de Mi Xue, China

Într-o zi din luna martie a anului 2013, eu și câteva surori ne-am întors acasă după o adunare și, când am intrat în casă, am văzut că era un dezastru total. Ne-am dat seama că, probabil, poliția percheziționase locuința, așa că ne-am mutat imediat. Chiar după ce ne-am mutat, câțiva oameni din acea comunitate au năvălit în casă însoțiți de polițiști. Polițiștii ne-au adunat în camera de zi și apoi au mers să scotocească prin casă. Când niciunul dintre ei nu se uita, am reușit să rup o cartelă SIM pe care o aveam în buzunar. Unul dintre polițiști a observat, mi-a deschis mâna cu forța și, văzând cartela ruptă, a strigat furios: „Poate că pare tânără, dar știe câte ceva. Duceți-o înapoi pentru interogatoriu.” De asemenea, a pus-o pe una dintre polițiste să mă percheziționeze, apoi ne-au băgat într-o mașină de poliție. Eram foarte speriată, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu știu unde mă duc sau cum mă vor tortura. Te rog să mă călăuzești și să-mi dai credință. Oricât de mult o să sufăr, nu voi fi o iudă. Nu Te voi trăda.” Încetul cu încetul, m-am liniștit după ce m-am rugat.

Polițiștii m-au dus la secție, într-o cameră de interogatoriu, și mi-au ordonat să ridic brațele și să stau pe vine. După câteva minute, brațele mele cedau, picioarele îmi tremurau, simțeam o apăsare în piept și m-am prăbușit la pământ. Apoi polițiștii m-au pus pe un scaun de tortură și mi-au legat picioarele foarte strâns de picioarele scaunului. Puțin mai târziu, o polițistă dolofană de la criminalistică a adus niște documente în cameră și mi-a spus: „Desfășurăm o amplă operațiune de arestare la nivel național, facem o verificare a voastră, credincioșii Dumnezeului Atotputernic. Am capturat toți conducătorii voștri și v-am desființat biserica. Ce rost are să ne ascunzi ceva? Vorbește și apoi poți pleca.” Când am auzit asta, mi-am dat seama că era unul dintre șiretlicurile Satanei și că ea încerca doar să mă facă să fiu o iudă. Nu puteam să-i cad în plasă. Chiar dacă mulți frați și surori fuseseră arestați, ei nu pot distruge lucrarea lui Dumnezeu atât de ușor. Am ripostat: „Dumnezeu Atotputernic spune: «Avem încrederea că nicio țară sau putere nu poate sta în calea a ceea ce Dumnezeu dorește să împlinească. Cei care împiedică lucrarea lui Dumnezeu se opun cuvântului lui Dumnezeu și tulbură și subminează planul lui Dumnezeu vor fi, în cele din urmă, pedepsiți de Dumnezeu»” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Anexă 2: Dumnezeu conduce destinul întregii omeniri”). Auzind asta, ea a clătinat din cap, exprimându-și dezaprobarea, și apoi a ieșit afară. Apoi un alt ofițer a început să mă interogheze: „Când ai devenit religioasă? De cât timp ești în această regiune? Cu cine ai ținut legătura? Unde ai stat?” Când n-am spus niciun cuvânt, m-a amenințat: „Dacă nu vorbești, o să te omorâm în bătaie și o să-ți îngropăm cadavrul sus în munți.” Mi-am dat seama că acei oameni măcelăresc oameni ca și cum ar fi găini, că nu le pasă deloc de viața umană. Mă întrebam dacă chiar mă vor omorî în bătaie. Fiindcă mi-era foarte frică, am spus o rugăciune în gând către Dumnezeu și apoi m-am gândit la aceste cuvinte ale Lui: „Nu te teme, Dumnezeul Atotputernic al oștirilor va fi cu siguranță lângă tine; El stă în spatele vostru și vă este scut” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 26). Știam că este adevărat că Dumnezeu este scutul meu și că El stăpânește peste toate. Trupul și sufletul meu erau în mâinile Lui, așadar, nu depindea de poliție dacă mă omorau în bătaie. Acest gând mi-a dat credință și putere. După aceea, polițiștii au continuat să mă interogheze fără încetare, dar nu le-am spus nimic.

Dis-de-dimineață, în a treia zi, unul dintre ei a spus: „Ești pregătită să vorbești?” Nu am spus niciun cuvânt. Furios, m-a apucat de guler și mi-a tras o palmă răsunătoare, de mi-au țiuit urechile și mi-am simțit fața arzând. Apoi, când nu eram atentă, a rulat niște hârtii, formând un tub, și m-a lovit cu el în ochi, ceea ce a fost așa de dureros, încât am simțit că erau pe punctul de a-mi ieși din orbite. Am închis ochii instinctiv. Un ofițer a spus furios: „Deschide ochii!” Am deschis încet ochii, dar nu puteam vedea nimic. Am reușit să văd câte ceva abia după 10 minute. Mă dureau foarte tare ochii și voiam doar să-i închid, așa că, crezând că mi-era somn, polițiștii m-au lovit în cap cu o sticlă cu apă, ca apoi să mă lovească, uneori, cu picioarele peste cap și peste brațe. Și, ca să mă țină trează, mi-au prins părul și mâinile cu bandă Velcro de spătarul scaunului de tortură. Trebuia să-mi țin mereu capul sus. Încercând să-mi alin durerea, mă chinuiam să mă sprijin cu spatele de scaunul de tortură. Eram amețită, mă durea tot corpul, aveam palpitații și mă simțeam foarte rău. Îmi era teamă că n-o să pot rezista, așa că am continuat să-L implor pe Dumnezeu: „Dumnezeule, Te rog, dă-mi puterea să sufăr, Te rog, dă-mi credință. N-o să mă înclin niciodată în fața Satanei!” În suferința mea, m-am gândit la unele dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Marele balaur roșu Îl persecută pe Dumnezeu și este vrăjmașul lui Dumnezeu și deci, în acest ținut, oamenii sunt supuși umilinței și persecuției din cauza credinței lor în Dumnezeu și, ca urmare, aceste cuvinte sunt împlinite în voi, acest grup de oameni. Deoarece a demarat într-un ținut care se împotrivește lui Dumnezeu, toată lucrarea lui Dumnezeu întâmpină piedici enorme, iar multe dintre cuvintele Lui nu pot fi îndeplinite imediat; așadar, oamenii sunt rafinați ca rezultat al cuvintelor lui Dumnezeu, ceea ce este și o parte a suferinței” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este lucrarea lui Dumnezeu la fel de simplă cum și-o imaginează oamenii?”). Prin cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că Partidul Comunist este dușmanul lui Dumnezeu, că ei Îl urăsc pe Dumnezeu și adevărul. Vor să facă totul pentru a ne împiedica să credem în Dumnezeu, folosind diverse metode de tortură brutale pentru a ne face să-L trădăm. M-am născut în țara marelui balaur roșu, așa că trebuie să îndur acest lucru. Dar, prin opresiunea Partidului Comunist, am văzut cât de malefic este, cum se opune, în esență, lui Dumnezeu. Îmi doream și mai mult să-l resping pe Satana și să mă întorc la Dumnezeu, să rămân fermă în mărturia mea prin credință, să-l umilesc pe Satana și să-l văd înfrânt. Faptul că aveam acea ocazie de a depune mărturie pentru Dumnezeu era binecuvântarea Lui și era o favoare specială. Înțelegând acest lucru, am căpătat încredere și nu mi s-a părut chiar atât de greu.

Au început să-mi pună întrebări din nou după aceea și, când nu am spus nimic, m-au amenințat: „Cu cât vorbești mai repede, cu atât va fi mai ușor. Îți vom acorda cinci minute.” Apoi, au pus un cronometru în fața mea și, pe măsură ce vedeam cum trece timpul, fiecare minut, fiecare secundă, mă rugam lui Dumnezeu fără încetare: „Dumnezeule, nu știu ce vor face acești demoni cu mine. Te rog să mă protejezi. Nu-mi voi vinde frații și surorile, orice s-ar întâmpla.” Au trecut cinci minute și, văzând că nu voiam să vorbesc, unul dintre ei mi-a încătușat mâinile la spate, m-a apucat de guler și s-a apropiat foarte mult de fața mea, apoi m-a întrebat cu răutate cine era conducătorul bisericii și cu cine ținusem legătura. Totuși, nu am scos niciun cuvânt, așa că și-a aprins o țigară și mi-a suflat fumul în față iar și iar. Fumul mă făcea să vreau să vomit, iar lacrimile îmi curgeau pe față. Apoi, m-a plesnit foarte tare peste față și mi-a lovit urechea dreaptă, încât n-am mai auzit nimic. Văzând că tot nu vorbeam, ochii i s-au mărit de furie și m-a strâns de gât cu ambele mâini, spunând: „O să vorbești sau nu? Dacă nu vorbești, te strâng de gât. N-o să mă uiți niciodată, o să visezi urât că te lovesc în fiecare noapte.” M-a strâns de gât până când nu mai puteam respira bine și simțeam că eram pe cale să-mi dau ultima suflare. I-am spus că nu știu nimic chiar dacă m-ar strânge de gât. Apoi, a intrat un ofițer înalt și i-a făcut un semn celui care mă strângea de gât, că erau camere de supraveghere, așa că ar trebui să mă ducă în colț ca să mă bată. În sfârșit, am reușit să iau o gură de aer. M-a dat jos de pe scaunul de tortură și m-a tras de cătușe, împingându-mă într-un colț, apoi m-a izbit cu capul de perete. A continuat să facă asta de atâtea ori, încât am pierdut șirul, iar ultima dată m-a izbit direct într-o placă agățată pe perete. Parcă îmi rămăsese o adâncitură în cap de la bătaie și, pur și simplu, am căzut pe podea cu un zgomot surd. Lumea părea că se învârte, simțeam că îmi exploda capul, iar inima îmi era sfâșiată în bucăți. Nu puteam să deschid ochii și simțeam că mă sufoc. Era extrem de dureros. Mă rugam lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Te rog, ia-mi răsuflarea ca să nu mai trebuiască să îndur acest chin.” După ce a trecut ceva timp, abia am reușit să deschid ochii și m-am întrebat: „De ce n-am murit?” Apoi mi-am dat seama că nu ar fi trebuit să-I cer lui Dumnezeu să mă lase fără suflare, că a fost o cerere irezonabilă. El voia să trăiesc în continuare, să rămân fermă în mărturia mea și să-l umilesc pe Satana. Dar eu speram să mor pentru a scăpa de acea suferință. Asta nu însemna să aduc mărturie. M-am simțit oarecum vinovată când mi-am dat seama de asta. Chiar în acel moment, am auzit un polițist zbierând: „Ridică-te! Ridică-te!” M-a lovit cu piciorul când nu am răspuns și a spus: „Te prefaci că ești moartă?” Am spus o rugăciune în gând: „Dumnezeule, acești demoni mă torturează ca să Te trădez. Te rog, dă-mi credință. Voi rămâne fermă în mărturia mea chiar dacă mă va costa viața.” Unul dintre ei m-a prins de haine la umeri și m-a tras parțial în sus, apoi m-a lăsat să cad greoi înapoi pe podea. Mă dureau foarte tare mâinile și spatele de la cătușele purtate atât timp, așa că m-am făcut ghem pe podea ca să încerc să mai atenuez puțin durerea. Un ofițer m-a ridicat și m-a rezemat de perete, obligându-mă să stau dreaptă, și m-a lovit cu piciorul în coapsa stângă înainte să am posibilitatea de a reacționa. M-am îndoit de durere, iar el a urlat la mine: „Ridică-te!” Dar totul mă durea atât de tare, încât nu puteam sta în picioare. Apoi m-a lovit cu piciorul în șale, încât mi-a tăiat respirația pentru un moment. Am simțit ca și cum aș fi fost înjunghiată. Un altul m-a tras înapoi în colț și m-a plesnit tare peste față, lăsându-mi colțurile gurii sângerânde. Apoi și-a aprins o țigară și a spus: „Dacă nu vorbești, îți ard fața cu această țigară și vei fi desfigurată.” Apoi a apropiat țigara foarte mult de fața mea. Simțind căldura de la țigară, m-am speriat foarte tare și m-am gândit: „Dacă mă arde, vor rămâne cicatrici îngrozitoare, iar oamenii vor vorbi despre mine și mă vor batjocori peste tot pe unde merg.” Gândul că oamenii mă vor arăta cu degetul și vor vorbi despre mine era groaznic. Apoi mi-am amintit de aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Soldații buni ai Împărăției nu sunt instruiți să fie un grup de oameni care pot doar să vorbească despre realitate sau care doar se laudă; mai degrabă, sunt instruiți să trăiască oricând cuvintele lui Dumnezeu, să rămână de neclintit indiferent de obstacolele pe care le înfruntă, să trăiască tot timpul în conformitate cu spusele lui Dumnezeu și să nu se întoarcă în lume. Aceasta este realitatea despre care vorbește Dumnezeu; aceasta este cerința lui Dumnezeu de la oameni” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar punerea adevărului în practică înseamnă să ai realitatea”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că un adevărat credincios, indiferent de ceea ce se întâmplă, este capabil să rămână puternic în credința sa în Dumnezeu fără a ceda vreodată în fața forțelor întunericului, fără a-L trăda pe Dumnezeu. Polițiștii voiau să mă amenințe cu desfigurarea ca să-L trădez pe Dumnezeu și nu puteam să le cad în plasă. În plus, chiar dacă aș fi desfigurată, dacă nu aș fi o iudă, ci aș rămâne fermă în mărturia mea, aș putea dobândi aprobarea lui Dumnezeu și aș putea fi împăcată în inima mea. Dacă L-aș trăda pe Dumnezeu pentru a mă proteja, aș duce o viață rușinoasă, iar conștiința mea nu ar fi niciodată împăcată. Ar fi de nesuportat. M-am gândit la un fragment dintr-un imn bisericesc: „Cu îndemnările lui Dumnezeu în inimă, nu voi pleca niciodată genunchiul în fața Satanei. Chiar dacă poate ni se vor tăia capetele și ne va fi vărsat sângele, curajul oamenilor lui Dumnezeu nu poate fi zdruncinat. Voi aduce o mărturie răsunătoare pentru Dumnezeu și voi umili diavolii și pe Satana” (Urmați Mielul și cântați cântări noi, Îmi doresc să văd ziua de slavă a lui Dumnezeu). Am simțit un val de încredere și curajul de a înfrunta tortura ofițerilor. Am închis ochii și m-am rugat în tăcere: „Dumnezeule! Oricum m-ar tortura, chiar dacă îmi ard fața, voi rămâne fermă în mărturia mea. Te rog să-mi dai credință și hotărârea de a suferi.” Apoi am strâns din dinți și mi-am încleștat mâinile. Interpretând acest lucru drept frică, polițistul a început să râdă ca un nebun. Am deschis ochii și m-am uitat urât la el, iar el a spus cu un zâmbet rece: „M-am răzgândit. O să-ți ard limba astfel încât să nu poți nici măcar să vorbești.” În timp ce spunea asta, a încercat să-mi deschidă gura, dar nu a reușit oricât de mult s-a străduit. Furios, m-a apucat de umeri și m-a călcat pe picioare, apoi a sărit în sus și a aterizat pe labele picioarelor mele, frecându-și picioarele înainte și înapoi. Apoi a apucat cătușele și le-a smucit înainte și înapoi, ridicându-mă pe vârfuri. Încheieturile mâinilor mă dureau foarte tare, iar brațele parcă mi se rupeau. A spus batjocoritor: „Dumnezeul tău nu e atotputernic? Să vină să te salveze!” M-am rugat lui Dumnezeu, chemându-L neîncetat, și eram plină de ură față de acei demoni.

Când a obosit, s-a rezemat de masă, fumând. Mă întrebam ce alte metode de tortură urmau să folosească asupra mea și dacă voi sfârși moartă. Dacă da, speram să fie o moarte rapidă, deoarece calvarul acela prin care treceam era de nesuportat. Nu știam când se va termina totul. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât eram mai speriată și mă gândeam: „Nu pot vinde niciodată conducătorii bisericii sau frații și surorile, așa că poate le pot spune doar cum am devenit credincioasă și să termin odată, ca să nu mă mai bată.” Apoi mă gândeam: „Părinții mei sunt credincioși. Dacă le spun, vor fi implicați și ei, precum și unii frați și unele surori. Asta m-ar face o iudă și Dumnezeu m-ar pedepsi.” Apoi mi-am amintit acest imn al cuvintelor lui Dumnezeu: „Credința este ca un pod dintr-un singur buștean: cei care se agață în mod abject de viață vor avea dificultăți în a-l traversa, dar cei care sunt gata să se sacrifice pot să-l traverseze siguri pe picioare și fără griji. Dacă oamenii au gânduri sfioase și pline de frică, asta se datorează faptului că Satana i-a păcălit, de teamă că vom traversa podul credinței pentru a pătrunde în Dumnezeu. Satana încearcă prin orice mod posibil să ne transmită gândurile sale. În orice moment, ar trebui să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ilumineze și să ne lumineze și să ne bizuim pe El să ne scape de otrava Satanei din noi, să practicăm mereu în duhurile noastre apropierea de Dumnezeu și să-L lăsam pe Dumnezeu să ne stăpânească întreaga ființă” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). Prin cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că a mă gândi din lașitate să le spun cum am ajuns să cred în Dumnezeu însemna să cedez în fața șiretlicurilor Satanei. Am văzut că îmi lipsea cu adevărat credința în Dumnezeu, că nu eram hotărâtă să îndur suferința. Rezistasem până în acel moment nu datorită staturii mele, ci pentru că cuvintele lui Dumnezeu mă călăuzeau pas cu pas. În acel moment, trebuia cu adevărat să mă bizui pe Dumnezeu și să am credință și, oricât m-ar tortura, nu puteam să-L trădez niciodată pe Dumnezeu. Am spus o rugăciune în inima mea: „O, Dumnezeule, sunt gata să-mi pun viața în mâinile Tale și să accept rânduielile Tale. Nu voi fi o iudă chiar dacă mă vor tortura până la moarte.” Apoi, spre surprinderea mea, șeful polițiștilor i-a chemat deoparte. I-am mulțumit în tăcere lui Dumnezeu.

La scurt timp după aceea, un ofițer a venit la ușă, mi-a făcut o fotografie și a spus: „O să-ți pun fotografia online și o să te fac «celebră», ca toți prietenii, rudele și oricine să vadă cum arăți acum, și să vadă că voi, credincioșii, sunteți nebuni.” Nu m-a speriat deloc asta și am răspuns: „Nu sunteți voi cei care m-au făcut să arăt așa? Dacă puneți fotografia online, toți vor înțelege adevărul despre cum îi persecutați pe creștini.” O polițistă a spus: „Eu, una, sunt convinsă. Chiar nu știu cum este acel dumnezeu al tău sau de unde îți vine toată puterea. După toate astea, încă insiști să-ți păstrezi credința. Nu mi-am imaginat niciodată că o persoană atât de tânără ar putea fi atât de puternică.” I-am mulțumit lui Dumnezeu în inima mea când am auzit-o spunând asta. Atunci m-am gândit la aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Forța vieții lui Dumnezeu poate triumfa asupra oricărei puteri; mai mult decât atât, ea depășește orice putere. Viața Lui este veșnică, puterea Lui este extraordinară, iar forța vieții Lui nu poate fi întrecută de nicio ființă creată sau forță inamică” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar Hristos din zilele de pe urmă îi poate oferi omului calea vieții veșnice”). În toate acele zile în care mă distruseseră, mă torturaseră, simțisem lașitate și slăbiciune, și chiar voiam să scap de ele prin moarte, dar Dumnezeu a fost cu mine și m-a protejat; cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere, făcându-mă să depășesc toată acea tortură brutală. I-am mulțumit lui Dumnezeu din toată inima.

Când o polițistă m-a dus la toaletă puțin mai târziu, mi-a spus: „O să se apuce curând să te interogheze din nou și ar trebui să vorbești. În caz contrar, vei petrece mulți ani în închisoare și vei ajunge infirmă după ce vei sta o vreme acolo. Știi cum sunt tratați prizonierii? Femeile bat alte femei și te lovesc cu bâte de lemn între picioare. Dacă pun mâna pe tine, îți vor distruge viața.” Când am auzit-o spunând asta, m-a cuprins ura, dar și spaima, gândindu-mă la posibilitatea de a deveni infirmă la 20 și ceva de ani; chiar nu știam cum aș putea să mă descurc după aceea. Fiind singurul copil la părinți, părinții mei nu ar avea pe cine să se bazeze dacă aș fi invalidă. Apoi mi-am amintit de aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Avram l-a oferit pe Isac – voi ce ați oferit? Iov a oferit totul – voi ce ați oferit? Atât de mulți oameni și-au dat viețile, și-au plecat capetele și și-au vărsat sângele ca să caute adevărata cale. Ați plătit acel preț?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Semnificația mântuirii descendenților lui Moab”). Avraam a putut să-și ofere singurul fiu și, când Iov a fost încercat, pierzând tot ce avea și având bube pe tot corpul, prietenii lui au râs de el, iar soția lui l-a batjocorit, dar el nu s-a plâns niciodată de Dumnezeu. A rămas ferm în mărturia sa. Iov și Avraam au crezut cu adevărat în Dumnezeu și au oferit o mărturie răsunătoare prin încercări. Trebuia să le urmez exemplul, să aduc mărturie și să-l umilesc pe Satana, oricât aș fi suferit. Am spus această rugăciune în gând către Dumnezeu: „Dumnezeule, cred că absolut toate lucrurile sunt sub suveranitatea Ta, așa că Tu hotărăști dacă voi deveni invalidă. Orice mi s-ar întâmpla sau oricât de mult aș suferi, sunt gata să rămân fermă în mărturia mea și să Te mulțumesc.” Așa că i-am spus polițistei: „Acest lucru ar fi de neconceput. Conștiința mea n-ar fi niciodată împăcată dacă mi-aș vinde frații și surorile. Chiar dacă sunt condamnată, n-o să fac niciodată ceva împotriva conștiinței mele.” Auzind acest lucru, m-a dus înapoi în camera de interogatoriu fără să spună niciun cuvânt.

Dis-de-dimineață, pe 1 aprilie, polițiștii au venit din nou să mă interogheze, dar tot nu am spus nimic. În jurul orei 14, în acea după-amiază, m-au urcat într-o dubă pentru a mă duce la un centru de spălare a creierului. Am cântat în taină în inima mea tot drumul acest imn al cuvintelor lui Dumnezeu, „Trebuie să ne păstrăm sinceritatea față de Dumnezeu”: „Dacă oamenii nu au încredere, nu le este ușor să continue pe această cale. Toată lumea poate vedea acum că lucrarea lui Dumnezeu nu se conformează nicicum noțiunilor și închipuirilor oamenilor. Dumnezeu a făcut atât de multă lucrare și a rostit atât de multe cuvinte și, deși oamenii ar putea recunoaște că ele reprezintă adevărul, noțiunile cu privire la Dumnezeu sunt încă susceptibile să apară în ei. Dacă oamenii doresc să înțeleagă adevărul și să-l dobândească, trebuie să aibă încrederea și puterea voinței de reuși să respecte ce au văzut deja și ce au câștigat din experiențele lor. Indiferent ce face Dumnezeu în oameni, ei trebuie să susțină ceea ce ei înșiși au, să fie sinceri în fața lui Dumnezeu și să-I rămână devotați până la capăt. Aceasta este datoria omenirii. Oamenii trebuie să susțină ceea ce trebuie să facă” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ar trebui să îți menții devotamentul față de Dumnezeu”). Știam deja că a avea credință însemna să fii oprimat și să fii nevoit să suferi și hotărâsem să rămân fermă în mărturia mea și să-L mulțumesc pe Dumnezeu indiferent de tipul de opresiune sau de suferință cu care m-aș confrunta, dar când am fost într-adevăr pusă față în față cu acestea, am înțeles că nu era atât de simplu cum credeam să rămân fermă în mărturia mea. Nu însemna să fiu doar entuziastă, ci trebuia să am credință și să fiu hotărâtă să sufăr. Dumnezeu mă supunea acestui mediu aspru ca o încercare pentru a-mi desăvârși credința, pentru a mă curăți și a mă mântui. Credeam că Dumnezeu mă va călăuzi orice s-ar întâmpla. În timp ce cântam imnul, credința mea se întărea și știam că, indiferent cum m-ar tortura, trebuia să mă bizui pe Dumnezeu pentru a depăși această situație și să-L urmez până la capăt.

Când am ajuns la centrul de spălare a creierului, poliția a desemnat doi ofițeri să mă supravegheze 24 de ore pe zi, să-mi pună întrebări despre biserică și să mă spele pe creier și să mă determine să scriu ceva care să-mi renege credința. În a treia dimineață au spus că îmi vor arăta un videoclip pe care l-au filmat în orașul meu natal. În acel moment, mi-a stat inima în gât și m-am întrebat dacă mi-au percheziționat casa, dacă părinții mei erau în pericol. Eram îngrijorată că unii frați și surori din biserica de acolo fuseseră afectați. Mi-era din ce în ce mai frică. Nu puteam să stau liniștită pe scaun și simțeam că mi-au amorțit membrele. M-am rugat lui Dumnezeu în inima mea. În videoclip, tatăl meu părea cam galben și umflat și mi-a spus câteva lucruri, încurajându-mă subtil să mă bizui pe Dumnezeu și să rămân fermă în mărturia mea. Auzind acestea, lacrimile îmi șiroiau pe obraji și mă simțeam îngrozitor. Mi-am dat seama și că poliția încerca să se folosească de atașamentul meu emoțional pentru a mă face să-L trădez pe Dumnezeu și am simțit un profund dispreț față de Partidul Comunist. M-am gândit la ceva ce a spus Dumnezeu: „Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea păcatului!” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (8)”]. Partidul Comunist recunoaște, de formă, libertatea religioasă, dar, în realitate, arestează și persecută nebunește creștinii și îi torturează cu brutalitate, condamnându-i pe baza unor acuzații nefondate. Nenumărați creștini sunt obligați să fie mereu pe fugă, incapabili să-și vadă părinții sau să-și crească copiii. Toate acestea sunt comise de Partidul Comunist. Partidul este principalul vinovat pentru destrămarea familiilor creștine. Ofițerii stăteau deoparte și zâmbeau sinistru când m-au văzut plângând și credeau că sigur voi vorbi după aceea. Dar, când am continuat să tac, au lovit masa și m-au înjurat, apoi mi-au întors spatele și au plecat furioși.

O lună mai târziu, câțiva ofițeri s-au întors să mă interogheze din nou și mi-au arătat fotografii, spunându-mi să identific frații și surorile. Unul mi-a spus: „Dacă nu recunoști nimic, vei fi pedepsită pentru infracțiunile altor persoane și voi vedea ce sentință îți putem da. O să ajungi la 8 sau 10 ani de închisoare, apoi vom vedea cât de puternică ești!” Altul a spus, încercând să mă convingă: „Cooperează cu noi și scrie declarația că ai renunțat la religia ta și vom face tot ce vrei.” Nu m-am clintit, așa că a încercat să mă ademenească din nou: „Știu că părinții tăi nu mai au alți copii și că au depus mult efort ca să te crească. Poate că, acum, nu ți se pare important dacă primești o pedeapsă îndelungată, dar vei fi nefericită când chiar va veni acea zi și va fi prea târziu pentru regrete. Ai două opțiuni: 1. Renunță la religia ta și neagă-L pe Dumnezeu Atotputernic și te ducem direct acasă. 2. Continuă să-ți păstrezi credința și ajungi la închisoare. Decizia îți aparține. Ar fi bine să te gândești cu grijă.” Eram cam nehotărâtă. Dacă aș scrie acea declarație de renunțare la credința mea, ar fi o trădare a lui Dumnezeu, dar dacă aș alege credința, aș ajunge la închisoare. Oare o să-mi mai văd părinții vreodată? Dacă aș ajunge la închisoare, cu siguranță că oamenii mi-ar judeca părinții, iar rudele și prietenii lor non-credincioși i-ar ataca. Ar fi foarte greu pentru ei. În videoclip, fața tatălui meu părea galbenă și umflată. Oare avea probleme de sănătate? Acest gând mă făcea din ce în ce mai nefericită și mă luptam cu adevărat, așa că m-am rugat: „Dumnezeule, nu Te pot trăda, dar nu-mi pot lăsa părinții. Dumnezeule, ce ar trebui să fac?” Chiar în acel moment, mi-au venit în minte aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Indiferent cine fuge, tu nu o poți face. Alți oameni nu cred, dar tu trebuie să o faci. Alți oameni Îl abandonează pe Dumnezeu, dar tu trebuie să Îl susții și să Îi fii martor. Alții Îl ponegresc pe Dumnezeu, dar tu nu poți să o faci. […] Ar trebui să Îi răsplătești dragostea și trebuie să ai conștiință, deoarece Dumnezeu este nevinovat” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Semnificația mântuirii descendenților lui Moab”). „Ar trebui să Îi răsplătești dragostea și trebuie să ai conștiință, deoarece Dumnezeu este nevinovat.” aceste cuvinte continuau să-mi răsune în urechi. De-a lungul anilor mei de credință, mă bucurasem atât de mult de harul lui Dumnezeu. Aflasem și unele adevăruri și știam ce fel de persoană ar trebui să fiu. Câștigasem atât de mult de la Dumnezeu. Trădarea Lui ar fi un lucru de neconceput. Dar faptul că trebuia să aleg între Dumnezeu, pe de o parte, și părinții mei, pe de altă parte, era agonizant. Era o luptă deosebit de aprigă în inima mea. Am spus o rugăciune în gând, cerându-I lui Dumnezeu să mă călăuzească și să-mi dea credință. Aceste cuvinte ale lui Dumnezeu mi-au venit în minte după rugăciunea mea: „Nu sunt mulți printre voi care au ezitat între bine și rău? În toate luptele dintre pozitiv și negativ, dintre alb și negru – dintre familie și Dumnezeu, copii și Dumnezeu, pace și tulburare, bogăție și sărăcie, statut social și normalitate, a fi susținuți și a fi marginalizați și așa mai departe – sunteți cu siguranță conștienți de alegerile pe care le-ați făcut. Între o familie liniștită și una destrămată, ați ales-o pe cea dintâi și ați făcut-o fără nicio ezitare; între bogăție și datorie, din nou ați ales-o pe cea dintâi, chiar lipsiți de voința de a vă întoarce la țărm; între lux și sărăcie, ați ales prima opțiune; când alegeți între fiii, fiicele, soțiile, soții voștri și Mine, i-ați ales pe cei dintâi; și între noțiune și adevăr, ați ales-o, încă o dată, pe cea dintâi. Fiind confruntat cu toate faptele voastre rele, pur și simplu Mi-am pierdut încrederea în voi. Sunt pur și simplu uimit că inimile voastre sunt atât de nepregătite pentru a fi înmuiate. […] Dacă vi s-ar cere să alegeți din nou, care ar fi poziția voastră? Ar mai fi tot prima? Mi-ați mai aduce dezamăgire și întristare jalnică? Ar mai avea inimile voastre un minimum de căldură? Tot n-ați ști ce ar trebui să faceți pentru a-Mi mângâia inima? În acest moment, ce alegeți?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cui îi ești credincios?”). Simțeam că Dumnezeu era chiar lângă mine, așteptând răspunsul meu. Știam că nu puteam să-L trădez pe Dumnezeu doar pentru a-mi împlini nevoile emoționale umane și a păstra armonia în familie. Dumnezeu este atotputernic, iar sănătatea și viețile părinților mei erau în mâinile lui Dumnezeu. Faptul că mă îngrijoram continuu pentru ei arăta doar că nu aveam suficientă credință în Dumnezeu. S-ar putea să nu ne putem vedea, dar știam că, atât timp cât ne bizuiam pe Dumnezeu, El ne va călăuzi. Acest gând mi-a redat credința și m-am simțit pregătită să mă răzvrătesc împotriva trupului meu pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Am spus o rugăciune: „O, Dumnezeule, sunt gata să-mi las părinții în mâinile Tale și să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Tale.” Așa că mi-am încleștat pumnii, m-am ridicat și am spus: „Am luat o decizie, merg cu Dumnezeu Atotputernic. El este adevăratul Dumnezeu care a creat cerurile, pământul și totul și El este Domnul Isus care s-a întors. Nu-L voi nega niciodată pe Dumnezeu.” M-am simțit cu totul împăcată odată ce am spus asta. Dacă nu ar fi fost călăuzirea cuvintelor lui Dumnezeu, chiar m-aș fi chinuit să triumf asupra ispitei Satanei. Ofițerul și-a arătat ferocitatea imediat ce a văzut cât de hotărâtă eram. A trântit un teanc gros de hârtii pe masă și mi-a tras o palmă puternică, apoi a țipat la mine: „Ești o cauză pierdută! Crezi că n-o să aflăm nimic doar pentru că nu vorbești? Să-ți intre bine în cap; vă urmăream deja de trei luni, crezi că nu știm totul despre voi? Vrem doar să vedem dacă o să ai o atitudine pozitivă, așa că gândește-te la asta.” Am spus: „Nu-L voi nega pe Dumnezeu, nu-L voi trăda nici măcar dacă asta înseamnă să merg la închisoare.” M-au dus într-un penitenciar municipal după aceea.

Acolo, am făcut adesea febră mare și mi s-au umflat picioarele și mâinile. Mă puneau să stau cu picioarele încrucișate timp de două ore în fiecare zi. Mă loviseră cu piciorul în șale în timpul interogatoriului, ceea ce mi-a provocat leziuni la rinichi, așa că mă dureau șalele atât de tare, încât nu puteam să stau dreaptă. Era foarte greu să rezist până puteam merge la culcare în fiecare zi și, chiar și așa, eram deseori trezită pentru a prelua un schimb de noapte. După câteva săptămâni, am început să am probleme la urinare, stomacul îmi era balonat și mă durea, și mă dureau și șalele. Apoi, în fiecare zi, pe la ora 6 sau 7 seara, febra mea creștea brusc și fața mi se înroșea. M-a examinat un doctor, care a spus că aveam un chist la rinichiul stâng, care avea aproape 2,5 cm lățime și era inflamat. Când mă durea tare, mă rugam lui Dumnezeu și mă apropiam de El, cântam imnuri în onoarea Lui și uitam de durere fără să-mi dau seama. După ce am stat 27 de zile în penitenciar, m-au eliberat pe cauțiune în așteptarea procesului și am crezut în mod naiv că mă pot întoarce cu adevărat acasă. Dar, spre surprinderea mea, poliția din orașul meu natal și oficialii guvernamentali locali m-au dus direct la un alt centru de spălare a creierului pentru 48 de zile de convertire și de spălare a creierului, apoi m-au dus la secția locală de poliție pentru a mă înregistra. Șeful poliției m-a chemat în biroul lui și a spus: „Acum, ești eliberată pe cauțiune până la proces, deci cazul tău este în așteptare. Timp de un an, nu ai voie să părăsești orașul și chiar dacă ai treburi de rezolvat într-o zonă din apropiere, trebuie să vii mai întâi aici pentru a ne anunța și a cere permisiunea, și trebuie să fii pregătită să ne informezi imediat.” Chiar dacă eram din nou acasă, nu aveam deloc libertate și cineva mă urmărea de fiecare dată când mergeam în oraș. După câteva luni, am fost nevoită să-mi părăsesc casa pentru a-mi îndeplini datoria. Poliția l-a trimis pe secretarul de partid al satului nostru să mă caute acasă și să se intereseze de statutul meu religios și a spus familiei mele că, dacă continuam să-mi practic credința, mă vor aresta din nou, și că trebuia să mă prezint la secția de poliție. M-am înfuriat când am auzit despre asta și m-am gândit: „O să cred în Dumnezeu orice s-ar întâmpla și nu doar atât, dar voi renunța la tot pentru a predica Evanghelia și a depune mărturie despre Dumnezeu! Voi merge cu certitudine înainte, bazându-mă pe Dumnezeu.” Slavă lui Dumnezeu!