci nu ești om și nu poți spune nimic dacă ești condamnat pentru asta. Proverbul spune: «Bunătatea unei picături de apă ar trebui răsplătită cu un izvor care țâșnește», dar, în acest caz, băiatul nu a avut parte de un mic act de bunătate, ci de o bunătate care i-a salvat viața, așadar, a avut toate motivele să o răsplătească cu o viață. Nu știa care sunt limitele sau principiile de a răsplăti bunătatea. El credea că viața îi fusese dăruită de acea familie, așa că trebuia să le-o dedice la schimb și să facă tot ce-i cereau ei, inclusiv crime sau alte fapte rele. Acest mod de a răsplăti bunătatea nu are principii sau limite. A servit ca acolit al răufăcătorilor și s-a ruinat făcând asta. A fost corect ca el să răsplătească bunătatea în acest fel? Desigur că nu. A fost un mod nesăbuit de a acționa” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (7)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că mă simțisem mereu îndatorată și vinovată față de unchiul meu, dorind să îndrept lucrurile și să-i răsplătesc bunătatea. Motivul principal era faptul că fusesem subjugată și constrânsă de concepții morale precum „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință” și „Bunătatea unei picături de apă ar trebui răsplătită cu un izvor care țâșnește”. Credeam că, dacă cineva îmi dăduse o mână de ajutor când aveam mai mare nevoie sau îmi salvase viața într-un moment de cumpănă, trebuia să țin minte pe veci acest act de bunătate și să-l răsplătesc așa cum se cuvine în viitor. Doar dacă procedam astfel s-ar fi putut spune că am conștiință și umanitate. Dacă n-aș fi știut cum să răsplătesc bunătatea cuiva, ar fi însemnat că sunt o persoană ingrată și lipsită de umanitate, că aveam să fiu disprețuită și respinsă și numită o nemernică nerecunoscătoare. Mă gândesc acum la mama mea. Ea are patru frați, iar în trecut familia ei s-a confruntat cu greutăți financiare. Pentru ca unchiul meu mai vârstnic să-și poată urma studiile, fratele lui mai mic și mama au renunțat la șansa de a le continua pe ale lor. În cele din urmă, unchiul meu mai vârstnic și-a găsit un serviciu stabil, iar familia se așteptase inițial ca el să-și susțină frații. Totuși, el nu numai că nu și-a ajutat frații, dar nu și-a sprijinit nici măcar propria mamă. Toate rudele și toți prietenii noștri îl numeau nerecunoscător, iar el a devenit o persoană disprețuită și respinsă de toată lumea. Crescând într-un asemenea mediu, am simțit că trebuia să devin în viitor o persoană înzestrată cu o conștiință, cineva care să știe cum să răsplătească bunătatea. Sub influența unui asemenea tip de gândire, am devenit incapabilă să discern între corect și greșit atunci când mi se întâmplau anumite lucruri, precum și să discern ce fel de persoană răsplăteam, nepăsându-mi dacă acțiunile mele se aliniau sau nu la adevărurile-principii. Atât timp cât cineva îmi arăta bunătate, simțeam nevoia să țin minte asta și să-i răsplătesc fapta. Așa cum se întâmplase cu unchiul meu; când a venit momentul să semnez pentru excluderea lui, deoarece îmi salvase viața, ne predicase Evanghelia din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu și mă tratase ca pe copilul lui, această bunătate m-a făcut să ezit când a trebuit să semnez. Mi-era teamă că asta ar fi însemnat că sunt o persoană ingrată, complet lipsită de conștiință. Deși, până la urmă, am semnat, conștiința tot nu-mi dădea pace, iar eu mă simțeam îndatorată față de el. În plus, atunci când m-am îmbolnăvit în timp ce-mi făceam datoria departe de casă, unchiul meu s-a zbuciumat tare și a investit mulți bani și mult efort în îngrijirea mea, ceea ce m-a făcut să mă simt și mai vinovată. Ca atare, după ce i-am auzit pe conducătorii de nivel superior având părtășie despre principiile privind acceptarea oamenilor, am vrut să profit de această ocazie pentru a-l răsplăti pe unchiul meu. Ca urmare, deși era limpede că unchiul meu nu reflectase asupra răului pe care-l săvârșise în ultimii câțiva ani și că nu ajunsese să-l înțeleagă, nutrind chiar resentimente privind excluderea sa și identificând-o în fața reprezentanților marelui balaur roșu pe conducătoarea care-l exclusese, deoarece eram subjugată de o gândire de tipul „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, l-am vorbit de bine în fața conducătorilor, acoperindu-i și ascunzându-i purtarea rea, în speranța că avea să fie reacceptat în biserică, ceea ce mi-ar fi permis să-mi răscumpăr datoria față de el. Mi-am dat seama că eram constrânsă de gândirea tradițională de tipul „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, fiind astfel incapabilă să disting binele de rău și ceea ce este drept de ceea ce este greșit. Asta mă făcea să acționez fără a ține seama de niciun principiu și de niciun fundament moral. Acum era vremea purificării bisericii și a înlăturării oamenilor răi, a antihriștilor și a neîncrezătorilor. Dacă mă axam în continuare pe a avea o conștiință și pe a răsplăti bunătatea oamenilor răi, dorind reacceptarea lor în biserică, nu eram oare o complice a oamenilor răi și o persoană care provoca perturbări și tulburări? Prin ce se deosebea natura comportamentului meu de ceea ce descria Dumnezeu prin imaginea cerșetorului care comite o crimă pentru a răsplăti un act de bunătate? Înțelegând asta, am văzut cu claritate caracterul fals și otrăvit al gândirii morale tradiționale de tipul „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”. Este o falsitate care induce în eroare și corupe în mod absolut.

După aceea, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Conceptul cultural tradițional potrivit căruia: «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință» trebuie să fie discernut. Cea mai importantă parte este cuvântul «bunătate» – cum ar trebui să priviți această bunătate? La ce aspect și natură a bunătății se referă? Care este semnificația zicalei: «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință»? Oamenii trebuie să găsească răspunsurile la aceste întrebări și în niciun caz să nu fie constrânși de această idee de răsplătire a bunătății – pentru cine urmărește adevărul, acest lucru este absolut esențial. Ce este «bunătatea», conform noțiunilor umane? La un nivel mai mic, bunătatea reprezintă o persoană care te ajută atunci când ai necazuri. De exemplu, cineva care îți dă un castron cu orez când ești lihnit de foame sau o sticlă de apă când mori de sete sau te ajută să te ridici când cazi și nu te poți ridica. Toate acestea sunt acte de bunătate. Un mare act de bunătate este ca cineva să te salveze atunci când te afli într-o situație disperată – aceasta este o bunătate care îți salvează viața. Atunci când ești în pericol de moarte și cineva te ajută să eviți moartea, în esență, acea persoană îți salvează viața. Acestea sunt câteva dintre lucrurile pe care oamenii le percep drept «bunătate». Acest tip de bunătate depășește cu mult orice favoare măruntă, materială – este o bunătate măreață care nu poate fi măsurată în funcție de bani sau lucruri materiale. Cei care o primesc simt un fel de recunoștință imposibil de exprimat în doar câteva cuvinte de mulțumire. Este corect, totuși, ca oamenii să măsoare bunătatea în acest fel? (Nu este.) De ce spui că nu este corect? (Întrucât această măsurătoare se bazează pe standardele culturii tradiționale.) Acesta este un răspuns bazat pe teorie și doctrină și, deși poate părea corect, nu ajunge la esența chestiunii. Prin urmare, cum se poate explica acest lucru în termeni practici? Gândește-te cu atenție. Cu ceva timp în urmă, am auzit despre un material video pe internet în care un bărbat își scapă portofelul fără să-și dea seama. Portofelul este ridicat de un cățeluș care îl urmărește, iar când bărbatul vede asta, bate câinele pe motiv că i-a furat portofelul. Absurd, nu-i așa? Omul are mai puțină moralitate decât câinele! Acțiunile câinelui erau în deplină conformitate cu standardele morale umane. Un om ar fi strigat: «Ți-ai scăpat portofelul!» Dar întrucât câinele nu putea vorbi, pur și simplu, a apucat în tăcere portofelul și a alergat după bărbat. Așadar, dacă un câine poate îndeplini o parte din comportamentele bune încurajate de cultura tradițională, ce spune acest lucru despre oameni? Oamenii se nasc cu rațiune și conștiință, așa că sunt cu atât mai capabili să facă aceste lucruri. Atât timp cât o persoană are simțul conștiinței, poate îndeplini aceste tipuri de responsabilități și obligații. Nu este necesar să depuneți o muncă grea sau să plătiți un preț, necesită puțin efort și este, pur și simplu, o chestiune de a face ceva util, ceva de folos altora. Însă natura acestei acțiuni se califică, într-adevăr, drept «bunătate»? Se ridică la nivelul unui act de bunătate? (Nu o face.) Din moment ce nu o face, este nevoie ca oamenii să vorbească despre răsplătirea acesteia? Acest lucru nu ar fi necesar” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (7)”]. „Dacă Dumnezeu vrea să te mântuiască, indiferent de serviciile cui Se folosește pentru a îndeplini acest lucru, mai întâi ar trebui să-I mulțumești lui Dumnezeu și să accepți acest lucru din partea Lui. Nu ar trebui să-ți îndrepți recunoștința doar către oameni, să nu mai vorbim de a-ți oferi viața cuiva în semn de recunoștință. Aceasta este o greșeală gravă. Lucrul crucial este ca inima ta să fie recunoscătoare lui Dumnezeu și să accepți acest lucru din partea Lui” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (7)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am dobândit o nouă înțelegere și definiție a „bunătății” la care se referă zicala „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”. Credeam cândva că, dacă cineva îmi dăduse o mână de ajutor sau chiar îmi salvase viața într-un moment în care mă confruntam cu dificultăți sau primejdii ori când viața mi-era în pericol, acesta era un act de mare bunătate, pe care ar fi trebuit să-l țin minte și să-l răsplătesc în viitor. Acum, datorită cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama că toate acestea nu se puteau numi bunătate; era vorba, pur și simplu, de instinctele oamenilor, de ceva ce ar fi putut face orice persoană înzestrată cu conștiință. În ceea ce-l privește pe unchiul meu, el fiind doctor, faptul de a-mi salva viața când a văzut că eram în pericol era ceva foarte firesc și era responsabilitatea lui. Mai mult, această suflare a mea vine de la Dumnezeu, iar viața și moartea mea sunt supuse suveranității Lui. Nu sunt în viață doar pentru că unchiul meu m-a salvat. Când, după moartea tatei, mama se chinuia să facă față costurilor ridicate pe care le presupunea întreținerea mai multor copii, unchiul meu m-a luat pe lângă el să învăț medicină și m-a lăsat să mănânc și să locuiesc la el acasă, și, văzând că sănătatea mea era precară, mi-a dat mâncăruri hrănitoare. De asemenea, a avut grijă de mine câțiva ani mai târziu, când am ajuns la spital. Toate acestea erau suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu, iar eu trebuia să le accept ca venind de la El. În plus, unchiul meu ne-a predicat Evanghelia din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu, ceea ce se datora tot suveranității și rânduielii Sale. Cel căruia trebuia să-I mulțumesc era Dumnezeu! Înțelegând asta, m-am simțit în sfârșit eliberată de vinovăția față de unchiul meu.

Datorită acestei experiențe, am ajuns să văd limpede falsitatea gândirii morale tradiționale de tipul „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință” și modul în care aceasta îi înlănțuie și îi rănește pe oameni. Altminteri, aș fi continuat să răsplătesc actele de bunătate fără discernământ, neținând seama de principii sau de un fundament moral, ba chiar împotrivindu-mă lui Dumnezeu fără să-mi dau seama. Cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care m-au condus la această revelație. Slavă lui Dumnezeu!