de Yezi, China

În 2022, udam nou-veniții în biserică și știam că aceasta era o înălțare din partea lui Dumnezeu, așa că am luat hotărârea să prețuiesc această oportunitate de instruire și să-mi aduc contribuția la răspândirea Evangheliei Împărăției. Mai târziu, am colaborat cu sora Zhang Xin. Am văzut că părtășia ei despre adevăr era foarte clară, că uda nou-veniții după cum avea fiecare nevoie și că le rezolva problemele specifice. Uneori, eu nu deslușeam anumite lucruri, dar ea putea să aibă părtășie și să le rezolve cu ușurință. Prin urmare, am simțit că ea era o persoană care înțelegea adevărul și avea realitatea cuvintelor lui Dumnezeu și că eu păleam în comparație cu ea. O admiram și o invidiam în același timp. Mă gândeam: „Zhang Xin înțelege atât de multe! Prin comparație, lucrurile pe care le știu eu sunt nesemnificative. Dacă avem părtășie împreună la o adunare, nu va crede oare că nivelul meu este atât de scăzut și nu mă va vedea așa cum sunt cu adevărat?” Așadar, atunci când discutam despre probleme împreună, eu doar îi ascultam părtășia ca la radio, spunând foarte puține lucruri ca să nu o fac să râdă de mine din cauza părtășiei mele superficiale. Mai târziu, am observat că ea se lăuda adesea la adunări, vorbind despre cum stările nou-veniților udați de o anumită soră erau necorespunzătoare, cum, după ce a venit, i-a ajutat ea să revină pe drumul cel bun, cum, atunci când a văzut că unii frați și surori deveniseră negativi, a avut părtășie cu ei despre adevăr pentru a-i scoate din negativismul și neînțelegerile lor și cum i-a ajutat ea pe conducători atunci când erau copleșiți de lucrarea bisericii. Am vrut să-i semnalez asta lui Zhang Xin, dar apoi m-am gândit: „Ea chiar are experiențe reale și părtășia ei rezolvă problemele eficient. Ce va crede despre mine dacă îi semnalez incorect că ar avea probleme?” Așa că nu i-am semnalat problemele.

Mai târziu, când un supervizor a spus ceva fără să țină cont de sentimentele lui Zhang Xin, ea a dezvoltat o prejudecată față de el. În plus, interpreta prea mult atât oamenii, cât și lucrurile. Am vrut să am părtășie cu ea și să-i semnalez ce probleme avea, dar apoi m-am gândit: „Zhang Xin înțelege adevărul mai bine decât mine, mai are ea nevoie de îndrumarea mea? Nu cumva nu aș face altceva decât să mă dau mare în fața unui expert? Eu nu văd clar lucrurile, iar înțelegerea mea despre adevăr este prea superficială. Dacă părtășia mea nu e clară, nu cumva își va da seama cine sunt cu adevărat?” M-am gândit de mai multe ori la această problemă, dar am sfârșit prin a-mi înghiți cuvintele. Pe la prânz, am citit din întâmplare un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care era foarte relevant pentru starea ei. Eram pe cale să am părtășie cu ea când mi-a venit în minte un gând: „Zhang Xin înțelege cuvintele lui Dumnezeu mult mai bine decât mine, mai are ea nevoie de părtășia mea când știe deja totul? Ar fi mai bine să o las să citească singură cuvintele lui Dumnezeu; asta ar ajuta-o fără ca eu să-mi etalez lipsurile.” Cu acest gând în minte, i-am spus: „Pasajul acesta din cuvintele lui Dumnezeu este foarte bun, citește-l.” Am așteptat în speranța că ea își va recunoaște starea greșită în care se afla după ce va citi pasajul, dar, spre surprinderea mea, nu a spus nimic după ce l-a citit. Am fost puțin dezamăgită și am vrut să am părtășie cu ea, dar apoi m-am gândit: „Înțelegerea mea despre cuvintele lui Dumnezeu este destul de superficială și nu aș putea avea părtășie despre ceva practic. Ar trebui, pur și simplu, să îmi văd lungul nasului.” Cu acestea în minte, am abandonat imediat ideea de a avea părtășie cu Zhang Xin și m-am gândit că, deși trăia cu o fire coruptă, treptat, urma să-și recunoască și să-și rezolve problemele pe cont propriu, dat fiind că înțelegea atât de multe. Dar lucrurile nu au decurs după cum mi-am imaginat. Zhang Xin continua să menționeze adesea problema, fără însă să se recunoască și pe sine în ea. În schimb, părtășiile ei făceau pe toată lumea să creadă că problema era la supervizor și că dezvăluirile ei de corupție aveau un anumit motiv. Uneori, în timpul adunărilor, menționa și această problemă, provocând tulburări. Voiam cu adevărat să am părtășie cu ea despre aceste probleme, dar, de fiecare dată când încercam să vorbesc, simțeam că parcă mi se oprea ceva în gât și aveam mereu senzația că Zhang Xin înțelegea mult mai multe decât mine și că a avea părtășie cu ea despre asta ar fi fost ca și cum aș fi învățat-o pe bunica să fiarbă un ou. Până la urmă, am decis să nu am părtășie și problema a rămas așa, nerezolvată. Mai târziu, când un conducător a venit la adunarea noastră, a avut părtășie și a expus problemele lui Zhang Xin, iar ea a acceptat asta. Abia atunci am început să reflectez asupra mea.

Câteva zile mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit o oarecare înțelegere a stării mele. Dumnezeu Atotputernic spune: „Indiferent ce li se întâmplă, când oamenii lași se confruntă cu o oarecare dificultate, ei se eschivează. De ce fac asta? Un motiv al acestui lucru este sentimentul lor de inferioritate. Pentru că se simt inferiori, nu îndrăznesc să meargă în fața oamenilor, nu pot nici măcar să-și asume obligațiile și responsabilitățile pe care se cuvine să și le asume, nici nu pot să-și asume ceea ce sunt efectiv capabili să realizeze în limitele propriilor abilități și calibru și în sfera experienței propriei umanități. Acest sentiment de inferioritate afectează fiecare aspect al umanității lor, le afectează personalitatea și, desigur, le afectează și caracterul. Când sunt în preajma altor oameni, rareori își exprimă propriile puncte de vedere și aproape că nu-i auzi niciodată clarificându-și poziția sau opinia. Când întâmpină o problemă, nu îndrăznesc să vorbească, ci, în schimb, se eschivează și se retrag permanent. Când sunt prezenți puțini oameni, se simt suficient de curajoși să se așeze printre ei, dar, când sunt mulți, caută un colț și se îndreaptă unde lumina este slabă, neîndrăznind să vină printre ceilalți oameni. Ori de câte ori simt că ar dori să spună ceva în mod pozitiv și activ și să-și exprime propriile puncte de vedere și opinii pentru a arăta că ceea ce cred ei este corect, nici măcar nu au curajul să facă asta. Ori de câte ori au astfel de idei, sentimentul lor de inferioritate se revarsă dintr-o dată și îi controlează, îi înăbușă, spunându-le: «Nu zice nimic, nu ești bun. Nu-ți exprima punctele de vedere, păstrează-ți ideile pentru tine. Dacă există în inima ta un lucru pe care vrei cu adevărat să-l spui, doar notează-l pe computer și chibzuiește singur la el. Nu trebuie să lași pe nimeni altcineva să afle despre asta. Dacă ai spune ceva greșit? Ar fi atât de jenant!» Această voce îți tot zice să nu faci asta, să nu faci cealaltă, să nu spui asta, să nu spui cealaltă, determinându-te să-ți înghiți fiecare cuvânt pe care dorești să-l spui. Când vrei să spui un lucru pe care l-ai cântărit mult timp în inima ta, bați în retragere și nu îndrăznești să-l spui căci, altminteri, te simți jenat să-l spui, crezând că nu se cuvine să o faci și, dacă o faci, atunci simți că ai încălcat vreo regulă sau legea. Iar când, într-o zi, chiar îți exprimi în mod activ propria părere, te simți peste măsură de perturbat și neliniștit în adâncul tău. Chiar dacă acest sentiment de mare neliniște se estompează treptat, sentimentul tău de inferioritate înăbușă încet ideile, intențiile și planurile pe care le ai de a-ți dori să vorbești, să-ți exprimi propriile opinii, să fii o persoană normală și să fii pur și simplu la fel ca toți ceilalți. Cei care nu te înțeleg cred că ești o persoană tăcută, liniștită, timidă din caracter, cineva căruia nu-i place să iasă în evidență. Când vorbești în fața multor alți oameni, te simți jenat și roșești la față; ești oarecum introvertit și numai tu, de fapt, știi că te simți inferior. […] Unii spun: «Nu cred că sunt inferior și nu sunt constrâns în niciun fel. Nimeni nu m-a provocat, nu m-a înjosit, nici nu m-a înăbușit vreodată. Trăiesc foarte liber, deci nu înseamnă asta că nu am acest sentiment de inferioritate?» E corect? (Nu, uneori tot mai avem acel sentiment de inferioritate.) Tot s-ar putea să-l ai, într-o măsură mai mare sau mai mică. S-ar putea să nu-ți domine profunzimile inimii, dar, în anumite scenarii, poate să se ivească într-o clipă. De exemplu, te întâlnești din întâmplare cu cineva pe care îl idolatrizezi, cineva mult mai talentat decât tine, cu abilități și daruri mai speciale decât tine, cineva mai dominant decât tine, mai autoritar decât tine, mai rău decât tine, cineva mai înalt și mai atractiv decât tine, cu statut în societate, cineva bogat, cu mai multă educație și cu un statut mai înalt decât tine, cineva care e mai în vârstă și care crede în Dumnezeu de mai mult timp, cu mai multă experiență și realitate în credința sa în Dumnezeu și, atunci, nu poți împiedica sentimentul tău de inferioritate să apară. Când apare acest sentiment, traiul tău «foarte liber» dispare, devii timid și-ți pierzi curajul, pui în cumpănă cum să-ți formulezi cuvintele, expresia feței tale devine nefirească, te simți reprimat în cuvinte și în mișcări și începi să te deghizezi. Acestea și alte manifestări se întâmplă din cauza apariției sentimentului tău de inferioritate” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (1)”]. Din expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles că oamenii cu sentimente de inferioritate simt mereu că nu sunt la fel de buni ca alții și, din această cauză, nu îndrăznesc să își exprime opiniile. În mod special, când întâlnesc persoane mai capabile și mai înzestrate decât ei, devin și mai timizi și își pierd curajul și, chiar dacă observă probleme la cealaltă persoană, nu îndrăznesc să-și spună opinia. Sunt exagerat de precauți și de temători și, prin urmare, nu sunt capabili să protejeze interesele bisericii. Reflectând asupra colaborării mele cu Zhang Xin, când am văzut că ea înțelegea mai multe și că avea părtășie bine și, în mod special, că putea rezolva toate problemele ridicate de nou-veniți și că avea o cale clară în părtășia ei, am simțit că ea deținea adevărurile-realități, iar eu, în comparație, eram mult în urmă. Ceea ce știam eu părea total nesemnificativ în comparație cu ceea ce înțelegea ea și chiar mă simțeam jenată să aduc în discuție anumite lucruri în timpul părtășiei. Mă simțeam ca o elevă de școală primară în fața ei și eram convinsă că ar trebui doar să o ascult cu atenție, ceea ce mă făcea să trăiesc într-o stare de inferioritate. Din cauza sentimentelor mele de inferioritate, atunci când discutam cu ea despre diverse probleme, mă comportam de parcă aș fi fost în fața unui radio, în majoritatea timpului doar ascultând-o, fără să îmi exprim propriile păreri. Am văzut-o adesea pe Zhang Xin dându-se mare, dar m-am abținut să îi atrag atenția sau să o ajut, gândindu-mă că ea deținea adevărurile-realități, că avea rezultate în îndeplinirea datoriei ei și că era normal ca ea să dezvăluie mici elemente ale unei firi corupte. Zhang Xin interpreta prea mult oamenii și lucrurile și dezvolta prejudecăți față de supervizor; știam că ar trebui să am părtășie cu ea pentru a o ajuta să reflecteze și să învețe o lecție din asta. Dar simțeam că ea putea desluși lucrurile mai bine decât puteam eu, că înțelegerea și cunoștințele mele erau doar mediocre și că nu eram la același nivel cu ea, așa că nu mă simțeam calificată să am părtășie cu ea. Din cauza sentimentului meu de inferioritate, nu am îndrăznit să spun nimic nici măcar atunci când i-am văzut problemele, am devenit timidă și mi-am pierdut curajul în fața ei, și chiar am renunțat la gândul de a avea părtășie despre puținele păreri pe care le aveam. De fapt, ca persoană cu rațiune normală, indiferent cât de bine sau de slab avem părtășie, dacă observăm o problemă, ar trebui să ne îndeplinim responsabilitatea și să avem părtășie despre ea atât cât putem. Aceasta este, de asemenea, practicarea unui aspect al adevărului. Totuși, din cauza sentimentelor mele de inferioritate, nu am îndrăznit să spun nimic despre problemele lui Zhang Xin sau să le semnalez și nu am făcut ceea ce aș fi putut face. Dându-mi seama de acest lucru, m-am simțit plină de regrete și m-am rugat lui Dumnezeu în inima mea, hotărându-mă să am părtășie și să ajut cu orice problemă pe care o văd la alții, indiferent de persoană, fără să mă rețină sentimentele de inferioritate.

Mai târziu, m-am rugat, de asemenea, și am căutat să înțeleg în inima mea de ce mă simțeam atât de inferioară în fața celor mai buni decât mine. În timpul unei adunări, am avut părtășie despre starea mea. O soră mi-a semnalat ce probleme aveam, spunând că dădeam prea multă importanță vanității și statutului meu și că mă temeam că, exprimându-mi opinia, m-aș putea face de râs și mi-aș putea pierde reputația și statutul. După ce am ascultat îndrumarea surorii, m-am concentrat în mod conștient pe mâncatul și băutul cuvintelor lui Dumnezeu în această privință. Într-o zi, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „În loc să caute adevărul, cei mai mulți oameni au propriile planuri meschine. Interesele lor, renumele și locul sau statutul pe care îl au în mintea altora sunt de mare importanță pentru ei. Acestea sunt singurele lucruri pe care le prețuiesc. Se agață de aceste lucruri cu o prinsoare de fier și le consideră drept viață a lor. Și modul în care sunt priviți sau tratați de Dumnezeu are o importanță secundară; pentru moment, ei ignoră asta; pentru moment, se gândesc doar dacă sunt șefii grupului, dacă alți oameni îi admiră și dacă vorbele lor au greutate. Prima lor grijă este să ocupe acea poziție. Când sunt într-un grup, aproape toți oamenii caută acest tip de statut, astfel de oportunități. Când sunt foarte talentați, bineînțeles că vor să fie cei mai buni; dacă au abilități medii, tot își vor dori să aibă o poziție mai înaltă în grup; iar dacă au o poziție joasă în grup, având un calibru și abilități medii, vor dori și ei să fie respectați de ceilalți, nu vor vrea ca alții să-i privească disprețuitor. Renumele și demnitatea acestor oameni sunt lucrurile care-i fac să stabilească o limită: sunt nevoiți să se țină de aceste lucruri. S-ar putea să fie lipsiți de integritate și să nu fie nici aprobați, nici acceptați de Dumnezeu, dar în niciun caz nu pot pierde respectul, statutul sau stima pentru care au muncit din greu printre ceilalți – asta reprezintă firea Satanei. Dar oamenii nu sunt conștienți de acest lucru. Convingerea lor este că trebuie să se agațe de această fărâmă de renume până la capăt. Nu sunt conștienți că numai atunci când aceste lucruri zadarnice și superficiale vor fi pe deplin abandonate și lăsate deoparte vor deveni persoane adevărate. Dacă o persoană păzește ca pe viața sa aceste lucruri care ar trebui înlăturate, viața ei este pierdută. Ei nu știu ce este în joc. Așadar, atunci când acționează, întotdeauna rețin ceva, încearcă mereu să-și protejeze reputația și statutul, le pun pe acestea pe primul loc, vorbind doar pentru propriile scopuri, pentru propria apărare prefăcută. Tot ceea ce fac este pentru ei înșiși” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că oamenii corupți sunt extrem de atașați de vanitatea și de statutul lor și că vor să aibă o imagine bună în inimile celorlalți, iar cei cu priceperi și cu abilități de muncă bune doresc un statut înalt în fața celorlalți și vor să fie foarte stimați de cei din jur. Nici măcar cei cu abilități de muncă medii nu sunt dispuși să fie sub coordonarea altora sau să fie priviți de sus de alții și, chiar dacă asta înseamnă să sacrifice interesele bisericii, ei tot vor să-și mențină statutul și vanitatea. Acesta era genul de stare în care mă găseam. Deși știam că aveam abilități de muncă foarte reduse, când mă confruntam cu diferite situații, mă gândeam mai întâi la vanitatea și la statutul meu și, chiar dacă nu puteam câștiga admirația altora, voiam cel puțin să nu fiu privită de sus. Simțeam că acesta era modul de a trăi cu demnitate și cu integritate. Trăiam după legile de supraviețuire ale Satanei, precum „Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță” și „Un om își lasă numele în urmă oriunde stă, așa cum gâsca scoate țipete oriunde zboară”, prețuindu-mi foarte mult vanitatea și statutul și dorind să mi le mențin tot timpul. Chiar dacă nu eram la fel de bună ca alții, tot doream să le fac o impresie bună oamenilor. Întotdeauna am fost foarte preocupată de părerea altora despre mine. Când întâlneam persoane care nu erau la fel de bune ca mine, nu aveam nicio temere și puteam să îmi exprim liber opiniile, dar, de fiecare dată când vedeam persoane care, în diferite feluri, erau mai bune decât mine, adoptam o strategie de evitare, încercând cu disperare să nu vorbesc, ascunzându-mi deficiențele și slăbiciunile și nelăsându-i pe alții să-mi vadă aspectele negative. Totul ca să primesc măcar o evaluare bună atunci când eram menționată, altfel, aș fi ajuns cu adevărat să îmi pierd reputația! Mi-am amintit de un moment când o soră gazdă trăia într-o stare negativă și am fost capabilă să am părtășie cu ea despre cuvintele lui Dumnezeu. Am avut părtășie atât cât știam, fără nicio teamă, și starea surorii s-a îmbunătățit după părtășia mea. Dar când venea vorba de Zhang Xin, înțelegeam că era mai bună decât mine în toate privințele și, prin urmare, mi-era teamă că avea să mă privească cu superioritate. Chiar și atunci când observam anumite probleme, nu îndrăzneam să le semnalez. Parcă aveam gura lipită cu bandă adezivă. Acest lucru nu doar că nu îi făcea bine lui Zhang Xin pentru intrarea în viață, dar afecta și lucrarea bisericii. Dădusem prea multă importanță vanității și statutului meu! Dându-mi seama de acest lucru, m-am simțit plină de remușcări și am venit înaintea lui Dumnezeu să mă rog: „Dumnezeule, nu vreau să continui așa, sunt gata să mă pocăiesc și Te rog să mă călăuzești să-mi rezolv problemele.”

Mai târziu, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Toți sunt egali înaintea adevărului și nu există diferențe de vârstă, umilință sau noblețe pentru cei care își fac îndatoririle în casa lui Dumnezeu. Toți sunt egali înaintea datoriei lor, pur și simplu fac munci diferite. Nu există diferențe între ei pe baza vechimii. Înaintea adevărului, toți ar trebui să aibă o inimă smerită, supusă și receptivă. Oamenii ar trebui să aibă această rațiune și această atitudine” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a opta)”]. Cuvintele lui Dumnezeu ne spun că toți sunt egali în fața adevărului, că nu există statut înalt sau scăzut și nici vreo distincție în privința calificărilor. Când frații și surorile colaborează în îndatoriri, fiecare ar trebui să participe și să își exprime activ punctele de vedere atunci când se confruntă cu diferite situații. Chiar dacă părtășia lor este superficială, tot ar trebui să contribuie cu ce pot; când descoperă probleme, ar trebui să le ridice la timp pentru a proteja lucrarea bisericii, nu să rămână pasivi, doar asistând la o situație sau alta. Aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o aibă fiecare credincios în Dumnezeu. La fel ca în colaborarea mea cu Zhang Xin, deși ea avea părtășie despre adevăr mai clar decât mine, avea și ea deficiențe și dezvăluia corupție. Când am văzut că dezvăluia corupție sau că vorbea și acționa în moduri care dăunau lucrării bisericii, nu ar fi trebuit să rămân pasivă, ci ar fi trebuit să am părtășie despre ce am văzut și am înțeles și să îmi îndeplinesc responsabilitatea. Dar eu priveam oamenii și lucrurile din perspective lumești, crezând în distincția dintre un statut înalt și unul scăzut, în calificări și în puncte forte sau slăbiciuni ale oamenilor; din această perspectivă, cei slabi sunt mereu considerați necalificați să ridice obiecții față de cei puternici și, atunci când o fac, acest gest este văzut ca o dovadă că nu își văd lungul nasului și poate duce chiar la excludere. Perspectiva mea era cu adevărat absurdă! De fapt, chiar dacă cineva este iluminat în părtășia sa și are o oarecare înțelegere a adevărului, asta nu înseamnă că este perfect. Deoarece toți oamenii au firi corupte și adesea dezvăluie corupție, fiind aroganți și îngâmfați și acționând cu îndărătnicie, ajutorul și corectarea reciproce sunt lucruri necesare. Acesta este un act de dreptate care protejează interesele casei lui Dumnezeu și este benefic pentru viața oamenilor.

După acestea, când îmi făceam datoria, mă rugam adesea lui Dumnezeu și nu îmi mai făceam griji despre câștiguri sau pierderi în privința vanității sau a statutului meu. Când interacționam cu frații și surorile, indiferent dacă persoana era mai bună decât mine, o tratam corect și, ori de câte ori observam lucruri care nu se aliniau la adevărurile-principii, le semnalam și căutam și aveam părtășie cu toată lumea. Când am practicat așa, m-am simțit deosebit de ușurată și eliberată. Mai târziu, am întâlnit-o pe sora Liu Hui, care îmi făcuse lucrarea de udare cu câțiva ani în urmă. Ea își făcea îndatoririle de mult timp și avea o părtășie bună, iar pe atunci o invidiam. De data aceasta, când am interacționat din nou cu Liu Hui, părtășia ei a fost clară și organizată și, în comparație cu ea, mă simțeam încă deficitară. Odată, era o soră care întotdeauna răspundea înapoi când era emondată. Liu Hui a avut părtășie cu ea despre consecințele pe care le putea suporta continuând în acest fel, iar sora a fost foarte speriată după ce a auzit asta. Totuși, am simțit că modul în care Liu Hui a rezolvat problema nu oferea nicio cale și că nu se concentrase pe aplicarea cuvintelor lui Dumnezeu sau pe mărturisirea cuvintelor lui Dumnezeu, așa că nu obținuse efectul mărturisirii despre Dumnezeu. Am vrut să-i semnalez acest lucru, dar apoi m-am gândit: „Deși îndeplinesc datoria de conducere, există încă o mare diferență între noi și Liu Hui probabil că deja a luat în considerare ce voiam eu să-i spun. Mai bine nu spun nimic.” În acel moment, mi-am dat seama că eram din nou constrânsă de sentimente de inferioritate. Momentele în care eșuasem în a-mi îndeplini îndatoririle din cauza sentimentelor de inferioritate mi-au trecut prin fața ochilor și m-am gândit: „Nu mai pot trăi în această inferioritate, trebuie să renunț la vanitatea și la statutul meu. Indiferent cum mă privește Liu Hui, trebuie să am părtășie despre ceea ce înțeleg, să pătrund împreună cu sora mea și să nu las în urmă regrete.” Așa că am semnalat problemele pe care le observasem. După ce a ascultat, Liu Hui a spus că ceea ce am zis era corect și că acest mod de a ne completa punctele forte una alteia și de a colabora armonios era un lucru foarte bun și benefic pentru intrarea ei în viață. Am reușit să mă lepăd de această stare de inferioritate și să renunț la vanitatea și la statutul meu; această schimbare a fost rezultatul lucrării lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!