de He Li, China

Sunt fost membru veteran al partidului comunist. Familia noastră era formată din țărani săraci, însă guvernul ne-a dat pământ și o casă nouă, așa că am simțit că ar trebui să fiu recunoscător partidului comunist. Fiindcă am fost profund influențat de propaganda partidului comunist, am ajuns să-l venerez și am fost cadru comunal mai bine de 30 de ani. În acea perioadă, am purtat mari responsabilități fără nici cea mai mică ranchiună și am fost adesea forțat să neglijez activitățile agricole ale familiei noastre din cauza îndatoririlor mele de cadru. Eram apreciat pentru contribuțiile aduse partidului și, în cele din urmă, am primit rangurile de „cadru avansat” și de „membru avansat de partid”. După ce am primit aceste onoruri, am devenit și mai loial partidului. După ce am intrat în credință, am crezut că ar trebui să fiu devotat în credința mea, dar și că era necesar să continui să-mi fac toată munca bine în cadrul partidului. Abia după ce am fost arestat și persecutat de două ori de către PCC și, în cele din urmă, am ajuns paralizat permanent, eu, fost membru veteran al partidului, mi-am venit în sfârșit în fire.

Eram credincios de numai un an când, în aprilie 2004, am fost arestat de către poliție fiindcă am găzduit o adunare cu frați și surori. Doi ofițeri m-au dus la un birou guvernamental județean local și au început imediat să mă percheziționeze. Unul dintre ei a zis: „Ai face bine să ne dai o relatare sinceră. Atât timp cât ne oferi o relatare clară a credinței tale în Dumnezeu Atotputernic, poți să fii cadru în continuare. Dacă nu, nu ne învinovăți dacă suntem duri cu tine!” M-am gândit în sinea mea: „Nu am făcut decât să țin o adunare și să citesc cuvintele lui Dumnezeu, nu am făcut nimic împotriva legii. În plus, am fost cadru de ani de zile, am făcut tot ce am putut pentru partid și am muncit din greu, chiar dacă nu am obținut întotdeauna merite. Având în vedere toate acestea, sunt sigur că nu-mi vor face nimic”. Așa că am răspuns: „Nu este împotriva legii să crezi în Dumnezeu. Nu-mi pasă dacă voi continua să fiu cadru sau nu.” Unul dintre ofițeri a zis printre dinți cu răutate: „Dacă mai ești încăpățânat, o să vezi ce o să-ți facem!” După aceea, nu numai că mi-au percheziționat casa, dar mi-au luat chiar și soția grav bolnavă. Mi-au pus certificatele de „membru avansat de partid” pe jos și au zis: „Cum ai putut să crezi în Dumnezeu când ești un membru distins al Partidului Comunist? Este în opoziție directă cu Partidul Comunist!” În acea după-amiază, polițiștii m-au separat de soția mea și ne-au interogat. În camera de interogatoriu a Brigăzii de Securitate Națională, șeful brigăzii de securitate a întrebat agresiv: „Cine este conducătorul bisericii tale? Cu cine ții legătura?” N-am apucat să răspund, când m-a apucat de păr și m-a izbit cu capul de scaun. Am căzut pe podea, amețit, și privirea mi s-a întunecat. Știind că PCC autorizase poliția să bată oamenii fără teamă de consecințe, m-am speriat puțin și m-am îngrijorat de ce-ar putea să-mi facă. L-am strigat pe Dumnezeu, cerându-I să mă ocrotească, pentru ca să pot rămâne ferm în mărturia mea. După rugăciune, mi-am amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Eu sunt sprijinul tău și scutul tău și totul este în mâinile Mele. Așadar, de ce te temi?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 9). Într-adevăr, oricât de sălbatici erau polițiștii, toți erau în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu era scutul meu, așa că nu aveam de ce să mă tem. Atât timp cât mă bazam sincer pe Dumnezeu, puteam să supraviețuiesc oricărei încercări. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere, iar durerea a devenit mai puțin intensă. După ce a găsit numerele de telefon ale fraților și surorilor cu prefixe din alte provincii în timp ce îmi căuta prin telefon, ofițerul a spus: „Riști între opt și zece ani de închisoare doar pe baza acestui lucru.” Mi-am zis în sinea mea: „Nu fac nimic rău crezând în Dumnezeu și nu am încălcat nicio lege. Pe baza cărei legi ar trebui să fiu condamnat la opt până la zece ani? Indiferent de sentința pe care mi-o dați, nu-mi voi trăda niciodată frații și surorile.” Văzând că nu am de gând să spun nimic, ofițerii m-au escortat la centrul de detenție.

După ce am ajuns la centrul de detenție, am fost interogat continuu și presat de ofițeri să-mi trădez frații și surorile, însă nu am cedat. În mai 2004, un ofițer mi-a înmânat o înștiințare de reformă educațională prin muncă și mi-a spus să o semnez. Născociseră o acuzație de „tulburare a păcii societății” și mă condamnaseră la doi ani și jumătate de reformă educațională prin muncă. Am fost furios și l-am presat pe ofițer: „Ce lege am încălcat crezând în Dumnezeu? De ce am fost arestat? Și de ce am primit o sentință atât de dură?” Dar el părea că se bucură de suferința mea și a zis: „Tot nu-ți recunoști vina? Atunci, ai scăpat ușor. Găzduirea unei adunări echivalează cu adăpostirea infractorilor și este în opoziție directă cu PCC. Asta te face criminal politic.” În noaptea aceea, m-am tot întrebat de ce am primit o sentință atât de grea doar pentru credința mea în Dumnezeu. Chiar dacă guvernul le interzice membrilor partidului comunist să practice religia, nu ar trebui să facă o excepție pentru mine, având în vedere că am fost cadru atâția ani și că am avut distincția de a fi un membru avansat? Conștientizând acest lucru, am devenit foarte dezamăgit de PCC și am regretat că i-am slujit cu atâta supunere în trecut. Cei doi frați care au fost arestați împreună cu mine au primit pedepse și mai grele. Eram furios și pur și simplu nu puteam înțelege de ce PCC îi ura atât de mult pe cei care credeau în Dumnezeu. A fost atât de greu să ne practicăm credința în China… încât nu m-a mirat că Dumnezeu a zis: „Marele balaur roșu Îl persecută pe Dumnezeu și este vrăjmașul lui Dumnezeu și deci, în acest ținut, oamenii sunt supuși umilinței și persecuției din cauza credinței lor în Dumnezeu și, ca urmare, aceste cuvinte sunt împlinite în voi, acest grup de oameni” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este lucrarea lui Dumnezeu la fel de simplă cum și-o imaginează oamenii?”). Abia când faptele mi-au fost expuse în față am început să dobândesc o oarecare conștientizare. Am văzut că PCC Îl urăște profund pe Dumnezeu și I se opune frenetic. Indiferent cum slujești și cum te sacrifici pentru partid, atât timp cât crezi în Dumnezeu, ei nu te vor lăsa să scapi ușor. Chiar sunt demoni care se împotrivesc lui Dumnezeu! La acea vreme, un frate a avut părtășie cu mine încet, în timp ce ofițerul era plecat, spunând: „Cu permisiunea lui Dumnezeu am fost arestați. Această încercare cumplită poate să ne desăvârșească credința. Trebuie să ne bazăm pe Dumnezeu pentru a rămâne fermi în mărturie.” Am conștientizat atunci că fusesem condamnat la reforma educațională prin muncă cu permisiunea lui Dumnezeu. Dumnezeu folosea această încercare pentru a-mi desăvârși credința. Odată ce am înțeles intenția lui Dumnezeu, am simțit o hotărâre reînnoită și nu m-a mai îngrijorat sentința mea. Dacă trebuie să ispășesc doi ani și jumătate, atunci așa să fie! M-am bazat pe Dumnezeu și am crezut că El îmi va da puterea să-mi mențin poziția.

În lagărul de muncă, am fost puși să muncim ca niște mașinării. Nici nu am ajuns bine, că un ofițer ne-a luat la rost: „Conform regulilor, aveți drepturi ale omului, dar, în realitate, nu aveți deloc. Respectați ordinele și faceți cum vi se spune! Aici nu este loc de argumente sau de negocieri și nu aveți dreptul la pretenții sau la solicitări! Nu aveți dreptul să spuneți că nu sunteți de acord, că ați primit o sentință aspră sau că n-ar trebui să fiți aici. Și să nu îndrăzniți să spuneți: «Aici nu e pic de libertate», «Viața e grea aici» sau «Munca fizică e obositoare» etc. Niciuna dintre afirmațiile anterioare nu este permisă. Urmați ordinele!” În lagărul de muncă, nu era libertate deloc. După prima mea lună în lagăr, am fost repartizat la fabrica de cărămidă. Temperatura din cuptorul de cărămidă era de aproximativ 50 °C (122 °F). Cărămizile erau fierbinți la atingere când erau scoase din cuptor și nu puteai să te apropii de ele fără să te rănești. Ofițerii din lagăr ne-au forțat să muncim și ne-au pus să purtăm haine de bumbac îmbibate cu apă, zdrențuite, ca protecție precară. Fabrica folosea cărbune pentru a arde cărămizile și întreaga fabrică era plină de fum. Drept urmare, eram mereu murdari, împuțiți și plini de funingine din cap până în picioare. Erau deosebit de stricți cu credincioșii în Dumnezeu. În fiecare zi, eram obligați să facem muncă grea și murdară timp de mai bine de zece ore la rând. Dacă încetineam ritmul, ofițerii țipau: „Munciți mai repede, munciți mai repede!” La sfârșitul zilei, eram atât de obosit și mă durea spatele atât de tare, încât nu puteam decât să mă întind pe jos și să nu mai vreau să mă mișc. În plus, nu aveam niciodată suficientă mâncare, așa că am devenit din ce în ce mai slăbit, mă simțeam lipsit de putere și de multe ori eram amețit. Noaptea, mă întindeam pe pat și mă gândeam: „Marele balaur roșu nu ne tratează ca pe oameni, punându-ne să facem acest gen de muncă grea. Am peste cincizeci de ani și, dacă va continua așa, nu sunt sigur că voi reuși să trec peste acești doi ani și jumătate în lagăr!” Gândindu-mă astfel, m-am simțit puțin deznădăjduit și am strigat la Dumnezeu în tăcere, spunând: „O, Dumnezeule! E prea grea viața aici. Sunt îngrijorat că n-o să pot să rezist vieții de aici. O, Dumnezeule! Te rog, dă-mi putere și credință ca să pot să supraviețuiesc perioadei lungi de aici, din închisoare.” După rugăciune, m-am gândit că vorbele lui Dumnezeu sunt sângele meu și că trebuie să mă bazez pe vorbele lui Dumnezeu ca să perseverez. Nu aveam la îndemână cuvintele lui Dumnezeu ca să le citesc și mi-am amintit doar câteva imnuri, așa că a trebuit să mă asigur că nu aveam să le uit. Noaptea, îmi puneam pătura peste cap și cântam în minte imnurile lui Dumnezeu, numărându-le pe degete pe cele pe care mi le aminteam. De fiecare dată când cântam imnurile, simțeam un mare sentiment de încurajare. E un imn care zice așa: „Credința este ca un pod dintr-un singur buștean: cei care se agață în mod abject de viață vor avea dificultăți în a-l traversa, dar cei care sunt gata să se sacrifice pot să-l traverseze siguri pe picioare și fără griji” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). Mi-am dat seama că Dumnezeu folosea această încercare pentru a ne desăvârși credința. Am crezut că, avându-L pe Dumnezeu de partea mea, nu exista nicio dificultate pe care să nu o pot depăși. Am mai cântat și acest imn: „Dumnezeu trăiește suferința omului și stă alături de el când îl mustră. Se gândește la viața omului mereu. Numai Dumnezeu iubește cel mai mult omenirea. El îndură în tăcere respingerea. În năpastă, El stă alături de om” (Urmați Mielul și cântați cântări noi, Cât e de minunat că Dumnezeu Atotputernic a venit!). Imnul a fost foarte încurajator și emoționant. În ciuda faptului că eram în închisoare, Dumnezeu era cu mine, așa că am avut credința și puterea de a face față celor doi ani și jumătate de închisoare. Oricât de grea sau de obositoare era viața, trebuia să mă bazez pe Dumnezeu ca să continui. Odată ce îmi ispășeam pedeapsa, știam că ar trebui să merg acasă și să citesc mai multe din cuvintele lui Dumnezeu și să-mi practic corespunzător credința.

În iunie 2004, vremea s-a încălzit extrem de tare. Într-o zi, mă simțeam puțin năucit și amețit, brațele și picioarele îmi erau secătuite de vlagă și, în timp ce coboram de pe o stivă de cărămizi înaltă de peste un metru, mi-am pierdut brusc echilibrul și m-am prăbușit la pământ, aterizând pe spate pe un morman de cărămizi sfărâmate. În momentul în care am aterizat, m-a săgetat o durere ascuțită prin șezut și prin coapsa stângă. Durerea a fost atât de intensă încât corpul mi-a fost acoperit de o transpirație rece, inima a început să-mi bată foarte repede și m-am făcut covrig, fără să pot să mă ridic. Când un ofițer m-a observat zăcând acolo, nu s-a obosit să vadă dacă era ceva în neregulă cu mine, ci doar a strigat: „Ridică-te și muncește în continuare!” Mă durea atât de tare, încât nu mă puteam mișca și am rămas întins pe pământ preț de încă două minute, până să pot să-mi recapăt răsuflarea. Mi-era teamă că aveam să fiu bătut, așa că m-am luptat cu durerea aproape insuportabilă și m-am ridicat încet de la pământ ca să muncesc în continuare. În acea noapte, am stat încovoiat de durere pe pat și nu am îndrăznit să fac nici cea mai mică mișcare cu piciorul stâng, în care simțeam o durere crâncenă, de parcă aș fi avut o fractură. M-a durut atât de tare, încât nu am putut dormi toată noaptea. La momentul respectiv, nimeni nu s-a arătat îngrijorat pentru mine și am fost copleșit de un sentiment de dezolare. Mi-am mai făcut griji și că: „Este o leziune gravă… dacă sunt cu adevărat paralizat, cum îmi voi întreține familia în viitor?” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai rău, așa că am strigat la Dumnezeu cu lacrimi în ochi: „O, Dumnezeule! Nu sunt sigur dacă mă mai pot ridica în picioare. Ești singurul pe care mă bazez. Te rog, dă-mi credință și putere!” După rugăciune, mi-am amintit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Soarta omului este controlată de mâinile lui Dumnezeu. Ești incapabil de a te controla pe tine însuți: în ciuda faptului că omul întotdeauna se agită și își găsește ocupații în nume propriu, el rămâne incapabil de a se controla. Dacă ai putea să-ți cunoști propriile perspective, dacă ai putea să-ți controlezi propria soartă, ai mai fi o ființă creată?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Restaurarea vieții normale a omului și conducerea lui către o destinație minunată”). Într-adevăr, toate destinele noastre sunt în mâinile lui Dumnezeu. Era la latitudinea lui Dumnezeu să decidă dacă voi rămâne paralizat sau nu, așa că n-avea sens să-mi fac griji pentru asta, deoarece avea să mă supere și mai tare. Eram gata să mă las în mâinile lui Dumnezeu… indiferent ce s-a întâmplat și indiferent dacă chiar am paralizat, aveam să-L urmez pe Dumnezeu până la capăt! Mai târziu, am solicitat concediu medical la ofițeri, dar ei mi-au respins cererea, așa că nu am avut de ales decât să suport durerea cruntă, apăsându-mi mâna stângă de coapsa stângă și îndreptându-mă împiedicat spre fabrică. Când unul dintre ofițerii de la fabrică a văzut starea mea, a strigat cu răutate: „Te prefaci că ești accidentat ca să scapi de muncă! Să crezi în Dumnezeu este în opoziție cu PCC și te califică drept criminal politic. E o infracțiune mai gravă decât furtul. Meriți să fii chinuit!” Eram furios… mă chinuiau și mă abuzau doar pentru credința mea în Dumnezeu. Erau de-a dreptul groaznici. Mi-am amintit următorul pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea păcatului! […] De ce să pui un obstacol atât de impenetrabil în fața lucrării lui Dumnezeu? De ce să folosești diferite trucuri ca să-i înșeli pe oamenii lui Dumnezeu? Unde sunt adevărata libertate și drepturile și interesele legitime? Unde este nepărtinirea? Unde este alinarea? Unde este căldura? De ce să folosești scheme amăgitoare ca să-i păcălești pe oamenii lui Dumnezeu? De ce să folosești forța ca să oprești venirea lui Dumnezeu?” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (8)”]. „Acum este timpul: omul și-a adunat demult toată puterea, și-a dedicat toate eforturile și a plătit fiecare preț pentru aceasta, pentru a sfâșia chipul hidos al acestui diavol și pentru a permite oamenilor, care au fost orbiți și care au îndurat tot felul de suferințe și greutăți, să se ridice deasupra durerii și să se răzvrătească împotriva acestui diavol bătrân și malefic” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (8)”]. Prin cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să recunosc esența demonică a animozității PCC-ului față de Dumnezeu. PCC se pretinde a fi măreț, glorios și infailibil, pretinde că susține libertatea religioasă și drepturile și interesele legitime, dar toate acestea sunt cuvinte înșelătoare și diavolești. După ce am experimentat personal arestarea și oprimarea PCC, am văzut cum îi înșală și îi atacă pe oameni. PCC este întunecat și rău… sunt demoni în cel mai adevărat sens al cuvântului. Cuvintele lui Dumnezeu au expus toate acestea atât de precis și de practic! PCC arestează și brutalizează atât de frenetic credincioșii în Dumnezeu fiindcă vor să-i forțeze să-L respingă și să-L trădeze pe Dumnezeu, dar eu nu aveam să cedez niciodată în fața lor. M-am urât pentru că am fost înșelat atât de profund și pentru că veneram orbește PCC-ul ca pe un mare binefăcător și pentru că le eram recunoscător doar pentru că îmi dăduseră un pic de pământ. Toate lucrurile sunt create de Dumnezeu, iar pământul este tot al lui Dumnezeu de dăruit. Cum de am putut atribui din greșeală harul lui Dumnezeu diavolului Satana? Abia atunci mi-am dat seama că cel căruia mă închinasem mereu și căruia îi fusesem recunoscător era un demon care s-a împotrivit lui Dumnezeu și care încerca în mod activ să mă tragă în iad!

Abia după nouă zile, un medic al închisorii a ajuns să mă consulte și m-a diagnosticat cu necroză de cap femural. Când am auzit diagnosticul, m-am gândit imediat: „Atât de grav? Dacă sunt cu adevărat paralizat, nu voi fi complet inutil? Atunci s-a zis cu viața mea!” Doctorul mi-a prescris un medicament pentru câteva zile, dar nu numai că s-a dovedit a fi complet ineficient, dar m-a durut și mai tare. Până atunci, nu mai puteam merge… când trebuia să folosesc baia, trebuia să mă aplec de la mijloc, să mă țin de perete și să mă deplasez cu pași mici. Un drum care, inițial, ar fi durat doar câteva minute necesita acum peste o jumătate de oră. Trebuia să mă bazez pe alți deținuți ca să-mi aducă mâncare și, când uitau, trebuia să mă înfometez sau să beau puțină apă ca să scap de chinurile foamei. Stăteam întins pe patul meu, orele trecând cu viteza melcului, în timp ce mă tăvăleam de durere. M-am gândit: „Medicamentul nu funcționează și nu mă lasă să merg la spital, deși starea mea este atât de gravă. Poate că o să mor aici…” Cu cât gândeam mai mult, cu atât mă simțeam mai rău și lacrimile îmi curgeau șiroaie. Chiar m-am gândit să-mi pun capăt zilelor ca să termin cu asta. Apoi mi-am amintit brusc că totul este în mâinile lui Dumnezeu și că trebuia să mă bazez pe Dumnezeu! L-am strigat continuu pe Dumnezeu și apoi mi-am amintit acest imn al cuvintelor lui Dumnezeu: „Declanșarea bolii este dragostea lui Dumnezeu”. „Nu te descuraja în fața bolii, continuă să cauți și nu renunța, iar Dumnezeu te va ilumina și lumina. Cum era credința lui Iov? Dumnezeu Atotputernic este un doctor omnipotent! Să trăiești în boală înseamnă să fii bolnav, dar să trăiești în spirit înseamnă să fii bine” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). Gândindu-mă la cuvintele lui Dumnezeu, inima mi s-a umplut de putere. Da, Dumnezeu este atotputernic și numai dacă aveam credință în El puteam fi martor la faptele Lui. Dar în toiul suferinței mele, tânjeam să-mi pun capăt zilelor… nu aveam credință adevărată în Dumnezeu și am ajuns de râsul Satanei. Aveam cu adevărat o statură slabă. În următoarele câteva zile, m-am rugat adesea lui Dumnezeu, am fredonat imnuri și m-am simțit încurajat și mișcat. Încet, durerea îngrozitoare care îmi zguduia trupul a părut să se diminueze. În a douăsprezecea zi, am fost dus în cele din urmă la un spital pentru consultații suplimentare. Din cauza gravității stării mele, m-au procesat pentru eliberare temporară pe cauțiune pentru tratament medical. Ofițerul care mă însoțea a depus o declarație falsă, susținând că aș fi căzut de pe un scaun vechi în timp ce mă uitam la televizor într-o sală de clasă. Când am încercat să clarific că, de fapt, căzusem în timp ce lucram la fabrica de cărămidă, ofițerul s-a încruntat și a spus: „Nu vei primi eliberarea medicală dacă insiști cu povestea asta. Va trebui să suferi în închisoare în continuare!” M-am temut că, dacă amânam mai mult tratamentul, aș fi ajuns paralizat, așa că nu am avut de ales decât să semnez declarația falsă. După ce m-am întors acasă, m-am operat, dar, pentru că tratamentul fusese amânat prea mult timp, am ajuns infirm pe viață.

Când am ajuns acasă de la spital, eram țintuit la pat și imobil și mă bazam pe soția mea să-mi dea cu lingura mâncare și medicamente. La aproximativ două săptămâni după ce m-am întors acasă, secretarul județean adjunct de partid a venit la noi și mi-a întins două hârtii, spunând cu răceală: „Calitatea de membru de partid ți-a fost revocată. Semnează aici!” M-am gândit în sinea mea: „Bine, revocă-mi calitatea de membru! Chiar nu vreau să-mi mai sacrific viața pentru partid!” Astfel, am semnat hotărât actele de revocare. M-am gândit la cei peste treizeci de ani în care am fost cadru comunal. Adusesem osanale partidului, dădusem totul cu loialitate și storsesem averea obținută cu greu a oamenilor prin diferite forme de înșelăciune. Am muncit atât de mult încât nici nu am avut timp să mă ocup de întreprinderea agricolă a propriei mele familii și, ca urmare, soția mea s-a suprasolicitat și s-a îmbolnăvit. Înainte, mă gândisem că, în calitate de membru, ar trebui să fiu loial partidului. Dacă nu aș fi fost arestat, asuprit, exclus din partid și deposedat de funcția mea de cadru, aș fi dat în continuare totul pentru partid. În ciuda faptului că trecusem printr-o suferință și că nu-mi mai puteam folosi piciorul stâng, îmi dădusem seama de esența demonică a PCC-ului, care I se opunea lui Dumnezeu, și nu am mai fost indus în eroare sau păcălit de ei. Am urât și am abandonat PCC-ul din toată inima și m-am dedicat complet lui Dumnezeu. Toate acestea au fost rezultatul iubirii și mântuirii lui Dumnezeu! În acea noapte, când i-am spus soției mele tot ce conștientizasem și învățasem, iar ea a văzut cum mă schimbasem, a râs și a spus: „Înainte voiai să-L urmezi pe Dumnezeu și să rămâi loial partidului. Acum, că nu mai faci parte din PCC, ne putem dedica toată energia urmăririi adevărului și îndeplinirii îndatoririlor noastre.”

În acea perioadă, soția mea a fost forțată să-și asume povara tuturor treburilor noastre casnice. Avea deja o boală de stomac foarte gravă, iar acum, pe deasupra, trebuia să aibă grijă și de mine și să facă toate treburile casnice. Uneori era atât de obosită încât, când venea să-mi servească mesele, vedeam cum îi tremură mâinile. Mă supăra rău să-mi văd soția așa și, de multe ori, nu mă puteam abține să nu plâng. După patru luni, încă nu puteam să-mi mișc piciorul deloc și am început să mă întreb dacă voi fi paralizat permanent. „Dacă aș fi cu adevărat paralizat, cum aș trăi în continuare? Viața mea nu s-ar încheia efectiv?” Am fost stâlpul gospodăriei noastre, dar am devenit complet inutil și mă bazam pe soția mea să mă ajute chiar și să merg la baie. Îmi părea atât de rău pentru soția mea și devenisem o povară pentru ea… aceste gânduri m-au făcut să iau în calcul să-mi pun capăt zilelor. Când soția mea venea să mă hrănească, nu voiam să înghit mâncarea, gândindu-mă să rămân flămând până muream de foame. În momentul cel mai greu, L-am strigat în mod repetat pe Dumnezeu cu lacrimi în ochi și am spus: „O, Dumnezeule! Sufăr amar în momentul ăsta. Te rog să deschizi o cale pentru mine, te rog să mă salvezi…” După ce m-am rugat, mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu care spun: „În timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să fiți mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și, chiar și la ultima suflare, tot trebuie să fiți credincioși lui Dumnezeu și la mila lui Dumnezeu; numai asta înseamnă a-L iubi cu adevărat pe Dumnezeu și doar aceasta e mărturie puternică și răsunătoare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere, dar m-au făcut și să mă simt rușinat și stânjenit. Am vrut să-mi pun capăt zilelor după ce am experimentat doar puțină suferință – ce fel de mărturie a fost asta? M-am gândit cum, atunci când Iov s-a confruntat cu încercarea enormă de a-și pierde toți copiii și proprietățile, iar corpul i s-a umplut de furuncule, el a lăudat în continuare numele lui Dumnezeu și a oferit o mărturie glorioasă în ciuda marii sale suferințe. Totuși, eu devenisem negativ după ce am suferit puțin de boală. Nu am căutat intenția lui Dumnezeu; în schimb, am vrut să-mi pun capăt zilelor. Dacă Dumnezeu nu m-ar fi luminat la momentul potrivit, m-aș fi lăsat păcălit de complotul Satanei. Dându-mi seama de asta, dorința mea de a-mi lua viața s-a domolit și m-am hotărât să-L urmez pe Dumnezeu până la ultima mea suflare și să-I aduc mărturie! O lună mai târziu, am putut să ridic din nou piciorul stâng. Am fost atât de fericit și de emoționat, încât îmi curgeau lacrimi șiroaie și Îi mulțumeam încontinuu lui Dumnezeu. Ulterior, am recăpătat treptat abilitatea de a merge. Nu mi-am imaginat niciodată că voi putea să mă ridic din nou. Asta chiar s-a întâmplat mulțumită lui Dumnezeu!

În 2008, sub deviza „menținerii stabilității sociale în vederea pregătirii pentru Jocurile Olimpice de la Beijing”, PCC a început să suprime biserica și să-i aresteze pe frații și pe surorile care mai fuseseră condamnați. Cu o zi înainte de Jocurile Olimpice, doi ofițeri de la lagărul de muncă au venit la mine acasă și mi-au spus că nu completasem formularele de eliberare din lagăr și că trebuia să merg cu ei pentru a procesa documentele necesare. Mi-au spus că întregul proces nu va dura mai mult de trei zile, așa că i-am crezut și am fost de acord să merg cu ei. Spre surprinderea mea, cele trei zile s-au dovedit a fi o detenție de patru luni. În timpul detenției mele, ofițerii m-au forțat să fac 12 ore de muncă fizică în fiecare zi, într-o fabrică slab luminată. Dacă nu-mi terminam sarcinile la timp, eram pedepsit. Din cauza problemei pe care încă o aveam la piciorul stâng, puteam să stau jos doar vreo 20 de minute până să trebuiască să mă ridic, altfel, mi s-ar fi blocat circulația piciorului. Trebuia să schimb constant pozițiile pentru a reduce durerea. În plus, pentru că trebuia să lucrez perioade lungi în acel mediu slab luminat, vederea a început să mi se deterioreze sever. După patru luni, și numai după ce fiica mea a apelat la toate relațiile ei, am fost eliberat în sfârșit și am fost lăsat să mă întorc acasă. Când m-am întors acasă, un ofițer a venit la noi și a remarcat amenințător: „Te urmărim îndeaproape. Dacă descoperim că ai practicat din nou credința, vei fi arestat și vei primi o sentință grea!” M-am gândit în sinea mea: „Demoni nenorociți! Puteți să-mi controlați trupul, dar nu puteți să-mi controlați inima. Chiar dacă voi fi arestat din nou, voi continua să cred în Dumnezeu!”

M-am gândit cum, deși mă spetisem pentru partid mai mult de jumătate din viața mea, tot mi-au provocat răni permanente și m-au lăsat să-mi doresc să-mi pun capăt zilelor de mai multe ori. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere, m-au adus înapoi din pragul morții încet-încet, mi-au permis să dobândesc discernământ asupra esenței malefice a marelui balaur roșu și mi-au arătat că Dumnezeu este sursa vieții omului, că doar Dumnezeu poate servi ca viață a omului și că doar să crezi în Dumnezeu și să-L urmezi are cea mai mare însemnătate. Imnul „Cea mai însemnată viață” o exprimă bine: „Tu ești o ființă creată – ar trebui, desigur, să-L slăvești pe Dumnezeu și să urmărești o viață plină de sens. Deoarece ești o ființă omenească, ar trebui să te sacrifici pentru Dumnezeu și să înduri toate suferințele! Ar trebui să accepți cu bucurie și cu încredere mica suferință la care ești supus astăzi și să trăiești o viață plină de sens, ca Iov și Petru. Sunteți oameni care urmăriți calea cea dreaptă, aceia care își doresc o îmbunătățire. Sunteți oameni care vă ridicați în națiunea marelui balaur roșu, cei pe care Dumnezeu îi numește drepți. Nu este aceasta viața cea mai plină de sens?” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Practica (2)”].