de Maude, Statele Unite

M-am născut într-o familie obișnuită de la țară; tata lucra departe de casă tot anul și venea rar pe-acasă. Mama ne-a crescut singură pe mine și pe sora mea și, deși nu eram înstăriți, a făcut întotdeauna tot posibilul să ne ofere o viață bună și se străduia să-mi ia lucrurile pe care mi le doream. În copilărie, am fost firavă și bolnăvicioasă; răceam des și făceam febră. În plus, am crescut repede, așa că mă dureau adesea genunchii. Familia mea era săracă și, în general, ezitam să cheltuim bani pe carne, dar mama tot îmi făcea adesea supă de coaste de porc, de teamă că lipsa de nutrienți mi-ar putea afecta creșterea. Ori de câte ori eram bolnavă, mama avea grijă de mine fără să se odihnească. Uneori, aveam febră mare care nu scădea, iar mama se îngrijora foarte tare, așa că noaptea îmi ștergea încontinuu corpul cu spirt ca să-mi scadă temperatura. Nu numai că mă îngrijea cu atenție, dar făcea tot posibilul și să-și îndeplinească obligațiile față de bunicii mei. De fiecare dată când mă ducea la bunica acasă, cumpăra lucruri pe care în mod normal ezita să le cumpere, precum fructe, lapte sau deserturi, și îmi spunea adesea să mă port frumos cu bunicii mei. Uneori, când auzea de vreun copil care nu-și îndeplinea obligațiile față de părinți, spunea că e un nerecunoscător și că părinții lui îl crescuseră degeaba. Fără să-mi dau seama, prin învățăturile și faptele mamei, am ajuns să cred că doar a-ți îndeplini obligațiile față de părinți te face o persoană bună, că doar așa poți umbla cu fruntea sus și câștiga laude și că, dacă nu ești un copil devotat părinților, oamenii te vor critica pe la spate pentru lipsa ta de conștiință și nu vei putea umbla cu fruntea sus. Când aveam 14 ani, tatăl meu a murit în mod tragic într-un accident de mașină. Am început să prețuiesc și mai mult timpul petrecut cu mama și mi-am promis în sinea mea că, atunci când voi crește, voi face tot ce-mi stă în putință pentru a-i oferi mamei o viață bună și că o voi îngriji la fel de meticulos cum mă îngrijise ea în copilărie, pentru ca ea să aibă o bătrânețe fericită. Simțeam că, dacă nu puteam face acest lucru, aș fi fost lipsită de conștiință și nu aș fi meritat nici măcar să fiu numită om.

În 2011, am avut șansa să accept lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu. În 2012, am fost arestată de poliție în timp ce predicam Evanghelia. După ce am fost eliberată, deoarece nu era sigur acasă, a trebuit să plec în altă parte pentru a-mi face datoria. În anii care au urmat, nu am putut fi alături de mama și am sperat mereu că într-o zi mă voi putea reîntâlni cu ea, voi putea avea grijă de ea și o voi putea cinsti. Prin martie 2023, am primit pe neașteptate o scrisoare de la sora mea. Spunea că, în urmă cu doi ani, mama suferise subit o hemoragie cerebrală și un infarct cerebral și că, de atunci, era țintuită la pat, paralizată și incapabilă să se îngrijească singură. De asemenea, suferea de o formă gravă de diabet, care îi cauzase deja picior diabetic și îi provoca ulcerații ale pielii și cărnii de pe degetele de la picioare. Starea ei se înrăutățise recent și era posibil să nu mai aibă mult de trăit, așa că sora mea spera că mă voi putea întoarce acasă curând, pentru a o vedea pe mama pentru ultima oară. După ce am citit scrisoarea, m-am simțit de parcă cerul mi-ar fi căzut în cap. Pur și simplu nu-mi venea să cred. Nu mi-am putut stăpâni emoțiile și am izbucnit în plâns, gândindu-mă: „Cum i s-a putut întâmpla asta mamei? E adevărat? În acești ultimi ani în care am fost plecată de acasă, am sperat mereu că într-o zi mă voi putea reîntâlni cu mama, voi putea avea grijă de ea, îmi voi putea îndeplini obligațiile față de ea și îi voi putea permite să-și trăiască ultimii ani fericită.” Această veste neașteptată a fost ca un trăsnet din senin, spulberându-mi toate speranțele și așteptările. O vreme, nu am putut accepta și, în inima mea, nu m-am putut abține să nu mă plâng de Dumnezeu: „De ce nu ai lăsat-o pe mama să mai trăiască sănătoasă câțiva ani?” Am vrut chiar să-I cer lui Dumnezeu să-mi scurteze viața pentru a o prelungi pe a mamei, doar ca ea să se poată bucura de câteva zile de fericire liniștită. Pentru asta, nu m-ar fi deranjat să trăiesc cu câțiva ani mai puțin. În scrisoare, sora mea mai spunea că tatăl meu vitreg ceruse divorțul la doar câteva zile după ce mama se îmbolnăvise, că atitudinea lui față de mama era îngrozitoare și că o bătea și o certa cu asprime. Mama suferea deja din cauza bolii și mai trebuia și să îndure zilnic chinurile din partea tatălui meu vitreg, așa că, în cele din urmă, a intrat într-o depresie gravă. Fără alte opțiuni, sora mea nu a avut de ales decât să fie de acord ca tatăl meu vitreg să divorțeze de mama. M-am gândit la faptul că mama avea nevoie de cineva care să aibă grijă de ea pentru orice. Dar cum sora mea trebuia să meargă la serviciu, mama era complet singură acasă. Ce se întâmpla dacă îi era sete sau foame? Cine avea să aibă grijă de ea? Îmbolnăvindu-se atât de grav și de subit, mama, o fire puternică, trebuie să se fi simțit extrem de frustrată și de sufocată. Când era abătută, cine avea să fie acolo să o consoleze și să o încurajeze? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât simțeam o durere sfâșietoare în mine. Mi-aș fi dorit să pot zbura imediat înapoi la mama, ca să fiu cu ea, să-i vorbesc, să o alin, să o încurajez și să mă ocup de nevoile ei zilnice. Dar mai fusesem arestată de poliție și, dacă mă întorceam acum, cu siguranță aș fi căzut într-o capcană. Chiar și să mă întorc acasă pentru a avea grijă de mama și a o vedea pentru ultima oară a devenit o dorință de neatins pentru mine. Eram extrem de abătută; pur și simplu nu reușeam să mă motivez și nu aveam tragere de inimă să-mi fac îndatoririle. Noaptea, nu puteam dormi și mă tot gândeam: „Oare ce face mama? Se odihnește deja? Sau încă se zvârcolește de durere, fără să poată dormi?” Gândindu-mă la asta, nu m-am putut abține să nu plâng, înecându-mă în lacrimi. Într-o noapte, am și visat-o pe mama, văzând-o ca în tinerețe, cu două cozi lungi, împletite, agitându-se fericită cu ceva treabă. Stăteam nu departe, privind-o, dar oricât o strigam, nu răspundea. Părea că nu mă putea vedea sau auzi. Când m-am trezit, mi-am dat seama că fusese doar un vis, dar cu cât mă gândeam mai mult la el, cu atât mă simțeam mai tristă și nu m-am putut abține să nu plâng din nou cu amărăciune.

Zilele acelea au fost pline de o durere profundă, așa că m-am rugat ca Dumnezeu să mă călăuzească să-I înțeleg intenția. În acea perioadă, câteva cuvinte ale lui Dumnezeu îmi tot veneau în minte: „Fiecare persoană trebuie să accepte și să înfrunte aceste realități ale nașterii, bătrâneții, bolii și morții; aceasta este legea existenței umane pe care a poruncit-o Dumnezeu. De ce nu o poți accepta? Poți scăpa de ea?” Am găsit pasajul din cuvintele lui Dumnezeu, de unde proveneau aceste expresii, și l-am citit. Dumnezeu Atotputernic spune: „Unii oameni spun: «Știu că nu ar trebui să analizez sau să scrutez chestiunea îmbolnăvirii părinților mei sau confruntarea lor cu o mare nenorocire, că este un lucru lipsit de sens și că ar trebui să-l abordez pe baza adevărurilor-principii, dar nu mă pot abține să n-o analizez și să n-o scrutez.» Înfrânarea nu este o modalitate de a rezolva problema; cheia este că trebuie să recunoști că nașterea, îmbătrânirea, îmbolnăvirea și moartea sunt o lege pe care Dumnezeu a poruncit-o pentru oameni și pe care nimeni nu o poate schimba. În viața lor, trupurile oamenilor încep să arate unele simptome de îmbătrânire când ajung la 50 sau 60 de ani – mușchii și oasele lor nu mai sunt la fel de bune, imunitatea le scade, nu dorm bine, răcesc ușor și nu au suficientă energie pentru a citi sau a lucra. Sunt loviți de diverse boli, precum diabetul, artrita, dar și de boli cardiovasculare și cerebrovasculare, cum ar fi hipertensiunea arterială și bolile de inimă. […] Aceste boli fizice vor veni peste toți oamenii. Astăzi sunt ei, mâine sunteți voi sau noi. În funcție de vârsta unei persoane și conform legii și destinului, toți oamenii vor îmbătrâni treptat, trupurile lor vor slăbi treptat, iar bolile lor vor crește treptat, până când, în final, se vor confrunta cu moartea – aceasta este legea. Doar că, din cauza faptului că părinții tăi te-au crescut și sunt persoanele cele mai apropiate de tine și pentru care îți faci cele mai multe griji, atunci când auzi vestea că părinții tăi s-au îmbolnăvit, nu ești în stare să treci peste obstacolul afecțiunii tale și te gândești: «Nu simt nimic când mor părinții altora, dar părinții mei nu se pot îmbolnăvi, pentru că asta mi-ar frânge inima și mi-ar provoca suferință; pur și simplu nu aș putea trece peste asta!» Doar pentru că sunt părinții tăi, crezi că nu ar trebui să îmbătrânească sau să se îmbolnăvească și, cu atât mai mult, că nu ar trebui să moară – are asta vreun sens? Nu are sens și nu este adevărul. Înțelegi? (Da.) Toată lumea se va confrunta cu realitatea părinților lor care îmbătrânesc și se îmbolnăvesc treptat – de exemplu, cu hipertensiune arterială, boli de inimă, hemoragie cerebrală, hemiplegie și așa mai departe, precum și cu diverse tipuri de cancer. Prin urmare, fiecare va experimenta procesul părinților săi care îmbătrânesc, se îmbolnăvesc și apoi mor. Doar că momentul acestei experiențe este diferit pentru fiecare persoană, dar indiferent când se întâmplă aceste lucruri, ca fiu sau fiică, trebuie să accepți acest fapt. Dacă ești adult, gândirea ta ar trebui să fie matură, ar trebui să ai o atitudine corectă față de nașterea, îmbătrânirea, îmbolnăvirea și moartea oamenilor și ar trebui să fii capabil să le înfrunți în mod normal. Nu ar trebui să încerci să le eviți sau să te împotrivești lor, sau chiar să ajungi să devii impulsiv și să rostești cuvinte de nemulțumire, plângându-te de cer și de pământ și de Dumnezeu, atunci când auzi că părinții tăi sunt bolnavi sau au murit. Fiecare persoană trebuie să accepte și să înfrunte aceste realități ale nașterii, bătrâneții, bolii și morții; aceasta este legea existenței umane pe care a poruncit-o Dumnezeu. De ce nu o poți accepta? Poți scăpa de ea? Vrei ca părinții tăi să nu se îmbolnăvească sau să nu moară, vrei ca ei să fie nemuritori – se conformează acest lucru legii? Este posibil acest lucru? Ai văzut tu vreo ființă creată care să fie nemuritoare? Niciuna. Prin urmare, trebuie să accepți acest fapt. Înainte să auzi vestea că părinții tăi îmbătrânesc, că s-au îmbolnăvit și au murit, ar trebui să te pregătești pentru asta în inima ta. Într-o zi, mai devreme sau mai târziu, fiecare om va îmbătrâni, se va șubrezi și va muri. Întrucât părinții tăi sunt oameni obișnuiți, de ce nu pot experimenta acest stadiu? Ar trebui să-l experimenteze, iar tu ar trebui să-l abordezi corect” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Cuvintele lui Dumnezeu m-au calmat treptat. Nașterea, îmbătrânirea, boala și moartea sunt legea vieții pe care Dumnezeu a poruncit-o pentru omenire. Cum mama mea avea peste 60 de ani, organele și funcțiile ei corporale se deteriorau încet și era normal ca în trupul ei să apară boli. Nu trebuia să mă cert cu Dumnezeu sau să acționez irațional, încercând să dau la schimb ani din viața mea pentru sănătatea și longevitatea mamei. Asta nu înseamnă supunere față de suveranitatea și de rânduielile lui Dumnezeu. Eu sunt o ființă creată neînsemnată, iar Dumnezeu este Creatorul, ar trebui să accept legea vieții pe care Dumnezeu a poruncit-o pentru omenire și să trăiesc lucrurile așa cum vin. Nu pot decide sau schimba nici măcar lucrurile pe care le trăiesc în fiecare zi, și totuși am nutrit speranța deșartă de a schimba soarta mamei mele. A fost cu adevărat o amăgire și ceva irațional! Cu toate astea, când m-am gândit că mama va muri în curând, m-am întristat profund. Am plâns și m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule drag, am aflat brusc că mama a contractat o boală foarte gravă și că este posibil să moară în curând și nu pot accepta acest lucru în inima mea. Te rog, călăuzește-mă să mă pot supune și să trag învățăminte.”

Mai târziu, am căutat în mod conștient cuvintele lui Dumnezeu legate de starea mea. Într-o zi, în timpul devoționalelor mele, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Orice boală vor face părinții tăi, nu va fi pentru că s-au epuizat crescându-te sau pentru că le-a fost dor de tine; cu siguranță nu vor contracta din cauza ta niciuna dintre aceste boli majore, grave sau afecțiuni fatale. Aceea este soarta lor și nu are nicio legătură cu tine. Indiferent cât de filial ești sau cât de atent ai grijă de ei, cel mult doar le vei reduce puțin suferința și poverile trupești. Dar momentul în care se îmbolnăvesc, ce boală fac, când și unde mor – au aceste lucruri vreo legătură cu faptul că ești sau nu alături de ei, purtându-le de grijă? Nu, nu au. Dacă ești filial, dacă nu ești un ingrat nepăsător și îți petreci toată ziua alături de ei, îngrijindu-i, oare nu se vor îmbolnăvi? Oare nu vor muri? Dacă se vor îmbolnăvi, oare nu se vor îmbolnăvi oricum? Dacă vor muri, oare nu vor muri oricum? Nu este corect?” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu am înțeles că, dacă părinții se îmbolnăvesc sau nu, cât de gravă este boala ori dacă vor muri sau nu, toate sunt predestinate și rânduite de Dumnezeu și nu au nicio legătură cu copiii lor. Indiferent dacă copiii sunt sau nu alături de părinții lor, greutățile, piedicile și necazurile cu care se confruntă părinții în viață sunt inevitabile, iar copiii lor nu pot schimba nimic. M-am gândit la bunicul meu. Toți copiii lui erau alături de el și părea sănătos, dar pe la 60 de ani s-a îmbolnăvit grav; boala l-a lăsat țintuit la pat, paralizat, și a intrat în stare vegetativă, având nevoie de oameni care să se îngrijească de toate funcțiile sale corporale. Mama, unchiul și mătușa mea făceau cu rândul, îngrijindu-l zi și noapte, făcându-i masaj în fiecare zi, vorbindu-i și având grijă cu atenție de el ani de zile, dar el nu s-a mai trezit niciodată. Acum, mama mea se îmbolnăvise grav și era paralizată la pat. Chiar dacă aș fi fost alături de ea, ocupându-mă de nevoile ei zilnice, aș fi făcut doar ca trupul ei să se simtă puțin mai confortabil, dar nu aș fi putut să îndur suferința provocată de boală în locul ei. Dacă își revenea sau murea era ceva ce eu nu puteam schimba. Dându-mi seama de asta, nu m-am mai îngrijorat atât de mult pentru mama.

Uneori, când mă gândeam la ce mi-a spus sora mea în scrisoare, încă aveam inima frântă și mă simțeam tulburată. Sora mea a spus: „«Ciorile își răsplătesc mamele hrănindu-le, iar mieii îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor». Chiar și animalele știu să-și cinstească părinții. Dacă un om nu știe nici măcar asta, e mai rău decât un animal.” M-am gândit la anii în care am fost plecată de acasă. Un lucru atât de important se întâmplase acasă și totuși, eu nu îmi făcusem apariția deloc. Habar n-aveam ce spuneau despre mine vecinii, rudele și prietenii noștri, dar cu siguranță mă vorbeau pe la spate, spunând că sunt o fiică nerecunoscătoare, care nu vine acasă nici măcar când mama ei este grav bolnavă și pe moarte. Mama mă crescuse de mică, iar această bunătate era ceva ce nu puteam răsplăti niciodată, așa că ar fi trebuit să fac tot posibilul să-i ofer mamei cea mai bună viață, ca să nu-și facă griji pentru mâncare sau îmbrăcăminte și să se poată bucura de o bătrânețe fericită și liniștită. Dar acum, că era bolnavă, nu puteam nici măcar să am grijă de ea. Mă simțeam cu adevărat mai rea decât o fiară. Gândul acesta era ca un cuțit în inima mea și plângeam adesea pe ascuns, simțindu-mă vinovată că nu puteam răsplăti bunătatea mamei de a mă fi crescut. Dându-mi seama că starea mea era greșită, am căutat cuvintele lui Dumnezeu, pentru a le citi.

Dumnezeu Atotputernic spune: „Să analizăm următoarea chestiune: părinții ți-au dat viață. Cine a ales ca ei să-ți dea viață: tu sau părinții tăi? Dacă privești acest lucru din perspectiva lui Dumnezeu, aceasta nu este o alegere care le aparține oamenilor. Tu nu ai ales ca părinții tăi să-ți dea naștere și nici ei nu au ales. Examinând rădăcina acestei chestiuni, acest lucru a fost rânduit de Dumnezeu. Pentru moment, vom lăsa deoparte acest subiect, deoarece oamenilor le este ușor să înțeleagă această chestiune. Din perspectiva ta, te-ai născut în mod pasiv la părinții tăi, fără să ai de ales în privința aceasta. Din perspectiva părinților tăi, a fost dorința lor subiectivă de a avea și de a crește copii. Cu alte cuvinte, lăsând laoparte rânduiala lui Dumnezeu, când vine vorba de chestiunea de a avea și de a crește copii, părinții tăi au fost cei care au avut toată puterea. Ei au ales să-ți dea naștere; tu ai fost adus pe lume de ei, în mod pasiv, fără a avea vreo alegere în această privință. Așadar, din moment ce părinții tăi au avut toată puterea și din moment ce ți-au dat naștere, ei au o obligație și o responsabilitate să te crească până la maturitate. Fie că este vorba de a-ți asigura educație sau de a-ți oferi hrană și îmbrăcăminte, acestea sunt responsabilitatea și obligația lor și este ceea ce se cuvine să facă. Întrucât tu ai fost mereu pasiv de-a lungul perioadei în care te-au crescut, nu ai avut dreptul să alegi – a trebuit să fii crescut de ei. Întrucât erai mic, nu aveai capacitatea să te îngrijești singur, nu ai avut de ales decât să te lași crescut, în mod pasiv, de părinții tăi. Totuși, părinții tăi te-au crescut, acest lucru nu a depins de tine. Dacă îți dădeau mâncare și băutură bună, atunci aveai mâncare și băutură bună. Dacă părinții îți ofereau un mediu de viață în care supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice, atunci supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice. În orice caz, când te creșteau, tu erai pasiv, iar părinții tăi își îndeplineau responsabilitatea. E ca și cum ar avea grijă de o floare. Întrucât vor să aibă grijă de o floare, ar trebui să îi pună îngrășământ, să o ude și să se asigure că primește lumina soarelui. Așadar, în ceea ce privește oamenii, indiferent dacă părinții te-au crescut cu meticulozitate sau cu multă grijă, în orice caz, ei doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația. Indiferent de motivele pentru care te-au crescut, a fost responsabilitatea lor – pentru că ți-au dat viață, ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru tine. Având în vedere acest lucru, poate fi considerat bunătate tot ce au făcut ei pentru tine? Nu poate, nu? (Nu.) Faptul că părinții tăi și-au îndeplinit responsabilitatea față de tine nu poate fi considerat bunătate, așa că dacă își îndeplinesc responsabilitatea față de o floare sau o plantă, udând-o și fertilizând-o, asta poate fi considerată bunătate? (Nu.) Acest lucru este chiar mai departe de a fi bunătate. Florile și plantele cresc mai bine afară – dacă sunt plantate în pământ, cu vânt, soare și apă de ploaie, prosperă și mai mult. Nu cresc și nici nu se dezvoltă la fel de bine ca afară când sunt plantate într-un ghiveci, în casă! Indiferent în ce fel de familie se naște cineva, acest lucru este rânduit de Dumnezeu. Tu ești o persoană care are viață, iar Dumnezeu Își asumă responsabilitatea pentru fiecare viață, permițându-le oamenilor să supraviețuiască și să urmeze legea pe care o respectă toate făpturile. Doar că, în calitate de persoană, ai trăit în mediul în care te-au crescut părinții tăi, așa că în acel mediu ar fi trebuit să crești. Faptul că te-ai născut în acel mediu este datorită rânduielii lui Dumnezeu; faptul că ai fost crescut până la maturitate de părinții tăi este, de asemenea, datorită rânduielii lui Dumnezeu. În orice caz, crescându-te, părinții tăi îndeplinesc o responsabilitate și o obligație. Să te crească până la maturitate este obligația și responsabilitatea lor, iar asta nu se poate numi bunătate” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. „În lumea non-credincioasă, există o zicală: «Ciorile își răsplătesc mamele hrănindu-le, iar mieii îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor.» Mai există și zicala: «O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară.» Ce grandios sună aceste zicale! De fapt, fenomenele pe care prima zicală le menționează, ciorile care își răsplătesc mamele hrănindu-le și mieii care îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor, chiar există, acestea sunt realități. Totuși, sunt doar fenomene din lumea viețuitoarelor. Sunt doar un tip de lege pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru diverse viețuitoare. Toate felurile de viețuitoare, inclusiv oamenii, respectă această lege, iar acest lucru demonstrează și mai mult că toate viețuitoarele sunt create de Dumnezeu. Niciuna dintre ele nu poate încălca această lege și nu o poate transcende. Chiar și carnivorele relativ feroce, precum leii și tigrii, își hrănesc puii și nu îi mușcă înainte să ajungă la maturitate. Acesta este un instinct animalic. Indiferent ce specie sunt, că sunt feroce sau bune și blânde, toate animalele au acest instinct. Tot felul de creaturi, inclusiv oamenii, pot continua să se reproducă și să supraviețuiască doar dacă respectă acest instinct și această lege. Dacă nu ar respecta această lege sau dacă nu ar avea această lege și acest instinct, nu ar fi capabile să se reproducă și să supraviețuiască. Lanțul biologic nu ar exista, și nici lumea. Nu este adevărat? (Ba da.) Ciorile care își răsplătesc mamele hrănindu-le și mieii care îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor demonstrează tocmai faptul că lumea viețuitoarelor respectă acest fel de lege. Toate felurile de viețuitoare au acest instinct. Odată ce puii se nasc, femelele sau masculii speciei au grijă de ei și îi hrănesc până la maturitate. Toate felurile de viețuitoare pot să-și îndeplinească responsabilitățile și obligațiile față de puii lor, crescând conștiincios și cu grijă următoarea generație. Acest lucru ar trebui să fie cu atât mai mult valabil pentru oameni. Omenirea îi numește pe oameni animale superioare – dacă nu pot respecta această lege și le lipsește acest instinct, atunci oamenii sunt mai răi decât animalele, nu-i așa? Prin urmare, indiferent cât de multă grijă au avut părinții de tine și cât de mult și-au îndeplinit responsabilitatea față de tine când te-au crescut, au făcut doar ce se cuvine să facă în sfera abilităților unei ființe umane create – a fost instinctul lor” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”].

După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, inima mi s-a mai înseninat. Creșterea urmașilor este un instinct natural cu care Dumnezeu a înzestrat ființele vii; este o lege a vieții pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru toate ființele vii Atât fiarele sălbatice, cât și animalele blânde urmează astfel de legi și, în acest fel, tot felul de creaturi, inclusiv oamenii, pot continua să se înmulțească și să supraviețuiască. Deoarece părinții aleg să aibă copii, ar trebui să-și asume responsabilitatea și obligația de a-i crește și de-i îngriji. Asta înseamnă să respecți legile poruncite de Dumnezeu și să li te conformezi; este datoria inerentă a părinților și nu ar trebui tratată ca o favoare impusă asupra copiilor lor. „Ciorile își răsplătesc mamele hrănindu-le, iar mieii îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor” este pur și simplu o lege stabilită de Dumnezeu pentru aceste creaturi, un comportament instinctiv al creaturilor. Nu este, așa cum îi învață oamenii pe alții, o manifestare a faptului că animalele le sunt devotate părinților lor și că le răsplătesc bunătatea. Mai mult, la suprafață, pare că părinții au grijă de copiii lor și îi cresc, dar, în realitate, în plan secund, Dumnezeu este Cel care deține suveranitatea și rânduiește soarta fiecărei persoane. Nu am putut să nu mă gândesc la ceva ce mi-a spus mama odată. Înainte să mă nasc eu, ea a avut cândva o fată, care s-a îmbolnăvit subit și a murit la vârsta de 3 ani Sora mea mai mare, pe care nu am cunoscut-o niciodată, a fost și ea îngrijită de mama din toată inima. Cu toate acestea, a murit tragic de tânără, în timp ce eu am putut să cresc sănătoasă până în prezent. Deși am avut aceeași mamă, sorțile noastre au fost complet diferite. Asta m-a făcut să văd și mai mult că soarta omului este sub suveranitatea și rânduiala lui Dumnezeu și că părinții pot fi responsabili doar pentru creșterea și îngrijirea copiilor lor, dar nu pot controla sau schimba soarta acestora. M-am gândit la câte dificultăți și obstacole am înfruntat în anii de când am plecat de acasă. Au fost atâtea momente în care am simțit că nu mai pot continua, și Dumnezeu a fost Cel care m-a călăuzit și m-a ajutat neîncetat. Îmi amintesc o perioadă când starea mea era cu adevărat groaznică, dar Dumnezeu, prin frați și surori, a avut cu răbdare părtășie cu mine despre adevăr, m-a ajutat și m-a sprijinit, și abia atunci inima mea amorțită a început încet să se trezească și am început să reflectez asupra mea și să mă întorc la Dumnezeu. Dumnezeu a rânduit cu grijă diverse persoane, evenimente și lucruri în funcție de nevoile mele, nu doar asigurându-mi nevoile materiale, ci, mai mult, asumându-Și responsabilitatea pentru viața mea. Gândindu-mă la dragostea lui Dumnezeu, inima mea a fost cu adevărat mișcată. Dar fusesem influențată și înșelată de falsitățile Satanei, atribuind eforturilor mamei mele tot ce primisem de la Dumnezeu din copilărie, gândindu-mă că, fără grija mamei mele, nu aș fi devenit persoana care eram. Așa că am vrut să renunț la îndatoririle mele pentru a mă întoarce acasă să o îngrijesc. Asta nu numai că mi-a afectat propria stare, dar a compromis și rezultatele datoriei mele. Dacă în cuvintele lui Dumnezeu n-ar fi fost dată în vileag realitatea, aș fi continuat să cred în această idee greșită, suferind în durere și chin Dându-mi seama de asta, inima mi s-a umplut de ușurare.

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și mi-a devenit mai clar cum să-i tratăm pe părinții noștri. Dumnezeu Atotputernic spune: „Părinții nu sunt creditorii tăi – adică nu ar trebui să te gândești mereu cum trebuie să-i răsplătești, doar pentru că au petrecut atât de mult timp crescându-te. Dacă nu ești capabil să-i răsplătești, dacă nu ai ocazia sau condițiile necesare ca să-i răsplătești, te vei simți mereu abătut și vinovat, până în punctul în care chiar te întristezi oricând vezi pe cineva că este alături de părinții săi, are grijă de ei și este devotat față de ei. Dumnezeu a poruncit ca părinții tăi să te crească nu pentru ca tu să-ți petreci viața răsplătindu-i. În viața asta, ai responsabilități și obligații pe care trebuie să le îndeplinești; o cale pe care trebuie să mergi; ai propria ta viață. În viața ta, nu ar trebui să-ți investești toată energia în a fi devotat față de părinții tăi și a le răsplăti bunătatea. A fi devotat față de părinții tăi este doar un lucru care te însoțește în viață, este ceva inevitabil în relațiile de afecțiune dintre oameni. Însă în ceea ce privește tipul de conexiune pe care tu și părinții tăi sunteți sortiți s-o aveți și cât de mult timp veți fi capabili să locuiți împreună, aceste lucruri depind de orchestrările și de rânduielile lui Dumnezeu. Dacă El a orchestrat și a rânduit ca tu și părinții tăi să vă aflați în locuri diferite, ca tu să fii foarte departe de ei și incapabil să locuiești cu ei, atunci, pentru tine, îndeplinirea acestei responsabilități este doar un fel de năzuință. Dacă Dumnezeu a rânduit ca locuința ta să fie foarte aproape de părinții tăi și să poți să le fii alături, atunci să-ți îndeplinești unele responsabilități față de ei și să dai dovadă de o oarecare pietate filială sunt lucruri pe care ar trebui să le faci – nu există nimic care poate fi criticat în această privință. Dacă însă ești într-un loc diferit de cel al părinților tăi și nu ai ocazia sau circumstanțele potrivite ca să le arăți pietate filială, atunci nu trebuie să privești asta ca pe un lucru rușinos. Nu ar trebui să-ți fie rușine să dai ochii cu părinții tăi pentru că ești incapabil să le arăți pietate filială, pur și simplu circumstanțele nu permit acest lucru. Fiind copil, ar trebui să înțelegi că părinții nu sunt creditorii tăi. Dacă ești atent doar să răsplătești bunătatea părinților tăi, acest lucru va sta în calea multor îndatoriri pe care se cuvine să le faci. Sunt multe lucruri pe care trebuie să le faci în viața asta, iar aceste îndatoriri pe care se cuvine să le faci sunt lucruri pe care o ființă creată ar trebui să le facă și care ți-au fost încredințate de Creator, și nu au nicio legătură cu răsplătirea bunătății părinților tăi. Să le arăți pietate filială, să-i răsplătești, să le întorci bunătatea – aceste lucruri nu au nicio legătură cu misiunea ta în viață. De asemenea, se poate spune că nu este necesar să le arăți pietate filială părinților tăi, să-i răsplătești sau să-ți îndeplinești vreo responsabilitate față de ei. Mai clar, poți să faci puțin din asta și să-ți îndeplinești puțin responsabilitățile când circumstanțele îți permit; când nu-ți permit, nu trebuie să te forțezi să faci asta. Dacă nu-ți poți îndeplini responsabilitatea de a le arăta pietate filială părinților tăi, aceasta nu este o greșeală gravă, doar contravine oarecum conștiinței și dreptății tale morale, și vei fi criticat de unii oameni – nimic mai mult. Dar, cel puțin, nu contravine adevărului. Dacă este de dragul de a-ți face datoria și de a respecta voia lui Dumnezeu, atunci vei fi chiar aprobat de Dumnezeu. Prin urmare, în ceea ce privește devotamentul față de părinți, atât timp cât înțelegi adevărul și cerințele lui Dumnezeu pentru oameni, atunci, chiar dacă condițiile nu-ți permit să fii devotat față de părinții tăi, nu vei avea mustrări de conștiință” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că fiecare om vine pe această lume cu propria sa misiune și că a le arăta părinților respect filial și a le răsplăti bunătatea de a te fi crescut nu au nicio legătură cu misiunea cuiva. Dacă locuim cu părinții noștri, atunci a-i îngriji și a le arăta respect filial după puterile noastre este ceea ce ar trebui să facem. Dar dacă situația nu o permite și nu putem locui cu părinții noștri, nu ar trebui să ne simțim vinovați sau datori față de ei pentru că nu putem avea grijă de ei, ci ar trebui, în schimb, să ne punem îndatoririle pe primul loc. Fusesem arestată de poliție pentru că predicasem Evanghelia și acum aveam cazier. M-am gândit în sinea mea: „Dacă m-aș întoarce acasă acum, practic aș cădea în capcană. Nici nu mai vorbesc de a avea grijă de mama, chiar și siguranța mea ar putea fi în pericol.” Date fiind aceste circumstanțe, nu mă puteam întoarce acasă, așa că trebuia să-mi liniștesc inima și să-mi fac îndatoririle cum se cuvine. Acesta este lucrul cel mai important. Cum mama mea înainta în vârstă, boala și moartea erau o parte normală a vieții. Nu puteam să am grijă de ea sau să dau dovadă de respect filial și, deși simțeam un oarecare regret, eram dispusă să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu. Dumnezeu a poruncit deja soarta fiecăruia, iar nașterea, îmbătrânirea, boala și moartea sunt toate în mâinile Lui. Oricât de mult m-aș fi îngrijorat și m-aș fi frământat pentru ea, chiar dacă aș fi însoțit-o și aș fi avut grijă de ea, nu i-aș fi putut schimba soarta. După ce am înțeles acestea, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, boala mamei mele este în mâinile Tale și dacă trăiește sau moare este tot în mâinile Tale. Numărul de ani pe care îi trăiește a fost deja predestinat de Tine și sunt dispusă să o încredințez pe mama în mâinile Tale. Indiferent de rezultat, sunt dispusă să accept și să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Tale.” După ce m-am rugat, inima mea s-a simțit mult mai ușurată și eliberată și nu m-am mai îngrijorat în legătură cu această problemă. Am putut să-mi liniștesc inima și să-mi fac îndatoririle. Slavă lui Dumnezeu!