de Kristina, Statele Unite

Eu și sora Barbara ne cunoșteam de doi ani și aveam multe în comun. De fiecare dată când vorbeam, părea că puteam continua la nesfârșit. Vorbeam despre experiențele noastre și ce câștigasem din ele. Oricând avea o stare proastă, venea să mă caute, să vorbim. Oricând aveam o problemă, voiam și eu s-o împărtășesc cu ea și mereu avea părtășie cu mine, răbdătoare. Prețuiam relația pe care o aveam. Simțeam că era grozav să am alături o soră care mă putea ajuta și sprijini.

Într-o zi, am auzit-o pe Barbara vorbind cu niște surori despre rezultatele grozave pe care le obținuse în predicarea Evangheliei în ultimul timp, despre cât de mulți dintre cei cărora le predica aveau noțiuni religioase și cum, rugându-se și sprijinindu-se pe Dumnezeu, avea părtășie cu ei cu răbdare și le citea cuvintele lui Dumnezeu, astfel încât ei au acceptat rapid lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu. Surorile o priveau cu admirație, punându-i tot felul de întrebări și căutând căi bune de practică. Am avut niște îndoieli și m-am gândit: „E bine că predicarea ei evanghelică progresează, dar ea a vorbit doar despre rezultatele ei grozave, nu concret despre calea pe care a mers și nici nu a mărturisit cum a îndrumat-o Dumnezeu în acest proces. Vorbind astfel, oare nu se dă mare?” După câteva zile, o soră mi-a zis: „Barbara are un calibru foarte bun; nu predică Evanghelia de prea mult timp și deja are rezultate foarte bune. A spus că un lider i-a cerut să aibă părtășie despre experiențele ei la o întrunire.” Când am auzit asta, inima mi-a tresărit. „De ce spune Barbara aceste lucruri? Nu sunt edificatoare, nici în beneficiul altora.” Barbara se lăuda mereu cu rezultatele pe care le obținuse în îndeplinirea datoriei ei și m-am simțit oarecum tulburată, gândindu-mă: „Dumnezeu a avut părtășie despre cum lauda și preamărirea de sine dezvăluie o fire satanică. Barbara e foarte admirată de alții; va fi periculos să continue așa. Nu pot lăsa lucrurile să continue. Trebuie să găsesc o ocazie de a-i atrage atenția asupra acestui lucru.” Însă, oricând mă gândeam s-o fac direct, ezitam. Mi-am amintit de experiențele mele din anii anteriori. Am văzut că partenera mea, Janie, spunea adesea cuvinte și doctrine, certându-i pe ceilalți dintr-o poziție de autoritate, dar nu s-a disecat și nu s-a cunoscut niciodată. I-am arătat aceste probleme și, nu numai că n-a vrut să accepte, ba chiar m-a dojenit, amintind eșecurile și fărădelegile mele din trecut. După aceea, abia dacă mai vorbea cu mine. Asta m-a pus într-o situație stânjenitoare și dureroasă. Cu altă ocazie, sora Roxana s-a îndepărtat de subiect în părtășia ei, la o adunare, iar eu i-am semnalat asta. Ulterior, mi s-a destăinuit și a spus că s-a simțit foarte stânjenită și potrivnică când i-am semnalat problema și că a simțit că încercam voit să-i îngreunez situația, până în punctul în care nici n-a mai vrut să aibă părtășie în întruniri. Deși ea a continuat să caute adevărul și să reflecteze asupra ei înseși, recunoscându-și problemele, eu tot m-am simțit foarte supărată. După ce s-a întâmplat acest lucru, am devenit foarte precaută în a scoate în evidență problemele altora. Gândindu-mă la acele experiențe, m-am simțit și mai ezitantă în a o confrunta pe Barbara. M-am gândit la cât de grozavă a fost întotdeauna relația noastră și m-am întrebat: dacă i-aș arăta problema ei, s-ar simți stânjenită și pusă în dificultate? Ce aveam să fac dacă nu asculta și începea să dezvolte prejudecăți față de mine, dacă era de părere că îi expuneam neajunsurile și încercam să-i îngreunez situația, iar apoi refuza să-mi mai vorbească? Ne întâlneam zilnic, așa că situația avea să fie stânjenitoare. Nu se lăudase mereu în felul acesta. Poate că, citind cuvântul lui Dumnezeu, avea să reflecteze și să realizeze singură asta. Lasă, n-o să spun nimic.

Într-o zi, Barbara mi-a spus că niște frați și surori îi dăduseră câteva sugestii. Au spus că îi plăcea să se dea mare în părtășia ei, care îi făcea ușor pe alții s-o admire și s-o venereze. Asta a făcut-o să se simtă stânjenită. M-am simțit tulburată când am auzit-o. Adevărul era că și o văzusem cum se dădea mare, dar fiindcă-mi era frică să nu afectez relația noastră, m-am făcut că nu văd și nu i-am spus nimic. Oare nu era asta ocazia perfectă? N-ar fi trebuit să vorbesc despre problemele ei? Dar, apoi, m-am gândit că situația ei era deja destul de dificilă. Dacă vorbeam și eu, oare n-ar putea îndura și ar deveni negativă? Mi-am făcut griji că, dacă îi evidențiam problemele pe care le văzusem, avea să creadă că eram prea aspră și să se îndepărteze de mine, așa că m-am gândit cu atenție la tonul pe care să-l folosesc și cum să mă exprim cu tact, ca să n-o fac de rușine. Am dat exemple despre felul în care m-am preamărit și m-am dat mare în trecut și cum apoi am reflectat la acest lucru și am ajuns să-l înțeleg și numai la sfârșit, i-am menționat în treacăt problema. Mi-era teamă să n-o stânjenesc, așa că am consolat-o: „Fiecare are firi corupte și e perfect normal să dezvăluie asta. Și eu o fac. Chiar dacă am crezut în Dumnezeu de atât de mult timp, am fost mereu foarte arogantă și încrezută și adesea m-am dat mare. Nu lăsa asta să te constrângă. Trebuie să ai atitudinea potrivită față de tine însăți.” Nu mi-a răspuns nimic. Însă atunci s-a întâmplat ceva care m-a tulburat iar.

La o întrunire, având părtășie despre felul în care înțelegea cuvintele lui Dumnezeu ea a vorbit despre o experiență recentă pe care o avusese în predicarea Evangheliei. A spus că îi predicase unui pastor care credea de ani de zile în Domnul. Omul era plin de noțiuni religioase și crezuse multe zvonuri fără temei. Nu voia să accepte Evanghelia nici după ce i-a fost predicată în mod repetat. Însă ea avusese părtășie și discutase cu el și, găsind pasaje relevante din cuvintele lui Dumnezeu, îi infirmase noțiunile și falsitățile una câte una, el renunțând treptat la noțiunile lui și acceptând lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. Când a terminat de vorbit, toți erau atenți la experiența ei în predicarea Evangheliei, nimeni nu se concentra la cântărirea și părtășia cuvintelor lui Dumnezeu. Atunci mi-am dat seama: nu se abătea de la subiect? Deși avea părtășie despre experiența ei în predicarea Evangheliei, când a terminat, toți au început s-o admire și s-o aprecieze. Oare nu se dădea mare? Am vrut să-i spun asta și s-o fac să încheie subiectul, dar chiar nu am putut spune nimic: „Oare nu ar fi foarte stânjenită dacă o întrerup în fața atâtor oameni? E adevărat că Barbara obținuse câteva rezultate în predicarea Evangheliei, așa că, dacă îi spuneam asta, oare toți aveau să creadă că eram invidioasă și îi îngreunam situația în mod voit? Poate că intențiile ei erau bune și nu încerca să se dea mare.” Așa că n-am spus nimic, dar, agitată fiind, n-am putut medita la cuvintele lui Dumnezeu, iar părtășia mea nu era luminată, spuneam numai lucruri neinspirate, și astfel, întrunirea s-a sfârșit.

În noaptea aceea, m-am zvârcolit în pat, fără să pot dormi. Mă gândeam numai la lucrurile pe care Barbara le spusese ca să se dea mare în adunare și la privirile admirative ale tuturor. Părtășia ei nu le oferise celorlalți o înțelegere mai bună a cuvintelor lui Dumnezeu, ci le atrăsese atenția asupra modului în care predica Evanghelia, astfel încât adunarea nu avusese un rezultat bun. De teamă să n-o stânjenesc, nu spusesem nimic și nu apărasem viața bisericească. Nu cumva eram o persoană care caută să facă pe plac altora? Mi-am amintit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Ar trebui să te examinezi cu atenție, pentru a vedea dacă ești o persoană corectă. Sunt țelurile și intențiile tale realizate cu Mine în minte? Sunt toate cuvintele și acțiunile tale făcute și spuse în prezența Mea? Îți examinez toate gândurile și ideile. Nu te simți vinovat? […] Crezi că, data viitoare, vei fi capabil să compensezi mâncatul și băutul pe care Satana le-a luat de data aceasta? Așadar, acum vezi clar; este acest lucru unul pe care-l poți compensa? Poți compensa timpul pierdut? Trebuie să vă examinați cu sârguință ca să vedeți de ce la ultimele câteva întâlniri nu s-a mâncat și nu s-a băut și cine a provocat acest necaz. Trebuie să aveți părtășie punct cu punct, până când lucrurile vor fi clare. Dacă o astfel de persoană nu este constrânsă cu hotărâre, atunci frații și surorile tale nu vor înțelege, iar, apoi, se va întâmpla din nou. Ochii voștri spirituali sunt închiși; prea mulți dintre voi sunteți orbi! În plus, cei care văd sunt neglijenți în această privință. Ei nu se ridică să-și spună cuvântul și sunt, de asemenea, orbi. Cei care văd, dar nu vorbesc, sunt muți. Există mulți cu handicapuri aici” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 13). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au descris perfect starea. Barbara se abătuse de la subiect în părtășia ei, irosise timpul tuturor și afectase eficiența adunării, dar eu doar privisem în tăcere. Mă tot gândeam: „Știam clar că Barbara s-a abătut de la subiect, de ce nu am apărat viața bisericească? De ce am ales să tac și să fiu o persoană care caută să facă pe plac altora?” În primul rând, nu eram sigură că, prin faptele ei, Barbara se preamărea și se lăuda. Era adevărat că avea câteva experiențe în predicarea Evangheliei și că părtășia acestor lucruri putea să le fie benefică celorlalți, așa că puteam considera că s-a dat mare prin părtășie? În al doilea rând, îmi făceam griji că nu vedeam lucrurile clar, că vorbind, aș fi constrâns-o și că ceilalți ar fi crezut că spuneam acele lucruri din invidie.

La întrunirea de a doua zi, am vorbit despre confuzia mea și am cerut ajutorul câtorva surori. Am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Să se preamărească și să mărturisească despre ei înșiși, să se grozăvească, încercând să-i facă pe oameni să aibă o părere bună despre ei și să li se închine – oamenii corupți sunt capabili de aceste lucruri. Acesta este modul în care reacționează oamenii instinctiv atunci când sunt conduși de naturile lor satanice și este comun întregii omeniri corupte. Cum se preamăresc oamenii de obicei și aduc mărturie despre ei înșiși? Cum ating obiectivul de a-i determina pe alții să aibă o părere bună despre ei și să li se închine? Ei aduc mărturie despre cât de multă lucrare au făcut, cât de mult au suferit, cât de mult s-au consumat și ce preț mare au plătit. Ei se înalță vorbind despre capitalul lor, cu scopul de a obține un loc mai înalt, mai ferm, mai sigur în inimile celorlalți și de a determina astfel mai mulți oameni să-i aprecieze, să aibă o părere bună despre ei, să-i invidieze, chiar să-i venereze, să-i admire și să-i urmeze. Pentru a atinge acest țel, oamenii fac multe lucruri care aduc mărturie de fațadă pentru Dumnezeu, dar în esență, se preamăresc și aduc mărturie despre ei înșiși. Au ei rațiune când acționează în acest mod? Ei depășesc sfera raționalității și nu au nicio rușine. Aduc fără rușine mărturie despre ce au făcut pentru Dumnezeu și cât au suferit pentru El. Ba chiar își etalează darurile, talentele, experiența, abilitățile speciale, tehnicile lor inteligente pentru interacțiuni lumești, mijloacele pe care le folosesc pentru a se juca cu oamenii și altele. Una dintre metodele lor de a se preamări și a aduce mărturie despre ei înșiși este de a se da în spectacol și a-i înjosi pe alții. De asemenea, se deghizează și se înfrumusețează, ascunzându-și punctele slabe, neajunsurile și lacunele în fața oamenilor, arătându-le mereu acestora doar strălucirea lor. Nici nu îndrăznesc să le spună altor oameni când se simt negativi și le lipsește curajul să se destăinuie și să aibă părtășie cu ei. Atunci când greșesc cu ceva, fac tot posibilul să ascundă și să țină secret acel lucru. Nu menționează niciodată răul pe care l-au făcut lucrării bisericii în cursul îndeplinirii datoriei lor. Cu toate acestea, atunci când au avut o contribuție minoră sau au obținut un mic succes, se grăbesc să se fălească. Sunt disperați să anunțe întreaga lume cât de capabili sunt, cât de înalt este calibrul lor, cât de excepționali sunt și cât de mult mai buni sunt decât oamenii normali. Nu sunt acestea moduri de a se preamări și a aduce mărturie despre ei înșiși?” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul patru: Ei se preamăresc și mărturisesc despre ei înșiși”). Prin expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles că unul dintre semnele că antihriștii se preamăresc și aduc mărturie pentru ei înșiși e că-și etalează darurile, calitățile, contribuțiile și realizările în fața celorlalți, ca să-i facă pe oameni să considere că au talent și calibru și să le câștige respectul și admirația. Predicarea Evangheliei și mărturisirea pentru Dumnezeu reprezintă, în esență, un lucru pozitiv. Barbara era pricepută la predicarea Evangheliei și, dacă ar fi putut avea părtășie despre dificultățile întâmpinate, despre cum s-a bazat pe Dumnezeu și I-a experimentat lucrarea, despre ce a câștigat și a învățat din asta și despre căile bune de practică rezumate de ea, acea părtășie ar fi fost edificatoare. Dar Barbara a vorbit numai despre cât de mult suferise când predicase Evanghelia și ce preț mare plătise. Nimeni dintre cei care i-au ascultat experiențele nu a câștigat o mai bună înțelegere a lui Dumnezeu sau claritate privind modul în care să practice sau să abordeze diferite dificultăți. Ei doar au început s-o aprecieze și s-o admire mai mult și au ajuns să simtă că avea experiențe, daruri și calibru în predicarea Evangheliei și că era mai înflăcărată decât ceilalți. Toți o lăudau, o admirau și se simțeau incapabili. Așadar, rezultatele etalării de sine și ale preamăririi și cele ale faptului de a aduce mărturie pentru Dumnezeu nu erau la fel. Prin părtășie, opiniile mele au fost confirmate și am stabilit că multe din spusele Barbarei nu erau mărturie adusă pentru Dumnezeu, ci lucruri zise ca să se înalțe și să se laude. Dezvăluia o fire antihristă, lucru care avea să atragă dezgustul și ura lui Dumnezeu. Surorile mi-au amintit că Barbara s-ar putea să nu fie conștientă de comportamentul ei și că, văzând asta, eu ar fi trebuit să-i atrag atenția asupra acestui lucru cu iubire, pentru a o ajuta. Nu trebuia să fiu o persoană care caută să facă pe plac altora doar ca să-mi protejez relația cu ea. Cuvintele surorilor m-au făcut să-mi fie rușine și am decis să am părtășie cu Barbara cât de curând.

Când s-a terminat adunarea, pur și simplu nu mă puteam liniști. Văzusem problemele Barbarei, dar nu îndrăznisem să i le arăt și chiar și atunci când am zis ceva, am menționat problema în treacăt fără să realizez nimic, făcând-o pe Barbara să nu reflecteze deloc cu adevărat asupra problemei ei și să nu o conștientizeze. La aceste gânduri, mă simțeam neliniștită și vinovată și mă întrebam: „În mod normal, sunt veselă și voioasă în preajma lui Barbara și îi spun totul, deci de ce mi-e atât de greu să-i arăt problema? De ce nu pot spune nimic?” Căutând și reflectând, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Voi toți sunteți educați și acordați o mare atenție vorbirii într-o manieră rafinată și discretă. Sunteți, de asemenea, pretențioși în ceea ce privește modul în care vorbiți, folosind un ton plin de tact, încercând să nu răniți mândria sau demnitatea nimănui. Vă lăsați mereu o marjă de manevră când vorbiți și acționați și încercați din răsputeri să-i faceți pe oameni să se simtă mulțumiți. Sunteți, de asemenea, atenți la modul în care rezolvați problemele, încercând să nu deschideți rănile vechi ale altora sau să le expuneți neajunsurile și să nu supărați sau să stânjeniți oamenii. Aceasta este filosofia pentru interacțiuni lumești pe care o urmează toată lumea. Ce părere aveți despre această filosofie? (Înseamnă a fi o persoană care caută să le facă pe plac oamenilor; înșelătoare și alunecoasă.) Este necinstită, alunecoasă, trădătoare și insidioasă. Ascunse în spatele fețelor zâmbitoare ale oamenilor se află o mulțime de lucruri răuvoitoare, insidioase și dubioase” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Șase indicatori ai progresului în viață”). „Cei care merg pe calea de mijloc sunt cei mai perfizi oameni dintre toți. Nu jignesc pe nimeni, sunt fini și alunecoși, se pricep să intre în joc în toate situațiile și nimeni nu poate sesiza niciun indiciu care să-i trădeze. Sunt satane vii!” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin practicarea adevărului se pot elibera de cătușele firilor corupte”). „În filosofiile pentru interacțiuni lumești există un principiu care spune: «Păstrarea tăcerii asupra greșelilor prietenilor buni face o prietenie lungă și bună.» Asta înseamnă că, pentru a menține această prietenie bună, o persoană trebuie să păstreze tăcerea în legătură cu problemele prietenului său, chiar dacă le vede clar. Respectă principiile de a nu lovi oamenii în față și de a nu le expune neajunsurile. Se înșală unul pe altul, își ascund lucruri și complotează unul împotriva altuia. Deși fiecare știe limpede ce fel de persoană este celălalt, nu o spune de-a dreptul, ci apelează la metode viclene pentru a-și păstra relația. De ce ar vrea cineva să păstreze o astfel de relație? Are legătură cu faptul că nu vrea să-și facă dușmani în această societate, în cadrul grupului său, ceea ce ar însemna să se expună deseori unor situații periculoase. Știind că o persoană va deveni dușmanul tău și îți va face rău după ce i-ai expus neajunsurile sau l-ai rănit și, nedorind să te pui într-o astfel de situație, folosești teoria filosofiilor pentru interacțiuni lumești care spune așa: «Dacă îi lovești pe alții, nu-i lovi în față; dacă îi expui pe alții, nu le expune neajunsurile.» În lumina acestui fapt, dacă doi oameni se află într-o astfel de relație, sunt ei considerați prieteni adevărați? (Nu.) Ei nu sunt prieteni adevărați, cu atât mai puțin confidenți unul altuia. Așadar, ce fel de relație este aceasta, mai exact? Nu este o relație socială de bază? (Ba da.) Într-o astfel de relație socială, oamenii nu se pot implica în discuții sincere, nici nu pot să aibă legături profunde, nici să vorbească despre orice își doresc. Nu pot să spună cu voce tare ce este în inimile lor, problemele pe care le văd la alți oameni, sau cuvinte care le-ar fi de folos altor oameni. În schimb, aleg să spună lucruri frumoase, pentru a intra în grațiile celorlalți. Nu îndrăznesc să spună adevărul sau să susțină principiile, împiedicându-i astfel pe ceilalți să înceapă să aibă gânduri ostile față de ei. Când nimeni nu reprezintă o amenințare pentru cineva, nu trăiește acea persoană într-o liniște și pace relativă? Nu acesta e scopul oamenilor în promovarea expresiei: «Dacă îi lovești pe alții, nu-i lovi în față; dacă îi expui pe alții, nu le expune neajunsurile»? (Ba da.) În mod clar, acesta este un mod de supraviețuire necinstit și înșelător, cu un element de prudență, al cărui scop este autoconservarea. Trăind în felul acesta, oamenii nu au confidenți, nici prieteni apropiați cărora să le poată spune orice le place. Între oameni, există doar prudență reciprocă, exploatare reciprocă și uneltiri reciproce, fiecare persoană luând ce îi trebuie dintr-o relație. Nu este așa? La rădăcină, scopul expresiei: «Dacă îi lovești pe alții, nu-i lovi în față; dacă îi expui pe alții, nu le expune neajunsurile» este de a evita să-i jignești pe alții și să-ți faci dușmani, să te protejezi prin faptul că nu rănești pe nimeni. Este o tactică și o metodă adoptată de cineva pentru a evita să fie rănit. Cercetând aceste câteva fațete ale esenței sale, este nobilă cerința conduitei morale a oamenilor, și anume: «Dacă îi lovești pe alții, nu-i lovi în față; dacă îi expui pe alții, nu le expune neajunsurile»? Este una pozitivă? (Nu.) Atunci, ce îi învață ea pe oameni? Că nu trebuie să ofensezi sau să rănești pe nimeni, altfel, tu ești cel care va ajunge să fie rănit […]. Îi învață pe oameni că trebuie să fie înțelepți și capabili să-i discearnă pe ceilalți în interacțiunile lor interpersonale, că trebuie să privească oamenii și lucrurile din puncte de vedere corecte și să folosească metode înțelepte pentru a interacționa cu alți oameni? (Nu.) Îi învață pe oameni că, dacă întâlnesc o persoană bună sau o persoană cu umanitate, ar trebui să o trateze cu sinceritate și că, atunci când văd că această persoană are unele neajunsuri și probleme, ar trebui să-i ofere ajutor dacă sunt în stare și, dacă nu pot, ar trebui să fie toleranți și să o trateze corect, să învețe să aibă răbdare cu neajunsurile ei și să învețe din punctele ei forte și din calitățile ei pozitive? Asta îi învață pe oameni? (Nu.) Așadar, ce rezultă în final din ceea ce îi învață această zicală pe oameni? Îi face mai cinstiți sau mai înșelători? Are ca rezultat faptul că oamenii devin mai înșelători; barierele dintre inimile lor devin mai mari, distanța dintre oameni se mărește, iar relațiile dintre ei devin complicate; este echivalent cu faptul că relațiile sociale ale oamenilor devin complicate. Se pierde comunicarea de la inimă la inimă între oameni și ia naștere o mentalitate de precauție reciprocă. Mai pot fi relațiile oamenilor normale în acest fel? Se va îmbunătăți climatul social? (Nu.) Așadar, de aceea zicala: «Dacă îi lovești pe alții, nu-i lovi în față; dacă îi expui pe alții, nu le expune neajunsurile» este evident greșită. Dacă oamenii trăiesc după această zicală, care vor fi consecințele? Vor fi ei capabili să trăiască o umanitate normală? Vor fi capabili să adere la adevărurile-principii? Vor fi capabili să se poarte într-un mod deschis, onest, sincer și integru? Categoric nu pot obține niciun rezultat pozitiv” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (8)”]. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că mă bazam pe filosofii satanice pentru interacțiuni lumești în relația cu Barbara, precum: „Păstrarea tăcerii asupra greșelilor prietenilor buni face o prietenie lungă și bună”, „Dacă îi lovești pe alții, nu-i lovi în față; dacă îi expui pe alții, nu le expune neajunsurile” și „Un prieten în plus înseamnă o potecă în plus; un inamic în plus înseamnă un obstacol în plus.” Până atunci, văzusem aceste filosofii drept principii pentru interacțiunea cu oamenii. Crezusem că, doar purtându-mă așa, puteam să-mi mențin relațiile interpersonale, să nu-i ofensez pe ceilalți și să nu intru în necazuri. Datorită expunerii cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut în sfârșit că aceste filosofii sunt moduri de viață viclene, înșelătoare și malițioase, că fac oamenii precauți unii față de ceilalți, creează distanță între ei și împiedică interacțiunile sincere, nepermițând cu atât mai mult iubirea dintre oameni. Deși o astfel de interacțiune nu-i ofensează pe alții și nu ne bagă în necazuri, ne împiedică să ne facem prieteni adevărați și doar ne face să devenim tot mai falși și înșelători. Am ajuns să înțeleg și că trebuie să fii sincer în interacțiunile cu ceilalți, iar când cineva are o problemă, ar trebui să-l ajuți din iubire cât de mult poți. Chiar dacă pe moment nu poate accepta și te înțelege greșit, tot trebuie să aderi la aceste principii și să ai intențiile corecte când îl abordezi. Mi-am amintit de interacțiunile mele cu Barbara. De mai multe ori am văzut clar că se dădea mare în fața celorlalți și că ei o apreciau foarte mult, dar m-am temut să nu-i lezez stima de sine dacă-i arătam problema și că avea să mă desconsidere. Așadar, ca să rămân în relații bune cu ea, am privit fără să spun nimic sau s-o ajut când a dezvăluit corupție, ceea ce a făcut-o să nu reflecteze asupra problemelor ei și să nu le conștientizeze, iar ulterior să se întoarcă la vechile obiceiuri. Trăind după aceste filosofii satanice, am vrut doar să apăr relația cu Barbara, ca ea să spună că eram un om înțelegător și empatic. N-am ținut cont de intrarea ei în viață. Dacă i-aș fi arătat problemele pe care le văzusem mai devreme, poate și-ar fi înțeles întrucâtva firea coruptă și n-ar fi spus lucruri absurde în timpul adunărilor. Devenisem o persoană care caută să facă pe plac altora ca să-mi apăr relația. Era o purtare cu adevărat dăunătoare! Apoi m-am gândit la altă soră cu care interacționasem. Am văzut că era adesea superficială în datoria ei și că atunci când ceilalți îi arătau problemele, îi contrazicea și nu putea să accepte. Voisem să am părtășie cu ea ca s-o ajut să reflecteze asupra ei, dar am considerat că, fiind mai în vârstă decât mine, dacă-i arătam problemele, i-aș fi lezat stima de sine și m-ar fi considerat prea dură. Așa că m-am făcut că nu-i văd problemele și am rămas veselă, vorbăreață și prietenoasă cu ea. Abia după ce a fost demisă din datoria ei, din cauza neglijenței sale, am regretat că n-am ajutat-o mai devreme. Când era pe cale să plece, am avut părtășie despre problemele pe care le văzusem la ea. Deși ajunsese să-și recunoască problemele, mi-a reproșat că nu i-am spus mai devreme și mi-a zis că, dacă s-ar fi putut îndrepta mai curând, poate n-ar fi fost demisă și realocată. La acest gând, am văzut în sfârșit că a trăi după filosofii pentru interacțiuni lumești și a fi o persoană care caută să facă pe plac altora nu e același lucru cu a fi un om bun. Cei care fac asta nu arată deloc sinceritate sau iubire față de ceilalți, ci sunt egoiști și înșelători. O astfel de persoană trăiește o fire satanică și Îl dezgustă pe Dumnezeu. Barbara fusese mereu sinceră cu mine, dar eu m-am bazat pe aceste filosofii în interacțiunile cu ea și n-am practicat adevărul. M-am gândit doar cum să n-o ofensez și cum să mențin imaginea pe care o avea despre mine, iar când am văzut că a dezvăluit o fire coruptă, nu am dat atenție. Acționând astfel, mă mai puteam numi o prietenă bună? Am văzut că „Păstrarea tăcerii asupra greșelilor prietenilor buni face o prietenie lungă și bună” era cu adevărat o zicală diavolească a Satanei. Era foarte dăunătoare și n-am mai vrut să trăiesc astfel.

Căutând și reflectând, am mai găsit un motiv pentru care nu i-am spus lui Barbara despre problema ei: aveam o părere greșită. Crezusem mereu că a arăta cuiva problema pe care o are însemna a-i expune un defect, a-i leza stima de sine, a-l ofensa și că era un gest ingrat. Așa că în cazul ei, m-am temut mereu să n-o ofensez dacă-i spun problema și că asta avea să ne distrugă relația, motiv pentru care mi-a fost foarte greu să practic adevărul. Așa că I-am cerut lui Dumnezeu să mă îndrume ca să rezolv această problemă. Căutând, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu le cere oamenilor să spună adevărul, să spună ceea ce gândesc și nu să-i păcălească, să-i inducă în eroare, să-i ia în râs, să-i batjocorească, să-i ridiculizeze, să râdă de alții sau să-i constrângă, sau să le dea în vileag slăbiciunile, sau să-i rănească. Nu sunt acestea principiile vorbirii? Ce înseamnă a spune că o persoană nu ar trebui să dea în vileag slăbiciunile oamenilor? Înseamnă să nu arunci cu noroi în alți oameni. Nu te lega de greșelile sau neajunsurile lor din trecut pentru a-i judeca sau condamna. Acesta este minimul care ar trebui făcut. Din punct de vedere pozitiv, cum se exprimă vorbirea edificatoare? Se exprimă în principal încurajând, consiliind, îndrumând, îndemnând, înțelegând și consolând. De asemenea, în unele cazuri speciale, este necesar să dăm în vileag direct greșelile altor oameni și să-i emondăm, astfel încât aceștia să dobândească înțelegerea adevărului și o inimă care se căiește. Abia atunci se pot obține rezultate. Această cale de practicare este foarte benefică pentru oameni. Nu-i așa că le este de un real ajutor și că e edificatoare pentru ei? […] Și, în fond, care este principiul din spatele vorbirii? Acesta este: spune ce ai în inima ta și vorbește despre experiențele tale reale și despre ceea ce gândești cu adevărat. Aceste cuvinte sunt cele mai benefice pentru oameni, îi aprovizionează, îi ajută, sunt cele mai pozitive. Refuză să spui acele cuvinte false, acele cuvinte care nu le sunt de folos oamenilor și nu îi edifică; acest lucru va evita rănirea sau poticnirea lor, aruncarea lor în negativitate și obținerea unui efect negativ. Trebuie să spui lucruri pozitive. Trebuie să te străduiești să ajuți oamenii cât de mult poți, să le fii de folos, să-i aprovizionezi, să produci în ei credință adevărată în Dumnezeu; și trebuie să le permiți oamenilor să fie ajutați și să câștige mult din experiențele tale cu privire la cuvintele lui Dumnezeu și la modul în care rezolvi problemele și să poată înțelege calea de a experimenta lucrarea lui Dumnezeu și de a pătrunde în adevărul-realitate, permițându-le să aibă intrare în viață și făcându-le viața să crească – toate acestea fiind efectul faptului că există principii în cuvintele tale și sunt edificatoare pentru oameni” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (3)”]. „Dacă ai o relație bună cu un frate sau o soră și îți cere să îi arăți ce probleme are, cum ar trebui să practici? Acest lucru este legat de abordarea pe care o adopți în acest caz. […] Așadar, dacă descoperi că un frate sau o soră are o problemă, ce mod de a acționa ar fi în concordanță cu adevărul? Câte principii relevante există? În primul rând, cel puțin, nu face persoana să se poticnească. Trebuie mai întâi să iei în considerare slăbiciunile sale și ce mod de a vorbi cu ea nu o va face să se poticnească. Se cuvine să iei în considerare cel puțin acest lucru. În continuare, dacă știi că sunt persoane care cred cu adevărat în Dumnezeu și pot accepta adevărul, atunci, când observi că au o problemă, ar trebui să iei inițiativa de a-i ajuta. Dacă nu faci nimic și râzi de ele, asta înseamnă să le faci rău. Cineva care procedează astfel nu are conștiință sau rațiune și nu are iubire pentru ceilalți. Orice persoană care are puțină conștiință și rațiune nu poate râde de unul dintre frați și surori. Ar trebui să te gândești la orice mod posibil de a ajuta persoana să-și rezolve problema, lăsând-o să înțeleagă unde a fost greșeala sa și ce a cauzat-o. Dacă acea persoană se poate căi este problema sa. Tu îți vei fi îndeplinit responsabilitatea necesară. Chiar dacă nu se căiește acum, s-ar putea să-și vină în fire într-o zi și atunci se va căi și nu se va plânge de tine și nu te va acuza. Cel puțin, modul în care îi tratezi pe frați și surori nu poate fi sub standardul conștiinței și al rațiunii. Nu te îndatora față de ceilalți; ajută-i în măsura în care poți. Asta ar trebui să facă oamenii. Oamenii care îi pot trata pe frați și pe surori cu iubire și în conformitate cu adevărurile-principii sunt cei mai buni oameni. Sunt și cei mai buni la suflet. Desigur, adevărații frați și adevăratele surori sunt acei oameni care pot să accepte și să practice adevărul. Dacă o persoană crede în Dumnezeu doar pentru a mânca pe săturate sau pentru a primi binecuvântări, dar nu acceptă adevărul, atunci nu este un frate sau o soră. Trebuie să-i tratezi pe adevărații frați și adevăratele surori conform adevărurilor-principii. Indiferent ce fărădelegi comite cineva și indiferent cum ar fi putut alege momentan calea greșită din cauza staturii sale mici, ar trebui să-l ajuți în spiritul dragostei. Care sunt rezultatele minime care ar trebui obținute în a-i ajuta? În primul rând, a nu-i face să se poticnească și a nu-i lăsa să devină negativi; în al doilea rând, a-i ajuta efectiv și a-i face să se întoarcă de pe calea greșită; și, în al treilea rând, a-i face să înțeleagă adevărul și să aleagă calea cea bună. Aceste trei rezultate pot fi obținute doar ajutându-i în spiritul dragostei. Dacă nu ai dragoste adevărată, nu poți obține aceste trei rezultate; poți obține cel mult unul sau două. Aceste trei rezultate sunt, de asemenea, cele trei principii pentru a-i ajuta pe alții. Tu cunoști aceste trei principii și le stăpânești, dar cum sunt ele implementate de fapt? Înțelegi cu adevărat dificultățile altora? Nu este aceasta o altă problemă? Trebuie, de asemenea, să te gândești: «Care este originea dificultății lor? Sunt capabil să-i ajut? Dacă statura mea este prea mică și nu le pot rezolva problema și vorbesc neglijent, s-ar putea să-i îndrum pe calea greșită. Dincolo de asta, cum este capacitatea de înțelegere a acestei persoane? Cum este calibrul său? Este încăpățânată? Are înțelegere spirituală? Poate accepta adevărul? Urmărește adevărul? Dacă vede că sunt mai bun decât ea și am părtășie cu ea, va apărea invidie sau negativitate în ea?» Toate aceste întrebări trebuie luate în considerare. Trebuie, de asemenea, să găsești o metodă potrivită, precum și câteva pasaje din cuvintele lui Dumnezeu care abordează situația sa; să ai părtășie clară despre adevărurile-principii cu ea, ajutând-o să înțeleagă adevărul din cuvintele lui Dumnezeu și să descopere calea de a practica. Apoi, problema va fi rezolvată, iar ea va scăpa de dificultate. Este aceasta o chestiune simplă? Aceasta nu este o chestiune simplă. Dacă nu înțelegi adevărul, atunci, oricâte ai spune, nu vor fi de niciun folos. Dacă înțelegi adevărul, poți să o luminezi și să-i fii de folos doar prin câteva fraze” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Un om poate să-și rezolve noțiunile și înțelegerile greșite despre Dumnezeu numai urmărind adevărul”). Datorită cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles că dacă expui neajunsurile unui om, profiți de slăbiciunea lui ca să-l judeci și să-l condamni și intenționezi să-l ridiculizezi, batjocorești și acuzi, și asta Îl dezgustă pe Dumnezeu. Dar dacă arăți problemele și neajunsurile unui om cu intenția de a-l ajuta, asta-i edificator și o expresie a iubirii față de ceilalți și a unui simț al răspunderii pentru viețile lor. Dacă persoana urmărește adevărul, atunci, cu ajutorul celorlalți, va putea să reflecteze asupra ei și să caute adevărul ca să-și rezolve problemele și va progresa în intrarea ei în viață. Totuși, unii se împotrivesc emondării și sunt dezgustați de ea și de a li se arăta problemele. Asta dezvăluie că ei nu acceptă adevărul și că firea lor e scârbită de adevăr. Înainte, crezusem că a arăta problemele altora însemna să le expun neajunsurile, iar asta era o sarcină ingrată. Această opinie era complet falsă. Am ajuns să înțeleg și că există principii pentru a-i ajuta pe alții evidențiindu-le problemele. Nu e vorba doar despre evidențierea directă a problemelor lor, cu intenții bune și entuziasm, oricine ar fi ei. Mai degrabă, trebuie să o facem în conformitate cu adevărurile-principii, luând în considerare umanitatea unei persoane și capacitatea ei de înțelegere, dacă este o persoană corectă, dacă poate accepta adevărul, cum să îi arătăm problemele într-un mod care să obțină rezultate, nu să o împiedicăm sau să o facem să devină negativă. Cel mai important este să luăm în considerare adevărurile relevante, să-i ajutăm pe ceilalți să înțeleagă adevărul și intenția lui Dumnezeu evidențiindu-le lucrurile și să le oferim o cale de practică. Doar făcând acest lucru îi ajutăm cu adevărat pe oameni. În acest moment mi-am dat seama în cele din urmă că nu obținusem rezultate bune înainte, când evidențiasem problemele altora, pentru că nu căutasem adevărurile-principii. La fel ca atunci când am văzut-o pe Janie vorbind frecvent cuvinte și doctrine, certându-i pe alții din poziția ei înaltă și fără să vorbească vreodată despre cunoașterea de sine – i-am evidențiat problemele direct, dar, de fapt, ajunsesem să înțeleg prin interacțiunile noastre că nu era o persoană care să accepte adevărul. Știam că felul în care înțelegea ea adevărul era denaturat și că acorda o mare importanță statutului. Din aceste motive, a sublinia direct problemele ei a fost o prostie din partea mea și nu am obținut rezultate bune. Ulterior, s-a dezvăluit că nu a acceptat în repetate rânduri adevărul sau problemele indicate de frați și de surori și ajutorul oferit de aceștia. De multe ori căuta să-i aibă la mână cu ceva pe conducători și lucrători pentru a-i ataca și judeca și, în cele din urmă, a fost îndepărtată când a fost caracterizată drept persoană rea. În ceea ce o privește pe Roxanna, ea își prețuia prea mult mândria, era lentă în a înțelege și a intra în adevăr și nu avea experiență în a fi emondată. Dar nu am ținut cont de statura ei și am vorbit în fața tuturor despre divagarea ei în părtășia cu privire la cuvintele lui Dumnezeu. Ca urmare, ea nu a vrut să accepte și a devenit negativă pentru o vreme. Mai târziu, cu ajutorul și sprijinul altor frați și surori, ea a reușit să îndrepte această stare. După ce am ajuns să înțeleg acest aspect al principiilor, nu mi-a mai fost teamă să evidențiez problema Barbarei. Barbara putea accepta adevărul și era o persoană corectă. Ar trebui să o ajut cu dragoste și în conformitate cu principiile, pentru a o împiedica să meargă pe calea greșită. În inima mea m-am rugat lui Dumnezeu, căutând cum aș putea avea o părtășie eficientă cu Barbara într-un mod care să nu fie constrângător și care să o ajute să înțeleagă adevărul și să se cunoască pe sine cu adevărat.

Ulterior, pentru un timp, căutam și cântăream cuvintele lui Dumnezeu, care i-au expus pe cei care se laudă și se preamăresc. Am căutat un moment să mă destăinui lui Barbara în părtășie și să-i vorbesc despre problemele pe care le observasem, precum și despre natura și consecințele fălirii și despre atitudinea cu care Dumnezeu tratează un astfel de comportament. După ce am avut părtășie cu ea, Barbara și-a dat seama de gravitatea problemei ei, că era controlată de o obsesie pentru statut, că îi plăcea să aibă un loc în inimile oamenilor și ca ei s-o admire și că un astfel de scop Îl dezgustă pe Dumnezeu. La o adunare ulterioară, a avut părtășie și și-a disecat comportamentul de persoană care se fălește și se ridică în slăvi, ceea ce i-a ajutat pe toți să dobândească un oarecare discernământ. Văzând că Barbara putea să reflecteze, să-și recunoască problema, să se urască și să se căiască sincer, am fost fericită. Dar m-am simțit și vinovată. Am regretat că îmi luase atât de mult să am părtășie și să-i arăt asta. Nu mi-a purtat pică fiindcă i-am semnalat și expus problema, iar relația noastră nu s-a destrămat, ci am devenit mai apropiate decât înainte. Am înțeles că, doar trăind după cuvântul lui Dumnezeu și interacționând cu oamenii conform adevărurilor-principii, poți simți o stare de liniște.