de Wang Li, China

Într-o zi din iunie 2014, fiica mea m-a sunat pe neașteptate și mi-a spus că fiul meu a suferit un șoc electric la pescuit. Nu era sigură de detaliile exacte, dar mi-a spus să mă pregătesc. Auzind această veste, am stat pe pat, cu mintea un vârtej de gânduri. Fiul meu era stâlpul familiei. Cum ne-am descurca dacă ar păți ceva? Când m-am mai liniștit, m-am gândit că fusesem credincioasă atât de mulți ani și îndeplinisem mereu o datorie, așa că Dumnezeu îl va proteja. Nu va păți nimic! M-am ridicat, nesigură pe picioare, și am găsit pe cineva care să mă ducă la locul accidentului. Când am ajuns, am văzut un criminalist făcând autopsia fiului meu. Eram năucită, nu puteam accepta ce-mi vedeau ochii și n-am mai putut merge. Cineva m-a sprijinit și m-a condus până la trupul lui, pas cu pas. Uitându-mă la trupul lui, nu am putut decât să mă așez pe vine și să plâng. Nepoțelul meu avea doar patru luni. Eu și soțul meu îmbătrâneam. Cum ne vom descurca toți fără fiul meu? Văzându-mă astfel, fiica mea mi-a spus calmă: „Mamă, el s-a dus, dar încă mai ai pe mine și încă Îl ai pe Dumnezeu!” Cuvintele ei, „încă Îl ai pe Dumnezeu”, m-au trezit din durerea mea. Era adevărat. Dumnezeu este sprijinul meu – cum puteam să uit de El? Mi-am reținut durerea, mi-am șters lacrimile și m-am dus să mă ocup de aranjamentele necesare.

După ce m-am întors acasă, gândul la chipul fiului meu îmi aducea lacrimi în ochi. Eram chiar îndurerată. Prieteni, rude și vecini rânjeau și-mi spuneau acid: „Așadar crezi în Dumnezeu, dar fiul tău tot a murit electrocutat? Dumnezeu nu ți-a protejat familia în ciuda credinței tale!” Mai târziu, fiica mea m-a criticat și ea, spunând: „De ce a murit fratele meu, dacă tu ești credincioasă? De ce nu L-a protejat Dumnezeu?” Auzul acestor lucruri chiar mi-a pus sare pe rană. Nu le puteam tolera derâderea – am început să am noțiuni despre Dumnezeu și să-L înțeleg greșit. M-am gândit la cum m-am sacrificat în timpul credinței mele în Domnul. Uneori, mergeam cu bicicleta kilometri întregi pentru a mă duce să-i sprijin pe alți credincioși și, vară sau iarnă, pe ploaie sau pe vânt, nu întârziam niciodată. După ce am acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, am sacrificat și mai mult pentru datoria mea și am participat entuziasmată la răspândirea Evangheliei și la udarea noilor credincioși. Am continuat să-L urmez pe Dumnezeu chiar și când marele balaur roșu m-a oprimat și mi-a răscolit casa. De ce nu-mi protejase Dumnezeu familia, după tot ce contribuisem? De ce s-ar întâmpla acest lucru? Mă simțeam din ce în ce mai nedreptățită și nu mă puteam opri din plâns. Am fost atât de tulburată câteva zile. Nu voiam să citesc cuvintele lui Dumnezeu sau să mă rog, ci am făcut lucrurile de mântuială în fiecare zi, cu inima întunecată. Dându-mi seama că eram într-o stare periculoasă, m-am rugat lui Dumnezeu, spunând: „Dumnezeule, nu pot să trec peste moartea fiului meu. Te înțeleg greșit și Te învinovățesc. Dumnezeule, sunt atât de negativă și slabă acum. Te rog, mântuiește-mă, ajută-mă să înțeleg voia Ta și să ies din starea mea incorectă.”

După ce m-am rugat, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă doresc să fie mântuiți și doresc să fie câștigați complet de Dumnezeu, atunci toți cei care Îl urmează pe Dumnezeu trebuie să se confrunte cu ispite și atacuri atât mari, cât și mici din partea Satanei. Aceia care ies din aceste ispite și atacuri și sunt capabili să îl învingă pe deplin pe Satana sunt cei care au fost mântuiți de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”). „Oamenii care nu au fost mântuiți sunt prizonieri ai Satanei, nu au libertate, nu au fost abandonați de Satana, nu sunt calificați sau îndreptățiți să I se închine lui Dumnezeu și sunt urmăriți îndeaproape și atacați cu sălbăticie de Satana. Asemenea oameni nu au o fericire demnă de menționat, nu au dreptul la o existență normală și, în plus, nu au nicio demnitate. Doar dacă te ridici și te lupți cu Satana, folosindu-ți credința, ascultarea și frica de Dumnezeu ca arme cu care să porți o luptă pe viață și pe moarte cu Satana, astfel încât să îl învingi pe deplin și să-l faci să fugă și să devină laș când te vede, astfel încât să abandoneze complet atacurile și acuzațiile sale împotriva ta – doar atunci vei fi mântuit și vei deveni liber. Dacă ești hotărât să te desparți complet de Satana, dar nu ești echipat cu armele care te vor ajuta să-l învingi, atunci vei fi încă în pericol; pe măsură ce trece timpul, când ai fost atât de torturat de Satana încât nu mai ai nici pic de putere rămasă în tine, dar încă nu ai fost în stare să fii mărturie, tot nu te-ai eliberat complet de acuzațiile și atacurile Satanei împotriva ta, atunci vei avea puține șanse de a fi mântuit. În final, când încheierea lucrării lui Dumnezeu este declarată, tu vei fi încă în strânsoarea Satanei, incapabil să te eliberezi și, prin urmare, nu vei avea niciodată o șansă sau o speranță. Atunci, aceasta sugerează că asemenea oameni vor fi complet sub robia Satanei” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că moartea fiului meu era un test pentru mine. A trebuit să mă bazez pe credința mea să trec prin asta și să mărturisesc ferm pentru Dumnezeu, să nu fiu negativă și slabă cum am fost atunci, să-mi pierd încrederea în Dumnezeu, să-L înțeleg greșit și să-L învinovățesc. M-am gândit la momentul în care Iov a fost încercat de Satana. Coline întregi pline de vitele sale și toate bunurile lui au fost furate de hoți, toți cei 10 copii ai lui au murit și el însuși a fost acoperit în întregime de bube. Însă Iov a preferat să blesteme ziua în care s-a născut, decât să nege numele lui Dumnezeu și să-L învinuiască. El a spus: „Iahve a dat și Iahve a luat; binecuvântat să fie numele lui Iahve Dumnezeu” (Iov 1:21). Iov a avut o mărturie frumoasă, răsunătoare pentru Dumnezeu și l-a făcut de râs pe Satana. Însă eu Îl înțelegeam greșit pe Dumnezeu și-L învinovățeam, după doar pierderea fiului meu. Nu mă puteam compara deloc cu Iov – mi-a fost atât de rușine. De asemenea, m-am gândit cum, atunci când Iov a fost supus încercărilor, soția lui i-a spus să-L abandoneze pe Dumnezeu și să moară. Părea că soția îl denunța, însă, dincolo de aparențe, era Satana care îl încerca. Prietenii, rudele și fiica mea nu cumva jucau rolul Satanei? Satana folosea batjocura celor din jurul meu pentru a mă testa și ataca, astfel încât să-L trădez pe Dumnezeu. Dacă aș fi continuat să trăiesc în negativitate, înțelegându-L greșit pe Dumnezeu și învinuindu-L, aș fi fost păcălită de trucul Satanei și aș fi devenit complet bătaia lui de joc. Atunci mi-am dat seama că Satana mă privea cum trec prin tot chinul acela și Dumnezeu spera că voi mărturisi ferm pentru El și-l voi umili pe Satana. În toți anii mei de credință, știam că mă bucurasem de atât de multă susținere din cuvintele lui Dumnezeu, iar acum, că era timpul să mărturisesc pentru Dumnezeu, trebuia să nu-L mai înțeleg greșit și să-L învinuiesc, făcându-l pe Satana să râdă. Trebuia să mărturisesc ferm și să-l fac pe Satana de râs! Realizând aceasta, nu m-am simțit la fel de jalnic și neajutorată ca înainte. Credința mea a crescut și eram gata să mă sprijin pe Dumnezeu și să trec de situația aceea.

Mai târziu, mă întrebam de ce am devenit atât de negativă și plină de nemulțumiri în acea situație. Apoi, într-o zi, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. „Speri că a ta credință în Dumnezeu nu va presupune nicio provocare și niciun necaz și nici cea mai mică greutate. Întotdeauna urmărești acele lucruri care sunt lipsite de valoare și nu acorzi valoare vieții, în schimb, pui propriile tale gânduri extravagante înaintea adevărului. Ești așa de lipsit de valoare! […] Ceea ce urmărești tu este să fii capabil să câștigi pacea după ce ai crezut în Dumnezeu, pentru ca ai tăi copii să nu se îmbolnăvească, pentru ca soțul tău să aibă o slujbă bună, pentru ca fiul tău să-și găsească o soție bună, pentru ca fiica ta să-și găsească un soț decent, pentru ca boii și caii tăi să are pământul bine, pentru un an de vreme bună pentru recoltele tale. Asta e ceea ce cauți tu. Ce urmărești tu e doar să trăiești în confort, pentru ca niciun accident să nu se întâmple familiei tale, pentru ca vânturile să te ocolească, pentru ca fața ta să nu fie atinsă de praf, pentru ca recoltele familiei tale să nu fie inundate, pentru ca tu să nu fii afectat de vreun dezastru, să trăiești în îmbrățișarea lui Dumnezeu, să trăiești într-un cuibușor confortabil. Un laș ca tine, care întotdeauna urmărește trupul – ai o inimă, ai un duh? Nu ești o fiară? Îți ofer calea adevărată fără a cere nimic în schimb, și tu tot nu cauți. Ești tu unul dintre aceia care cred în Dumnezeu? […] Viața ta este demnă de dispreț și josnică, trăiești în mijlocul murdăriei și desfrâului și nu urmărești niciun scop; nu este viața ta cea mai josnică dintre toate? Ai tupeul de a te uita la Dumnezeu? Dacă tu continui să experimentezi în acest mod, nu-i așa că nu vei obține nimic? Adevărata cale ți-a fost oferită, dar dacă poți sau nu să o câștigi depinde de propria ta căutare personală” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Am văzut din cuvintele lui Dumnezeu că Îl înțelesesem greșit și-L învinuisem pe Dumnezeu după moartea fiului meu pentru că aveam perspectiva greșită în credința mea. De când câștigasem credință, mă agățasem de motivul de a fi binecuvântată, crezând că o întreagă familie ar trebui binecuvântată mulțumită credinței unei singure persoane. Încă gândeam astfel după ce am acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, crezând că, atât timp cât eu mă sacrificam pentru Dumnezeu, sufeream și plăteam un preț, Dumnezeu cu siguranță mă va binecuvânta, îmi va proteja familia și-i va ține vii și nevătămați. De asta, indiferent ce datorie îmi aranja biserica, mă supuneam și eram de acord proactiv, indiferent cât de greu era, străduindu-mă din răsputeri să merg înainte, acceptând fericită oricâtă suferință. Oricât mă ponegreau și mă respingeau prietenii și rudele și oricât mă oprima guvernul, am continuat să fac o datorie, nedând înapoi niciodată. Însă, când fiul meu a murit pe neașteptate electrocutat, trăiam în suferință în fiecare zi, fără vreo dorință de a mă ruga sau de a citi cuvintele lui Dumnezeu. Nu aveam aceeași dorință de a urmări și chiar am încercat să-L conving pe Dumnezeu, folosindu-mi eforturile anterioare drept capital. L-am învinovățit pe Dumnezeu că nu ținea cont de toate sacrificiile pe care le făcusem, că nu mi-a apărat fiul. Nu mi-am văzut adevărata statură până când nu a fost dezvăluită de acea situație. Înainte, crezusem întotdeauna că puteam face sacrificii pentru Dumnezeu, că puteam suferi și plăti un preț, așa că asta însemna că-I sunt devotată și supusă, iar El cu siguranță mă va mântui în final. Însă moartea fiului meu mi-a dezvăluit adevărata statură și am văzut atunci că erau prea multe motive și falsități în eforturile mele. Totul era în schimbul harului și al binecuvântărilor, iar când țelul și speranța mea pentru acestea s-au năruit, nu am avut nici cea mai mică voință de a mă strădui sau de a-mi realiza datoria. Asta mi-a arătat că toți acei ani de muncă din greu erau doar pentru binecuvântări, pentru a face un târg cu Dumnezeu, nu pentru a-mi face datoria de a-L mulțumi. Îl foloseam pe Dumnezeu, Îl înșelam. Era o perspectivă atât de josnică, urâtă asupra credinței. Văzând acest lucru, m-am simțit chiar îndatorată lui Dumnezeu și m-am urât că am fost credincioasă atâția ani, dar n-am urmărit adevărul și n-am mărturisit ferm pentru Dumnezeu. Am îngenuncheat înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat, în lacrimi: „Dumnezeule, trăiesc de atâta timp într-o stare negativă, înțelegându-Te greșit și învinuindu-Te. Asta Te rănește și Te dezamăgește atât de mult! O, Dumnezeule, vreau să mă căiesc!”

Apoi, într-o zi, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Toată lumea are o destinație potrivită. Aceste destinații sunt determinate conform esenței fiecărui individ și nu au absolut nicio legătură cu alți oameni. Comportamentul rău al unui copil nu poate fi transferat părinților lui și nici dreptatea unui copil nu poate fi împărtășită cu părinții lui. Comportamentul rău al unui părinte nu poate fi transferat copiilor lui și nici dreptatea unui părinte nu poate fi împărtășită cu copiii lui. Fiecare își poartă păcatele și fiecare se bucură de binecuvântările proprii. Nimeni nu poate fi un înlocuitor pentru o altă persoană; aceasta este dreptatea. Din perspectiva omului, dacă părinții primesc binecuvântări, atunci și copiii lor ar trebui să o poată face, iar în cazul în care copiii fac rele, atunci părinții lor trebuie să se căiască pentru acele păcate. Aceasta este o perspectivă și o cale umană de a face lucrurile; nu este perspectiva lui Dumnezeu. Finalul tuturor este determinat conform esenței care vine din comportamentul lor și este întotdeauna stabilit corespunzător. Nimeni nu poate duce păcatele altcuiva; mai mult, nimeni nu poate primi pedeapsa în locul altcuiva. Acest lucru este incontestabil” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Chibzuind la cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că destinația tuturor este determinată conform esenței lor și conform faptului dacă fac bine sau rău și nu are legătură cu alții. În credința și datoria mea, indiferent cât de mult am suferit sau am plătit un preț, doar îmi făceam datoria, îmi îndeplineam responsabilitatea, obligația unei ființe create. Asta nu avea nimic de-a face cu soarta fiului meu sau finalul lui, iar el nu ar beneficia de pe urma chinurilor și eforturilor mele. Ca o familie întreagă să fie binecuvântată mulțumită credinței unei persoane este ceva din Epoca Harului, dar acum, în zilele de pe urmă, toți sunt sortați după felul lor. Dumnezeu determină finalul fiecărei persoane conform realizărilor lor. Am crezut că, pentru că am depus ceva efort pentru datoria mea, Dumnezeu ar trebui să vegheze asupra fiului meu. Însă asta era o perspectivă absurdă care nu era deloc conform adevărului. Dumnezeu este Creatorul și soarta tuturor lucrurilor și destinul tuturor în viață sunt în mâinile Lui. Dumnezeu a determinat cu mult timp în urmă câți ani va trăi fiul meu. Când a murit, acesta a fost finalul vieții pe care Dumnezeu o rânduise pentru el și nimeni nu putea schimba acest lucru. Indiferent dacă cred în Dumnezeu sau nu, toți sunt ființe create de mâinile Lui. El are puterea de a face aranjamentele adecvate pentru fiecare creatură în parte și, orice orchestrări și aranjamente face, El este drept. Ar trebui să mă supun conducerii Sale. Această înțelegere mi-a înseninat inima imediat și nu m-am mai simțit atât de nefericită. Starea mi s-a îmbunătățit treptat și m-am rugat și am citit cuvintele lui Dumnezeu în fiecare zi. Uneori, aveam părtășie cu frații și surorile privind starea mea și moartea fiului meu nu mă mai afecta atât de mult.

În luna noiembrie a acelui an am devenit conducătoare de biserică. Îi eram atât de recunoscătoare lui Dumnezeu și chiar m-am dedicat funcției. Nu după mult timp, despăgubirea pentru moartea fiului meu a fost achitată, însă, spre șocul meu, nora mea a vrut să o încaseze pe toată. Chiar a luat în secret toți banii pe care el îi economisise în timpul vieții și tot ce avea care era de valoare. De asemenea, a fugit împreună cu fiul lor. Am rămas uitându-mă la dormitorul lor gol, amintindu-mi despre când era în viață. Înainte, familia noastră era împreună, vorbind și râzând, însă, acum, fuseseră pierdute și o viață, și bunuri. Nu-mi puteam reține lacrimile amare. Fiul meu se dusese și soția lui plecase. Fugise, de asemenea, cu toate lucrurile de valoare. Familia noastră era distrusă și săracă – nu aveam nimic. Fusesem credincioasă atât de mulți ani, făcându-mi datoria în absolut toate condițiile, și fusesem prinsă cu munca în cadrul bisericii în fiecare zi de când devenisem conducătoare. Nu am fugit din calea niciunei dificultăți, indiferent cât de mare. Eram o credincioasă adevărată și am depus eforturi sincere pentru Dumnezeu. De ce Dumnezeu nu a făcut ceva în legătură cu modul în care m-a tratat nora mea? Mă simțeam din ce în ce mai nedreptățită, incredibil de părăsită și îndurerată.

Într-o zi, plângând și tristă, mi-am amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. „În timp ce sunt supuși încercărilor, este normal ca oamenii să fie slabi, ca negativitatea să sălășluiască în ei sau să fie lipsiți de claritate în ceea ce privește voia lui Dumnezeu sau calea lor de practică. Dar, în orice caz, trebuie să ai încredere în lucrarea lui Dumnezeu și să nu-L tăgăduiești, întocmai ca Iov. Deși Iov a fost slab și a blestemat ziua în care s-a născut, nu a negat că toate lucrurile din viața oamenilor sunt dăruite de Iahve și că El este și Cel care putea să le ia pe toate. Indiferent cum a fost încercat, și-a păstrat această credință. În experiența ta, indiferent la ce rafinare te supun cuvintele lui Dumnezeu, credința și dragostea pentru El sunt, pe scurt, ceea ce îi cere omenirii. Credința, iubirea și aspirațiile oamenilor sunt ceea ce desăvârșește El lucrând în acest fel. Dumnezeu face lucrarea de desăvârșire asupra oamenilor, iar ei nu pot să o vadă, nu pot să o simtă; în astfel de împrejurări, ți se cere să ai credință. Credința oamenilor e necesară atunci când ceva nu poate fi văzut cu ochiul liber, iar credința ta e necesară când nu poți renunța la propriile tale noțiuni. Când lucrarea lui Dumnezeu nu îți este clară, ceea ce ți se cere este să ai credință, să iei o poziție fermă și să fii martor. Când Iov a ajuns în acest punct, Dumnezeu i S-a arătat și i-a vorbit. Adică, doar din credința ta vei putea să-L vezi pe Dumnezeu și, când ai credință, El te va desăvârși. Fără credință, El nu poate să te desăvârșească” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). Chibzuind bine la asta, am văzut că Dumnezeu ne desăvârșește credința și dragostea prin greutăți. Indiferent cu ce ne confruntăm, ce tip de durere și dificultăți întâlnim, Dumnezeu speră că ne vom baza pe credința noastră să trecem peste ele și să mărturisim ferm pentru El. M-am gândit la Iov care și-a pierdut toate bunurile familiei și copiii, transformându-se dintr-un om bogat într-unul sărac, nevoiaș. Însă el tot a putut să cadă la pământ și să slăvească numele lui Iahve Dumnezeu, pentru că nu a crezut niciodată că și-a câștigat averile prin propria muncă și nici nu și-a văzut copiii drept proprietatea lui. Știa foarte clar că totul venise de la Dumnezeu. La suprafața părea că hoții au furat totul, dar el nu a privit lucrurile superficial – a acceptat lucrurile de la Dumnezeu și s-a supus. Credința și venerația lui Iov pentru Dumnezeu au fost rafinate prin multe încercări și necazuri. Și apoi a fost cazul lui Avraam, care nu a avut un fiu până la vârsta de 100 de ani, dar, când Dumnezeu i-a spus să-și ofere fiul drept sacrificiu, deși a fost foarte dureros pentru Avraam, nu a negociat cu Dumnezeu și nu s-a înțeles cu El. Știa că Dumnezeu îi dăduse acel fiu, așa că, dacă Dumnezeu îl voia înapoi, ar trebui să I-l înapoieze. Și Iov, și Avraam aveau o mare conștiință și rațiune, iar credința și supunerea lor puteau trece testul realității. Însă, uitându-mă la mine, L-am înțeles greșit pe Dumnezeu și L-am învinuit când fiul meu a murit și, mai târziu, când am înțeles puțin voia lui Dumnezeu, mulțumită cuvintelor Lui, m-am supus puțin, așa că am crezut că am câștigat puțină statură și că puteam mărturisi ferm. Dar, când nora mea a plecat cu bunurile de valoare ale familiei noastre, am fost din nou cuprinsă de nemulțumiri. Am văzut că voiam doar să mă bucur de binecuvântările și darurile lui Dumnezeu, dar nu puteam să suport vreun dezastru sau nenorocire. Altfel, eram negativă și aveam nemulțumiri. N-aveam nicio venerație sau supunere adevărată față de Dumnezeu. Ceea ce dezvăluiau aceste situații în mod repetat mi-a arătat adevărata statură. Fără asta, aș fi încă orbită de comportamentul meu aparent bun și aș crede că a face în continuare o datorie după moartea fiului meu înseamnă că am un anumit devotament și statură. Dar Dumnezeu știa cât de adânc ancorate erau mentalitatea mea tranzacțională și țelul de a obține binecuvântări. A trebuit să trec prin toate aceste lucruri ca să pot obține treptat o anumită purificare și schimbare. Faptul că Dumnezeu a permis să mi se întâmple toate acestea a reprezentat mântuirea Sa pentru mine. M-am simțit și mai vinovată pe măsură ce mă gândeam la asta și m-am prosternat înaintea lui Dumnezeu să mă rog: „O, Dumnezeule! Acum văd că, după toți anii mei de credință, tot nu am încredere adevărată în Tine. Încă mă plâng când se întâmplă ceva ce nu-mi place și-mi lipsește complet mărturia. Dumnezeule, vreau să mă căiesc Ție. Te rog, îndrumă-mă să mă cunosc pe mine însămi.”

Mai târziu, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care mi-a dat o înțelegere reală asupra căii pe care fusesem cu adevărat în toți acești ani. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Din moment ce oamenii de astăzi nu au aceeași umanitate ca Iov, ce se poate spune despre natura, esența și atitudinea lor față de Dumnezeu? Se tem ei de Dumnezeu? Se feresc ei de rău? Aceia care nu se tem de Dumnezeu sau nu se feresc de rău pot fi descriși, pe scurt, în trei cuvinte: «dușmanii lui Dumnezeu». Voi spuneți deseori aceste trei cuvinte, dar nu ați cunoscut niciodată adevăratul lor înțeles. Cuvintele «dușmanii lui Dumnezeu» au o anumită esență: acestea nu înseamnă că Dumnezeu îl vede pe om ca pe un dușman, ci că omul Îl vede pe Dumnezeu ca dușman. Mai întâi, când oamenii încep să creadă în Dumnezeu, care dintre ei nu are propriile scopuri, motivații și ambiții? Deși o parte dintre ei cred în existența lui Dumnezeu și au văzut-o, credința lor în Dumnezeu tot conține acele motivații, iar scopul lor final în a crede în Dumnezeu este de a primi binecuvântările Sale și lucrurile pe care și le doresc. În experiențele de viață ale oamenilor, ei își spun deseori: «Am renunțat la familie și carieră pentru Dumnezeu și El ce mi-a dat? Trebuie să calculez și să confirm – am primit recent vreo binecuvântare? Am dat foarte mult în acest timp, am tot alergat și am suferit mult – mi-a dat Dumnezeu vreo promisiune, în schimb? Și-a adus aminte de faptele mele bune? Care va fi finalitatea mea? Pot primi binecuvântările lui Dumnezeu? […]» Fiecare persoană face constant astfel de calcule în inima sa și Îi cere lui Dumnezeu lucruri care conțin motivațiile, ambițiile și mentalitatea sa de târguială. Adică, în inima sa, omul Îl testează în mod constant pe Dumnezeu, face constant planuri despre Dumnezeu și își susține argumentele pentru propria finalitate cu Dumnezeu și încearcă să obțină o declarație de la Dumnezeu, să vadă dacă Dumnezeu îi poate da ceea ce își dorește. În timp ce Îl caută pe Dumnezeu, omul nu Îl tratează ca pe Dumnezeu. Omul a încercat întotdeauna să facă târguri cu Dumnezeu, cerându-I lucruri neîncetat și chiar presându-L la fiecare pas, încercând să Îi ia toată mâna, după ce i s-a dat un deget. În același timp în care încearcă să se târguiască cu Dumnezeu, omul se și ceartă cu El, și există chiar unii oameni care, când se abat încercări asupra lor sau când se află în anumite situații, deseori devin slabi, pasivi și neglijenți în lucrarea lor și plini de plângeri în privința lui Dumnezeu. Din momentul în care omul a început prima oară să creadă în Dumnezeu, el L-a considerat un corn al abundenței, un instrument bun la toate, și s-a considerat a fi cel mai mare creditor al lui Dumnezeu, ca și cum obligația și dreptul lui inerent erau să încerce să obțină binecuvântări și promisiuni de la Dumnezeu, în timp ce responsabilitatea lui Dumnezeu era de a proteja și a avea grijă de om și de a-l aproviziona. Așa este înțelegerea de bază a «credinței în Dumnezeu» a tuturor celor care cred în El și astfel e înțelegerea cea mai profundă a conceptului de credință în Dumnezeu. De la natura și esența omului și până la urmărirea sa subiectivă, nu există nimic care să aibă legătură cu frica de Dumnezeu. Scopul omului în a crede în Dumnezeu nu ar putea avea nimic de a face cu a-L venera pe Dumnezeu. Adică, omul nu a luat în considerare și nu a înțeles niciodată că a crede în Dumnezeu necesită frica față de El și venerarea Lui. În lumina acestor condiții, esența omului este evidentă. Care este această esență? Este faptul că inima omului este malițioasă, nutrește trădare și înșelăciune, nu iubește dreptatea și cinstea și ceea ce este pozitiv și este demnă de dispreț și lacomă. Inima omului nu ar putea fi mai închisă pentru Dumnezeu; el nu I-a dat-o deloc. Dumnezeu nu a văzut niciodată adevărata inimă a omului, nici nu a fost venerat de om. Indiferent cât de mare este prețul pe care îl plătește Dumnezeu, sau de cât de multe lucrări face, sau de cât de multe îi oferă omului, omul rămâne orb și extrem de indiferent față de tot. Omul nu I-a dat inima lui Dumnezeu niciodată, doar vrea să aibă el însuși grijă de inima lui, să ia propriile decizii – înțelesul ascuns fiind că omul nu vrea să urmeze calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău sau să se supună suveranității și aranjamentelor lui Dumnezeu, nici nu vrea să-L venereze pe Dumnezeu drept Dumnezeu. Astfel este starea omului astăzi” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”). Revelația și judecata cuvintelor lui Dumnezeu erau atât de pătrunzătoare pentru mine. Cuvintele „dușmanii lui Dumnezeu” erau deosebit de dure pentru mine. Nu mi-am imaginat niciodată că voi fi expusă ca dușman al lui Dumnezeu, după toți anii mei de credință, însă cuvintele lui Dumnezeu chiar au dezvăluit adevărul despre mine. „Fiecare om pentru el însuși și diavolul îl ia pe cel mai din spate” și „Niciodată să nu ridici un deget fără recompensă” erau otrăvuri satanice conform cărora trăiam. Devenisem atât de egoistă, josnică și egocentrică. Îmi puneam propriile interese mai presus de orice și în toate urmăream doar să am beneficii, dacă aveam să fiu binecuvântată sau nu. Mi-am pus întotdeauna interesele mele pe primul loc. Când am devenit credincioasă, la început, aveam scopul de a primi har și binecuvântări. După ce am acceptat noua lucrare a lui Dumnezeu, nu I-am cerut direct lui Dumnezeu acele lucruri, însă, adânc în sinea mea, simțeam că, pentru că mă sacrificam, Dumnezeu ar trebui să vegheze asupra mea și să-mi dea toate binecuvântările pe care le voiam. Ba chiar am crezut cu nerușinare că era ceea ce meritam, că Dumnezeu trebuia să-mi dea înapoi, fiindcă plătisem un preț, altfel El nu era drept. Când familia mea a fost teafără și nevătămată și puteam vedea harul și binecuvântările lui Dumnezeu, eram plină de energie în datoria mea și simțeam că merită oricâtă suferință. Când ful meu a murit electrocutat, am văzut că Dumnezeu nu-mi apăra familia, așa că am fost plină de resentimente împotriva Lui. Când interesele mi-au fost compromise, L-am învinuit pe Dumnezeu pentru că nu a vegheat asupra mea. Chiar mi-am folosit eforturile și suferința drept monedă de schimb pentru a-L convinge pe Dumnezeu. Am simțit că era ceva firesc oricât har de la Dumnezeu, însă, când a făcut ceva ce nu mi-a plăcut, am devenit imediat nemulțumită de El, plângându-mă și judecându-L greșit. Am văzut că am fost și egoistă, și malițioasă, fără conștiință sau rațiune. Eram o necredincioasă și eram absolut un dușman al lui Dumnezeu! M-am gândit la Pavel, care a cutreierat Europa împărtășind Evanghelia și a suferit destul de mult, însă toată munca aceea grea a fost doar în schimbul binecuvântărilor Împărăției lui Dumnezeu. După ce a făcut destul de mult, a spus: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârșit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa dreptății” (2 Timotei 4:7-8). Ce chestie a mai spus! Prin asta Pavel a vrut să spună că a suferit atât de mult pentru a răspândi Evanghelia încât Dumnezeu trebuia să-i dea o coroană, că era ceea ce merita, altfel Dumnezeu nu era drept. Spunând asta, Îl forța pe Dumnezeu și, de fapt, Îl instiga, vocifera, Îl provoca deschis pe Dumnezeu. La sfârșit, a jignit firea lui Dumnezeu și a fost pedepsit de El. Am văzut că eram la fel. L-am învinuit și L-am înțeles greșit pe Dumnezeu când nu-I puteam vedea harul și binecuvântările, judecându-L în inima mea ca fiind nedrept. Nu eram pe aceeași cale cu Pavel, împotrivindu-mă lui Dumnezeu?

Apoi, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Nu există o corelare între datoria omului și faptul dacă este binecuvântat sau blestemat. Datoria este ceea ce omul se cuvine să îndeplinească; reprezintă vocația sa de la ceruri și nu ar trebui să depindă de recompensă, condiții sau motive. Doar atunci el își face datoria. A fi binecuvântați este când cineva este desăvârșit și se bucură de binecuvântările lui Dumnezeu după ce a experimentat judecata. A fi blestemați este când firea cuiva nu se schimbă după ce a experimentat mustrarea și judecata, adică atunci când nu experimentează desăvârșirea, ci este pedepsit. Dar, indiferent dacă sunt binecuvântate sau blestemate, ființele create ar trebui să-și facă datoria, să facă ceea ce se cuvine să facă și ceea ce sunt capabile să facă; acesta este minimul pe care o persoană, o persoană care-L caută pe Dumnezeu, ar trebui să-l facă. Nu ar trebui să-ți faci datoria doar pentru a fi binecuvântat și nu ar trebui să refuzi să acționezi din teama de a fi blestemat. Permiteți-Mi să vă spun acest lucru: îndeplinirea datoriei proprii este ceea ce omul se cuvine să facă, iar dacă nu este capabil să-și facă datoria, atunci asta este răzvrătirea lui” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Diferența dintre lucrarea de slujire a lui Dumnezeu întrupat și datoria omului”). Este adevărat. O datorie este o însărcinare dată de Dumnezeu și este o responsabilitate de care nu putem scăpa. Este potrivit, precum comportamentul filial al copiilor față de părinți. Trebuie să fie necondiționat. Ca ființă creată, să fac unele sacrificii în credința și datoria mea este o responsabilitate, o obligație pe care trebuie s-o îndeplinesc. Nu ar trebui s-o tratez drept capital sau monedă de schimb pentru a face târguri cu Dumnezeu. Dacă ajung să mă bucur de binecuvântări ori să îndur nenorociri, trebuie să mă supun conducerii și aranjamentelor lui Dumnezeu și să-mi fac datoria. De la naștere la moarte, prin calamități sau noroc, fie că ești credincios sau nu, vei întâlni multe dificultăți și obstacole în decursul vieții. Moartea timpurie a fiului meu și celelalte nenorociri din familia mea erau toate lucruri pe care e perfect normal să le întâlnești. Dar aveam o dorință prea puternică de binecuvântări și făcusem unele sacrificii în datoria mea, simțisem că am adus o contribuție reală, așa că voiam să folosesc aceste lucruri pentru a cere recompensele lui Dumnezeu. L-am înțeles greșit și L-am învinuit pe Dumnezeu când nu le-am obținut. Am văzut cât de egoistă și josnică eram prin natura mea și ce perspectivă absurdă aveam. M-am gândit prin ce suferință și umilință enorme trecuse Dumnezeu de două ori întrupat pentru mântuirea noastră, dar El nu a exprimat niciodată cât sânge, sudoare și lacrimi a plătit pentru asta. El doar exprimă liniștit adevăruri în anonimat, săvârșindu-Și lucrarea de mântuire a omenirii. Dragostea Lui pentru noi este atât de măreață! Fiind credincioasă mulți ani, mă bucurasem de atât de multe din harul și binecuvântările lui Dumnezeu și de atât de multă udare și susținere din partea adevărului, însă întotdeauna am vrut să-mi folosesc măruntele sacrificii drept capital, cerând cu îndrăzneală ca Dumnezeu să mă binecuvânteze și să-mi protejeze membrii familiei. Am văzut că eram într-adevăr nerușinată și extraordinar de nerezonabilă. Pe cât mă gândeam mai mult la asta, pe atât simțeam mai multe regrete și vină. Mi-am adus aminte cuvintele lui Dumnezeu: „Cei fără umanitate sunt incapabili să Îl iubească pe Dumnezeu cu adevărat. Atunci când mediul este sigur și protejat sau e vreun profit de tras, ei ascultă întru totul de Dumnezeu dar, atunci când ceea ce doresc este compromis sau este respins, ei se revoltă imediat. Chiar și pe parcursul unei singure nopți, ei se pot transforma dintr-o persoană zâmbitoare, «bună la suflet», într-un ucigaș urât și feroce, care își tratează binefăcătorul de ieri ca pe inamicul lor de moarte, fără niciun motiv. Dacă acești demoni nu sunt alungați, acești demoni care ar ucide fără să clipească, nu vor deveni ei un pericol ascuns?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu și practica omului”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au lăsat senzația că nu am unde să mă ascund. Eram exact acest tip de persoană. Credința mea avea scopul de a câștiga binecuvântări și, când dorințele mele nu au fost îndeplinite, când ceva nefericit s-a întâmplat în cadrul familiei mele, imediat m-am ridicat împotriva lui Dumnezeu și am fost plină de resentimente împotriva Lui, chiar tratându-L ca pe un dușman. Revelațiile din cuvintele lui Dumnezeu sunt cele care m-au făcut, în cele din urmă, să-mi văd adevăratul chip. S-a dovedit că, prin natura mea, Îi eram opusă lui Dumnezeu. Dându-mi seama de acest lucru, m-au cuprins regretele și vina. Am îngenunchiat înaintea lui Dumnezeu și, plângând, m-am rugat, cuprinsă de remușcări: „Dumnezeule, sunt exact tipul de persoană pe care o descrii, căreia îi lipsește umanitatea. Am vrut să folosesc puținul pe care Ți l-am dat ca să fac un târg cu Tine. Te-am înșelat și m-am opus Ție – Îți datorez atât de mult! Dumnezeule, vreau să mă căiesc Ție. Indiferent ce aranjamente faci, sunt gata să mă supun și să le accept, să dau totul pentru datoria mea pentru a-Ți răsplăti dragostea!” Apoi, am depus un efort să mă rog lui Dumnezeu, să-I citesc cuvintele mai mult și să-mi pun toată energia în datoria mea. Făcând asta, mi-am regăsit pacea și liniștea și nu am mai fost consumată de durerea de a-mi pierde fiul.

Deși aceasta a fost o experiență dureroasă, a fost exact tipul de suferință care mi-a arătat țelul josnic de a urmări binecuvântările, corupția și falsitatea din credința mea, și am câștigat puțină înțelegere privind natura mea satanică de a mă opune lui Dumnezeu. Fără a trece prin aceste dificultăți, fără revelația faptelor, nu mi-aș fi văzut adevărata statură. Această experiență chiar m-a învățat că, pe cât ne confruntăm cu lucruri neplăcute, pe atât sunt mai multe adevăruri de căutat. Dragostea și mântuirea lui Dumnezeu pentru noi se află în spatele acestor lucruri. Slavă lui Dumnezeu!