de Zheng Lan, China

La vremea aceea, mai multe surori au fost condamnate la „reeducare prin muncă” împreună cu mine. Trebuia să lucrăm în plus în fiecare zi, cel puțin 13 ore pe zi. Dacă gardiencele nu erau mulțumite, foloseau bastoane cu electroșocuri ca să ne electrocuteze sau ne loveau cu pumnii și picioarele. Petreceam fiecare zi într-o stare de mare anxietate și trebuia să participăm la cursuri de spălare pe creier și să scriem rapoarte ideologice. Acel chin de lungă durată a fost cu adevărat groaznic, iar mie îmi lipsea profund aprovizionarea cuvântului lui Dumnezeu. În acea perioadă, ne puteam baza doar pe fragmente din cuvintele lui Dumnezeu și pe imnuri pe care ni le aminteam ca să ne sprijinim și ajutăm reciproc. Îmi amintesc că, odată, adjuncta șefei gardiencelor mi-a spus că dacă munceam din greu, sentința mi-ar fi fost redusă cu o lună. Și, sincer, nu mai voiam să fiu nici măcar o zi în acel lagăr de muncă. Așa că am muncit cu disperare. Rareori beam apă fiindcă îmi era teamă că aș fi pierdut timpul cu pauzele pentru toaletă. Lucram cu mâinile așa că trebuia să țin o pensetă în fiecare zi și, cu timpul, acest deget mare a început să mă doară tare, dar nu am putut decât să iau niște calmante. Însă oricât de mult munceam, numele meu nu a apărut niciodată pe lista de reducere a pedepsei. Ulterior, am făcut tenosinovită la mână și nici măcar nu-mi puteam spăla propriile haine. De asemenea, în asociere cu condițiile de trai care erau foarte rele în lagărul de muncă, am făcut enterită și reumatism. În ciuda acestui lucru, tot trebuia să muncesc. Dacă munceam mai puțin, eram admonestată, iar sentința nu mi-ar fi fost redusă. Chiar eram nenorocită acolo. Ulterior, surorile mele au aflat că eram bolnavă și au găsit mijloace să mă ajute și să mă sprijine. Îmi amintesc că, odată, când nu se uita nimeni, sora Li mi-a recitat încet un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu. „Totul, de la mediul din jurul nostru, la oameni, situații și lucruri, există datorită permisiunii tronului lui Dumnezeu. Să nu permiți, în niciun caz, ca nemulțumirile să se nască în inima ta, sau Dumnezeu nu-Și va pogorî harul asupra ta. Apariția bolii se datorează iubirii lui Dumnezeu și cu siguranță bunele Lui intenții se află în spatele acesteia. Deși s-ar putea ca trupul tău să îndure un pic de suferință, nu pleca urechea la Satana” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). Cuvintele lui Dumnezeu au fost ca o trezire. E adevărat, Dumnezeu mi-a permis să mă îmbolnăvesc. Să trăiesc în nefericire și depresie din cauza bolii mele nu însemna deloc supunere față de Dumnezeu. Am reflectat la cât de mult trudisem în acea perioadă și cum tot ce voiam era să părăsesc acel mediu, dar, de fapt, am fost arestată și pusă acolo cu permisiunea lui Dumnezeu, ca să pot experimenta acel lucru. Dumnezeu avea ultimul cuvânt cu privire la momentul în care puteam pleca, dar eu mereu aveam planuri și cerințe proprii, ceea ce i-a permis Satanei să mă folosească și să se joace cu mine. Marele balaur roșu folosește mereu aceste tipuri de minciuni pentru a înșela oamenii și a le face rău. Cum mi-am putut permite să-i cred minciunile? Odată ce am realizat aceste lucruri, nu am mai încercat să fac lucrurile în felul meu, am renunțat la planurile și cerințele mele și L-am lăsat pe Dumnezeu să decidă când aveam să ies.

Asta s-a datorat faptului că pe atunci, ne aminteam foarte puține din cuvântul lui Dumnezeu și, după atât timp într-un mediu dureros și deprimant, fără aprovizionarea cuvântului lui Dumnezeu, m-am simțit foarte nefericită și slabă. Adeseori mă gândeam cum, înainte să fiu arestată, puteam să citesc cuvintele lui Dumnezeu oricând, să înțeleg adevărul din cuvântul lui Dumnezeu, să găsesc o cale de practică, lumină și eliberare în inima mea. Însă, în acea închisoare, nu numai că nu aveam acces la cuvântul lui Dumnezeu, dar înfruntam și tot felul de chinuri și nu știam cum aveam să îndur acei trei ani în închisoare. La vremea aceea, toate surorile mele erau în aceeași stare. Îmi amintesc că, într-o noapte, imediat după ce am terminat lucrul, o soră mi-a spus încet: „E prea greu să fiu aici și nu știu cum să experimentez acest lucru. Ar fi minunat dacă aș putea citi cuvântul lui Dumnezeu! Chiar regret că nu am citit mai mult cuvintele lui Dumnezeu înainte. Mi-aș dori să fi memorat măcar un paragraf în plus.” Și eu simțeam la fel și am început să mă gândesc că ar fi fost minunat dacă aș fi putut citi cuvântul lui Dumnezeu din nou. La vremea aceea, sănătatea mai multor surori era șubredă. Una avea tensiunea mare și nu putea nici să meargă fără greutate, una avea o boală gravă de inimă, iar sora Zhao, care avea diabet agravat, tot trebuia să muncească zilnic. La vremea aceea, speram în mod special ca toată lumea să poată avea cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă numai cuvântul lui Dumnezeu le poate oferi oamenilor încredere și putere și ne poate îndruma prin greutăți. Într-o noapte, în timp ce mă rugam în pat, mi-am dat seama deodată că erau două surori care lucrau în camera de vizită. Aveau contact adesea cu oameni de afară și era foarte probabil ca ei să aibă cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate astea, nu știam cum să le contactez. Pe neașteptate, la scurtă vreme, Dumnezeu a deschis o cale pentru mine.

Într-o zi, șefa gardiencelor a venit să-mi vorbească pentru a mă întreba dacă voiam să fiu „îngrijitoare”. Îngrijitoarele slujesc gardiencele. Lucruri precum splălatul hainelor, gătitul, curățenia în camerele lor și orice alte treburi murdare sunt făcute de îngrijitoare. Așa că, la început, nu am vrut să o fac fiindcă ar fi fost mai obositor decât îndatoririle mele din atelier. Mai ales când slujești gardiencele, vei fi admonestat dacă nu o faci bine. Odată, una dintre surorile mele a văzut că eram într-o dispoziție proastă și mi-a vorbit despre asta. A spus: „Bunele intenții ale lui Dumnezeu se află în toate, așa că ar trebui să cauți voia lui Dumnezeu.” Când am auzit-o spunând asta, m-am gândit: „Așa e. De ce nu mă gândesc decât la propriile sentimente și nu caut voia lui Dumnezeu? Ca îngrijitoare, pot merge să lucrez afară, ceea ce îmi va oferi șansa să mă întâlnesc cu surorile în camera de vizită. Nu este aceasta o cale deschisă de Dumnezeu pentru mine? De asemenea, ca îngrijitoare, pot să vin și să plec liber. Le pot oferi o acoperire surorilor mele când au părtășie în celulă și le pot face față gardiencelor dacă se întâmplă ceva. Nu este acesta un lucru bun?” De asemenea, din mai mult de 200 de prizoniere din unitatea mea, numai patru puteau fi alese ca îngrijitoare. Aceasta era o ocazie rară și o minunată rânduială a lui Dumnezeu.

Însă chiar înainte să iau legătura cu cele două surori în camera de vizitare, una dintre noi a primit cuvântul lui Dumnezeu. Într-o noapte, când abia ne întinseserăm în pat, o soră tânără a îngenunchiat și mi-a șoptit la ureche că frații și surorile de afară trimiseseră o scrisoare pentru noi pe care ea a pus-o în atelier. În noaptea aceea am fost atât de fericită încât nu am putut adormi. Dimineața următoare, când am ajuns în atelier, tânăra sora a scos în secret scrisoarea. Hârtia era cam atât de mare. Când am văzut prima propoziție: „Frați și surori din închisoare…”, mi-au dat lacrimile imediat. Aceste cuvinte au fost foarte emoționante pentru mine. Am citit în vreme ce-mi ștergeam lacrimile. Erau multe pasaje ale cuvântului lui Dumnezeu în scrisoare, dar două dintre ele m-au impresionat în mod special. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Se cer de la noi credință și dragoste extreme în această etapă a lucrării. S-ar putea să ne împiedicăm din cea mai mică neatenție, căci această etapă a lucrării e diferită de toate cele de dinainte: ceea ce desăvârșește Dumnezeu e credința omului, care este atât invizibilă, cât și intangibilă. Ceea ce face Dumnezeu este să convertească cuvintele la credință, la dragoste și la viață. Oamenii trebuie să ajungă într-un punct în care vor fi îndurat sute de rafinări și în care au o credință mai mare decât cea lui Iov. Ei trebuie să îndure suferințe incredibile și tot felul de torturi fără a-L părăsi vreodată pe Dumnezeu. Când sunt ascultători până la moarte și au credință mare în Dumnezeu, atunci această etapă a lucrării lui Dumnezeu este completă” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Calea… (8)”). „În timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să fiți mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și, chiar și la ultima suflare, tot trebuie să fiți credincioși lui Dumnezeu și la mila lui Dumnezeu; numai asta înseamnă a-L iubi cu adevărat pe Dumnezeu și doar aceasta e mărturie puternică și răsunătoare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Atunci am fost foarte emoționată și inspirată. Am simțit că Dumnezeu vedea cu adevărat în inimile noastre, ne înțelegea pe deplin starea și situația și îi folosea pe acești frați și surori pentru a ne trimite udare și provizii din cuvântul Lui. Aceasta era iubirea lui Dumnezeu. Am contemplat cuvântul lui Dumnezeu și am înțeles că a ne abandona familia și cariera pentru a predica Evanghelia și a ne îndeplini datoria, oricât de mult am suferi, este mărturie. Să fii chinuit și să nu-L trădezi pe Dumnezeu este, de asemenea, mărturie. Să ai în continuare credință și să-L urmezi pe Dumnezeu după un chin îndeplungat este o mărturie i mai puternică. Faptul că acum aveam șansa să mărturisesc pentru Dumnezeu înaintea Satanei era înălțarea și persecuția lui Dumnezeu pentru dreptate. Odată ce am înțeles voia lui Dumnezeu, am plâns și m-am rugat la Dumnezeu. Am spus: „Dumnezeule! Mă voi ridica la înălțimea iubirii Tale pentru mine. Deși acești trei ani vor fi foarte lungi, oricum m-ar tortura polițiștii și oricât aș suferi, tot voi rămâne fermă, voi mărturisi pentru Tine și-l voi umili pe Satana.” Și ele au fost foarte inspirate după ce au citit cuvântul lui Dumnezeu. Îmi amintesc că sora Liu își făcea mereu griji că avea tensiunea prea mare. Îi era teamă că, în timp, fără tratament corespunzător, ar fi putut muri în lagărul de muncă, așa că voia să iasă cât de curând posibil. După ce a citit cuvântul lui Dumnezeu, și-a dat seama că nu avea deloc credință sinceră în Dumnezeu și nici mărturie. De asemenea, a spus: „Văd că am prea puțină credință și simt că îi datorez foarte mult lui Dumnezeu. Chiar dacă mor aici, în lagărul acesta de muncă, tot vreau să rămân fermă și să mărturisesc pentru Dumnezeu.” Mai era și sora Gao, care își făcea griji că rudele și prietenii ei o vor batjocori și discrimina fiindcă era în închisoare și că o vor bârfi. După ce a citit cuvântul lui Dumnezeu, a înțeles că a fi închisă pentru credința în Dumnezeu este persecuție pentru dreptate, ceea ce nu e ceva rușinos și că a suferi pentru a rămâne fermă și a mărturisi pentru Dumnezeu este un lucru valoros și semnificativ.

După aceea, am discutat despre asta împreună și am decis că trebuia să le transmitem aceste cuvinte de la Dumnezeu celorlalte surori ale noastre, ca să poată fi și ele aprovizionate de cuvintele Sale. Regulile lagărului erau foarte stricte. Nu aveam voie să le vorbim sau să le dăm lucruri prizonierelor din celelalte unități. Nu puteam nici măcar să ne uităm în ochii lor. Chiar dacă ocazional ne întâlneam cu ele, nu aveam voie să ne apropiem. Deci, dacă voiam să le transmitem bilețelele celor peste 100 de surori din mai multe unități, era foarte periculos. Pe deasupra, gardiencele ne răsturnau paturile și ne percheziționau corporal în fiecare săptămână. Căutau în fiecare ungher. Dacă era vreun detaliu unde nu eram atente și eram descoperite, ancheta ar fi condus înapoi la mine. Una dintre gardience chiar m-a avertizat: „Dacă îndrăznești să răspândești cuvintele Dumnezeului Tău Atotputernic, o să-ți mai dau trei ani și o să te trimit la o închisoare de femei.” Îmi amintesc că era o credincioasă religioasă care a fost descoperită transmițând Scriptura. Gardiencele au târât-o de acolo trăgând-o de cătușe. Au târât-o pe asfalt mult timp, o bucată mare de îmbrăcăminte i s-a rupt de pe spate, iar pielea îi era zgâriată până la sânge. O altă persoană a fost pedepsită ordonându-i-se să rămână așezată pe o podea de ciment, fără să se miște, timp de peste zece zile. Atunci m-am gândit: „Nu-i de glumă! Dacă află, ce voi suferi eu va fi și mai rău.” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai greu părea și mi-a fost puțin frică. Însă atunci mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu: „Credința este ca un pod dintr-un singur buștean: cei care se agață în mod abject de viață vor avea dificultăți în a-l traversa, dar cei care sunt gata să se sacrifice pot să-l traverseze siguri pe picioare și fără griji. Dacă oamenii au gânduri sfioase și pline de frică, asta se datorează faptului că Satana i-a păcălit, de teamă că vom traversa podul credinței pentru a pătrunde în Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). Cuvintele lui Dumnezeu erau foarte încurajatoare. Oare nu erau și gardiencele tot în mâinile lui Dumnezeu? Dacă eram descoperită era în mâinile lui Dumnezeu. Am crezut că nimic nu este imposibil dacă ne bazăm pe Dumnezeu. Am avut gândurile acelea temătoare fiindcă eram tulburată de Satana. Întrucât mi-era frică să fiu pedepsită și torturată, Satana a profitat de slăbiciunea mea ca să mă tulbure și să-mi stea în cale. Dacă renunțam fiindcă îmi era frică de tortură, n-ar fi însemnat că picam în plasa Satanei? Între timp, surorile mele erau în acel mediu dureros și toate aveau nevoie de aprovizionarea cuvântului lui Dumnezeu, așa că era datoria mea să le transmit cuvântul lui Dumnezeu. În decursul muncii noastre obișnuite, era greu să avem vreun contact cu surorile noastre din celelalte unități. Singura dată când le vedeam era când mâncam împreună în cantina mare. Așadar, am planificat să transmitem bilețelele în timpul mesei. Sala de mese era plină de camere de supraveghere și noi nu aveam voie să vorbim sau să ne plimbăm în timpul meselor. Trebuia să terminăm de mâncat în cinci minute. Așa că era foarte greu să transmitem cuvântul lui Dumnezeu. Însă, în procesul transmiterii cuvântului lui Dumnezeu, am fost martoră cu adevărat a faptelor miraculoase ale lui Dumnezeu. În ziua aceea, am planificat să le transmit bilețele surorilor din Unitățile 4 și 7. În timp ce spălam vasele, m-am uitat la sora Min din Unitatea 4. Pe neașteptate, și ea și-a ridicat capul și s-a uitat în direcția mea. I-am mimat din ochi să vină să spele vasele. Îmi făceam griji că nu avea să înțeleagă ce voiam să spun, dar, slavă Ție, Dumnezeule, a înțeles imediat. Am mers împreună, în același timp, spre locul unde era ținută vesela și eu am scos repede un bilețel și i l-am îndesat în buzunar. A durat numai câteva secunde. Atunci m-am simțit foarte recunoscătoare lui Dumnezeu.

A fost o coincidență fericită că o soră pe care o cunoșteam din Unitatea 7 stătea în rândul meu, la nici un metru de scaunul meu. Regula în lagărul de muncă era că trebuia să așteptăm ca supraveghetoarele fiecărei unități să ne ordone să ne ridicăm înainte să plecăm. În momentul acela, îmi făceam griji că, dacă unitățile noastre nu se ridicau în același timp, nu aș fi putut să mă apropii de ea. Așa că m-am rugat continuu lui Dumnezeu în inima mea. În scurt timp, supraveghetoarele unităților noastre ne-au ordonat să ne ridicăm aproape în același timp. După ce m-am ridicat, am împins rapid un bilet în mâna surorii mele. S-a întâmplat într-o clipită, iar gardiencele nu au observat deloc. Slavă lui Dumnezeu! Cu ajutorul surorilor mele, toate surorile noastre din celelalte unități au primit cuvântul lui Dumnezeu. Chiar nu mă așteptam să fiu capabilă să transmit cuvântul lui Dumnezeu fără probleme. Chiar am văzut că nimic nu e greu cu Dumnezeu. Prin acest proces de transmitere a cuvântului lui Dumnezeu, surorile mele au câștigat mai multă credință în Dumnezeu.

După mai puțin de o lună după ce am transmis cuvântul lui Dumnezeu, lagărul de muncă a cerut ca toate credincioasele în Dumnezeu Atotputernic să scrie o scrisoare de renunțare. Ni se cerea să promitem că nu vom mai crede în Dumnezeu Atotputernic. Cu câteva zile înainte, surorile tocmai citiseră cuvântul lui Dumnezeu, așa că aveau cu toate credință pentru a rămâne ferme și a mărturisi pentru Dumnezeu. Ne-am oferit una alteia sugestii și încurajări pentru a nu ceda niciodată Satanei. Însă, o săptămână mai târziu, am auzit despre surorile din alte unități care nu au scris scrisoarea de renunțare. Unele au fost torturate, altele forțate să stea pe vine în cuști subdimensionate, iar unora li s-au dat sentințe suplimentare. În perioada aceea, atmosfera din lagărul de muncă era mai opresivă ca niciodată. Era mereu un sentiment de teroare, de parcă o catastrofă iminentă putea lovi oricând. Asta fiindcă nu știam când acest mediu avea să se sfârșească sau ce metode aveau să folosească gardiencele pentru a ne chinui în continuare. Așa că pe atunci toată lumea era foarte nenorocită și deprimată. Nu puteam decât să continuăm să ne rugăm lui Dumnezeu, cerându-I să deschidă o cale pentru noi. La vremea aceea, toate surorile erau de părere că, orice s-ar fi întâmplat, nu puteam scrie o scrisoare de renunțare și trebuia să rămânem ferme și să mărturisim pentru Dumnezeu. Am fost într-un impas cu gardianca noastră cam două săptămâni, iar apoi, văzând că metodele lor nu funcționau, a făcut un compromis. Ca să-și îndeplinească ordinele, ne-au permis să scriem orice, indiferent ce era. Toate știam că Dumnezeu deschisese o cale pentru noi și îi eram foarte recunoscătoare lui Dumnezeu.

În timpul celor trei ani, am răspândit cuvântul lui Dumnezeu mai mult de o dată. Prima dată, am primit prea puțin din cuvântul lui Dumnezeu, așa că pe măsură ce trecea timpul, inimile noastre tânjeau iar după cuvântul lui Dumnezeu. Mai ales în acel fel de mediu nenorocit și deprimant unde se puteau întâmpla atât de multe lucruri, aveam nevoie și mai mult de provizia cuvântului lui Dumnezeu. Îmi amintesc că, odată, o soră mai tânără a venit la mine cu lacrimi în ochi și a spus că tatăl ei voia ca ea să-și ispășească sentința în afara închisorii, însă polițiștii au spus că cei care cred în Dumnezeu Atotputernic nu se califică. A spus că avea doar 23 de ani și că trebuia să stea în lagărul de muncă peste o mie de zile și nu știa cum avea să treacă peste asta. Nu voia decât să plece. După ce am auzit ce a spus, și eu m-am am fost tristă pentru ea, așa că i-am recitat un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Poate că vă amintiți cu toții aceste cuvinte: «Căci necazul nostru ușor de purtat și temporar, lucrează în noi o greutate veșnică de slavă, dincolo de orice imaginație.» Cu toții ați auzit aceste cuvinte înainte, totuși nici unul dintre voi nu a înțeles adevărata lor însemnătate. Astăzi, sunteți profund conștienți de însemnătatea lor reală. Aceste cuvinte vor fi împlinite de Dumnezeu în timpul zilelor de pe urmă și vor fi împlinite în cei care au fost persecutați cu cruzime de marele balaur roșu în ținutul unde stă încolăcit. Marele balaur roșu Îl persecută pe Dumnezeu și este vrăjmașul lui Dumnezeu și deci, în acest ținut, cei care cred în Dumnezeu sunt astfel supuși umilinței și asupririi, și ca urmare, aceste cuvinte sunt împlinite în voi, acest grup de oameni” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este lucrarea lui Dumnezeu la fel de simplă cum și-o imaginează oamenii?”). După ce a auzit cuvintele lui Dumnezeu, a înțeles semnificația suferinței, a găsit credința și nu s-a mai gândit cum să scape din acest mediu. Altă dată, în ziua de vizitare, am văzut membrii familiilor altor persoane care au venit să viziteze închisoarea și mi-a fost foarte dor de familia mea. M-am gândit la părinții mei, care erau în vârstă, și nu știam ce fac. În perioada aceea, mă gândeam adesea la amintirile mele de acasă și, cu cât trecea timpul, asta mă făcea să mă simt pesimistă. Când o soră din aceeași celulă a văzut că eram într-o stare pesimistă, mi-a șoptit la ureche un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu. „Soarta omului este controlată de mâinile lui Dumnezeu. Ești incapabil de a te controla pe tine însuți: în ciuda faptului că omul întotdeauna se agită și își găsește ocupații în nume propriu, el rămâne incapabil de a se controla. Dacă ai putea să-ți cunoști propriile perspective, dacă ai putea să-ți controlezi propria soartă, ai mai fi o făptură creată? Pe scurt, indiferent cum lucrează Dumnezeu, toată lucrarea Sa este de dragul omului. Ia, de exemplu, cerurile și pământul și toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat pentru a-i sluji omului: luna, soare și stelele pe care El le-a făcut pentru om, animalele și plantele, primăvara, vara, toamna și iarna și așa mai departe – toate sunt create pentru existența omului” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Restaurarea vieții normale a omului și conducerea lui către o destinație minunată”). Am contemplat cuvântul lui Dumnezeu și apoi am înțeles că soarta fiecăruia este în mâinile lui Dumnezeu, așa că bunăstarea familiei mele depindea întru totul de suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu. Dacă îmi puneam familia în mâinile lui Dumnezeu, nu aveam de ce să-mi fac griji. Nu trebuia să mă îngrijorez din cauza asta. Cuvântul lui Dumnezeu mi-a permis să nu mai fiu pesimistă și mi-a dat putere și mi-am dat seama cu adevărat că nu putem trăi fără îndrumarea cuvântului lui Dumnezeu. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu ca să întreb cum să primim mai mult din cuvântului lui Dumnezeu și să-I cer să ne conducă în ceea ce urma. După aceea, mi-am amintit de cele două surori din camera de vizitare. Dacă puteam lua legătura cu ele, exista o șansă să obțin mai mult din cuvântul lui Dumnezeu. M-am rugat lui Dumnezeu în legătură cu asta și I-am cerut să ne furnizeze oportunități potrivite.

Într-o dimineață, gardianca șefă m-a chemat: „Vino cu mine, avem nevoie să faci curat în camera de vizitare.” Inima mi s-a luminat când am auzit că aveam să merg în camera de vizitare. Asta era șansa mea. Asta a fost singura dată în cei trei ani pe care i-am petrecut acolo când am mers în camera de vizitare, deci atunci eram sigură că asta era o oportunitate pe care Dumnezeu o rânduise pentru mine. Odată ce am ajuns în camera de vizitare, gardianca șefă a mers să stea de vorbă cu celelalte gardience. M-am grăbit să mă duc în bucătăria din spate. Am văzut că cele două surori erau ocupate cu gătitul, așa că am întrebat repede dacă era ceva de mâncare. Au înțeles imediat ce voiam să spun și au răspuns: „Da, este.” Apoi, una dintre ele a scos o hârtie mototolită dintr-un sac de pânză și mi-a dat-o. Mi-am dat seama că în sfârșit aveam mult-așteptatul cuvânt al lui Dumnezeu și chiar nu știu cum să-mi descriu dispoziția. Dar eram și puțin îngrijorată fiindcă hârtia mototolită scrisă de mână era mai mare decât un ou de gâscă mare. Mi-am pus-o în lenjerie, dar umflătura era prea evidentă. Am încercat s-o pun în buzunarul de la pantaloni, dar nu a încăput și a căzut. Văzând că nu aveam unde s-o ascund pe trupul meu, am simțit un val de panică. M-am uitat în sus și am văzut camere de supraveghere peste tot și m-am simțit copleșită de neliniște. Dacă aș fi fost descoperită, totul s-ar fi sfârșit. Consecințele are fi fost groaznice. Însă, în același timp, m-am gândit că dacă ratam acea ocazie, era posibil să nu mai am altă șansă să primesc cuvântul lui Dumnezeu. Aveam mare nevoie de cuvintele lui Dumnezeu și nu suportam să le dau înapoi. În acea clipă, eram atât de neliniștită încât nu știam ce să fac. Deodată, un rând din cuvântul lui Dumnezeu mi-a venit în minte cu o claritate perfectă: „Nu te teme, Dumnezeul Atotputernic al oștirilor va fi cu siguranță lângă tine; El stă în spatele vostru și vă este scut” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 26). E adevărat. Dumnezeu are suveranitate asupra tuturor lucrurilor, așa că dacă eram descoperită sau nu era în mâinile Sale. Avându-L pe Dumnezeu drept sprijin, de ce aveam să mă tem? Odată ce mi-am dat seama de asta, m-am simțit mult mai calmă. M-am gândit la frații și surorile care transportau cărți conținând cuvântul lui Dumnezeu. Chiar și sub monitorizarea fermă a marelui balaur roșu, erau capabili să le livreze fraților și surorilor atât de multe cărți conținând cuvântul lui Dumnezeu. Nu se bazau și ei pe Dumnezeu pentru a experimenta mediul în care erau? Așadar, m-am gândit: „Dacă mă bazez pe Dumnezeu, El va deschide o cale și pentru mine.” Odată ce m-am gândit la asta, nu am mai ezitat și m-am hotărât să duc cuvântul lui Dumnezeu înapoi cu mine. Așa că mi-am îndesat iar în lenjerie ghemotocul de hârtie cu cuvântul lui Dumnezeu, mi-am tras cu mâinile bluza de pe piept și m-am aplecat puțin din talie, după care umflătura nu mai era atât de evidentă. Mi-am spus: „Mai întâi, trebuie să duc cuvântul lui Dumnezeu înapoi în atelier și apoi să mă întorc să fac curat.” Îmi amintesc că ușa care ducea spre atelier era păzită de Șefa de secție Zhang. Înainte, îmi cerea să fac diferite treburi pentru ea, așa că aveam o legătură cu ea. În acel moment, mi-am dat seama clar că aceasta era calea pe care Dumnezeu o deschisese pentru mine. Așa că am mers direct în biroul Șefei de secție Zhang și i-am spus pe o voce joasă: „Șefă Zhang, sunt la menstruație. Aș vrea să mă întorc la etaj pentru o clipă.” Când a auzit că voiam să mă întorc singură la etaj, s-a schimbat imediat la față. A spus: „Nu, spune-i gardiencei care te-a adus aici să te conducă înapoi. Unde e gardianca ta?” S-a uitat în jur să găsească gardianca noastră. Am simțit că urma să se întâmple ceva rău, așa că m-am simțit neliniștită. Dacă venea gardianca să mă conducă înapoi, totul se sfârșea. Gardianca noastră era foarte strictă cu prizonierele. Dacă afla că voiam să mă întorc, nu numai că nu ar fi fost de acord, dar m-ar fi verificat să vadă dacă eram într-adevăr la menstruație. Dacă găsea cuvântul lui Dumnezeu asupra mea, m-ar fi bătut crunt. În clipa aceea, am simțit un nod în gât. Nu m-am putut abține să nu strig și să mă rog lui Dumnezeu. Tocmai în acel moment, mi-am amintit deodată că făcusem niște saci de pânză pentru Șefa de secție Zhang cu câteva zile înainte. Am întrebat-o repede: „Șefă Zhang, sunteți mulțumită de sacii de pânză pe care i-am făcut pentru dumneavoastră? Dacă mai doriți ceva, cereți-mi.” Imediat ce m-a auzit spunând asta, a devenit mai puțin tensionată. Mi-am dat seama că Dumnezeu deschidea o cale pentru mine. I-am spus: „Șefă Zhang, nu vă faceți griji, mă întorc în mai puțin de un minut.” Nu a răspuns, așa că am fugit repede la etaj. Pe drum, mi-am amintit brusc că trebuia să trec printr-o ușă de metal ca să ajung în atelier. Conform regulilor, această ușă trebuia să fie închisă de obicei, dar, în momentul acela, nu aveam energia mentală să mă gândesc la asta și nici nu-mi era foarte frică, deoarece, în acest proces, am văzut clar că Dumnezeu era cu mine și mă călăuzea pas cu pas. Când am ajuns la ușa de metal, am fost surprinsă s-o găsesc descuiată și, de cealaltă parte, nu erau gardience pe coridor. I-am mulțumit de mai multe ori lui Dumnezeu în inima mea. M-am grăbit spre atelier și i-am dat cuvântul lui Dumnezeu surorii mele și, mental, m-am simțit de parcă tocmai lăsasem jos o piatră enormă pe care o căram. M-am gândit la ce I-a spus Iahve Dumnezeu lui Iosua: „Fii puternic și ai curaj; nu fi temător, și nici înfricoșat: căci Iahve, Dumnezeul tău, e cu tine oriunde te duci” (Iosua 1:9). E adevărat, Dumnezeu e Creatorul, totul e în mâinile lui Dumnezeu și toți oamenii, chestiunile și lucrurile slujesc lucrarea lui Dumnezeu. Această experiență mi-a permis să văd faptele miraculoase ale lui Dumnezeu și să văd cu adevărat că autoritatea lui Dumnezeu este deasupra oricărui alt lucru. Privind retrospectiv, am văzut cum Dumnezeu a rânduit cu ingeniozitate lucrurile la fiecare pas. De exemplu, e foarte dificil ca prizonierele să aibă contact cu Șefa de secție Zhang. Dintre mai mult de o mie de prizoniere, ea mi-a cerut doar mie să lucrez pentru ea. Acesta este un lucru pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru mine. Gardianca șefă care ne supraveghea mereu când lucram nu se uita la mine de data asta și chiar și ușa de metal, care era de obicei încuiată, nu era încuiată de data aceasta. Totul era atât de ieșit din comun. Exact cum spune Biblia: „Inima regelui este în mâna lui Iahve, precum râurile cu apă. El o întoarce oriunde voiește” (Proverbe 21:1). Toate aceste cuvinte sunt adevărate! Nu am putut decât să laud puterea lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu! Trei noi capitole din cuvântul lui Dumnezeu: „Ar trebui să vă gândiți la faptele voastre,” „Dumnezeu este sursa vieții omului,” „Suspinul Celui Atotputernic,” și sute de imnuri. Într-un astfel de mediu, eram însetate spiritual, așa că vederea oricărui cuvânt al lui Dumnezeu era minunată, dar ne-am simțit deosebit de bine citind acest pasaj: „Totul din această lume se schimbă rapid odată cu gândurile Celui Atotputernic și sub ochii Lui. Lucruri despre care omenirea nu a auzit niciodată își fac brusc apariția, în timp ce lucruri pe care omenirea le-a avut de mult timp în stăpânire dispar fără ca ea să-și dea seama. Nimeni nu poate pătrunde locul în care se află Cel Atotputernic și cu atât mai puțin poate cineva să simtă transcendența și măreția forței de viață a Celui Atotputernic. El este transcendent prin faptul că poate să perceapă ceea ce oamenii nu pot. El este măreț prin faptul că El este Cel părăsit de omenire și, totuși, El mântuiește omenirea. El cunoaște semnificația vieții și a morții și, mai mult decât atât, El cunoaște legile existenței pe care oamenii, pe care i-a creat, ar trebui să le respecte. El este temelia existenței umane și El este Răscumpărătorul care învie din nou omenirea. El împovărează inimile fericite cu întristare și ridică inimile întristate cu fericire, toate de dragul lucrării Sale și de dragul planului Său. […] Cel Atotputernic are milă de acești oameni care au suferit profund; în același timp, El este sătul de acești oameni care nu au conștiință, fiindcă a trebuit să aștepte prea mult timp un răspuns din partea omenirii. El dorește să caute, să caute inima ta și duhul tău, să-ți aducă apă și mâncare și să te trezească, ca să nu-ți mai fie sete și foame. Când ești epuizat și când începi să simți puțin din dezolarea sumbră a acestei lumi, nu te pierde, nu plânge. Dumnezeu Atotputernic, Veghetorul, va întâmpina cu brațele deschise sosirea ta în orice moment. El stă de veghe lângă tine, așteptând să te întorci înapoi. El așteaptă ziua în care îți vei recăpăta brusc memoria: când vei realiza că ai venit de la Dumnezeu, că, la un moment dat, fără să-ți dai seama, ți-ai pierdut direcția, că, fără să-ți dai seama, ți-ai pierdut conștiința pe drum și că, fără să-ți dai seama, ai dobândit un «tată»; când realizezi, de asemenea, că Cel Atotputernic a stat întotdeauna de veghe, așteptând acolo mult, mult timp întoarcerea ta. El a vegheat cu dorință intensă, așteptând o reacție, dar fără a primi răspuns. Veghea și așteptarea Lui sunt dincolo de orice preț și sunt de dragul inimii omului și al duhului omului. Poate această veghe și această așteptare sunt nedeterminate și poate sunt pe sfârșite. Dar tu ar trebui să știi exact unde îți sunt inima și duhul în acest moment” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Suspinul Celui Atotputernic”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mai multe surori au izbucnit în lacrimi. Am simțit iubirea și mila lui Dumnezeu pentru omenire în cuvintele lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu are grijă cu adevărat de noi și Își face griji cu privire la viitorul și destinul nostru. Cine mai are o asemenea iubire? La vremea aceea, am căutat o ocazie să i le dau unei surori care era grav bolnavă. Starea ei era deosebit de rea, dar a înțeles voia lui Dumnezeu din cuvintele Sale și și-a dat seama că nu exista o mărturie când se plângea de propria suferință, ceea ce întrista inima lui Dumnezeu. Și-a regretat acțiunile și a sperat să caute voia lui Dumnezeu în boala ei și să fie mărturie pentru a alina inima lui Dumnezeu. La vremea aceea, și eu eram foarte emoționată, mai ales când am citit această porțiune din cuvântul lui Dumnezeu: „Din momentul în care vii plângând pe această lume, începi să îți îndeplinești datoria. Pentru planul lui Dumnezeu și pentru predestinarea Lui, îți îndeplinești rolul și îți începi călătoria vieții. Indiferent de trecutul tău și indiferent de drumul dinaintea ta, nimeni nu poate scăpa de orchestrările și aranjamentele pe care le-a pregătit Cerul și nimeni nu deține controlul asupra propriului destin, deoarece doar Cel care domnește peste toate lucrurile este capabil de o asemenea lucrare. Din ziua în care omul a luat ființă, Dumnezeu a lucrat mereu astfel, gestionând universul, direcționând regulile pentru schimbarea tuturor lucrurilor și traiectoria mișcării lor. La fel ca toate lucrurile, omul, în tăcere și fără să știe, e hrănit de dulceața, de ploaia și roua de la Dumnezeu; la fel ca toate lucrurile, omul trăiește, fără să știe, sub orchestrarea mâinii lui Dumnezeu. Inima și duhul omului sunt ținute în mâna lui Dumnezeu, totul din viața lui este văzut de ochii lui Dumnezeu. Indiferent dacă crezi sau nu acest lucru, oricare și toate lucrurile, chiar dacă vii sau moarte, se vor muta, schimba, reînnoi și dispărea potrivit gândurilor lui Dumnezeu. Acesta este modul în care domnește Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). În timp ce contemplam cuvântul lui Dumnezeu, nu-mi puteam stăvili lacrimile care îmi curgeau pe față. Mă gândeam la preferința familiei mele pentru fii și am crescut suferind de singurătate și discriminare. Apoi am trecut prin două căsnicii eșuate și am încercat să mă sinucid de mai multe ori. M-am gândit: „Din vastul ocean al omenirii, Dumnezeu m-a ales pe mine să vin în casa Lui. Acum am înțeles că am supraviețuit fiindcă m-a apărat. Are o însărcinare pentru mine, iar eu am o misiune în viață și un rol de jucat.” „Mi-am abandonat familia ca să predic Evanghelia, sunt arestată și închisă în lagărul de muncă și am devenit o îngrijitoare; toate acestea au fost permise de Dumnezeu. Am șansa de a răspândi cuvântul lui Dumnezeu aici și pot ajuta și sprijini aceste surori. Dumnezeu îmi dă această povară și aceasta este misiunea mea.” Când m-am gândit la aceste lucruri, am simțit o căldură în inima mea. M-am simțit norocoasă să fiu capabilă să-L urmez pe Dumnezeu Atotputernic, să-mi fac îndatoririle unei ființe create, să experimentez lucrarea lui Dumnezeu și să văd faptele miraculoase ale lui Dumnezeu. Eram foarte binecuvântată! Știam că Dumnezeu era cu mine, alături de mine. Dumnezeu este Suveranul sorții mele, deci ce altceva puteam cere? Când m-am gândit la aceste lucruri, nu am simțit că era atât de greu să fiu în lagărul de muncă și nu m-am simțit singură.

Am avut părtășie despre voia lui Dumnezeu și am fost toate inspirate de iubirea lui Dumnezeu. Am simțit o recunoștință profundă, iar hotărârea noastră de a fi martore pentru Dumnezeu s-a întărit. După aceea, am copiat repede cuvântul lui Dumnezeu. Ca să-l putem da mai multor surori. M-am folosit de serviciul pe coridor ca să fac de pază pentru surorile mele, ca ele să poată copia cuvântului lui Dumnezeu fără să-și facă griji, iar câteva dintre ele stăteau treze scriind până la miezul nopții. Celeilalte prizoniere care era de serviciu cu mine nu-i păsa de nimic. S-a făcut că nu vede nimic. Așadar, în trei zile, am copiat cuvântul lui Dumnezeu fără niciun incident și, foarte repede, l-am livrat la zeci de alte surori. De-a lungul acelor zile, în vreme ce surorile răspândeau și aveau părtășie despre cuvântul lui Dumnezeu, ne-am încurajat una pe cealaltă și am găsit mai multă credință pentru a fi martore pentru Dumnezeu în acel mediu dificil.

Îmi amintesc de fiecare clipă a procesului de răspândire a cuvântului lui Dumnezeu în lagărul de muncă și știu că nu le voi uita niciodată. Prin aceste experiențe practice, am văzut și am experimentat personal faptele miraculoase ale lui Dumnezeu, am fost martoră cu adevărat a autorității, atotputerniciei și înțelepciunii lui Dumnezeu și am simțit sincer cum cuvântul lui Dumnezeu este ceea ce oferă putere oamenilor în viață. De fiecare dată când mă gândesc la lucrurile astea, sunt foarte emoționată și inspirată și Îi mulțumesc și Îl slăvesc pe Dumnezeu din adâncul inimii!