de Lin Feng, China

Mă ocup de datoria de a compune muzică în biserică. În octombrie 2020, conducătorii bisericii au rânduit ca fratele Wang Chen și cu mine să ne ocupăm de revizuirea lucrării compozitorilor. Pe atunci, nu simțeam prea multă presiune și încă mai aveam ceva timp liber în fiecare zi. După câteva zile, conducătorii bisericii m-au promovat ca supraveghetoare. Credeam că a fi supraveghetor înseamnă să supraveghezi totul, că sigur aș fi ocupată în fiecare zi și că nu mi-ar mai fi la fel de ușor ca înainte, așa că am fost un pic reticentă. Dar apoi m-am gândit: „Biserica m-a cultivat atâția ani, așa că ar trebui să am conștiință, să iau în considerare intențiile lui Dumnezeu și să depun toate eforturile pentru a colabora.” Cu acest gând în minte, am acceptat postul.

După aceea, în datoria mea, nu numai că a trebuit să am părtășie ca să înlătur stările incorecte ale membrilor echipei mele, ci a trebuit și să dau replici la scrisorile care le răspundeau la întrebări. Uneori, când nici măcar nu terminam de revizuit lucrarea, apăreau scrisori care necesitau un răspuns prompt, iar eu nu aveam nici măcar un moment de relaxare. Uneori voiam să mă relaxez puțin, dar, dacă nu răspundeam la timp la anumite scrisori, asta ar fi afectat lucrarea, așa că trebuia să dau aceste răspunsuri rapid. Ulterior, conducătoarea a observat că unele dintre lucrările revizuite de Wang Chen aveau probleme și mi-a sugerat să le revizuiesc din nou. Acest lucru mi-a ocupat și mai mult timp. Am văzut foarte multe detalii care trebuiau să fie abordate și m-am simțit cu adevărat ținută în frâu. Niciuna dintre aceste sarcini nu putea fi lăsată neterminată și, dacă lucrurile continuau așa, aveam să fiu complet epuizată mental. Am început să tânjesc după momentele în care mă puteam relaxa pur și simplu. M-am gândit la cât de ușor era când nu eram supraveghetoare și trebuia doar să verific lucrările și că poate ar trebui să mă întorc la vechea mea datorie și gata! Dar apoi m-am gândit: „Aș fi neascultătoare!” Așa că am continuat cu reticență. După o vreme, am început să mă simt ca o mașinărie, cu mintea mereu tensionată. Erau mereu foarte multe probleme la care trebuia să răspund și pe care trebuia să le rezolv. Deși părea că nu mă opresc și făceam tot ce trebuia să fac, eram doar absorbită de lucrare. Nu aveam niciun sentiment de povară în inima mea și nu căutam rezultate. Doar îndeplineam mecanic sarcinile pe care le aveam și nu făceam niciun progres în lucrarea mea. Wang Chen a spus că nu aveam niciun simț al poverii, dar nu am vrut să aud asta și am început să mă plâng în sinea mea: „Sunt deja atât de ocupată, cu foarte multe lucruri de rezolvat. Cum aș putea să mă ocup de toate? Nu cereți prea multe de la mine? Câte brațe și câte capete credeți că am? Nu pot fi în două locuri în același timp.” Nu am reflectat asupra mea și chiar am început să am prejudecăți împotriva lui Wang Chen. Uneori mă gândeam: „Poate că ar trebui să demisionez și să mă întorc la o slujbă cu o singură sarcină. Ar fi mult mai puțin obositor.” Pentru că starea mea era greșită, nici măcar nu observasem problemele evidente din lucrare. Abia când Wang Chen a subliniat că atitudinea mea superficială și lipsa de grijă față de datoria mea au afectat progresul lucrării, am început să reflectez conștient asupra mea și m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, simt că această datorie este prea dificilă pentru mine. Mă simt foarte chinuită și ținută în frâu și vreau adesea să renunț la datoria mea. Știu că această stare este greșită, dar nu pot să-mi recunosc problemele. Te rog, luminează-mă și ajută-mă să schimb această stare incorectă!”

Mai târziu, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „În general, oamenii normali se simt puțin descurajați la auzul acestor dificultăți, simțind o oarecare presiune, dar cei care Îi sunt loiali și supuși lui Dumnezeu, atunci când se confruntă cu dificultăți și se simt presați, se vor ruga în tăcere în inimile lor, cerându-I lui Dumnezeu să îi îndrume, să le sporească credința, să îi lumineze și să îi ajute și, de asemenea, cerându-I protecție împotriva greșelilor, astfel încât să își poată îndeplini loialitatea și să depună tot efortul pentru a dobândi o conștiință curată. Cu toate acestea, oamenii de tipul antihriștilor nu sunt așa. Atunci când aud despre rânduieli specifice în lucrarea de la Hristos pe care trebuie să le pună în aplicare și că lucrarea are unele dificultăți, ei încep să se simtă potrivnici în sinea lor și nu sunt dispuși să continue. Cum arată faptul că nu sunt dispuși? Ei spun: «De ce nu-mi ies niciodată lucruri bune în cale? De ce mi se dau mereu probleme și cerințe? Sunt considerat un leneș sau o slugă căruia trebuie să i se dea ordine? Nu sunt atât de ușor de manipulat! O spui atât de ușor; de ce nu încerci să o faci tu însuți?» Este aceasta supunere? Este aceasta o atitudine de acceptare? Ce fac ei? (Se împotrivesc, se opun.) Cum ia naștere această împotrivire și opoziție? De exemplu, dacă li se spune: «Du-te și cumpără câteva kilograme de carne și gătește o friptură de porc înăbușită pentru toată lumea», s-ar opune ei acestui lucru? (Nu.) Însă, dacă li s-ar spune: «Astăzi du-te și cultivă acel pământ, iar în timp ce cultivi, trebuie să termini mai întâi de îndepărtat pietrele înainte de a putea mânca», nu ar fi dispuși să o facă. Odată ce implică greutăți fizice, dificultăți sau presiune, resentimentul lor iese la suprafață și nu mai sunt dispuși să continue; încep să se împotrivească și să se plângă: «De ce mie nu mi se întâmplă lucruri bune? De ce sunt trecut cu vederea atunci când este timpul pentru sarcini ușoare sau lejere? De ce sunt eu ales pentru lucrarea grea, obositoare sau murdară? Oare pentru că par lipsit de viclenie și ușor de manipulat?» Aici începe împotrivirea lăuntrică. De ce sunt ei atât de potrivnici? Ce «lucrare murdară și obositoare»? Ce «dificultăți»? Nu fac toate acestea parte din datoria lor? Oricine este desemnat trebuie să o facă; ce este de ales? Este vorba despre a le îngreuna în mod deliberat lucrurile? (Nu.) Însă ei cred că este vorba despre a le îngreuna în mod deliberat lucrurile, punându-i în dificultate, așa că nu acceptă această datorie dată de Dumnezeu și nu sunt dispuși să o accepte. Ce se întâmplă aici? Oare devin potrivnici atunci când se confruntă cu dificultăți, când trebuie să îndure greutăți fizice și când nu mai pot trăi în confort? Este aceasta supunere necondiționată, fără nemulțumiri? Ei devin reticenți la cea mai mică dificultate. Față de orice nu vor să facă, orice lucrare pe care o percep ca fiind dificilă, indezirabilă, înjositoare sau privită cu dispreț de ceilalți, se împotrivesc cu înverșunare, se opun și refuză, fără să arate nici cea mai mică urmă de supunere” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul zece (Partea a patra)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu mi-am dat seama că, atunci când o persoană cu umanitate se confruntă cu dificultăți și cu presiune în îndeplinirea datoriei sale, aceasta este capabilă să se roage, să se bizuie pe Dumnezeu și să facă tot posibilul să colaboreze, în loc să se opună sau să refuze. Dar când un antihrist se confruntă chiar și cu o mică dificultate sau presiune în îndeplinirea datoriei sale și trebuie să sufere sau să plătească un preț, primul lucru pe care acesta îl face este să se împotrivească, să se răzvrătească și să se plângă. El este convins că oamenii încearcă să-i îngreuneze viața, tratându-l de parcă nu ar munci suficient și obligându-l să lucreze ca un sclav. Asta ne arată cât de puternice sunt egoismul și josnicia antihriștilor și că aceștia nu țin cont deloc de intențiile lui Dumnezeu. Oare nu așa mă comportasem și eu? Această oportunitate de a fi supraveghetoare a fost harul lui Dumnezeu asupra mea, dar când am văzut volumul mare de muncă și cu câtă rigurozitate monitorizau conducătorii fiecare sarcină de lucru, am simțit că eram sub o presiune foarte mare și că trupul meu va avea mult de suferit, așa că am devenit reticentă și m-am împotrivit cu adevărat. Am simțit că această datorie era prea apăsătoare și dureroasă. Mi-am pierdut simțul poverii pentru lucrare și nu am mai fost atentă la sarcinile pe care ar fi trebuit să le monitorizez. Când Wang Chen mi-a amintit că nu aveam niciun simț al poverii, tot m-am simțit reticentă și chiar am început să am prejudecăți împotriva lui. Am observat ca atitudinea mea față de această situație orchestrată și rânduită de Dumnezeu era una de împotrivire și de opoziție și că nu mă supuneam deloc. Nu dezvăluiam eu tocmai firea unui antihrist? Fie că e vorba despre conducătorii care urmăresc îndeaproape lucrarea sau despre fratele meu partener care îmi semnalează problemele, totul are scopul de a proteja interesele bisericii și de a asigura rezultatele bune ale lucrării. Ar trebui să accept aceasta de la Dumnezeu și să fac tot posibilul că cooperez. Acesta este tipul de conștiință și de rațiune pe care ar trebui să le aibă o persoană normală. Dar eu m-am simțit extrem de potrivnică și nu am reflectat asupra mea. Ba chiar m-am simțit nedreptățită și m-am gândit să renunț la datoria mea. Mi-am dat seama că n-am pic de rațiune! Tratându-mi datoria astfel demonstram că nu aveam deloc umanitate! Nu am ținut cont deloc de intențiile lui Dumnezeu și m-am gândit doar la interesele mele trupești, nefiind dispusă să fac tot posibilul pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu, iar asta a afectat lucrarea bisericii. Prin aceasta, fusesem într-adevăr extrem de răzvrătită și Îi rănisem inima lui Dumnezeu. Așa că m-am rugat Lui, fiind dispusă să îmi schimb atitudinea față de datoria mea.

După aceea, m-am gândit la aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „În multe cazuri, încercările de la Dumnezeu sunt poveri pe care El le dă oamenilor. Oricât de grea este povara dată ție de Dumnezeu, aceea este greutatea poverii pe care ar trebui să ți-o asumi, căci Dumnezeu te înțelege și știe că vei fi capabil să o duci. Povara dată ție de Dumnezeu nu-ți va depăși statura sau limitele rezistenței, așa că nu e nicio îndoială că o vei putea duce. Indiferent ce tip de povară, ce fel de încercare îți dă Dumnezeu, adu-ți aminte un singur lucru: indiferent dacă înțelegi intențiile lui Dumnezeu sau nu și indiferent dacă ești luminat și iluminat de Duhul Sfânt sau nu, după ce te rogi, indiferent dacă această încercare reprezintă faptul că Dumnezeu te disciplinează sau îți dă un avertisment, nu contează dacă tu nu înțelegi. Câtă vreme nu ai întârzieri în îndeplinirea datoriei și poți să-i rămâi loial, Dumnezeu va fi satisfăcut și tu vei rămâne neclintit în mărturia ta” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai în citirea frecventă a cuvintelor lui Dumnezeu și în contemplarea adevărului există o cale de urmat”). Din cuvintele lui Dumnezeu am înțeles ca El îi dă fiecăruia exact cât poate duce, deoarece Dumnezeu cunoaște și înțelege pe fiecare-n parte. Această datorie venită asupra mea a fost un test de la Dumnezeu și nu puteam fugi de datoria mea de dragul confortului trupesc. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu, m-am răzvrătit împotriva mea și m-am supus, îndreptându-mi atitudinea anterioară față de datoria mea. Mi-am organizat timpul rezonabil, ținând cont de volumul zilnic de lucru și mi-am prioritizat sarcinile, ceea ce a îmbunătățit eficiența generală a lucrării. După o vreme, uneori, când volumul de lucru creștea, încă mă mai simțeam ținută în frâu, dar mă puteam răzvrăti conștient împotriva mea și îmi impuneam să mă autodepășesc, luând inițiativa de a căuta principii pentru a rezolva probleme. Colaborând concret, rezultatele generale ale lucrării s-au îmbunătățit.

După ceva timp, am aflat că biserica plănuia să mă promoveze să îmi fac datoria altundeva și, când m-am gândit că aș avea și mai mult de lucru din acel moment, iar mi-au ieșit la suprafață, inconștient, emoțiile negative de a fi ținută în frâu. Deși eram conștientă că această stare era greșită, nu știam cum să soluționez problema. Într-o zi, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Ce înseamnă să-ți fie imposibil să faci ce vrei? Înseamnă să nu poți să acționezi pe baza oricărei dorințe care-ți trece prin minte. Să poată face ce vor, când vor și cum vor este o cerință pe care oamenii o au și la muncă, și în viețile lor. Totuși, din diverse motive, inclusiv din cauza unor legi, a unor medii de trai sau a regulilor, sistemelor, stipulațiilor și măsurilor disciplinare ale unui grup și așa mai departe, oamenii nu pot să acționeze conform propriilor dorințe și închipuiri. În consecință, se simt ținuți în frâu în profunzimile inimilor lor. Ca s-o spunem pe șleau, această reprimare apare fiindcă oamenii se simt lezați – unii oameni se simt chiar nedreptățiți. A nu putea să faci ce vrei, ca să vorbim deschis, înseamnă să nu poți acționa pe baza voii tale – înseamnă că nu poți să fii încăpățânat sau îngăduitor, așa cum vrei, din cauza anumitor motive și a restricțiilor diverselor medii și condiții obiective. De exemplu, unii oameni sunt mereu superficiali și găsesc moduri de a lenevi, în timp ce-și îndeplinesc îndatoririle. Uneori, lucrarea bisericii impune grabă, dar ei vor să facă doar ce doresc. Dacă nu se simt foarte bine fizic, sau sunt într-o dispoziție proastă și au moralul scăzut câteva zile, ei nu vor fi dispuși să îndure greutăți și să plătească un preț pentru a face lucrarea bisericii. Sunt deosebit de leneși și de iubitori de confort. Când sunt lipsiți de motivație, corpurile lor devin lente, iar ei nu sunt dispuși să se miște, dar se tem să nu fie emondați de conducători și făcuți leneși de către frații și surorile lor, deci nu pot face nimic altceva decât să-și îndeplinească fără tragere de inimă lucrarea, alături de toți ceilalți. Totuși, se simt foarte nedoritori, nefericiți și fără tragere de inimă în legătură cu acest lucru. Se simt nedreptățiți, lezați, enervați și epuizați. Ei vor să acționeze pe baza voii proprii, dar nu îndrăznesc să se desprindă de cerințele și stipulațiile casei lui Dumnezeu sau să li se opună. Ca urmare, în timp, în ei începe să se nască o emoție – reprimarea. Odată ce această emoție represivă prinde rădăcini în ei, aceștia vor începe să pară, treptat, apatici și slăbiți. Ca o mașinărie, ei nu vor mai înțelege clar ce fac, dar tot vor face orice li se spune să facă în fiecare zi, în felul în care li se spune să facă acel lucru. Chiar dacă, aparent, vor continua să-și îndeplinească sarcinile fără oprire, fără pauză, fără să plece din mediul îndeplinirii îndatoririlor, totuși, în inimile lor, ei se vor simți ținuți în frâu și se vor gândi că viețile lor sunt epuizante și pline de nedreptăți” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. Prin expunerea cuvintelor lui Dumnezeu mi-am dat seama că, de fiecare dată când mă confruntam cu un volum mare de muncă și cu presiunea datoriei mele, mă simțeam ținută în frâu. Acest lucru provenea în principal din dorința mea de a-mi face datoria conform propriilor mele capricii, iar când datoria mea nu se alinia cu dorințele mele trupești și nu puteam face lucrurile după bunul meu plac, mă simțeam ținută în frâu și îndurerată. Înainte, fusesem responsabilă doar cu verificarea lucrării, nu trebuia să-mi fac prea multe griji și nu existau prea multe dificultăți sau presiuni, așa că am putut colabora în mod normal. Dar, după ce am devenit supraveghetoare, a trebuit să-mi asum responsabilitatea pentru toate elementele lucrării și a trebuit să iau în considerare și să monitorizez fiecare element al lucrării. Pe deasupra, conducătorii m-au pus să supraveghez lucrarea verificată de Wang Chen, ceea ce însemna că trebuia să consum mult mai mult timp și energie. M-am simțit potrivnică și nu eram dispusă să mă supun, dar nu am îndrăznit să refuz, deoarece mă temeam că liderii vor spune că nu am simțul poverii. Deși părea că lucrez, de fapt, eram reticentă și lipsită de voință. Uneori, făceam doar o verificare superficială a unei lucrări, crezând că este suficient, dar apoi, dacă apăreau probleme, trebuia să o refac. Când Wang Chen mi-a subliniat problemele, îl contraziceam și mă împotriveam cu încăpățânare și chiar mă gândeam să demisionez. M-am bucurat de provizia cuvintelor lui Dumnezeu timp de atâția ani și totuși nu m-am străduit să-mi fac bine datoria pentru a răsplăti dragostea lui Dumnezeu. Când trebuia să fiu loială, am făcut lucrurile după bunul meu plac, dorind chiar să mă eschivez de la datoria mea și să ignor lucrarea bisericii. Îmi lipsea cu adevărat umanitatea! Amintindu-mi aceste scene, mi-am dat seama că problema mea era într-adevăr destul de gravă. Dacă emoțiile mele de înfrânare nu ar fi înlăturate în timp util, aș deveni din ce în ce mai deznădăjduită și mai decadentă, incapabilă să-mi fac bine datoria.

Mai târziu, am citit mai multe cuvinte ale lui Dumnezeu și am dobândit o înțelegere mai clară a problemelor mele. Dumnezeu Atotputernic spune: „Ce provoacă reprimarea oamenilor? Cu siguranță nu se datorează oboselii fizice, așadar, ce o provoacă? Dacă oamenii caută constant confort fizic și fericire, dacă urmăresc constant fericire și confort fizic și nu doresc să sufere, atunci, chiar și puțină suferință fizică, faptul că suferă puțin mai mult decât alții sau că se simt puțin mai munciți decât de obicei i-ar face să se simtă ținuți în frâu. Aceasta este una dintre cauzele reprimării. Dacă oamenii nu consideră că puțină suferință fizică este mare lucru și nu urmăresc confortul fizic, ci, în schimb, urmăresc adevărul și caută să-și îndeplinească îndatoririle pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu, atunci, adesea, ei nu vor simți suferința fizică. Chiar dacă, ocazional, se simt puțin ocupați, obosiți sau epuizați, după ce se culcă, se vor trezi simțindu-se mai bine și apoi, își vor continua lucrarea. Ei se vor concentra pe îndatoririle și pe lucrarea lor; nu vor considera că puțină oboseală fizică este o problemă semnificativă. Totuși, când apare o problemă în gândirea oamenilor și aceștia urmăresc constant confortul fizic, oricând le sunt ușor nedreptățite corpurile fizice sau nu pot găsi mulțumire, în ei se vor naște anumite emoții negative. […] Ea se simte adesea ținută în frâu cu privire la aceste chestiuni și nu este dispusă să accepte ajutor de la frații și surorile ei sau să fie supravegheată de conducători. Dacă face o greșeală, nu le permite altora să o emondeze. Nu-și dorește să fie restricționată în niciun fel. Se gândește: «Cred în Dumnezeu ca să găsesc fericirea, așadar, de ce ar trebui să-mi îngreunez situația? De ce ar trebui să fie viața mea atât de epuizantă? Oamenii ar trebui să trăiască fericiți. Nu ar trebui să dea atât de multă atenție acestor reglementări și acelor sisteme. La ce folosește să le respecți mereu? Acum, în clipa asta, eu voi face orice doresc. Niciunul dintre voi nu ar trebui să aibă nimic de spus despre asta.» O astfel de persoană este deosebit de încăpățânată și de desfrânată: nu-și permite să sufere nicio limitare și nici nu-și dorește să se simtă limitată în niciun mediu de lucru. Nu-și dorește să adere la reglementările și principiile casei lui Dumnezeu, nu este dispusă să accepte principiile de care oamenii ar trebui să se țină în comportamentul lor și nici măcar nu dorește să respecte ceea ce îi spun conștiința și rațiunea că ar trebui să facă. Vrea să facă ce dorește, orice o face fericită, orice îi va aduce un beneficiu și o va face să se simtă confortabil. Ea crede că a trăi sub aceste limitări i-ar încălca voia, că ar fi un soi de auto-abuz, că i-ar fi prea greu și că oamenii nu ar trebui să trăiască așa. Crede că oamenii ar trebui să trăiască liberi și eliberați, cedând în mod necontrolat trupului și pasiunilor lor, precum și idealurilor și dorințelor lor. Crede că ei ar trebui să cedeze tuturor ideilor lor, să spună orice vor, să facă orice vor și să meargă oriunde vor, fără să fie nevoie să țină cont de consecințe sau de sentimentele altor oameni și mai ales, fără să trebuiască să ia în calcul propriile responsabilități și obligații sau îndatoririle pe care credincioșii s-ar cuveni să le îndeplinească, sau adevărurile-realități pe care s-ar cuveni să le susțină și să le trăiască, sau calea pe care s-ar cuveni s-o urmeze în viață. Oamenii din acest grup vor mereu să facă ce le place în societate și printre alți oameni, dar indiferent unde merg, nu pot obține niciodată asta. În opinia lor, casa lui Dumnezeu subliniază drepturile omului, le acordă oamenilor libertate completă, ține la umanitate și vrea să-i tolereze pe oameni și să aibă răbdare cu ei. Ei cred că după ce vin în casa lui Dumnezeu ar trebui să poată ceda liber trupului și dorințelor personale, însă deoarece casa lui Dumnezeu are decrete și reglementări, ei tot nu pot face ce vor. Prin urmare, această emoție represivă negativă a lor nu poate fi înlăturată nici măcar după ce ei se alătură casei lui Dumnezeu. Ei nu trăiesc pentru a îndeplini vreun fel de responsabilități, pentru a duce până la capăt vreo misiune, sau pentru a deveni persoane adevărate. Credința lor în Dumnezeu nu este pentru a îndeplini datoria unei ființe create, pentru a-și duce până la capăt misiunea și pentru a obține mântuirea. Indiferent de oamenii printre care se află, de mediile în care sunt sau de profesia căreia i se dedică, scopul lor fundamental este să se găsească și să se mulțumească pe sine. Scopul tuturor lucrurilor pe care le fac se învârte în jurul acestui lucru și automulțumirea este dorința lor de o viață și obiectivul căutării lor” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. „În societate, cine sunt oamenii care nu se ocupă de lucrarea lor reală? Sunt trântorii, nesăbuiții, leneșii, huliganii, ticăloșii și derbedeii – oamenii de acest fel. Ei nu-și doresc să deprindă calificări sau abilități noi și nu vor să urmeze cariere serioase sau să găsească o slujbă, ca să se poată descurca. Ei sunt trântorii și derbedeii societății. Se infiltrează în biserică și apoi vor să obțină lucruri gratis și să-și obțină partea lor de binecuvântări. Sunt oportuniști. Acești oportuniști nu sunt niciodată dispuși să-și îndeplinească îndatoririle. Dacă lucrurile nu merg cum vor ei, chiar și într-o mică măsură, se simt ținuți în frâu. Întotdeauna își doresc să trăiască liber, nu vor să facă niciun fel de lucrare și totuși, vor să mănânce mâncare bună și să poarte haine frumoase, să mănânce orice doresc și să doarmă oricând vor. Ei cred că, atunci când va veni o astfel de zi, cu siguranță va fi minunat. Nu vor să îndure nici măcar puține greutăți și își doresc o viață de răsfăț. Acestor oameni li se pare epuizant chiar și să trăiască; ei sunt controlați de emoții negative. Se simt adesea obosiți și derutați, fiindcă nu pot face ce vor. Nu vor să se ocupe de lucrarea lor reală sau să-și gestioneze afacerile lor reale. Nu vor să rămână fideli unei slujbe și să o facă în mod constant, de la început până la sfârșit, tratând-o ca pe propria profesie și datorie, ca pe obligația și responsabilitatea lor; nu vor să o finalizeze și să obțină rezultate, sau să o facă la cel mai înalt standard posibil. Nu au gândit niciodată așa. Vor doar să acționeze într-un mod superficial și să-și folosească datoria drept mijloc de a-și câștiga existența. Când se confruntă cu puțină presiune sau vreo formă de control, sau când se așteaptă de la ei un standard puțin mai ridicat, sau sunt puși să își asume puțină responsabilitate, se simt stânjeniți și ținuți în frâu. Aceste emoții negative iau naștere în ei, a trăi li se pare epuizant și sunt nefericiți. Un motiv fundamental pentru care a trăi li se pare epuizant este faptul că oamenii de acest fel nu au rațiune. Rațiunea lor este defectuoasă, ei își petrec toată ziua complăcându-se în fantezii, trăind într-un vis, în nori, închipuindu-și mereu cele mai extraordinare lucruri. Din acest motiv, reprimarea este foarte greu de înlăturat. Ei nu sunt interesați de adevăr, sunt neîncrezători. Singurul lucru pe care-l putem face este să le cerem să plece din casa lui Dumnezeu, să se întoarcă în lume și să-și găsească propriul loc de tihnă și confort” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu mi-am dat seama că sentimentul de a fi ținuți în frâu pe care îl au oamenii nu este cauzat de suferința fizică sau de epuizare, ci se datorează în principal problemelor legate de mentalitatea și de perspectiva lor. M-am gândit în sinea mea: „Când se confruntă cu aceeași situație în care trebuie să poarte o povară puțin mai mare, să plătească un preț puțin mai mare, să sufere fizic, să se îngrijoreze și să consume energie, de ce unii oameni nu se simt ținuți în frâu și simt chiar că aceasta este înălțarea lui Dumnezeu, străduindu-se să-și facă bine îndatoririle și să răsplătească dragostea lui Dumnezeu, în timp ce alții o văd ca pe o chestiune dureroasă și represivă? De fapt, nu se datorează faptului că sunt prea ocupați cu lucrarea, se datorează în principal faptului că îi preocupă trupul prea mult și vor mereu să caute confortul. Oamenii găsesc bucurie în lucrurile pe care le urmăresc și după care tânjesc. Dacă tânjesc după lucruri pozitive și dacă urmăresc să obțină adevărul și să-și îndeplinească datoria de ființă creată pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu, atunci nu se vor simți ținuți în frâu dacă muncesc puțin mai mult în îndatoririle lor, ba chiar se vor simți în largul lor și bucuroși.” Motivul pentru care am simțit aceste emoții represive a fost în principal pentru că urmărirea mea se baza pe perspective incorecte. Am trăit după filosofia satanică: „Să savurezi vin și să te bucuri de muzică – cât timp oferă cu adevărat viața?” și „Viața e scurtă. Bucură-te de ea cât poți”. Consideram că o persoană ar trebui să trăiască așa cum îi place, simțindu-se fericită și confortabil, fără nicio constrângere sau restricție, și că acest mod de viață este chintesența libertății. Dacă o persoană este mereu constrânsă și nu poate acționa liber, s-ar simți sufocată, iar acest lucru ar fi asemănător cu abuzul de sine. Mi-am amintit că, în timpul școlii, mulți colegi de clasă munceau din greu pentru a obține slujbe bune în viitor, dar eu mă simțeam ținută în frâu chiar și într-un curs de 45 de minute. Chiar și după ce am intrat în câmpul muncii, nu am vrut să fiu încorsetată de regulile și de reglementările companiei și, dacă mă aflam mereu într-o stare de mare tensiune, simțeam nevoia să schimb postul. Și după ce L-am găsit pe Dumnezeu mi-am păstrat această mentalitate, prioritizând întotdeauna satisfacerea propriilor dorințe, voind ca programul meu de lucru să fie aranjat conform dorințelor mele și să nu mă confrunt cu nicio presiune. Dacă datoria mea era prea încărcată și presiunea era mare, iar eu nu puteam face lucrurile așa cum îmi doream, mă simțeam sfidătoare și ținută în frâu și doar îmi făceam datoria mecanic, devenind chiar negativă și delăsătoare. În consecință, rezultatele lucrării erau afectate. Atitudinea pe care o aveam față de datoria mea nu era demnă de încredere și Îl făcuse pe Dumnezeu să mă deteste. Făcându-mi datoria în funcție de capriciile mele și de satisfacerea trupească, în mod clar îmi neglijam lucrarea cuvenită. Vedeam și urmăream lucrurile la fel ca trântorii și oamenii buni de nimic din societate. Cu toate acestea, am crezut în mod eronat că, trăind astfel, puteam să nu am constrângeri și că aveam personalitate. Am fost cu adevărat nesăbuită. Mai ales când am văzut că Dumnezeu spune despre astfel de oameni că „rațiunea lor este defectuoasă”, că „sunt neîncrezători” și „să le cerem să plece din casa lui Dumnezeu, să se întoarcă în lume și să-și găsească propriul loc de tihnă și confort.” Am simțit și mai mult regret și vinovăție. Am venit înaintea lui Dumnezeu în rugăciune: „Dumnezeule, sunt dispusă să-mi schimb perspectivele greșite pe care le-am avut până acum cu privire la urmăriri și să nu mai urmăresc să fac lucrurile după capriciile mele. Vreau să fiu o persoană responsabilă care își asumă povara și, oricât de mari vor fi dificultățile sau presiunile cu care mă voi confrunta, îmi voi face datoria cu loialitate, astfel încât inima Ta să fie mângâiată.”

Mai târziu, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu și am găsit o cale de practică. Dumnezeu Atotputernic spune: „Cei care cred cu adevărat în Dumnezeu sunt toți indivizi care se ocupă de lucrarea lor reală, sunt cu toții dispuși să-și îndeplinească îndatoririle, sunt capabili să preia o lucrare și să o îndeplinească bine conform calibrului lor și reglementărilor casei lui Dumnezeu. Firește, inițial, poate fi dificil să te adaptezi la această viață. Este posibil să te simți epuizat fizic și mental. Totuși, dacă ești cu adevărat hotărât să cooperezi și ești dispus să devii o persoană normală și bună și să obții mântuirea, atunci, trebuie să plătești un mic preț și să-I permiți lui Dumnezeu să te disciplineze. Când ai impulsul de a fi încăpățânat, trebuie să te răzvrătești împotriva lui și să renunți la el, reducându-ți treptat încăpățânarea și dorințele egoiste. Trebuie să cauți ajutorul lui Dumnezeu în chestiuni cruciale, în momente cruciale și cu privire la sarcini cruciale. Dacă ești hotărât, atunci ar trebui să-I ceri lui Dumnezeu să te mustre și să te disciplineze și să te lumineze astfel încât să poți înțelege adevărul și astfel, vei obține rezultate mai bune. Dacă ești cu adevărat hotărât și te rogi lui Dumnezeu în prezența Lui și Îl implori, Dumnezeu va acționa. Îți va schimba starea și gândurile. Dacă Duhul Sfânt lucrează puțin, mișcându-te și luminându-te puțin, inima ta se va schimba și starea ta va fi transformată. Când va avea loc această transformare, vei simți că nu ești ținut în frâu când trăiești în acest fel. Starea și emoțiile tale reprimate vor fi transformate și alinate și vor fi altfel decât înainte. Vei simți că nu este obositor să trăiești în acest fel. Te vei bucura să-ți îndeplinești datoria în casa lui Dumnezeu. Vei simți că ai o viață bună comportându-te și îndeplinindu-ți datoria în acest fel, îndurând greutăți și plătind un preț, urmând regulile și făcând lucruri pe baza principiilor. Vei simți că acesta este genul de viață pe care ar trebui să-l aibă oamenii normali. Când trăiești în conformitate cu adevărul și îți îndeplinești bine datoria, vei simți că inima ta este calmă și liniștită și că viața ta este plină de sens. Te vei gândi: «De ce nu am știut asta înainte? De ce am fost atât de încăpățânat? Înainte, trăiam conform filosofiilor și firii Satanei, netrăind nici ca om, nici ca fantomă, și cu cât trăiam mai mult, cu atât era durerea mai mare. Acum, că înțeleg adevărul, pot să renunț la o parte din firea mea coruptă și pot să simt adevărata liniște și bucurie a unei vieți petrecute îndeplinindu-mi datoria și practicând adevărul!» Nu ți se va fi schimbat atunci dispoziția? (Ba da.) Odată ce-ți vei da seama de ce viața ta părea represivă și tristă înainte, odată ce vei găsi cauza principală a suferinței tale și vei rezolva problema, vei avea o șansă să te schimbi. Atât timp cât te lupți pentru adevăr, investești mai mult efort în cuvintele lui Dumnezeu, ai mai des părtășie despre adevăr și asculți și mărturiile fraților și surorilor tale privind experiențele lor, vei avea o cale mai clară, iar atunci, nu ți se va îmbunătăți starea? Dacă ți se îmbunătățește starea, emoțiile tale represive se vor reduce treptat și nu te vor mai înlănțui” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că aceia care chiar iubesc adevărul și se ocupă de îndatoririle lor înțeleg și iau în considerare intențiile lui Dumnezeu și țin întotdeauna cont de aspectele corespunzătoare. Ei consideră îndeplinirea îndatoririlor lor și mulțumirea lui Dumnezeu drept responsabilitatea și misiunea lor. Chiar dacă sunt multe dificultăți și presiuni mari, se vor ruga lui Dumnezeu, se vor baza pe El și vor da tot ce au mai bun în fiecare sarcină. Atunci când simt că sunt încăpățânați, sunt capabili să se răzvrătească împotriva lor înșiși și să Îi ceară lui Dumnezeu să-i certe și să-i disciplineze. M-am gândit la Noe când a primit însărcinarea dată de Dumnezeu. El I-a înțeles intențiile imperioase, așa că atunci când s-a confruntat cu sarcina colosală de a construi arca, chiar dacă dificultatea și presiunea erau imense, Noe nu a avut nicio intenție să o evite sau să scape de ea și nici nu a tratat-o cu superficialitate. În schimb, a fost nerăbdător și a vrut doar să îndeplinească însărcinarea dată de Dumnezeu cât mai repede posibil. El a ascultat cu atenție fiecare instrucțiune a lui Dumnezeu și i-a dat curs, temându-se să nu-i scape vreun detaliu care ar fi putut afecta calitatea și progresul lucrării. Uitându-mă la mine, eram cu adevărat lipsită de umanitate. Dumnezeu nu-mi ceruse nimic exagerat. El doar îmi dăduse niște poveri în plus pe care să le port pe baza a ceea ce puteam realiza cu statura și calibrul meu și făcea asta pentru ca eu să mă pot antrena mai mult, să progresez mai repede în viață și să ajung mai repede să-mi fac datoria conform standardului. Și totuși, nu înțelesesem deloc inima lui Dumnezeu; Îi eram cu adevărat îndatorată. Dacă aveam să fiu desemnată să port mai multe poveri, nu puteam să dezamăgesc din nou intențiile minuțioase ale lui Dumnezeu. Imediat după ce am învățat această lecție, mi-a scris conducătoarea și mi-a cerut să-mi îndeplinesc îndatoririle în alt loc. Am știut că aceasta era o altă povară pe care Dumnezeu o punea asupra mea și că, indiferent de presiunea cu care venea, trebuia să îmi asum această responsabilitate. Aceasta era și o oportunitate pentru mine de a mă revanșa pentru fărădelegea mea, așa că am fost de acord. După ce m-am mutat în acel loc nou, în altă parte, pentru a-mi face datoria, volumul de muncă chiar a crescut și încă simțeam multă presiune. Cu toate acestea, când m-am gândit la faptul că această povară suplimentară era protecția lui Dumnezeu asupra mea, împiedicându-mă să mă desfăt trupește și ajutându-mă să-mi concentrez energia asupra îndatoririlor mele, am știut că nu-mi mai puteam urma trupul, că trebuia să fiu responsabilă și să dau socoteală și că trebuia să învăț să țin cont de inima lui Dumnezeu. Deoarece perspectiva mea s-a schimbat, deși există încă unele dificultăți și presiuni în lucrare, nu mă mai simt ținută în frâu. În schimb, văd presiunea ca pe un fel de responsabilitate. Mă simt foarte eliberată și am ajuns să mă bucur de pace și de bucurie în îndatoririle mele.