de Chenxiao, China

În a doua jumătate a anului 2006, am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Participând la adunări și citind cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că oamenii au fost creați de Dumnezeu și că suflarea vieții noastre vine de la El. De asemenea, mi-am dat seama că familia și căsătoria sunt prestabilite de Dumnezeu, așa că am devenit dispusă să accept căsătoria mea nesatisfăcătoare și m-am eliberat de durere. Mai târziu, am început să-mi fac cât de bine am putut îndatoririle în cadrul bisericii și viața mea a devenit mult mai împlinită. Soțul meu știa că eu cred în Dumnezeu, dar, la început, nu m-a persecutat și a spus că fiecare are credințele lui. Mai târziu, el a văzut cum PCC calomniază și denigrează online Biserica lui Dumnezeu Atotputernic și a început să se pună în calea credinței mele.

În a doua jumătate a anului 2009, după ce m-am întors acasă de la o adunare, i-am găsit acasă pe bunicul, unchiul și mătușa mea. După expresiile lor, am știut că erau acolo din cauza credinței mele în Dumnezeu. Unchiul meu cel mai în vârstă m-a acuzat: „Nu știi că credința în Dumnezeu este interzisă de guvern și că ai putea fi arestată? Dacă ești arestată, condamnată la închisoare și torturată, nu vei putea da vina pe nimeni în afară de tine!” Celelalte rude i-au ținut isonul și au fost de acord cu el. Atunci unchiul meu m-a amenințat: „Nu vrei să ne asculți, nu-i așa? Bine! Dacă nu putem să te oprim, o să lăsăm legea să se ocupe de tine! O să fii dusă la secția de poliție!” Văzându-i că mă persecută în acest fel și mă amenință că mă vor trimite la secția de poliție, am fost foarte îngrijorată. Mă gândeam: „Ce se va întâmpla dacă chiar mă vor trimite la închisoare? Fiul meu este încă atât de mic – cine se va ocupa de el? Dacă poliția va veni și vecinii vor vedea, vor crede oare că am înnebunit fiindcă cred în Dumnezeu? Poate că ar trebui pur și simplu să le spun rudelor mele că nu voi mai crede, ca să-i fac să plece cât mai repede.” Așa că le-am spus că nu voi mai crede. Odată ce am spus asta, au încetat să mă mai preseze. În acel moment, am regretat că le-am spus asta. Dar când m-am gândit la cât de grea este calea credinței și la persecuțiile și insultele cu care mă confruntam din partea familiei mele, m-am simțit slabă pe dinăuntru. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să îmi dea putere și credință să merg mai departe. Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Nu există printre voi nicio persoană care să fie protejată de lege – în schimb, sunteți sancționați de lege. Și mai problematic este faptul că oamenii nu vă înțeleg: fie că e vorba de rudele voastre, de părinți, de prieteni sau colegi, niciunul nu vă înțelege. Când sunteți abandonați de Dumnezeu, vă e imposibil să continuați să trăiți pe pământ, dar chiar și așa, oamenii nu pot suporta să fie departe de Dumnezeu, ceea ce este semnificația cuceririi oamenilor și este slava lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este lucrarea lui Dumnezeu la fel de simplă cum și-o imaginează oamenii?”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au mișcat profund și lacrimile mi-au șiroit pe față. Simțeam că Dumnezeu era chiar lângă mine, mângâindu-mă. Dumnezeu nu se uita la slăbiciunea și la nesăbuința mea și știa că credința noastră în El este sancționată penal, că este înțeleasă greșit de familiile noastre și că vom avea de îndurat aceste lucruri. Dumnezeu ne înțelege cu adevărat. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am recăpătat credința și am hotărât că, indiferent ce s-ar întâmpla, niciodată nu Îl voi tăgădui sau nu Îl voi trăda pe Dumnezeu și că Îl voi urma din toată inima și îmi voi face datoria. Dar soțul meu tot mă persecuta.

În martie 2013, într-o seară, pe la ora 9, m-am întors acasă după ce am predicat Evanghelia. Când soțul meu a văzut că m-am întors, mi-a spus că se duce să cumpere țigări. În mod neașteptat, a adus cu el patru polițiști. Polițistul șef m-a interogat despre unde fusesem recent, însă eu nu am spus nimic. M-au acuzat de „participarea la o organizație sectantă” și de „perturbarea aplicării legii” și m-au încătușat. Apoi m-au dus la secția de poliție. În camera de interogatoriu, au început să mă întrebe despre credința mea în Dumnezeu. Când nu au reușit să obțină informațiile dorite, au încercat să mă ia cu binișorul: „Unde învață fiul tău? Ce note are? Guvernul se opune credinței tale, așa că, dacă persiști cu credința asta a ta, îi vei distruge fiului tău viitorul!” Auzind cuvintele polițiștilor, m-am gândit în sinea mea: „Satana știe că fiul meu este cea mai mare îngrijorare a mea, așa că folosește viitorul fiului meu pentru a mă amenința. Vrea să mă facă să-L tăgăduiesc și să-L trădez pe Dumnezeu. Nu pot să cad în capcana Satanei!” M-am avertizat în sinea mea: „Trebuie neapărat să nu cad în capcana lor.” Văzând că eram neclintită, poliția a adus-o pe cea mai apropiată dintre mătușile mele să încerce să mă convingă. Văzând că mătușa mea era de partea poliției, m-am umplut de furie. M-am gândit: „Nu am citit noi oare împreună cuvintele lui Dumnezeu înainte vreme? Știi că credincioșii nu sunt așa cum susțin polițiștii. Acum, că am fost arestată, nu numai că refuzi să vorbești în favoarea a ceea ce este drept, dar chiar ești de partea lor!” I-am spus furioasă să plece înainte să apuce să termine de vorbit. Mai târziu, poliția a discutat cu soțul meu afară câteva minute și apoi m-au forțat să intru într-o mașină de poliție.

Pe la ora 10 seara, m-au dus la un spital de psihiatrie. De îndată ce am ieșit din mașină, doi polițiști în jur de 30 de ani m-au apucat de brațe, m-au băgat cu forța în biroul spitalului și m-au predat directorului. Nu mi-au spus nimic și nu m-au examinat, ci doar mi-au legat mâinile cu o funie și m-au împins într-o încăpere cu ușă de fier. Simțeam că fusesem aruncată într-o cușcă și că eram cu totul la mila lor. Nu știam ce aveau de gând să îmi facă. Eram neliniștită și mi-era teamă, așa că m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume. De îndată ce am intrat în încăpere, m-a lovit un miros înfiorător care îmi provoca greață și mă făcea să vreau să vomit. M-am gândit: „Cum ar putea cineva să trăiască într-un loc ca acesta?” M-au dus într-o încăpere unde erau ținute pacientele secției de psihiatrie și apoi două persoane m-au legat agresiv de un pat, cu încheieturile mâinilor legate de colțurile tăbliei patului, iar picioarele legate împreună de celălalt capăt al patului. Șase sau șapte paciente stăteau în jurul patului, uitându-se la mine, unele cu părul dezordonat, iar altele cu o privire goală. M-am gândit în sinea mea: „Nu e acesta un loc pentru cei nebuni? Ce caut eu aici?” Înainte să apuc să mă gândesc mai departe, directorul a luat o seringă și s-a pregătit să mă injecteze. Văzând lichidul roșu din seringă, m-am umplut de frică și nu aveam nici cea mai vagă idee ce fel de medicament îmi injectează. Mă va face oare să-mi pierd mințile? Am spus: „Nu sunt bolnavă, nu sunt nebună. De ce îmi faceți injecție?” Am încercat să mă zbat, dar nu mă puteam mișca pentru că eram legată. Directorul m-a injectat forțat în fesă și a strigat: „Taci! Dacă nu ești nebună, atunci ce ești?” M-am gândit la metodele pe care le folosește PCC pentru a-i distruge pe cei aleși de Dumnezeu. Unii sunt chiar injectați cu droguri pentru a le cauza căderi psihice, ca să nu poată crede în Dumnezeu. Eram cu adevărat neliniștită și înfricoșată. Îmi voi pierde oare mințile de la această injecție? Dacă înnebunesc, nu voi mai putea crede în Dumnezeu. În neajutorarea mea, nu puteam decât să plâng necontrolat. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule, mă simt atât de slabă acum. Nu știu ce fel de injecție îmi fac și îmi e frică să nu înnebunesc. Te rog, ocrotește-mă!” După ce m-am rugat, mi-am dat seama că, indiferent dacă voi înnebuni sau nu, totul era în mâinile lui Dumnezeu și inima mea s-a simțit puțin mai liniștită. Pe la 1 dimineața, o asistentă mi-a slăbit în sfârșit legăturile și m-am cufundat într-un somn tulbure.

M-am trezit pe la 5 în dimineața următoare și am văzut mai mulți pacienți adunați în jurul patului meu. Unul dintre ei s-a apropiat și a încercat să mă ciupească de ureche. Această imagine m-a umplut de groază, așa că mi-am tras repede pătura peste cap și m-am ghemuit strâns. Părul din cap mi s-a ridicat măciucă și m-am gândit în sinea mea: „Obișnuiam să evit persoanele cu probleme mintale pe stradă, dar acum trăiesc cu ele. Cum ar trebui să trec prin asta? Nu am nicio idee cât timp voi fi blocată în acest loc infernal.” Așa că m-am rugat lui Dumnezeu. M-am gândit la Daniel, care a fost aruncat în groapa cu lei. El s-a rugat lui Dumnezeu și Dumnezeu a fost cu el. Leii nu au îndrăznit să-l rănească, ci, în schimb, i-au ținut companie. În final, Daniel a ieșit din groapa cu lei complet nevătămat. El s-a rugat lui Dumnezeu și a înțeles acțiunile Lui. Și eu trebuia să mă rog și să mă bizui pe Dumnezeu pentru a trece prin această situație. Cu acest gând, n-am mai fost atât de înfricoșată. După micul dejun, am auzit asistentul chemându-ne pentru medicamente și inima a început din nou să-mi bată cu putere: „Nu sunt bolnavă – medicamentele lor mă vor face oare să înnebunesc ori îmi vor încețoșa mintea? Voi ajunge să mă fac de tot râsul ca acei lunatici de pe stradă?” Am văzut cum forțau o fetiță de aproximativ doisprezece sau treisprezece ani să ia medicamente și am fost cuprinsă de o groază teribilă. M-am ascuns rapid în ultima cameră, dar asistentul a venit totuși și mi-a zis să iau medicamentele. Mi-a spus cu duritate: „Acum că ești aici, vei fi tratată ca o pacientă, fie că ești bolnavă, fie că nu!” Am refuzat din nou să iau medicamentele. După un timp, cineva a venit cu o funie, pregătindu-se să mă lege, și m-a amenințat: „Așadar, nu vrei să iei medicamentele? Dacă nu le iei, te vom lega și ți le vom băga pe gât! Așadar, vrei să le iei de bunăvoie sau nu?” Simțindu-mă neajutorată și neputincioasă, m-am rugat lui Dumnezeu. Mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu: „Întoarce-te acum, cât poți de des, în prezența lui Dumnezeu Atotputernic. Cere-I totul. El cu siguranță te va lumina lăuntric și, în momente cruciale, te va proteja. Nu te teme! Întreaga ta ființă Îi aparține deja întru totul. Cu protecția și grija Lui, de ce anume ai putea să te temi? […] Cerul se poate schimba într-o clipă, dar există ceva de care să te temi? Cu cea mai ușoară mișcare a mâinii Sale, cerul și pământul sunt distruse imediat. Ce rost are ca omul să se îngrijoreze? Oare nu totul este în mâinile lui Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 42). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere. Nu este oare totul în mâinile lui Dumnezeu? Viața mea este, de asemenea, în mâinile Lui și, dacă urma să înnebunesc sau nu după ce luam aceste medicamente, era tot în mâinile lui Dumnezeu. Iar fără permisiunea Lui, nu aș ajunge niciodată bolnavă mintal. Gândindu-mă la asta, inima mea s-a liniștit. Asistentul mi-a dat șase sau șapte pastile și le-am luat fără tragere de inimă. Mai târziu, asistentul ne-a spus să ne aliniem din nou pentru administrarea medicamentelor și am vrut să arunc pastilele când nu erau atenți. Dar ei ne urmăreau foarte îndeaproape. Unul dintre ei ne dădea medicamentele, iar altul ne supraveghea să le luăm. O pacientă nu a luat medicamentul așa cum i se spusese și au lovit-o în cap cu o legătură mare de chei, după care au bătut-o cu brutalitate, lovind-o cu pumnii și cu picioarele. Știam că, dacă nu făceam cum ziceau, fie îmi băgau medicamentele pe gât cu forța, fie mă băteau. Mă simțeam neajutorată și nu aveam altă opțiune decât să iau medicamentele. Mă gândeam cum eu doar credeam în Dumnezeu și Îl urmam, iar poliția mă trimisese într-un spital de psihiatrie, unde, chiar dacă nu eram nebună, mă tratau ca pe o țicnită, torturându-mă cu injecții și medicamente. Acești oameni erau într-adevăr feroce! Trebuia să iau medicamente de două ori pe zi, în fiecare zi. Mă simțeam groaznic și nu aveam nicio idee ce mi se va întâmpla după ce am luat atât de multe medicamente. Când mă simțeam singură și neajutorată, mi-am adus aminte de câteva imnuri pe care le învățasem mai demult și m-am trezit fredonându-le. Am cântat: „Deși calea iubirii de Dumnezeu este plină de obstacole, voi dobândi credință acționând pe baza cuvintelor lui Dumnezeu. Oricât de mari ar fi necazurile, voi fi loială până la moarte și Îl voi iubi pe Dumnezeu și voi aduce mărturie pentru El veșnic!” (Urmați Mielul și cântați cântări noi, Dumnezeu a fost cu noi până în ziua de azi). „Cuvintele lui Dumnezeu au mare autoritate, ele ne conduc prin greutăți. Ele ne călăuzesc și ne ocrotesc în fiecare clipă, simțim și mai mult afecțiunea și farmecul lui Dumnezeu. Credința noastră este desăvârșită în greutăți, vedem înțelepciunea și atotputernicia lui Dumnezeu. Indiferent de încercare, inimile noastre iubitoare de Dumnezeu nu se vor schimba niciodată” (Urmați Mielul și cântați cântări noi, Cuvintele lui Dumnezeu ne-au cucerit inimile). Cu cât cântam mai mult, cu atât mă simțeam mai puternică înlăuntrul meu și aveam credința de care aveam nevoie pentru a trece prin această situație. Deși eram într-un spital de psihiatrie, sub controlul lor, lipsită de libertate, și eram forțată să iau medicamente în fiecare zi și torturată cu droguri, încă simțeam că Dumnezeu nu mă abandonase. Indiferent de ce va urma, mă voi bizui pe Dumnezeu ca să trec prin această experiență și nu-L voi părăsi ori trăda niciodată.

O lună mai târziu, am început să sufăr de insomnie severă. Nu puteam să dorm nici ziua și nici noaptea, eram irascibilă și n-aveam stare și simțeam că inima stătea să-mi sară din piept. Ziua stăteam câteva minute și apoi simțeam nevoia să mă ridic și să mă plimb, dar după ce mă plimbam câteva minute, voiam să mă așez din nou. Noaptea era la fel; după câteva minute de somn, voiam să mă ridic din nou și, în timp ce toată lumea dormea, eu eram singură, mergând în sus și în jos pe holul din fața camerei. Abia puteam să respir, îmi simțeam mintea încețoșată și aveam senzația că sunt pe cale să am o cădere psihică. Atunci când vedeam pacienți nebuni care nu dormeau nici ziua, nici noaptea și țipau constant când aveau o criză, mă gândeam în sinea mea: „Oare nu pot dormi pentru că înnebunesc? Dacă chiar ajung să înnebunesc, nu voi mai putea să cred în Dumnezeu și atunci, ce sens ar mai avea să trăiesc? Poate ar trebui pur și simplu să mor; cel puțin atunci nu ar mai trebui să îndur această tortură.” În durerea mea, am venit înaintea lui Dumnezeu și I-am spus tot ce-mi stătea pe inimă: „Dumnezeule, simt că o să am o cădere psihică și inima îmi este foarte îndurerată. Te rog, ocrotește-mi inima, căci nu pot să Te părăsesc.” După ce m-am rugat, mi-am amintit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă nu poți fi mărturie înaintea Satanei, Satana va râde de tine, te va trata ca pe o glumă, ca pe o jucărie, adesea te va prosti și te va scoate din minți” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). Dacă alegeam să mor pentru că nu mai puteam suporta această tortură mentală și-mi pierdeam credința în Dumnezeu, atunci uneltirea Satanei ar fi avut succes. Satana își dorea ca eu să devin negativă, slabă și să mă îndepărtez de Dumnezeu, dar nu puteam să mă las păcălită de șiretlicurile și de uneltirile Satanei. Indiferent dacă urma să înnebunesc sau nu, nu puteam căuta moartea. Trebuia să continui să trăiesc corect și să cred că totul este în mâinile lui Dumnezeu. Treptat, am reușit să dorm și nu m-am mai simțit neliniștită.

Pe măsură ce zilele treceau, nimeni nu-mi spunea cât timp urma să rămân acolo. Trăiam zi de zi printre acești oameni nebuni și simțeam că timpul trecea cu viteza melcului. Când răsărea soarele, doream doar să vină noaptea, iar când se lăsa noaptea, doream doar să vină dimineața. În toiul nopții, mă gândeam la momentele când mergeam la adunări și îmi făceam îndatoririle împreună cu frații și cu surorile mele. Uneori, chiar visam că eram cu frații și cu surorile mele, dar când mă trezeam, vedeam că eram încă închisă în spitalul de psihiatrie și îmi doream să nu mă fi trezit din acele vise. Într-o zi, directorul umbla prin curte și l-am întrebat: „Când pot să plec?” Directorul mi-a răspuns aspru: „Cine ți-a spus să crezi în Dumnezeu? Tu crezi în Dumnezeu, iar guvernul este împotriva acestui lucru. Ai înnebunit!” Nu i-am răspuns direct, voiam doar să știu cât timp urma să rămân închisă, așa că am întrebat din nou. Directorul m-a arătat furios cu degetul și m-a amenințat: „Dacă mă mai întrebi, te închid pentru doi ani!” Auzindu-l spunând că înnebunisem și că avea să mă închidă pentru doi ani, am devenit și mai supărată. Nu voiam să mai stau acolo nici măcar o zi. Cum aș fi putut rezista doi ani? Dacă lucrurile continuau așa, chiar dacă nu înnebuneam, aveau să mă tortureze până ajungeam să-mi pierd mințile și nu aveam să mai pot crede în Dumnezeu. Nu ar fi fost atunci sfârșitul meu? Eram disperată, așa că L-am strigat pe Dumnezeu, spunându-I despre starea și dificultățile mele. Mai târziu, m-am gândit la prorocul Ieremia, care a vestit voia lui Dumnezeu. Nu spusese regele că înnebunise? Nu spuseseră oamenii că Noe înnebunise când a construit arca? Și despre mulți alți credincioși sinceri și închinători ai lui Dumnezeu, nu spuseseră diavolii că înnebuniseră pentru că credeau în Dumnezeu? Numai diavolii ar spune asemenea cuvinte demonice! Apoi m-am gândit la Noe, care, după ce a auzit cuvântul lui Dumnezeu, a petrecut peste 100 de ani construind arca, îndurând calomniile și batjocura lumii. Dar Noe nu s-a plâns niciodată, nici nu a fost influențat de oamenii lumii. A terminat construirea arcei așa cum a poruncit Dumnezeu și a dus la capăt însărcinarea dată de El. Dar când l-am auzit pe director spunând că înnebunisem și că avea să mă închidă pentru doi ani, am devenit negativă și tulburată. Nu eram oare complet slabă și nu cădeam în capcana Satanei? Gândindu-mă la aceste lucruri, nu m-am mai simțit atât de rău și am încetat să mă mai gândesc cum să scap din această situație. Indiferent cât timp m-ar fi ținut închisă sau ce mi s-ar fi întâmplat, aveam să mă supun și să trăiesc această situație fără să mă plâng.

Trei luni mai târziu, soțul meu a venit la mine și mi-a spus: „Poliția a spus că dacă semnezi o declarație în care spui că nu mai crezi în Dumnezeu, poți pleca oricând.” Apoi m-a întrebat: „Vrei să ieși și să lucrezi cu mine sau vrei să continui să crezi în Dumnezeu?” M-am luat după el și am spus: „Voi ieși și voi lucra cu tine.” Dar mă temeam că mă vor forța să semnez o declarație de renunțare la Dumnezeu și că, dacă aș semna și L-aș trăda pe Dumnezeu, aș rămâne pe veci pătată și aș fi disprețuită și respinsă de Dumnezeu. Oricum ar fi stat lucrurile, nu puteam semna această declarație. Dar chiar voiam să părăsesc acest loc infernal, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, soțul meu mă forțează să semnez o declarație și nu vreau să Te trădez. Dar sunt slabă și neputincioasă și chiar vreau să plec din acest loc infernal. Sunt foarte îngrijorată că mă vor ține închisă. Dumnezeule, cred că totul este în mâinile Tale și că dacă voi putea ieși sau nu de aici este tot în mâinile Tale. Sunt dispusă să te prețuiesc, să mă bizui pe Tine și mă rog ca Tu să mă conduci și să-mi deschizi o cale de ieșire.” În acea perioadă, aduceam această chestiune înaintea lui Dumnezeu în rugăciune în fiecare zi. Câteva zile mai târziu, în timp ce mâncam, directorul mi-a spus brusc: „Împachetează-ți lucrurile și du-te acasă!” Nu mi-a cerut să semnez declarația. M-am simțit foarte fericită și am știut că Dumnezeu îmi auzise rugăciunea. Dumnezeu știa că aveam o statură prea mică, a avut milă de mine și mi-a deschis o cale de ieșire și Îi tot mulțumeam din inimă!

După ce am ieșit din spitalul de psihiatrie, soțul meu, temându-se că aș putea începe să cred din nou în Dumnezeu, m-a trimis la părinții mei și i-a pus pe mama și pe fratele meu să stea cu ochii pe mine. Când a văzut că ei nu reușeau să mă oprească, soțul meu m-a forțat să plec cu el să lucrăm în afara orașului și, pentru că am refuzat să merg cu el, s-a înfuriat și mi-a spus: „Nu vrei să vii cu mine pentru că vrei să găsești alți credincioși, nu-i așa? A trecut efectul medicamentelor? Într-una din zilele astea, te voi trimite înapoi în spitalul de psihiatrie și te voi transforma cu adevărat într-o nebună!” Auzindu-l pe soțul meu spunând acestea, m-am simțit complet lipsită de speranță și nefericită. Nu mă așteptam să fie atât de crud încât să spună astfel de lucruri. Nu am putut decât să mă gândesc la cuvintele lui Dumnezeu: „În zilele noastre, aceia care caută și aceia care nu caută sunt două tipuri de persoane cu totul diferite, ale căror destinații sunt, de asemenea, foarte diferite. Aceia care caută cunoașterea adevărului și practică adevărul sunt cei cărora Dumnezeu le va aduce mântuirea. Aceia care nu cunosc adevărata cale sunt demoni și dușmani; ei sunt urmașii arhanghelului și vor fi țintele distrugerii. Chiar și aceia care sunt credincioșii pioși ai unui Dumnezeu nedeslușit – nu sunt și ei demoni? Oamenii care au conștiințe bune, dar nu acceptă adevărata cale sunt demoni; esența lor este una de împotrivire față de Dumnezeu. Aceia care nu acceptă adevărata cale sunt aceia care I se împotrivesc lui Dumnezeu și, chiar dacă asemenea oameni îndură multe greutăți, ei tot vor fi distruși. Toți aceia care nu sunt dispuși să abandoneze lumea, care nu pot suporta să se despartă de părinții lor și care nu pot îndura să se elibereze de propriile plăceri ale trupului sunt răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu și toți vor fi țintele distrugerii. Oricine nu crede în Dumnezeul întrupat este demonic și, mai mult, va fi distrus” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Soțul meu crezuse zvonurile nefondate ale PCC și îi instigase pe membrii familiei să mă atace și să mă persecute. S-a asociat chiar și cu poliția pentru a mă trimite la spitalul de psihiatrie, tratându-mă ca pe o nebună. Nu îi păsa dacă trăiam sau muream. Acum mă forța să merg să lucrez cu el, încercând să mă facă să mă îndepărtez de Dumnezeu și să-L trădez, altfel, urma să mă trimită înapoi în spitalul de psihiatrie și să facă din mine o adevărată nebună. Soțul meu nu mai ținea cont de toți anii noștri de căsnicie și folosea orice metodă putea pentru a mă opri să cred în Dumnezeu. Esența lui era de ură față de Dumnezeu. Era un diavol și un vrăjmaș al lui Dumnezeu. Fusesem căsătorită cu soțul meu paisprezece ani, iar înainte să-L găsesc pe Dumnezeu, munceam până la epuizare, având grijă de familie și de copii și câștigând bani pentru a întreține familia. Pe atunci, soțul meu vedea că jucam un rol important în familie și avea mare grijă de mine, dar acum, că-L găsisem pe Dumnezeu, se temea că voi fi arestată și că nu voi mai putea câștiga bani pentru a întreține familia, iar acest lucru implica interesele lui. Așa că folosea din ce în ce mai des metode răuvoitoare pentru a încerca să mă persecute, provocându-mi o mare suferință, și fizică, și mentală. Mi-am dat seama că niciodată nu m-a iubit cu adevărat și că doar mă folosea. Soțul meu credea în cuvintele diavolești ale PCC-ului și urma PCC-ul, în timp ce eu credeam în Dumnezeu și voiam să urmăresc adevărul și să îmi fac datoria. Căile noastre erau complet diferite. Eram două persoane complet diferite și, chiar dacă trăiam împreună, nu aveam un limbaj comun. Voiam să divorțez de el, dar mă gândeam, de asemenea: „Fiul meu este încă atât de mic – ce se va întâmpla cu el dacă divorțăm și eu plec? Soțul meu nu îmi va da casa. Cum voi trăi în viitor? Dacă nu divorțăm, el mă va opri pur și simplu să cred în Dumnezeu. Ar trebui oare, în loc de asta, să merg să lucrez cu el?” În acea perioadă, m-am rugat lui Dumnezeu, spunându-I despre această dificultate: „Dumnezeule, în fața acestei situații, nu știu pe ce cale s-o iau. Te rog să mă îndrumi și să îmi dai hotărârea de a îndura suferința.”

Într-o zi, am auzit un imn din cuvintele lui Dumnezeu: „Acum este timpul când Duhul Meu săvârșește o lucrare măreață și timpul când Îmi încep lucrarea printre națiunile păgânilor. Mai mult decât atât, este momentul în care clasific toate ființele create, punându-le pe fiecare în categoria sa, astfel încât lucrarea Mea să poată fi mai rapidă și să fie mai capabilă de a dobândi rezultate. Și astfel, ceea ce îți cer încă este să îți oferi întreaga ființă pentru lucrarea Mea și, chiar mai mult, să discerni în mod clar și să vezi cu acuratețe toată lucrarea pe care am făcut-o în tine și să îți consumi toate eforturile în lucrarea Mea, astfel încât să dobândească rezultate mai mari. Asta este ceea ce trebuie să înțelegi. Renunță la luptele dintre voi, la a căuta o cale de a ieși sau la a căuta confortul pentru trupul tău, astfel încât să eviți întârzierea lucrării Mele și să-ți amâni viitorul minunat. Departe de a te proteja, acest lucru ar putea duce doar la distrugerea ta. Nu ar fi acest lucru nesăbuit din partea ta? Lucrurile de care te bucuri astăzi cu lăcomie reprezintă chiar ceea ce îți va distruge viitorul, în timp ce durerea pe care o înduri astăzi este chiar ceea ce te protejează. Trebuie să fii conștient în mod clar de aceste lucruri, pentru a evita să cazi pradă ispitelor de care va fi greu să scapi și să eviți să intri din greșeală în ceața densă și să nu fii în stare să găsești soarele. Atunci când ceața densă se va împrăștia, te vei afla în toiul zilei mari a judecății” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea de răspândire a Evangheliei este și lucrarea de mântuire a omului”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au inspirat și mi-au dat curaj și o cale de practică. Nu puteam să merg cu soțul meu să lucrăm într-un alt loc doar pentru că îmi făceam griji pentru fiul meu și tânjeam după confort fizic, pentru că, dacă aș fi făcut asta, nu aș fi putut să particip la adunări sau să-mi fac datoria, m-aș fi îndepărtat de Dumnezeu și aș fi pierdut oportunitatea de a fi mântuită. Dacă aș fi făcut asta, aș fi regretat mai târziu. M-am gândit că soarta fiecărei persoane se află sub suveranitatea lui Dumnezeu și că și soarta fiului meu este tot în mâinile Lui. Viața pe care o va trăi și suferințele pe care le va întâmpina au fost deja predestinate de Dumnezeu, iar îngrijorările și temerile mele erau inutile. Chiar dacă aș fi fost lângă el, nu aș fi putut să-l ajut atunci când ar suferi. De asemenea, am cugetat că viitorul vieții mele este în mâinile lui Dumnezeu. Gândindu-mă la asta, am avut credința de a înfrunta această situație.

În februarie 2014, am început din nou să-mi fac datoria în biserică. Într-o zi, soțul meu mi-a cerut să merg cu el într-o excursie, dar am refuzat, iar el mi-a spus: „Dacă nu vii cu mine, casa asta nu va mai fi a ta, iar femeia din mașină nu vei mai fi tu.” Intenționa să divorțeze. Aveam inima frântă, dar eram și furioasă și am știut că era momentul să fac o alegere. Dar când m-am gândit că trebuia să-i dau tot ce aveam în casă, pur și simplu nu am putut să suport, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume. Chiar atunci, au fost publicate cele mai noi cuvinte ale lui Dumnezeu. Am citit aceste cuvinte ale Lui: „Dacă vreți să credeți în Dumnezeu și dacă vreți să-L câștigați pe Dumnezeu și să dobândiți mulțumirea Lui, atunci, dacă nu îndurați un anumit grad de durere și nu depuneți un anumit efort, nu veți reuși toate aceste lucruri. Ați auzit multe propovăduiri, dar simplul fapt că le-ați auzit nu înseamnă că această predică vă aparține; trebuie să o absorbiți și să o transformați în ceva care vă aparține. Trebuie să o asimilezi în viața ta și să o aduci în existența ta, permițând acestor cuvinte și acestor propovăduiri să te călăuzească pe calea ta în viață și să îți aducă o valoare existențială și un înțeles în viață. Când se va întâmpla acest lucru, se va dovedi că a meritat să auzi aceste cuvinte. Dacă aceste cuvinte pe care Eu le rostesc nu aduc nicio propășire în viețile tale sau nicio valoare în existențele tale, atunci nu are niciun rost să le asculți. Voi înțelegeți asta, da? Înțelegând asta, tot ceea ce se întâmplă în continuare depinde numai de voi. Trebuie să treceți la treabă! Trebuie să fiți serioși în tot ceea ce faceți! Nu fiți confuzi; timpul trece! Mulți dintre voi cred în Dumnezeu de mai bine de un deceniu. Priviți în urmă la acești peste zece ani: cât de mult ați câștigat? Și câte decenii v-au mai rămas de trăit în această viață? Nu mai aveți mult timp. Nu te mai gândi dacă lucrarea lui Dumnezeu te așteaptă, dacă El ți-a lăsat o șansă, ori dacă El va înfăptui din nou aceeași lucrare – nu vorbi despre aceste lucruri. Poți să dai înapoi cursul ultimilor zece ani din viața ta? Cu fiecare zi care trece și cu fiecare pas pe care îl faci, ai cu o zi mai puțin. Timpul nu așteaptă pe nimeni! Trebuie să tratezi credința în Dumnezeu drept cel mai important lucru din viața ta, mai important chiar decât mâncarea, îmbrăcămintea sau orice altceva – astfel vei culege rezultatele. Dacă tu crezi doar când ai timp și dacă ești incapabil să-ți dedici întreaga atenție credinței tale și dacă ești mereu zăpăcit în credința ta, atunci nu vei câștiga nimic” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul X”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am simțit intenția Lui urgentă. Dumnezeu speră ca noi să renunțăm la plăcerile trupești, să-I dăruim inimile noastre și să ne îndeplinim îndatoririle noastre de ființe create. Doar atunci viața are sens. Gândindu-mă retrospectiv, deși crezusem mulți ani în Dumnezeu, nu reușisem să particip la adunări sau să îmi fac îndatoririle în mod normal din cauza persecuției soțului meu și, deși mâncam și beam cuvintele lui Dumnezeu, o făceam doar de formă, fără a fi sinceră în credința mea. Nu am tratat niciodată credința în Dumnezeu ca fiind cel mai important lucru în viață și am ratat multe ocazii de a dobândi adevărul. Fiind încă tânără, trebuia să apreciez timpul prețios pentru a urmări adevărul și a-l dobândi. Dacă, așa cum făceam înainte, continuam să caut să satisfac trupul și să cred în Dumnezeu într-un mod confuz, urma să ajung să nu am nimic. Nu puteam să continui așa, între două luntri, încercând să mențin familia și trupul, dar și voind să dobândesc adevărul și mântuirea. Trebuia să tratez credința în Dumnezeu ca pe cel mai important lucru pe care să-l urmăresc, deoarece doar prin dobândirea adevărului viața are sens. Într-o zi, când m-am întors de la o adunare, soțul meu m-a întrebat: „O să continui să crezi în Dumnezeu? Dacă da, pleacă din casa asta și nu te mai întoarce! Și nici să nu-ți treacă prin minte că vei lua casa sau pe fiul nostru!” Când l-am auzit pe soțul meu spunând că nu îmi va da nici copilul, nici casa, am simțit ca și cum trupul îmi era jupuit de carne; atât era de dureros! M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume să trec prin această situație și să nu mă las păcălită de șiretlicurile Satanei. I-am spus calmă soțului meu: „Dacă așa stau lucrurile, ar trebui să divorțăm și să mergem fiecare pe drumul lui.” A doua zi, am mers la oficiul stării civile pentru a demara procedurile de divorț și, când am ieșit de acolo, m-am simțit cu adevărat eliberată. Eram în sfârșit liberă să cred în Dumnezeu și să îmi fac îndatoririle.

Mai târziu, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Strămoși ai celor din antichitate? Lideri iubiți? Cu toții I se opun lui Dumnezeu! Amestecul lor a lăsat totul sub ceruri într-o stare de întuneric și haos! Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea răului! […] De ce să pui un obstacol atât de impenetrabil în fața lucrării lui Dumnezeu? De ce să folosești multe trucuri diferite ca să păcălești poporul lui Dumnezeu? Unde sunt adevărata libertate și drepturile și interesele legitime? Unde este nepărtinirea? Unde este alinarea? Unde este căldura? De ce să folosești scheme amăgitoare ca să-i păcălești pe oamenii lui Dumnezeu? De ce să folosești forța ca să împiedici venirea lui Dumnezeu? De ce să nu-I permiți lui Dumnezeu să colinde în voie pe pământul pe care El l-a creat? De ce să-L hăituiești pe Dumnezeu până când nu mai are unde să-Și odihnească al Său cap?” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (8)”]. Expunerea lui Dumnezeu este corectă. PCC este demonul care I se împotrivește lui Dumnezeu. Cerul, pământul și toate lucrurile au fost create de Dumnezeu, iar El este Cel care a aprovizionat și a călăuzit omenirea până în ziua de azi. Dar PCC nu doar că nu Îl venerează pe Dumnezeu, ci Îl consideră un dușman, împiedicându-i pe oameni să creadă în Dumnezeu, folosind tot felul de zvonuri nefondate și de cuvinte diavolești pentru a înșela și a induce în eroare masele ignorante, astfel încât acestea să i se alăture pentru a-i împiedica pe oameni să creadă și pentru a se împotrivi lucrării lui Dumnezeu. Soțul meu a crezut zvonurile și cuvintele diavolești ale PCC și a încercat prin toate mijloacele posibile să mă persecute din cauza credinței mele. El s-a alăturat PCC-ului pentru a mă trimite într-un spital de psihiatrie, unde au folosit medicamente pentru a mă tortura, sperând că voi renunța complet la credința mea și că mă voi abate de la adevărata cale. Cu toate acestea, complotul PCC nu doar că a eșuat, dar m-a ajutat să-i văd clar fața hâdă și esența ticăloasă de potrivnic al lui Dumnezeu și de dușman al Lui, și am reușit astfel să-l urăsc și să-l blestem din adâncul inimii mele. În același timp, odată cu trăirea acestor situații dureroase, credința mea în Dumnezeu a crescut.

Gândindu-mă cum, atunci când mă simțeam slăbită și plină de durere, mă rugam lui Dumnezeu și El îmi dădea credință, iar cuvintele Lui mă îndrumau prin acele zile de agonie, am simțit că Dumnezeu a fost mereu alături de mine și că nu m-a părăsit niciodată. Deși am îndurat câteva greutăți trecând prin aceste situații, prin aceste chinuri am ajuns să văd clar esența soțului meu și a PCC-ului și nu mai eram la fel de confuză, slabă și incapabilă de a distinge binele de rău cum eram înainte. Tortura acestor demoni mi-a întărit hotărârea de a-L urma pe Dumnezeu și am simțit că a suferi o astfel de durere a avut sens și că acestea erau lucruri pe care nu le-aș fi putut obține într-un mediu confortabil. Slavă lui Dumnezeu!