de Wang Le, China

Într-o zi din noiembrie 2022, la prânz, eram acasă și făceam de mâncare, când am auzit dintr-odată o serie de bătăi rapide în ușă. Am deschis ușa și am dat de patru bărbați și o femeie care stăteau afară. Unul dintre ei s-a apropiat de mine și m-a întrebat: „Ești Wang Lee? Crezi în Dumnezeu Atotputernic?” Înainte să pot răspunde, mi-a arătat repede actul de identificare și a spus: „Suntem de la Biroul de Securitate Publică. Cineva a raportat că tu crezi în Dumnezeu Atotputernic și că ești conducătoare de biserică. Am venit să investigăm.” Înainte să pot răspunde, cei cinci au dau buzna în casa mea și au început să răscolească prin curte și prin camere. Au găsit chitanța unei donații de 50 de yuani, un exemplar din „Cuvântul Se arată în trup”, două casete și un mic aparat de înregistrare și mi-au zis cu asprime: „Astea sunt probe!” După ce au spus asta, m-au vârât într-o mașină de poliție și m-au dus de acolo.

La secție, polițiștii m-au dus într-o cameră de interogatoriu de la al doilea etaj și mi-au pus cătușe, atârnându-mi mâinile de o țeavă de calorifer, astfel încât nu puteam sta decât pe vârfuri. Deoarece încheieturile mâinilor îmi suportau întreaga greutate, au început să mă doară cumplit. L-am auzit fără să vreau pe un polițist spunând: „De data asta am prins o conducătoare”, iar mie mi s-a pus un nod în gât și m-am gândit: „Știu că sunt conducătoare, așa că sigur mă vor tortura ca să extragă informații despre frații și surorile mele. Dacă nu pot îndura tortura?” Nu am îndrăznit să mă mai gândesc la asta și m-am rugat repede lui Dumnezeu, cerându-I să îmi dea credință și înțelepciune și să mă ajute să rămân fermă în mărturia mea. Am fost lăsată să atârn așa peste patru ore; nu eram în stare să ating solul cu tălpile, iar cătușele mă strângeau din ce în ce mai tare. Mâinile mi-au fost strânse până când au căpătat o culoare neagră-vineție; durerea era insuportabilă și picioarele mi s-au umflat și au amorțit. De-abia mai puteam rezista și am început să mă simt slăbită sufletește, neștiind cât timp voi mai rămâne atârnată acolo. Nu îndrăzneam să-mi las sufletul să se îndepărteze de Dumnezeu nici măcar o clipă. M-am gândit la aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Față de cei care nu Mi-au arătat niciun strop de credință în vremuri de necaz nu voi mai fi milostiv, pentru că îndurarea Mea se întinde doar până aici. În plus, nu am nicio slăbiciune pentru cineva care M-a trădat odată, cu atât mai puțin Îmi place să Mă asociez cu cei care vând interesele prietenilor lor. Aceasta este firea Mea, indiferent de cine ar putea fi persoana. Trebuie să vă spun: oricine Îmi va frânge inima, nu va primi de la Mine îndurare a doua oară, și oricine Mi-a fost credincios va rămâne în inima Mea pentru totdeauna” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să-mi dau seama că firea Sa nu tolerează jignirea și că, dacă mi-aș fi vândut frații și surorile și L-aș fi trădat pe Dumnezeu, n-aș fi primit niciodată iertarea lui Dumnezeu și aș fi fost cu siguranță detestată și eliminată de El. Am hotărât că, indiferent cum m-ar tortura poliția, nu voi deveni niciodată o iudă!

Pe la 7 seara, aveam amețeli, tot corpul mă durea îngrozitor și îmi era greu să respir. Polițiștii au văzut că mai aveam puțin și leșinam și mi-au eliberat în cele din urmă unul dintre brațe, așa că am fost în sfârșit în stare să stau în picioare. În acel moment, un ofițer de poliție a strigat la mine: „Haide, zi tot, cine a primit banii de donație ai bisericii? Unde locuiește persoana de pe chitanță?” Văzând că nu spun nimic, a continuat: „Chiar dacă nu vorbești, deja te-am cercetat amănunțit. Te urmărim și te investigăm de multă vreme!” Apoi a luat o foaie de hârtie de pe masă și a citit detalii despre cât timp crezusem în Dumnezeu, unde locuiam, ce îndatoriri făceam și alte informații. M-am gândit: „Cum de știe atât de multe? Oare m-a trădat cineva ca o iudă?” Acest gând m-a neliniștit foarte tare, așa că mi-am lăsat repede capul în jos și am reflectat la cum să răspund. Ofițerul m-a privit țintă cu atenție, după care a adus o fotografie și m-a întrebat dacă recunosc persoana din ea. Am aruncat o privire și am zis: „N-o recunosc.” A spus, zâmbind fals: „Ești sigură că n-o recunoști? Știi cine te-a denunțat azi? Persoana din fotografie.” Am constatat că persoana din fotografie era o persoană rea, care fusese exclusă din biserică. Apoi, ofițerul a menționat numele altei surori și m-a întrebat dacă o recunosc, iar eu am zis că nu o recunosc nici pe ea. Ofițerul și-a pierdut cumpătul și a spus: „Uite ce e. Chiar dacă nu zici nimic, materialele religioase pe care le-am găsit în casa ta și martorii pe care îi avem sunt îndeajuns ca să te condamnăm la trei ani de reeducare prin muncă. Îți dăm o șansă să mărturisești și, cu cât mărturisești mai degrabă, cu atât poți merge mai repede acasă!” În acel moment, o femeie ofițer i-a făcut semn să-mi dea drumul la celălalt braț care era încă agățat și, cu o expresie falsă de îngrijorare, mi-a dat o cană cu apă, mi-a luat mâna și a spus: „Dragă, hai să stăm pe canapea și să vorbim. Am văzut că cei doi copii ai tăi sunt foarte drăguți și că sunt încă în creștere. Ca mamă, trebuie să-ți îndeplinești responsabilitățile și să te asiguri că au mese hrănitoare, pentru că, dacă nu vor mânca bine, asta le va afecta studiile. Noi, mamele, avem multe pe umerii noștri. Soțul tău e un om bun, muncește pe brânci să câștige bani și te lasă să stai acasă, să ai grijă de copii. Cum poți suporta să neglijezi niște copii așa de buni? Nu te simți îndatorată față de ei?” Cuvintele femeii ofițer m-au făcut să mă simt puțin slăbită și am simțit că nu avusesem grijă de copiii mei cum se cuvine și că le eram realmente îndatorată. Văzând că nu zic nimic, femeia ofițer s-a apropiat de mine, m-a bătut pe umăr și a spus: „Dragă, ar fi bine să mărturisești. Spune-ne ce știi și te vom trimite acasă imediat, vei fi capabilă să mergi acasă și să ai grijă de copiii tăi.” A mai zis: „Nu înțelegi legea, așa că ai putea crede că mărturisirea te va incrimina și mai mult, dar nu e chiar așa. Atâta vreme cât ne spui pur și simplu ce știi, îți vom înregistra pur și simplu declarația și poți merge acasă.” Mi-am zis: „Sunt doar minciuni și înșelăciune. Spui asta doar ca să mă faci să-L trădez pe Dumnezeu, dar nu mă voi lăsa păcălită! Dar dacă, într-adevăr, voi sfârși prin a fi condamnată la trei ani de reeducare prin muncă, ce se va întâmpla cu copiii mei? Sunt încă atât de mici, cum vor trăi fără mine acolo, ca să-i îngrijesc?” Aceste gânduri m-au neliniștit foarte mult, așa că m-am rugat în gând lui Dumnezeu. Mi-am amintit de aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Cine poate să se sacrifice cu adevărat și complet pentru Mine și să-și ofere totul de dragul Meu? Sunteți cu toții fără tragere de inimă, gândurile vă umblă de colo colo, vă gândiți la casă, la lumea de afară, la mâncare și îmbrăcăminte. În ciuda faptului că te afli aici, înaintea Mea, făcând lucruri pentru Mine, adânc în sinea ta încă te mai gândești la soția ta, la copiii tăi și la părinții tăi de acasă. Sunt toate aceste lucruri proprietatea ta? De ce nu îi încredințezi mâinilor Mele? Nu ai încredere în Mine? Sau te temi cumva că voi face aranjamente nepotrivite pentru tine?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 59). Da, Dumnezeu domnește peste toate. Destinul și suferința copiilor mei au fost toate predeterminate de Dumnezeu și nicio persoană nu poate schimba asta. Trebuia să-i las pe copiii mei în mâinile lui Dumnezeu. Era realmente detestabil din partea poliției să se folosească de afecțiune ca să mă ispitească să-L trădez pe Dumnezeu! Acest context era o încercare de la Dumnezeu, iar El observa ce alegeri făceam. De asemenea, era o șansă pentru mine să aduc mărturie pentru Dumnezeu și trebuia să rămân fermă în mărturia mea ca să-L mulțumesc. Dându-mi seama de acest lucru, m-am rugat în gând lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Sunt dispusă să-mi încredințez de tot copiii în mâinile Tale. Te rog, ajută-mă să depășesc slăbiciunea trupului și să rămân fermă în mărturia mea, ca să-l fac de rușine pe Satana.” După ce m-am rugat, am dobândit credință și, indiferent cum a încercat poliția să mă ademenească, am rămas tăcută. Văzând că nu spuneam nimic, expresia femeii ofițer s-a schimbat imediat. M-a smuls de pe canapea, m-a privit furioasă și a zis: „Am încercat să fiu amabilă, dar nu ai ascultat. Tocmai ți-ai înrăutățit foarte mult situația! Ia să-ți arăt eu cum o să te pun la punct!” Spunând asta, m-a apucat de păr, începând să tragă și să înjure: „Tu ceri să fii bătută!” În acel moment, un ofițer bărbat a luat o carte conținând cuvintele lui Dumnezeu și m-a izbit cu ea în față, ocărându-mă în timp ce mă lovea: „Spune tot! De câți ani ești conducătoare? Cine a primit donațiile de la biserică? Spune-ne ce știi. Dacă nu mărturisești, mă voi asigura că-ți vei petrece restul vieții în închisoare și că nu-ți vei mai vedea niciodată soțul și copiii!” Am spus, calmă: „Nu știu despre ce vorbești.” Fața polițistului s-a întunecat, mi-a dat un pumn în obraz și apoi a început să-mi toarne pumni în față de parcă înnebunise. Nu mai știam de câte ori mă lovise. Un dinte mi se clătina, îmi curgea sânge din nas și din colțul gurii, iar capul îmi zvâcnea și se umflase. Mă simțeam amețită și dezorientată, mă clătinam pe picioare și de-abia reușeam să-mi țin echilibrul sprijinindu-mă de perete. Am simțit că nu mai puteam îndura mult și m-am gândit: „Dacă lucrurile continuă așa, până la urmă, mă vor bate până la moarte? Chiar dacă nu mă omoară, dacă voi fi schilodită, cum îmi voi petrece restul vieții? Oare ar trebui să le spun pur și simplu ceva neimportant?” Dar cum am dat să vorbesc, m-am gândit brusc la ce soartă avusese Iuda din cauză că Îl trădase pe Domnul Iisus. M-am simțit înspăimântată și m-am rugat repede lui Dumnezeu: „Dumnezeule, trupul meu e atât de slab, Te rog, veghează asupra inimii mele, dă-mi credință și putere și îndrumă-mă să rămân fermă în mărturia mea.” După ce m-am rugat, m-am gândit la un imn care se numește „Tânjesc să văd ziua gloriei lui Dumnezeu”: „Cu încredințarea lui Dumnezeu în inima mea, nu voi îngenunchea niciodată în fața Satanei. Chiar dacă sunt decapitat și îmi curge sângele, curajul oamenilor lui Dumnezeu nu poate fi zdruncinat. Voi aduce mărturie răsunătoare despre Dumnezeu și voi umili diavolii și pe Satana. Durerea și greutățile sunt predestinate de Dumnezeu și voi fi loial și mă voi supune Lui până la moarte. Nu-L voi mai face niciodată pe Dumnezeu să plângă sau să Se îngrijoreze. Îmi voi oferi iubirea și loialitatea lui Dumnezeu și voi duce la capăt misiunea de a-L slăvi” (Urmați Mielul și cântați cântări noi). Imnul mi-a dat credință și putere. Nu puteam să fiu o persoană slabă, fără tărie de caracter. Această suferință era o binecuvântare de la Dumnezeu și, indiferent cum mă tortura poliția, aveam să rămân fermă în mărturia mea și n-aveam să cedez niciodată în fața Satanei! Am simțit că Dumnezeu era chiar lângă mine, că mă ajuta și mă îndruma în orice moment, că era sprijinul meu, și eram profund mișcată în inima mea. Polițistul a văzut că nu urma să spun nimic, așa că m-a lovit puternic cu piciorul în șale, făcându-mă să țip de durere. Mă dureau șalele de parcă fuseseră rupte. M-am ghemuit pe jos, neputând să mă mișc. Plină de durere, m-am uitat furioasă la polițist și am spus: „Cred în Dumnezeu numai ca să urmăresc adevărul și să fiu o persoană bună, nu am făcut nimic ilegal, așa că de ce mă bați așa?” Ofițerul a spus printre dinți: „Te bat pentru că tu crezi în Dumnezeu Atotputernic. E dezgustător și să mă uit la tine. Tu și cei de teapa ta sunteți toți niște criminali politici!” Am zis: „Credința noastră constă doar în adunări și în lectura cuvintelor lui Dumnezeu. Nu ne implicăm deloc în politică. Îi ignorați pe cei care iau droguri și pe cei care fac înșelătorii și îi păcălesc pe alții, dar ne urmăriți pe noi, care credem în Dumnezeu. Ce lege e asta?” Ofițerul a răspuns: „Dependenții și escrocii fac aceste lucruri doar pentru propriul interes, dar voi sunteți diferiți. Dacă nu vă arestăm, nimeni nu va mai asculta de Partidul Comunist dacă vă urmează în credința în Dumnezeu!” În acel moment, căpitanul Brigăzii de Securitate Națională a arătat către mine și le-a zis celorlalți ofițeri: „Dacă nu mărturisește, misiunea noastră nu va fi considerată încheiată și nu ne vom primi bonusurile. N-o putem lăsa să scape așa; continuați s-o bateți până când vorbește!” Doi ofițeri au început apoi să-mi care pumni în față, spărgându-mi buza, care a început să sângereze abundent. Au continuat să mă lovească și să mă ocărască: „Dacă nu mărturisești, te vom bate până ajungi oarbă, surdă și mută și te vom lăsa schiloadă pe viață! O să-ți dorești să fi murit!” După mai bine de zece minute, cei doi ofițeri care mă bătuseră au obosit; gâfâiau și stăteau pe canapea, fumând. Apoi au încercat să mă convingă aducând vorba despre soțul și copiii mei, amenințându-mă că, dacă nu mărturisesc, voi fi condamnată la închisoare pe viață. M-am gândit: „Durata pedepsei mele nu ține de voi, ci e în mâinile lui Dumnezeu. Chiar dacă sunt condamnată la închisoare pe viață, trebuie să rămân fermă în mărturia mea!” Până târziu în acea noapte, polițiștii tot nu au obținut nicio informație despre biserică de la mine, așa că au plecat descurajați din camera de interogatoriu. În acea zi, am fost torturată peste zece ore, fără un strop de apă sau o fărâmă de mâncare. Îmi era slăbit tot corpul și mă durea și nu aveam deloc forță să stau în picioare. Mai târziu în acea noapte, doi ofițeri m-au târât într-o mașină și m-au transportat la un centru de detenție.

Când am ajuns, era deja ora 2 dimineața, iar polițistul le-a spus femeilor ofițer de serviciu că eram membră a Fulgerului de la Răsărit, dându-le ordin ca șefa deținutelor să „aibă grijă” de mine. Când am ajuns în celulă, una dintre femeile ofițer i-a șoptit șefei deținutelor ceva ce eu nu am auzit. Șefa deținutelor a strigat ca să le trezească pe celelalte pușcăriașe care dormeau și m-a aruncat pe jos. A urlat la ele: „Bateți-o! E membră a Fulgerului de la Răsărit!” Șase deținute au dat năvală. Unele m-au lovit cu piciorul, altele m-au tras de păr, iar tot ce am putut face a fost să-mi acopăr capul cu mâinile, să mă ghemuiesc și să le las să mă lovească. Șefa deținutelor stătea deoparte și mă ocăra: „Cine te-a făcut să te alături Fulgerului de la Răsărit? De ce nu vine Dumnezeul tău să te salveze? Dacă nu vei mai crede în Dumnezeu, nu te vom mai bate.” Bătută și zvârcolindu-mă pe jos, mi-am dat seama că, atunci când polițistul îi spusese șefei deținutelor „să aibă grijă” de mine, îi ceruse să mă tortureze. Îi uram pe acești diavoli din toată inima! M-au bătut mai bine de o jumătate de oră, apoi șefa deținutelor m-a pus să stau lângă toaletă la serviciul de noapte. Mă torturaseră așa de rău, că nu mai aveam nici măcar forță să-mi ridic capul. Mă puteam mișca doar încet și m-am sprijinit de peretele toaletei. Când ațipeam, auzeam cum se ridică oamenii să meargă la toaletă din când în când, iar unii mă loveau cu piciorul imediat după ce terminau de urinat. De la putoarea de la toaletă, îmi venea să vomit. Din copilărie, părinții mei fuseseră mereu foarte drăguți cu mine, iar după căsătorie, soțul meu fusese bun cu mine. Nimeni nu se purtase niciodată așa cu mine. Eram supusă la această tortură abjectă și la umilință doar pentru că eu credeam în Dumnezeu. M-am simțit profund nedreptățită. Nu știam dacă o să continue să mă bată, cât timp aveam să rămân în acel loc sau dacă aveam să fiu în stare să rezist. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai rău mă simțeam și nu mă puteam abține să nu izbucnesc în plâns. În acel moment, m-am gândit la imnul „Caută să-L iubești pe Dumnezeu, indiferent cât de mare e suferința ta”: „În timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să fiți mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și, chiar și la ultima suflare, tot trebuie să fiți credincioși lui Dumnezeu și la mila orchestrării lui Dumnezeu; numai asta înseamnă a-L iubi cu adevărat pe Dumnezeu și doar aceasta e mărturie puternică și răsunătoare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Reflectând la cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că, atunci când nu eram supusă arestărilor și persecuției, am simțit mereu că era foarte intensă credința mea în Dumnezeu și că eram întotdeauna în frunte în tot ce ținea de biserică. Când îndeplineam îndatoriri, puteam îndura suferințe pe care alții nu le suportau și mă considerasem mereu persoana care Îl iubea cel mai mult pe Dumnezeu. Dar acum, că fusesem arestată și torturată, vedeam cât de mică era statura mea, de fapt. După doar puțină suferință și umilire, voiam să scap din acel mediu, demonstrând că nu aveam deloc ascultare și mai deloc credință în Dumnezeu. Mi-am mai amintit că, de fiecare dată când eram slabă, Dumnezeu Își folosise cuvintele ca să mă îndrume și să mă conducă, ajutându-mă să discern în mod repetat uneltirile Satanei. Iubirea lui Dumnezeu e cu adevărat măreață. M-am decis: „Atât timp cât voi respira, nu voi ceda niciodată în fața Satanei!”

În zorii următoarei zile, șefa deținutelor s-a sculat, a mers la toaletă și m-a lovit cu piciorul, spunându-mi să mă ridic și să curăț toaleta. După ce fusesem torturată de poliție mai bine de zece ore, tot corpul meu era în agonie și nu aveam putere nici măcar să vorbesc, darămite să curăț toaleta. Văzând că nu mă mișc, șefa deținutelor le-a chemat pe celelalte pușcăriașe să mă bată din nou. Am fost bătută măr, de-abia dacă mai eram conștientă. O ucigașă condamnată a spus, răutăcioasă: „Nu o lăsați să scape așa ușor. Faceți-o să se ridice și să curețe toaleta!” După ce a zis asta, câteva deținute m-au târât la toaletă și mi-au băgat cu forța mâinile în ea. Când m-am uitat în jos, am văzut că toaleta era plină de fecale, iar duhoarea scârboasă m-a făcut să mă simt îngrețoșată și să vomit. Pușcăriașele stăteau într-o parte, acoperindu-și nasul și râzând în hohote. Râsul lor era sinistru și înspăimântător și suna ca și cum venea din iad. Nu s-au oprit atunci din a mă umili. Criminala m-a apucat de braț, m-a forțat să spăl toaleta cu mâinile și m-a avertizat: „Dacă n-o să cureți lună toaleta asta, o să te omor! Nimănui nu-i pasă dacă aici sunt bătuți până la moarte credincioșii ca tine!” După ce am curățat toaleta, m-au pus să îngenunchez pe jos și să spăl podeaua și, imediat ce am terminat de spălat partea din față, șefa deținutelor a murdărit din nou în mod intenționat zona proaspăt curățată, apoi mi-a ordonat: „Du-te înapoi și spală din nou. Dacă nu e curat, nici să nu te gândești că primești de mâncare!” Nu am avut încotro decât să mă întorc și să spăl din nou. În timpul mesei, când eram pe cale să iau o gălușcă fiartă la aburi, șefa deținutelor a smuls-o, a rupt-o în bucăți, le-a aruncat pe jos și a dat cu piciorul în ele, spunând: „Dacă nu mărturisești cum se cuvine, crezi că meriți să mănânci găluști? Tot ce meriți e să rabzi de foame până mori!” Așa au continuat lucrurile, deținutele mă obligau să curăț toaleta și să spăl podeaua în fiecare zi, iar noaptea nu mă lăsau să dorm.

În dimineața celei de-a patra zile, poliția a venit să mă interogheze din nou. Era miezul iernii și, de cum am intrat în camera de interogatoriu, polițistul mi-a smuls jacheta căptușită cu bumbac și a spus pe un ton agresiv: „Dacă nu mărturisești, o să mori înghețată azi!” Purtam doar un pulover subțire și tremuram toată. Polițistul m-a târât lângă perete și m-a atârnat cu cătușe de calorifer, degetele picioarelor mele de-abia atingând podeaua. Cam după o oră, a intrat căpitanul Brigăzii de Securitate Națională, a desfăcut cătușele care mă țineau atârnată de calorifer, mi-a zâmbit și mi-a zis: „Nu am lovit niciodată pe nimeni, vreau să te confesezi și să-mi spui adevărul. Îți vei scrie propria mărturisire sau vrei să mi-o dictezi? Ți-am investigat situația din nou în ultimele zile. Ești o conducătoare și acum avem martori și probe prin care demonstrăm acest lucru, dar vrem să recunoști și tu. Dacă mărturisești, te vom trimite de îndată înapoi la familia ta.” O femeie ofițer de poliție stătea și ea în fața mea, repetându-i spusele, și a zis: „Am mers acasă la tine, soțul tău arăta jalnic, iar copiii tăi plângeau după mămica lor. Cum poți tu, ca mamă, să suporți să-i abandonezi? Ești demnă să fii mamă? Grăbește-te și spune-ne ce se întâmplă în biserică și te vom trimite imediat acasă, să fii din nou împreună cu familia ta.” Lucrurile pe care polițiștii mi le-au spus m-au făcut să mă simt foarte confuză. „Ar trebui să mărturisesc, ca să mă duc acasă și să am grijă de copiii mei?” Apoi m-am gândit la sfârșitul lui Iuda și mi-am dat seama că asta era uneltirea Satanei. Polițiștii încercau să se folosească de afecțiune ca să mă facă să-L trădez pe Dumnezeu. Metodele lor erau realmente detestabile! Era în întregime vina lor că nu eram capabilă să am grijă de copiii mei și să-mi îndeplinesc responsabilitățile de mamă. E absolut firesc și justificat să-mi fac datoria și să cred în Dumnezeu și nu făcusem nimic ilegal, dar ei mă arestaseră și mă torturaseră fără niciun motiv, și acum pretindeau că sunt oameni cumsecade, spunând că nu eram o mamă bună, deoarece nu aveam grijă de copiii mei. Distorsionau faptele, zicând că negrul e alb, iar albul, negru! Copiii mei reprezentau călcâiul lui Ahile pentru mine, așa că trebuia să mă rog mai mult și să mă bizui pe Dumnezeu. Nu puteam să-L trădez pe Dumnezeu din cauza afecțiunii mele și să devin o iudă fără conștiință. Văzând că nu spun nimic, căpitanul Brigăzii de Securitate Națională mi-a vorbit pe un ton foarte blând: „Merită să suferi pentru credința ta în Dumnezeu Atotputernic? Alții ne-au informat deja despre credința ta în Dumnezeu; nu e nesăbuit să nu mărturisești și să-i protejezi în continuare pe ceilalți?” Am zis cu fermitate: „Ce au spus sau ce nu au spus ei nu are nicio legătură cu mine. Nu știu nimic și nu cunosc pe nimeni!” Imediat ce am spus asta, căpitanul a dat furios cu pumnul în masă. „Dacă nu mărturisești, chiar vei fi condamnată la trei ani de reeducare prin muncă. Te-am arestat ca să te schimbăm, așa că nu mai insista atât să faci ce nu trebuie. Grăbește-te și mărturisește ce știi! Tot ce-ai mâncat și ai băut azi a fost dat de Partidul Comunist, nu-i așa?” Auzind aceste lucruri, l-am dezaprobat cu asprime: „Dumnezeul în care credem este singurul Dumnezeu adevărat, care a creat cerul, pământul și toate lucrurile. Cele patru anotimpuri, primăvara, vara, toamna și iarna, sunt toate gestionate de Dumnezeu; tot ce mănânci și bei e dat de Dumnezeu, nu-i așa? Ai fi putut trăi până acum fără aprovizionarea și hrana creației lui Dumnezeu pentru omenire?” Cum am terminat de vorbit, s-a întunecat la față de mânie. M-a arătat cu degetul și a zis printre dinți: „Ți-am spus atât de multe azi, iar tu nu ai ascultat niciun cuvânt. Ești realmente irecuperabilă!” În final, a plecat furios. Imediat după aceea, au intrat alți doi ofițeri de poliție și, de cum au pus piciorul în încăpere, m-au atârnat la loc de calorifer. Un ofițer m-a bătut pe spate cu un baston cu electroșocuri și am încercat instinctiv să mă feresc, dar fiecare mișcare făcea ca zimții cătușelor să-mi intre în carne și să-mi provoace o durere atroce. Ofițerul mă ocăra în timp ce mă lovea: „Tot mai vrei să devii o martiră? Chiar dacă nu te batem până la moarte azi, o să te condamnăm la închisoare pe viață!” Apoi m-a luat de păr și m-a dat cu capul de perete. Eram amețită și dezorientată de la lovitură și imediat a început să mi se formeze un cucui mare pe frunte, iar ochii mi s-au umflat îngrozitor. Apoi m-a prins din nou de păr și a început să mă lovească cu pumnul de parcă dădea într-un sac cu nisip. Am țipat de durere, simțeam că parcă mi se rupeau oasele și mi se bloca pieptul, ceea ce mă făcea să respir greu. M-a bătut în timp ce mă înjura, zicând: „Ai fost îndumnezeită. Să vedem dacă gura ta e mai puternică decât pumnii mei. Într-un fel sau altul, o să-ți descleștăm gura azi!” Spunând asta, m-a lovit tare cu pumnul în cap. Totul a devenit negru și mi-am pierdut imediat conștiența. Nu am știut cât timp a trecut până să mă trezesc. Ofițerul de poliție a țipat la mine: „Tot te prefaci că ești moartă? Dacă nu mărturisești, te voi scoate afară și te voi da de mâncare la câinii de pază!” Știam că era în mâinile lui Dumnezeu dacă trăiesc sau mor. Fără aprobarea lui Dumnezeu, poliția nu-mi putea face nimic. Chiar dacă îmi torturau corpul și îmi luau viața, sufletul meu era în mâinile lui Dumnezeu. Acest gând m-a făcut să mă simt mai puțin înfricoșată. M-am hotărât: „Chiar dacă voi fi bătută până la moarte, voi rămâne fermă în mărturia mea. Nu voi deveni niciodată o iudă!”

Am rămas atârnată de calorifer trei zile și trei nopți. Pentru că am fost atârnată acolo atâta vreme, atât picioarele, cât și tălpile mi s-au umflat. Durerea de la mijloc până la picioare a devenit insuportabilă, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu știu cât timp mai pot să rabd. Sunt îngrijorată că s-ar putea să nu fiu capabilă să îndur această tortură. Dumnezeule! Te rog, ia-mi viața. Mai bine mor decât să ajung o iudă.” După ce m-am rugat, am simțit o răcoare în tot corpul. Nu mi-am mai simțit picioarele și tălpile și nu am mai perceput nicio durere. Am fost martoră la faptele miraculoase ale lui Dumnezeu, căci El îmi luase durerea, și I-am tot mulțumit lui Dumnezeu în sufletul meu. În dimineața următoare, când polițiștii au văzut că tot nu spun nimic, au țipat la mine: „Cât timp crezi că mai poți îndura? Uită-te la fața ta – e foarte umflată și nici nu mai arăți a om! Treci prin toate astea ca să eviți să trădezi biserica, abandonându-ți soțul și copiii. Chiar crezi că merită?” A adăugat: „Poate că nu-ți pasă de viața ta, asta una. Dar gândește-te la copiii și la soțul tău; te așteaptă să vii acasă. Mărturisește sincer și nu va mai trebui să suferi această durere.” Auzind aceste cuvinte, am simțit o mânie profundă și m-am gândit: „În mod clar tu ești cel care mă împiedică să cred în Dumnezeu, deoarece m-ai arestat, m-ai despărțit de familia mea și nu m-ai lăsat să mă întorc acasă. Ba chiar folosești tortura ca să mă chinui și apoi mă acuzi că mi-am abandonat copiii și soțul de dragul credinței mele. E o completă răsturnare a adevărului! Ca un hoț care strigă «Opriți hoțul!»” Mi-am amintit ce a zis Dumnezeu: „Vreme de mii de ani acesta a fost pământul murdăriei. Este insuportabil de murdar, suferința abundă, stafiile gonesc năvalnic pretutindeni, păcălind și înșelând, făcând acuzații nejustificate, fiind nemiloase și rele, călcând în picioare acest oraș al fantomelor și lăsându-l plin de cadavre; duhoarea descompunerii acoperă pământul și umple aerul și este păzită cu strășnicie. Cine poate vedea lumea de dincolo de ceruri? […] Strămoși ai celor din antichitate? Lideri iubiți? Cu toții I se opun lui Dumnezeu! Amestecul lor a lăsat totul sub ceruri într-o stare de întuneric și haos! Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea păcatului!” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (8)”]. Partidul Comunist pretinde că susține libertatea credinței, dar, pe plan intern, reprimă, arestează și persecută fără milă creștinii, cu scopul de a distruge lucrarea lui Dumnezeu, de a-i face pe oameni să nu creadă în Dumnezeu sau să nu-L venereze și de a-i controla pe toți ca să-l asculte și, în cele din urmă, să piară odată cu el. După ce am experimentat cruzimea și tortura Partidului Comunist, i-am văzut adevărata esență ticăloasă. Este un demon care I se opune lui Dumnezeu și le face rău oamenilor și am ajuns să-l urăsc profund. Am hotărât să mă răzvrătesc cu totul împotriva lui și să-l resping pe marele balaur roșu. Gândindu-mă astfel, am uitat de durerea de la încheieturi și am vrut cu disperare să îngenunchez și să-mi vărs amarul în fața lui Dumnezeu. În acel moment, corpul meu s-a lăsat brusc în jos și, în mod miraculos, cătușele s-au desfăcut. Am îngenuncheat pe podea, plângând și rugându-mă în gând: „Dumnezeule! Ți-am văzut faptele minunate. Deși trupul meu e slab, ai fost întotdeauna lângă mine, m-ai vegheat și m-ai protejat. Dragostea Ta e așa de reală!” Căpitanul Brigăzii de Securitate Națională a fost uimit să vadă acel lucru. După ce am încheiat rugăciunea, imediat ce s-au apropiat de mine doi ofițeri de poliție ca să îmi pună la loc cătușele, căpitanul a strigat, agitat: „Nu vă mișcați, înapoi!” Cei doi ofițeri de poliție erau așa de speriați, că nu au îndrăznit să se miște. Apoi căpitanul a ordonat: „Se roagă și ne blestemă; dați-vă repede înapoi!” Cei doi ofițeri de poliție s-au retras puțin și au stat acolo, neîndrăznind să se miște și uitându-se absenți la mine. Timp de aproximativ o jumătate de oră, a fost tăcere în cameră. Mai târziu, unul dintre ofițeri a ridicat cătușele de pe jos și a întrebat: „Cum s-au deschis? Ar putea exista acel Dumnezeu în care crede ea? Aceste cătușe nu sunt stricate! Nu cred. Hai să-i punem o altă pereche de cătușe și s-o atârnăm!” Spunând asta, mi-au pus din nou cătușele și m-au atârnat. Apoi cei doi ofițeri de poliție mi-au balansat corpul ca pe un leagăn de sfoară și, la fiecare legănat, cătușele îmi intrau în carne. Îmi simțeam mâinile de parcă erau sfâșiate, de la durerea ascuțită, și nu puteam decât să plâng. Ofițerii au stat acolo, au rânjit și au spus: „Mai plângi? Nu ar trebui ca Dumnezeul tău să facă miracole? Te mai doare? O să-ți rupem brațele azi!” Văzând cum acestor diavoli le făcea plăcere să chinuie oamenii, m-am oprit din plâns și m-am hotărât: „Chiar dacă mă torturează până la moarte, trebuie să rămân fermă în mărturia mea!” În cele din urmă, polițiștii au văzut că nu obțineau nicio dovadă de la mine și au zis, deznădăjduiți: „Am interogat-o trei zile și trei nopți și nu am obținut nimic. Având în vedere că e deja pe jumătate moartă, hai să-i dăm trei ani de reeducare prin muncă!” Apoi polițiștii m-au adus înapoi la centrul de detenție.

Înapoi în celulă, deținutele au fost uimite să mă vadă bătută astfel și au murmurat între ele, neîncrezătoare: „Cum au putut să bată așa pe cineva? Noi, criminalele și dependentele, ne așteptăm la asemenea bătăi, dar ea e doar o credincioasă, nu a făcut nimic ilegal și a fost bătută așa. Ce loc îngrozitor e lumea asta!” O pușcăriașă mi-a spus: „Ai tărie de caracter să crezi în Dumnezeu. Din cuvintele și acțiunile tale, e clar că ești o persoană bună. Eu am ucis oameni, așa că nu voi avea niciodată șansa să cred în Dumnezeu în viața asta, dar în următoarea, voi crede și eu în Dumnezeu și voi fi o persoană bună.” Auzind că deținutele spun aceste lucruri, am știut că nu bunătatea mea, ci efectul cuvintelor lui Dumnezeu fusese cel care mă îndrumase.

Polițiștii nu au putut obține nimic din interogarea mea și, în final, m-au condamnat la trei ani de reeducare prin muncă. Când am aflat că trebuie să execut alți trei ani, m-am simțit foarte slăbită, deoarece nu știam când o să se sfârșească totul, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume ca să rămân fermă în mărturia mea. M-am gândit la un imn din cuvintele lui Dumnezeu, „Doar cei cu o credință autentică obțin aprobarea lui Dumnezeu”: „Când Moise a lovit stânca și apa dată de Iahve a izvorât, aceasta s-a datorat credinței sale. Când David a cântat la liră laude pentru Iahve – cu inima plină de bucurie – a fost datorită credinței lui. Când Iov și-a pierdut animalele care umpleau munții și nenumăratele bogății, iar trupul său a fost acoperit de bube dureroase, a fost datorită credinței lui. Când a putut să audă glasul a lui Iahve, și să vadă slava a lui Iahve, a fost datorită credinței sale” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Adevărul lăuntric al lucrării de cucerire (1)”]. M-am gândit la Iov, David și Moise, care, datorită credinței lor, au văzut faptele miraculoase ale lui Dumnezeu. Atunci treceam prin acele greutăți datorită credinței mele în Dumnezeu. Acest lucru fusese permis de Dumnezeu și eram dispusă să mă supun și să-l experimentez.

În iunie 2003, poliția m-a transferat la un lagăr de muncă. În perioada petrecută în lagărul de muncă, mă trezeam în fiecare dimineață la ora 5, lucram 17-18 ore pe zi și deseori trebuia să muncesc peste program până la 2 sau 3 dimineața. Dacă nu îmi făceam bine munca, mă puneau să stau în picioare drept pedeapsă, mi se prelungea sentința și nu mă puteam odihni până când nu era gata lucrul. În fiecare noapte, înainte să mă culc, trebuia să memorez regulile lagărului și, dacă nu le țineam minte, nu mi se dădea voie să adorm. Munca fizică de durată și copleșitoare, împreună cu stresul mental m-au făcut să amețesc în fiecare zi și, de la tensiunea mare, de la durerile frecvente de inimă, date de panică atunci când eram speriată, și de la hernia de disc, aveam dureri foarte mari, însă poliția mi-a dat niște medicamente doar înainte să mă pună să continui munca. În lagărul de muncă, eram ca niște sclavi, complet la mila lor, fără drepturi ale omului sau libertate. Singurul lucru care îmi aducea alinare era că, în lagărul de muncă, existau peste zece surori care credeau în Dumnezeu și adesea ne strecuram bilețele ca să împărtășim cuvintele și imnurile lui Dumnezeu și ne încurajam una pe alta. O soră mi-a strecurat o scrisoare și, când am văzut scrisoarea de la frați și surori și cuvintele lui Dumnezeu copiate de mână, m-am simțit cuprinsă de afecțiune și mișcată. Am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Faptul că Petru a putut să-L urmeze pe Isus Hristos s-a datorat credinței lui. Faptul că a putut fi pironit pe cruce de dragul Meu și că a dat mărturie slăvită, s-a datorat tot credinței lui. Când Ioan a văzut chipul slăvit al Fiului Omului, a fost pe baza credinței sale. Când a avut viziunea zilelor de pe urmă, a fost cu atât mai mult datorită credinței lui” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Adevărul lăuntric al lucrării de cucerire (1)”]. Am fost atât de mișcată, că nu m-am putut abține să nu plâng. Dumnezeu îmi știa slăbiciunea și, cu atât mai mult, nevoile sufletului meu. Rânduise ca sora să-mi trimită scrisoarea de încurajare și de ajutor, mă îndruma și mă conducea prin cuvintele Lui, dându-mi credință și putere. Am perceput cât de imensă e dragostea lui Dumnezeu cu adevărat și nu am mai simțit suferința atât de rău ca înainte.

În septembrie 2005, am fost eliberată și am mers acasă. Din cauza torturii, m-am îmbolnăvit rău de inimă și aveam tensiune mare, iar în zilele ploioase, mă dureau foarte tare brațele, mijlocul și picioarele și, din cauza folosirii prelungite a cătușelor, încă nu puteam ridica obiecte grele folosindu-mi încheieturile. Deși fusesem eliberată din închisoare după termenul pedepsei, poliția a continuat să trimită oameni pe urmele mele și să mă monitorizeze și i-au pus pe rudele și pe vecinii mei să stea tot timpul cu ochii pe ce fac. Periodic, au trimis oameni la mine acasă să mă întrebe dacă mai cred în Dumnezeu, iar dacă nu eram acasă, întrebau unde am plecat. Nu puteam să-mi fac îndatoririle în mod normal sau să merg la adunări, ceea ce îmi provoca mult stres. Deoarece am fost arestată și persecutată de Partidul Comunist, am constatat că este detestabil și crud și i-am recunoscut în mod clar esența diavolească prin care se împotrivește față de Dumnezeu și Îl urăște. Îl detest și îl resping din străfundul sufletului și, în același timp, Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a îndrumat pas cu pas să îmi dau seama de uneltirile Satanei, ceea ce mi-a întărit credința și mi-a permis să evit ca demonii să mă rănească și să ies vie din bârlogul diavolilor. Am gustat cu adevărat iubirea și mântuirea lui Dumnezeu și sunt hotărâtă să-mi dau silința să-mi realizez bine îndatoririle și să-I răsplătesc lui Dumnezeu iubirea.