de Li Xin, China

De la o vârstă fragedă, am avut o constituție fragilă și m-am îmbolnăvit ușor. Din câte îmi amintesc, aveam dureri de cap zilnice, iar la vârsta de doisprezece ani am început să am probleme cardiace. Ulterior, am suferit și de o boală gastrointestinală și de bronșită. Din cauza numeroaselor boli, am ajuns la concluzia că viața este foarte tristă. La vârsta de 24 de ani, am început să cred în Domnul Isus și, adesea, citeam Biblia și mă rugam Domnului. Credința mea mi-a dat un sentiment de liniște și de bucurie, iar bolile mele s-au ameliorat considerabil, fără să-mi dau seama. Pentru a răsplăti dragostea Domnului, am început să împărtășesc Evanghelia Domnului și așteptam cu nerăbdare ziua în care se va întoarce Domnul. În 1999, am auzit, în cele din urmă, glasul lui Dumnezeu și am salutat întoarcerea Domnului Isus. Văzând cum Dumnezeu Atotputernic se arătase ca să lucreze și să exprime multe adevăruri pentru a mântui omenirea din lanțurile păcatului, permițându-i să scape de dezastre și călăuzind omul în Împărăția lui Dumnezeu, am fost extrem de entuziasmată și m-am alăturat grupurilor care împărtășeau Evanghelia, cu speranța de a împărtăși Evanghelia Împărăției Cerurilor unui număr și mai mare de oameni.

Într-o zi din luna martie a anului 2003, am fost arestată de poliție în timp ce împărtășeam Evanghelia. După ce m-au percheziționat și au găsit un pager și un caiet, un polițist m-a întrebat: „De unde ai acest pager?” Când i-am spus că este pagerul meu personal, a luat o țeavă de plastic și m-a lovit cu brutalitate de mai multe ori, ca apoi să mă ridice și să mă arunce pe bancheta din spate a unei mașini. După aceea, polițiștii m-au lovit cu sălbăticie peste față, pe rând, în timp ce zbierau: „Asta pățești când te duci să împărtășești Evanghelia! Te-am prins acum!” Eram înspăimântată și m-am rugat în grabă lui Dumnezeu, cerându-I să mă protejeze și să-mi dea credință și putere. Când am ajuns la biroul județean de securitate publică, polițiștii m-au târât într-o cameră goală și m-au aruncat pe o placă de metal. Era încă foarte frig în nord-estul Chinei în martie și mi-era atât de frig, încât tremuram continuu. Le-am spus polițiștilor: „Sufăr de o afecțiune cardiacă și urmez un tratament cu injecții și cu medicamente. Nu pot fi expusă la frig.” Polițiștii nu m-au băgat în seamă. Nu puteam decât să mă fac ghem, îmbrățișându-mi strâns pieptul cu brațele, dar, nu după mult timp, mi s-a făcut atât de frig, încât tremuram neîncetat și îmi clănțăneau dinții. Abia după ce polițiștii mi-au înțepat mâinile și nasul cu un ac, am reușit să-mi revin și să mă opresc din tremurat. Mai târziu, m-au dus în altă cameră, m-au aruncat pe un scaun și au ieșit să mănânce. Mă temeam puțin și eram îngrijorată că polițiștii mă vor tortura când se vor întoarce. M-am rugat neîncetat lui Dumnezeu, cerându-I să mă ocrotească. În timpul rugăciunii mele, mi-am amintit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Trebuie să suferi greutăți pentru adevăr, trebuie să te sacrifici pentru adevăr, trebuie să înduri umilințe pentru adevăr, și pentru a câștiga mai mult din adevăr trebuie să înduri mai multă suferință. Aceasta este ceea ce ar trebui să faci” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Mă gândeam: „Da, trebuie să îndur greutăți și să aduc mărturie despre Dumnezeu înaintea Satanei, deoarece Dumnezeu aprobă acest lucru.” Mă mai gândeam și la cum l-a ispitit Satana pe Iov. Când Iov și-a pierdut toată averea și copiii într-o singură noapte și trupul i s-a umplut de bube, în ciuda unei suferințe atât de mari, el a fost încă în stare să laude numele lui Dumnezeu, ceea ce a dus, în cele din urmă, la umilirea și înfrângerea Satanei. Dumnezeu mi-a dat ocazia să mă confrunt cu acest mediu pentru a-mi pune credința la încercare și a o desăvârși. Orice mi-ar fi făcut polițiștii, știam că trebuie să rămân fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu.

Polițiștii s-au întors repede și, fără să spună un singur cuvânt, au început să mă lovească peste față. Nu s-au mulțumit să mă lovească doar cu mâinile, ci și-au scos și pantofii și au început să mă lovească peste față, cap și corp cu tălpile pantofilor. La început, a fost foarte dureros și am simțit un disconfort în zona inimii. Am strâns din dinți și am încercat să suport durerea în timp ce lacrimile îmi șiroiau pe față. După un timp, fața mi-a amorțit de la loviturile repetate și nu am mai simțit durerea. Unul dintre ei a luat un tub de plastic de peste un metru lungime și a început să mă lovească peste corp în timp ce mă bombarda cu întrebări: „Câți membri are biserica voastră? Cine este conducătorul bisericii voastre? Vorbește acum!” Nu am spus niciun cuvânt și el s-a enervat și mai tare și mi-a dat o lovitură puternică în cap, care imediat mi-a făcut capul să vâjâie. După aceea, m-au dus în altă cameră unde am văzut două surori de la adunarea mea, ghemuite pe o bancă în colț. Căpitanul Brigăzii de Securitate Națională le-a arătat pe cele două surori și mi-a spus: „Le cunoști pe astea două?” Am spus: „Nu.” Acest lucru l-a înfuriat atât de tare, încât a apucat un tub de plastic și m-a lovit puternic cu el peste cap, ca apoi să-mi care o ploaie de pumni și de picioare, nelăsând nicio parte a corpului meu nevătămată. Eram amețită și dezorientată. Apoi, un alt polițist m-a întrebat: „De unde ai acest pager și acest caiet? La ce folosesc?” În timp ce spunea asta, a ridicat tubul de plastic și s-a pregătit să mă lovească din nou. Mi-era foarte teamă că nu voi putea suporta o astfel de tortură și că îi voi trăda pe frații și pe surorile mele, așa că mă rugam neîncetat lui Dumnezeu în inima mea. Mi-am amintit de cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Trebuie să dați tot ce aveți ca să-Mi protejați mărturia. Acesta va fi scopul acțiunilor voastre – nu uitați asta” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 41). Trebuia să-mi pun viața în joc pentru a rămâne fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu. Indiferent de brutalitatea cu care mă tratau polițiștii, nu puteam să-L trădez pe Dumnezeu. Chiar în acel moment, un polițist mi-a dat un pumn și m-a doborât la pământ, apoi m-a lovit peste cap cu tubul de plastic, iar capul a început să-mi vâjâie. Apoi m-a lovit cu sălbăticie peste cap și peste corp, lăsând dâre de sânge peste tot. Inima îmi bătea nebunește și aveam senzația că îmi pulsează în gât. Credeam că o să mor în orice clipă. Mă simțeam puțin slăbită și mă întrebam: „Dacă ar continua să mă lovească așa, oare m-ar putea omorî în bătaie?” Chiar în acel moment, mi-am amintit din nou de cuvintele lui Dumnezeu: „Credința este ca un pod dintr-un singur buștean: cei care se agață în mod abject de viață vor avea dificultăți în a-l traversa, dar cei care sunt gata să se sacrifice pot să-l traverseze siguri pe picioare și fără griji” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). Viața mea era în mâinile lui Dumnezeu. Oricât de brutali erau polițiștii, nu-mi puteau face nimic fără permisiunea lui Dumnezeu. Chiar dacă m-ar fi omorât în bătaie, nu L-aș fi trădat pe Dumnezeu, aș fi rămas fermă în mărturia mea și sufletul meu nu ar fi murit încă. Dacă mi-aș vinde frații și surorile ca Iuda, doar pentru a evita suferința temporară a trupului meu, și aș jigni firea lui Dumnezeu, nu numai că m-aș simți vinovată mai târziu, dar aș merge și în iad după moarte, iar sufletul meu ar fi condamnat la osândă veșnică. Înțelegând toate acestea, m-am simțit puțin mai împăcată și nu mai eram la fel de speriată. Chiar în acel moment, polițiștii au încetat să mă mai bată. Am spus că trebuie să merg la toaletă, dar căpitanul s-a uitat urât la mine și a spus: „Nu mergi nicăieri!” și m-a lovit cu piciorul în burtă. Ca urmare a loviturii, mi-am pierdut controlul, iar pantalonii mei cu căptușeală de bumbac s-au îmbibat rapid cu urină.

În aceeași zi, poliția ne-a trimis pe mine și pe celelalte două surori într-un centru de detenție. Nu puteam să stau dreaptă și trebuia să merg înainte șchiopătând, ținându-mă cu mâinile de burtă. Paznicul, un bărbat în vârstă, văzuse destul și a spus: „Sunt doar credincioase în Dumnezeu. Nu au făcut nimic rău, de ce au fost bătute așa?” Ne-a dat fiecăreia dintre noi câte o pătură subțire și a trebuit să dormim pe podeaua rece. Pantalonii mei încă nu se uscaseră, înghețam de frig și m-am ghemuit în poziția fetală. Mai târziu, bătrânul mi-a adus niște medicamente și o cană cu apă caldă. Știam că Dumnezeu se îndura de slăbiciunea mea și îl făcea pe acest om să vină să ne ajute. Îi eram recunoscătoare lui Dumnezeu în sufletul meu. A doua zi, polițiștii au luat-o pe una dintre surori pentru interogatoriu. Eram foarte îngrijorate și ne rugam neîncetat pentru ea. În fiecare zi, eram cu nervii întinși la maximum. După trei zile și două nopți, sora noastră a fost, în sfârșit, adusă înapoi. Cum șchiopăta spre patul ei, aplecată de mijloc, ne-am grăbit s-o ajutăm. Am văzut că tot corpul îi era acoperit de vânătăi și că labele picioarelor ei erau învinețite și se umflaseră ca niște baloane. Sora a spus că, după ce a fost luată, a fost bătută încontinuu de polițiști. Patru sau cinci polițiști au făcut cu rândul și au lovit-o cu pumnii și cu picioarele, i-au încătușat mâinile la spate și i le-au tras violent în sus, provocându-i o durere atât de mare, încât a leșinat de mai multe ori. Polițiștii au stropit-o cu apă murdară de la bucătărie ca să o trezească și au continuat s-o bată. Nu i-au dat deloc mâncare sau apă în timpul celor trei zile și două nopți. Eram absolut revoltată: această bandă de demoni o trataseră atât de inuman! Totuși, eram și foarte speriată. Rănile mele anterioare nu se vindecaseră încă și nu știam cum mă vor tortura polițiștii de acum încolo. Aș putea suporta? M-am rugat neîncetat lui Dumnezeu în inima mea și I-am cerut să-mi dea putere.

La ora 8 dimineața în a treia zi după ce sora mea s-a întors, căpitanul Brigăzii de Securitate Națională a venit să mă interogheze. Un polițist mi-a pus cătușele, m-a apăsat pe gât ca să mă facă să mă aplec în față și m-a împins înainte. Un alt polițist din spate m-a lovit atât de tare cu piciorul în zona inghinală, că aproape am căzut. M-au împins într-o cameră mică cu un singur pat și m-au încătușat de o bară de la capul patului. Nu știam ce chinuri mă așteptau și îmi bătea inima atât de puternic, încât o simțeam în gât. Cu un râs sinistru, căpitanul i-a spus unuia dintre polițiști: „Pune-i niște pastile tonice pentru inimă kyushin în gură și fă-o să le înghită. În felul acesta, nu va muri atât de ușor când o batem. Trebuie să obținem un răspuns de la ea astăzi.” Apoi mi-au băgat pastilele în gură cu forța și au început să mă lovească cu tuburi de plastic din cap până-n picioare, fără să-mi lase neatinse nici măcar tălpile. La fiecare lovitură, mă contorsionam de durere. În timp ce mă băteau, mă întrebau despre biserică. Îmi făceam griji că nu voi putea suporta tortura lor, așa că m-am grăbit să mă rog lui Dumnezeu, cerându-I ajutor. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Cei la care Dumnezeu Se referă ca «biruitori» sunt cei care încă pot să mărturisească ferm, să-și mențină încrederea și devotamentul față de Dumnezeu când sunt sub influența Satanei sau sunt asediați de Satana, adică atunci când se găsesc printre forțele întunericului. Dacă poți să rămâi cu inima pură înaintea lui Dumnezeu și să păstrezi iubirea autentică pentru Dumnezeu indiferent de situație, atunci tu mărturisești ferm în fața lui Dumnezeu, și asta vrea să spună Dumnezeu prin a fi «biruitor»” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ar trebui să îți menții devotamentul față de Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să înțeleg că Dumnezeu folosește arestarea, persecuția și tortura marelui balaur roșu pentru a ne desăvârși credința și a ne transforma într-un grup de biruitori. Faptul că am fost reținută de poliție și supusă torturii era modul în care Dumnezeu mă punea la încercare și mă testa și era oportunitatea de a aduce mărturie pentru Dumnezeu. Oricât de mult m-ar chinui polițiștii, chiar dacă m-ar bate până la moarte, nu L-aș trăda niciodată pe Dumnezeu și nici nu mi-aș vinde frații și surorile. Polițiștii au continuat să mă întrebe cine este conducătorul bisericii noastre, apoi au luat tuburile de plastic și m-au lovit cu sălbăticie din nou peste tot corpul. M-am ghemuit pe o parte, am strâns din dinți și n-am spus niciun cuvânt. După ce m-au interogat toată dimineața și au văzut că nu aveam de gând să spun nimic, au amenințat exasperați: „Dacă nu ne spui nimic, te vom pedepsi cu o condamnare de zece sau douăzeci de ani și nu vei pleca nicăieri!” După aceea, m-au dus înapoi în celula unde ne țineau. În timpul interogatoriului, am fost lovită peste tot și eram plină de vânătăi, dar văzând expresia de înfrângere de pe fețele polițiștilor în lipsa oricărui succes, am fost foarte fericită. I-am mulțumit în continuare lui Dumnezeu pentru protecția Lui, care mi-a permis să supraviețuiesc acestei întâlniri cu moartea.

În a cincisprezecea zi în centrul de detenție, polițiștii ne-au scos pe toate trei în curte. Unul dintre ei a spus: „Dați drumul la câini!” Apoi, cu o voce sinistră, a adăugat: „O să vedem dacă vorbiți acum!” În acel moment, doi câini polițiști au apărut pe neașteptate din partea laterală a curții, cu limbile lungi atârnând și capetele ridicate în sus, năpustindu-se spre noi. Când au ajuns în locul unde stăteam noi trei, au început să alerge în cerc în jurul nostru. Eram extrem de speriată și mă gândeam: „Oare ne vor mușca acești câini până la moarte?” M-am grăbit să mă rog lui Dumnezeu. În timpul rugăciunii, mi-am amintit de povestea lui Daniel, care, deși a fost aruncat în groapa leilor, nu a murit pentru că Dumnezeu era cu el și a închis gurile leilor, împiedicându-i să-l muște. Mi-am amintit și cuvintele lui Dumnezeu, care spun: „Nu ar trebui să îți fie frică de una și de alta; indiferent cu cât de multe dificultăți și pericole ai putea să te confrunți, ești în stare să rămâi neclintit înaintea Mea, fără să te împiedice nimic, pentru ca voia Mea să poată fi nestingherit îndeplinită. Aceasta este datoria ta […]. Nu te teme; cu sprijinul Meu, cine ți-ar putea bloca vreodată drumul? Ține minte asta! Nu uita! Tot ceea ce se întâmplă este prin bunăvoința Mea și totul este sub observația Mea. Poți să-Mi urmezi cuvântul în tot ce spui și faci? Când încercările de foc vor veni asupra ta, vei îngenunchea și vei striga? Sau vei tremura, incapabil să mergi mai departe?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 10). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință. Dumnezeu este sprijinul meu și, fără permisiunea Lui, câinii nu-mi puteau face nimic. Neliniștea mea a dispărut treptat și am avut credința că totul era în mâinile lui Dumnezeu. În mod uimitor, câinii doar ne-au mirosit, au dat din coadă și au plecat. Am răsuflat ușurată, i-am mulțumit neîncetat lui Dumnezeu în sufletul meu, iar credința mea în El a devenit și mai puternică.

După aceea, polițiștii ne-au dus la o închisoare. Ne-am întâlnit cu alte trei surori în celulă care fuseseră și ele bătute crunt pe tot corpul. Două zile mai târziu, am fost interogate individual, pe rând. M-au dus într-o cameră mică și mi-au pus întrebări despre diferite detalii ale bisericii. Când nu le-am spus nimic, m-au trântit la pământ și m-au făcut să îngenunchez, ca apoi să stea în picioare pe partea din spate a gambelor mele, să mă apuce de păr și să-mi tragă capul pe spate cu putere. După aceea, un polițist mi-a încălecat gâtul, m-a apucat de păr și mi l-a tras înainte și înapoi timp de peste zece minute. Când s-a dat jos de pe mine, a început să-și atingă părțile intime și să facă mișcări vulgare în timp ce îmi arunca o privire lascivă. Mi-am întors capul cu dezgust și mi-am spus: „Cum poate să se numească polițist? E un ticălos, o bestie!” După aceea, a arătat spre medicamentele din sertar și a spus: „Avem aici orice tip de droguri la care te poți gândi. O simplă injecție și te putem transforma într-o psihopată sau într-o legumă. Nimeni nu te va considera o persoană după aceea.” Cu un râs sinistru, a continuat: „Partidul Comunist Chinez susține o filozofie ateistă și materialistă, trebuie să eliminăm credincioși ca tine. Dacă nu ne dai informații, vom folosi aceste droguri pentru tine.” În timp ce vorbea, a scos o țigară din sertar, a aprins-o și apoi a pus-o sub nasul meu astfel încât fumul să-mi intre în nări, făcându-mă să tușesc, să mă simt amețită și provocându-mi greață. Apoi a spus: „Există un drog în această țigară care te va face să-mi spui fără să vrei tot ce știi.” Acest lucru m-a speriat destul de mult. Dacă chiar aș fi drogată și mi-aș vinde frații și surorile, nu m-ar face asta o Iudă? Și dacă injecțiile lor m-ar face să-mi pierd mințile sau să devin o legumă? Cum aș trăi atunci? M-am rugat neîncetat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule. Nu vreau să devin o Iudă. Nu pot depăși de una singură suferința provocată de poliție. Te rog să mă călăuzești și să mă ocrotești.” Chiar în acel moment, mi-am amintit de un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Din tot ce are loc în univers, nu există nimic în care Eu să nu am ultimul cuvânt. Există ceva ce nu se află în mâinile Mele?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 1). Într-adevăr, Dumnezeu este suveran peste toate lucrurile. Viața mea era în mâinile Lui și dacă m-aș îmbolnăvi sau nu de o boală mintală sau aș ajunge o legumă, depindea în întregime de El. Trebuia să am încredere în Dumnezeu. Până la urmă, nu păream să fiu deloc afectată de țigara cu droguri pe care polițistul mă obliga să o inhalez și am rămas trează. Aceasta mi-a arătat că Dumnezeu era întotdeauna cu mine, protejându-mă și având grijă de mine. Nu m-am putut abține să nu-I mulțumesc lui Dumnezeu în sufletul meu și m-am simțit mai puțin speriată. După ce cam două treimi din țigară arseseră, polițistul a văzut că păream încă trează și vioaie, așa că a aruncat țigara pe jos, furios, și a oftat spunând: „Trimiteți-o pe asta la închisoare!” În dimineața zilei de 13 mai, un polițist mi-a spus: „Credința ta în Dumnezeu încalcă legile Partidului Comunist Chinez. Ai fost acuzată de tulburarea ordinii publice și ai fost condamnată la doi ani de reeducare prin muncă.” Am fost destul de supărată când l-am auzit spunând asta. Două luni de încarcerare fuseseră deja insuportabile și nu știam cum voi supraviețui perioadei de doi ani de reeducare prin muncă. Polițistul a continuat, spunând: „Nu te deranja să faci apel. Lumea nu duce lipsă de condamnări greșite și nu ești singura. Chiar dacă faci apel, nu vei câștiga niciodată un proces împotriva PCC.” Auzindu-l rostind cuvinte diavolești, am înțeles și mai bine esența malefică și urâtă a PCC. Două zile mai târziu, am fost trimisă într-un lagăr de muncă.

În lagărul de muncă, eram încarcerată împreună cu alte nouă surori. În fiecare dimineață trebuia să ne trezim la ora 5, iar după exercițiile de dimineață, eram puse să împletim covorașe. Dacă lucram puțin mai încet, eram certate și, dacă nu ne terminam sarcinile, eram pedepsite. Uneori, trebuia să lucrăm toată noaptea și puteau trece chiar trei zile și trei nopți fără să dormim. Nu am mâncat niciodată o masă completă cât timp am fost în lagărul de muncă și aveam o stare continuă de oboseală, lipsă de somn și foame. Deseori, adormeam stând în picioare. Paznicul ne lua adesea în derâdere pentru că eram credincioase. Trebuia să urinez frecvent și, când ceream să merg la toaletă, cele două deținute-șefe care fuseseră instigate de paznic mă batjocoreau intenționat, spunând: „Nu ești la tine acasă, nu poți să te duci ori de câte ori vrei! Ține-te!” Mă țineam atât de mult timp, încât abia mai puteam să merg, temându-mă că, dacă mă mișcam prea repede, aș pierde controlul și m-aș scăpa pe mine. În cele din urmă, a trebuit să merg pas cu pas, deplasându-mă încet spre toaletă. Dar când, în sfârșit, ajungeam la toaletă, nu puteam urina. Era groaznic. Într-o zi, o soră de vreo șaizeci și ceva de ani a suferit un infarct din cauza suprasolicitării și s-a prăbușit pe podea, cu spume la gură. Paznicul nu numai că nu a ajutat-o, dar a și lovit-o cu piciorul de două ori. Când s-a trezit, el a forțat-o să continue să lucreze. Altă dată, o deținută-șefă a spus că munca unei surori nu era conform standardului, deși era, în mod clar, conform standardului. Paznicul a spus că sora era leneșă, că trăgea chiulul și refuza să muncească și a pedepsit-o: a închis-o într-o celulă mai mică, a agățat-o de ceva și a bătut-o două zile la rând. După aceea, a fost adusă pe o scenă în cantină și a fost forțată să-și facă autocritica în fața tuturor. Când am văzut urmele adânci, vineții de la cătușe pe încheieturile surorii, m-am înfuriat. Doar din cauza credinței noastre, marele balaur roșu ne aresta, ne bătea după bunul său plac și ne trimitea la reeducare prin muncă, abuzându-ne fără încetare. Nu ne dădeau nouă, credincioșilor, nicio șansă de supraviețuire! Chiar atunci, m-am gândit la un imn al cuvintelor lui Dumnezeu, intitulat „Cei aflați în întuneric ar trebui să se ridice”.

1  Vreme de mii de ani acesta a fost pământul murdăriei. Este insuportabil de murdar, suferința abundă, stafiile gonesc năvalnic pretutindeni, păcălind și înșelând, făcând acuzații nejustificate, fiind nemiloase și rele, călcând în picioare acest oraș al fantomelor și lăsându-l plin de cadavre; duhoarea descompunerii acoperă pământul și umple aerul și este păzită cu strășnicie. Cine poate vedea lumea de dincolo de ceruri? Cum ar putea oamenii dintr-un asemenea oraș al fantomelor să-L fi văzut vreodată pe Dumnezeu? S-au bucurat ei vreodată de afecțiunea și frumusețea lui Dumnezeu? Cum ar putea ei înțelege chestiunile lumii omenești? Câți dintre ei pot înțelege intențiile înflăcărate ale lui Dumnezeu?

2  De ce să pui un obstacol atât de impenetrabil în fața lucrării lui Dumnezeu? De ce să folosești diferite trucuri ca să-i înșeli pe oamenii lui Dumnezeu? Unde sunt adevărata libertate și drepturile și interesele legitime? Unde este nepărtinirea? Unde este alinarea? Unde este căldura? De ce să folosești scheme amăgitoare ca să-i păcălești pe oamenii lui Dumnezeu? De ce să folosești forța ca să oprești venirea lui Dumnezeu? De ce să nu-I permiți lui Dumnezeu să colinde în voie pe pământul pe care El l-a creat? De ce să-L hăituiești pe Dumnezeu până când nu mai are unde să-Și odihnească al Său cap? În ochii tuturor, respingeți venirea lui Dumnezeu și Îi refuzați prietenia lui Dumnezeu. De ce sunteți atât de lipsiți de scrupule? Sunteți dispuși să îndurați nedreptăți într-o asemenea societate întunecată?

Acum este timpul: omul și-a adunat demult toată puterea, și-a dedicat toate eforturile și a plătit fiecare preț pentru aceasta, pentru a sfâșia chipul hidos al acestui diavol și pentru a permite oamenilor, care au fost orbiți și care au îndurat tot felul de suferințe și greutăți, să se ridice deasupra durerii și să se răzvrătească împotriva acestui diavol bătrân și malefic.

– Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (8)”

Am văzut cu certitudine incontestabilă că PCC este un demon care urăște adevărul și Îl consideră pe Dumnezeu un dușman; m-am hotărât să mă revolt cu totul împotriva PCC, să rămân fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu și să-l umilesc pe marele balaur roșu.

Mai târziu, am fost repartizate să facem gene false și a trebuit să lucrez peste program în fiecare noapte. Din cauza orelor lungi de muncă, vederea mi s-a încețoșat și mâinile îmi tremurau când țineam pensetele. Am avut o constituție slabă de la început și, din cauza oboselii excesive, starea mea se înrăutățea pe zi ce trecea. Adesea, făceam febră, dar trebuia să continui să lucrez deși eram bolnavă. Și chiar și să merg la toaletă era o problemă; deținuta-șefă se lua de mine intenționat și mă lăsa să plec doar când începeam să plâng pentru că mă țineam prea mult. M-am simțit extrem de deprimată și de nefericită și nu știam cum aveam să supraviețuiesc acei doi ani. Uneori, eram atât de mâhnită, încât îmi venea să plâng, iar alteori mă gândeam să mă sinucid. În acea perioadă, mă rugam adesea lui Dumnezeu și mi-am amintit acest pasaj din cuvintele Lui: „Când te confrunți cu suferința, trebuie să poți fi capabil să lași deoparte grija pentru trup și să nu te plângi de Dumnezeu. Când Dumnezeu Se ascunde de tine, trebuie să poți să ai credința de a-L urma, de a-ți păstra iubirea de dinainte fără să o lași să șovăie sau să se risipească. Indiferent ce face Dumnezeu, trebuie să te supui planului Său și să fii pregătit să-ți blestemi trupul, mai degrabă decât să te plângi de El. Când te confrunți cu încercări, trebuie să-L mulțumești pe Dumnezeu, deși s-ar putea să plângi amarnic sau să eziți să te desparți de vreun obiect îndrăgit. Doar aceasta este adevărata iubire și credință. Indiferent care este statura ta reală, mai întâi trebuie să ai voința de a îndura greutăți și credință adevărată și, de asemenea, trebuie să ai voința de a te răzvrăti împotriva trupului. Ar trebui să fii dispus să înduri personal greutăți și pierderi în dauna intereselor tale, ca să satisfaci intențiile lui Dumnezeu. De asemenea, trebuie să fii capabil să simți regret față de tine în inima ta: în trecut, nu ai putut să-L mulțumești pe Dumnezeu și, acum, poți să ai regrete în ceea ce te privește. Nu trebuie să îți lipsească niciunul dintre aceste lucruri – prin acestea te va desăvârși Dumnezeu. Dacă nu poți să îndeplinești aceste criterii, atunci nu poți fi desăvârșit” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). În trecut, am spus adesea că sunt dispusă să-i imit pe Iov și Petru și că voi rămâne fermă în mărturia mea pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu, oricât de cumplite ar fi încercările pe care le-aș înfrunta. Dar acum, că mă confruntam cu această situație, mi-am dat seama că doar recitam slogane și doctrine și că nu aveam credință adevărată și supunere față de Dumnezeu. Satana îmi chinuia trupul pentru a încerca să mă facă să mă abat și să-L trădez pe Dumnezeu, dar Dumnezeu folosea acest mediu dificil pentru a-mi dezvălui lipsurile și a-mi desăvârși credința și dragostea. Trebuia să mă bazez pe Dumnezeu pentru a trăi în acest mediu și, indiferent cât de mult sufeream, trebuia să-L mulțumesc pe Dumnezeu. Odată ce m-am supus mediului, nu am mai crezut că este o suferință atât de mare. Mai târziu, medicul de la lagărul de muncă mi-a făcut un control fizic și a descoperit că aveam tahicardie gravă și boală cardiacă avansată. După aceea, paznicul nu mi-a mai repartizat muncă suplimentară. Știam că Dumnezeu îmi deschidea o cale și I-am mulțumit din toată inima. Sub protecția lui Dumnezeu, am supraviețuit un an și zece luni de încarcerare.

Reflectând la experiența mea, de fiecare dată când credeam că nu mai pot rezista torturii și chinului, cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere, călăuzindu-mă prin greutăți repetate. Doar cu protecția și dragostea lui Dumnezeu am reușit să supraviețuiesc torturii marelui balaur roșu și să ies vie din închisoarea diavolească, în ciuda constituției mele slabe și a multiplelor boli de care sufeream! Slavă lui Dumnezeu Atotputernic!