de Chen Hui, provincia Jiangsu

Am crescut într-o familie obișnuită din China. Tatăl meu era în armată și, pentru că mă modelase și mă influențase de la o vârstă fragedă, am ajuns să cred că îndatorirea și chemarea unui soldat era să-și slujească patria, să urmeze ordinele și să slujească în mod dezinteresat în numele Partidului Comunist și al poporului. De asemenea, eram hotărâtă să devin soldat și să calc pe urmele tatălui meu. Cu toate acestea, pe măsură ce a trecut timpul și au avut loc anumite evenimente, cursul vieții mele și orientarea preocupărilor mele s-au modificat încet-încet. În 1983, am auzit Evanghelia Domnului Isus. Îndrumarea specială a Duhului Sfânt a permis ca o persoană ca mine, care a fost otrăvită de ateism și ideologia comunistă chineză de la o vârstă fragedă, să fie profund impresionată de dragostea Domnului Isus. După ce am auzit Evanghelia, am început o viață de credință în Dumnezeu – am început să merg la biserică, să mă rog și să cânt imnuri întru lauda Domnului. Această nouă viață mi-a adus multă liniște și pace. În 1999, am acceptat Evanghelia din zilele de pe urmă a Domnului Isus cel Înviat – Dumnezeu Atotputernic. Citind fără încetare cuvântul lui Dumnezeu și întâlnindu-mă și având părtășie cu frații și surorile mele, am înțeles multe adevăruri și am aflat despre intenția urgentă a lui Dumnezeu de a mântui omenirea. Am simțit că Dumnezeu ne-a acordat fiecăruia dintre noi o mare vocație și responsabilitate și așa m-am avântat cu nerăbdare în lucrarea de răspândire a Evangheliei. Când am văzut personal mulți oameni venind înaintea lui Dumnezeu și primind binecuvântările și mântuirea lui Dumnezeu, credința mea a devenit și mai puternică.

Cu toate acestea, persecuția crudă a guvernului condus de Partidul Comunist Chinez mi-a zdruncinat viața liniștită și fericită. În august 2002, am călătorit în nord-vest cu soțul meu pentru a răspândi Evanghelia câtorva dintre colegii noștri întru Hristos. Într-o noapte, când mă întâlneam cu doi frați și surori care au acceptat de curând lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, am auzit brusc un zgomot puternic și am văzut ușa dărâmată violent și șase sau șapte polițiști cu înfățișare diabolică dând buzna învârtind bastoane. Unul dintre polițiști m-a arătat cu degetul și a spus cu un mârâit agresiv: „Pune-i cătușele!” Doi polițiști ne-au ordonat să stăm lângă perete și să nu ne mișcăm, în timp ce au început să scotocească prin cutiile și comodele din casă ca niște bandiți care dau atacul. Au căutat cu atenție tot ceea ce bănuiau că ar putea fi folosit pentru a ascunde ceva și, în cel mai scurt timp, au întors tot locul pe dos și cu susul în jos. În cele din urmă, unul dintre polițiști a găsit în geanta surorii mele o broșură cu Evanghelia și o carte cu cuvântul lui Dumnezeu și mi-a aruncat o privire fioroasă, urlând: „La naiba, vreți să fiți omorâte? Veniți aici și vă răspândiți Evanghelia. De unde a apărut asta? Nu i-am răspuns și așa că a țipat la mine, spunând: „Nu ai de gând să vorbești, nu? O să îți deschidem gura aia. Mișcă-te! Vei vorbi acolo unde mergem!” Zicând asta, m-a târât afară din casă și m-a aruncat în mașina de poliție. În acel moment, mi-am dat seama că nu trimiseseră doar șase sau șapte polițiști – afară, de o parte și de alta a drumului, erau aliniați mulți ofițeri speciali de poliție, înarmați. Când am văzut câtă forță au mobilizat pentru a ne aresta, m-am înspăimântat foarte tare și, fără să mă gândesc, am început să mă rog lui Dumnezeu, cerându-I îndrumarea și protecția. Nu după mult timp, un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu mi-a venit clar în minte „Ar trebui să știi că toate lucrurile din mediul ce te înconjoară sunt acolo cu permisiunea Mea, Eu le aranjez pe toate. Vezi cu claritate și mulțumește-Mi inima în mediul pe care eu ți l-am dat. Nu te teme, Dumnezeu Atotputernic al oștirilor va fi cu siguranță lângă tine; El vă apără și vă este scut” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 26). „Așa este!” m-am gândit. „Dumnezeu este stâlpul meu; indiferent ce fel de situație aș putea întâmpina, Dumnezeu, Conducătorul și Creatorul tuturor lucrurilor, este întotdeauna alături de mine. Atâta timp cât inima mea rămâne liniștită în fața lui Dumnezeu, El mă va îndruma să depășesc orice situație cu care aș putea să mă confrunt. Căci Dumnezeu este credincios și El este cel care stăpânește și orchestrează toate lucrurile.” Gândind aceste lucruri, mi-am recăpătat calmul.

Era în jurul orei zece în acea seară când am fost adusă la Brigada de Poliție Penală. Am fost fotografiată și am fost condusă apoi într-o cameră de interogatoriu. Spre surprinderea mea, acolo erau deja patru sau cinci huligani fioroși, care se holbau la mine când am intrat. De îndată ce am intrat în cameră, m-au înconjurat ca o haită de lupi flămânzi hăituindu-și prada. Am fost incredibil de neliniștită și m-am rugat cu disperare la Dumnezeu. La început, polițiștii huligani nu m-au atins nici măcar cu un deget, ci doar mi-au ordonat să rămân în picioare timp de trei sau patru ore. Am stat atât de mult în picioare, încât au început să mă doară și să îmi amorțească, iar întregul meu corp a devenit extrem de obosit. În jurul orei unu sau două dimineața, șeful Brigăzii de Poliție Penală a venit să mă interogheze. Nu m-am putut abține să nu tremur de stres. M-a privit fix și a început să mă interogheze sever, spunând: „Vorbește! De unde ești? Cine este persoana ta de contact aici? Cine este superiorul tău? Unde v-ați întâlnit? Câți oameni lucrează cu tine?” Când n-am vorbit, a izbucnit într-un acces de furie, m-a apucat de păr și m-a copleșit cu pumni și lovituri. După ce m-a pus la pământ, a continuat să mă lovească și mai tare. Imediat, urechile au început să îmi sune astfel încât n-am mai auzit nimic și am simțit că îmi va exploda capul de la durerea înțepătoare. Nu m-am putut abține să nu plâng de durere. După alte câteva momente în care m-am zbătut, m-am întins pe podea, incapabilă să mă mișc. Șeful m-a apucat din nou de păr și m-a ridicat în picioare, moment în care patru sau cinci dintre huliganii fioroși m-au înconjurat și au început să mă lovească și să îmi dea pumni; am căzut la pământ, acoperindu-mi capul cu mâinile, rostogolindu-mă și zvârcolindu-mă de durere. Polițiștii huligani nu se abțineau deloc – fiecare lovitură și fiecare pumn avea o forță mortală. În timp ce mă loveau, strigau: „Ai de gând să vorbești sau nu? Te provoc să nu vorbești! Vorbește sau ești moartă!” Când șeful a văzut că încă nu vorbeam, m-a lovit cu răutate în gleznă. De fiecare dată când mă lovea cu piciorul, mă simțeam de parcă cineva îmi bătea un cui în oase, era sfâșietor de dureros. După aceea, au continuat să mă lovească peste tot până am simțit că mi-au spulberat fiecare os din corp, iar spasmele violente care mi-au răvășit interiorul mi-au provocat atâta durere încât abia am reușit să respir. Eram întinsă pe podea, gâfâind după aer și vărsam lacrimi de agonie pură. În inima mea, am strigat către Dumnezeu spunând: „Dumnezeule! Nu pot continua. Te rog să mă protejezi, deoarece mă tem că nu voi trece de această noapte. Dumnezeule, dă-mi puterea. […]” Nu știu cât a durat tortura. Mă simțeam foarte amețită, iar durerea era atât de chinuitoare de parcă aș fi fost sfâșiată membru cu membru. Durerea a fost atât de intensă încât am amorțit peste tot. Unul dintre polițiștii huligani a spus: „Se pare că încă nu ți-a ajuns. O, o să vorbești tu!” În timp ce vorbea, a luat ceea ce părea un ciocan electric și mi l-a trântit de frunte. Am simțit fiecare lovitură profund în măduvă și, de fiecare dată când mă lovea, întregul corp îmi amorțea, iar apoi îmi devenea flasc și tremuram neîncetat. Când polițistul huligan a văzut cât de mult sufeream, a părut mulțumit de munca sa și a început să râdă în hohote. În mijlocul suferinței mele, un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu a izvorât în mine și mi-a oferit îndrumare și luminare: „Trebuie să suferi greutăți pentru adevăr, trebuie să te dai pe tine însuți adevărului, trebuie să înduri umilințe pentru adevăr, și pentru a câștiga mai mult din adevăr trebuie să înduri mai multă suferință. Aceasta este ceea ce ar trebui să faci” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Cuvântul lui Dumnezeu mi-a dat o putere incredibilă, iar eu am repetat pasajul în continuu. M-am gândit: „Nu pot să-i cedez Satanei și să-L dezamăgesc pe Dumnezeu. Pentru a obține adevărul, jur să îndur orice suferință și, chiar dacă asta înseamnă moartea mea, tot va merita și nu voi fi trăit în zadar!” Acest grup de demoni m-a interogat toată noaptea până în dimineața următoare, dar pentru că am avut cuvântul lui Dumnezeu care să mă încurajeze, am putut să rezist torturii lor! Până la urmă, au epuizat fiecare ultimă strategie la care s-au putut gândi și au spus neputincioși: „Pari o gospodină obișnuită fără vreun talent anume, deci cum ți-a oferit Dumnezeul tău o putere atât de extraordinară?” Știam că nu sunt eu cea în fața căreia cedau polițiștii huligani și că, în schimb, capitulau sub autoritatea și puterea lui Dumnezeu. Am văzut cu ochii mei că al lui Dumnezeu cuvânt este adevărul, că poate insufla oamenilor o putere imensă și că, practicând conform cuvântului lui Dumnezeu, oricine poate să-și depășească frica de moarte și să-l învingă pe Satana. În urma tuturor acestor lucruri, credința mea în Dumnezeu a devenit și mai puternică.

În dimineața zilei următoare, în jurul orei șapte, șeful a venit din nou să mă interogheze. Când a văzut că tot nu eram dispusă să vorbesc, a încercat să mă ademenească cu încă un truc iscusit. În cameră a intrat un polițist chel, îmbrăcat în civil, care m-a ajutat să mă ridic și m-a însoțit la o canapea. El mi-a netezit hainele, m-a bătut pe umăr și, cu o îngrijorare prefăcută, a spus cu un zâmbet trist: „Uite-te la tine, nu are rost să suferi așa. Vorbește cu noi și apoi poți pleca acasă. De ce să rămâi aici și să suporți tot acest chin? Copiii tăi te așteaptă acasă. Știi cât de mult mă doare să te văd că suferi așa?” Ascultându-i toate minciunile și uitându-mă la fața detestabilă și nerușinată, am scrâșnit din dinți de mânie și m-am gândit: „Ești doar un demon care recită tot felul de minciuni ca să mă înșele. Să nu crezi nici măcar un minut că Îl voi trăda pe Dumnezeu. Nici măcar să nu visezi că o să spun vreun cuvânt despre biserică!” Când polițistul a văzut că rămân neclintită, m-a fixat cu o privire lascivă și a început să mă pipăie cu mâna. M-am îndepărtat automat de el, dar canalia m-a ținut cu o mână, astfel încât să nu mă mai pot mișca, iar apoi mi-a strâns pieptul cu cealaltă mână. Am strigat de durere și am simțit o imensă ură pentru acest om; eram atât de furioasă încât tremuram din tot corpul și lacrimi îmi curgeau în șuvoaie pe obraji. I-am aruncat o privire plină de furie și, văzând privirea din ochii mei, mi-a dat drumul. Știam că Dumnezeu S-a îndurat de mine în starea mea slăbită și l-a făcut pe monstrul acesta să dea înapoi. Prin această experiență personală, am fost martoră cu adevărat la natura rea, reacționară și crudă a guvernului condus de PCC. Am văzut cum în „Poliția poporului”, care lucrează pentru instituția PCC, erau într-adevăr doar niște tâlhari și golani nerușinați, fără nici un pic de conștiință!

Deoarece nu am băut niciun strop de apă timp de 24 de ore, corpul meu era periculos de epuizat și istovit, iar eu chiar nu eram sigură că aș mai fi putut să rezist. M-a lovit brusc un sentiment de suferință profundă și deznădejde. În acel moment, m-am gândit la un imn bisericesc: „C-o voință puternică, stau împotriva răcnetului răului. Pe drumul greu, inima mea devine statornică și puternică. Omenirea e-atât de crudă, unde e loc pentru Dumnezeu? E-atât de greu să fii om și să crezi în adevăratul Dumnezeu. Cu o inimă neclintită, Îl voi urma pe Dumnezeu. Satana îmi suflă în ceafă, nicăieri nu sunt acasă. A-L servi pe Dumnezeu e legea Cerului și principiul pământului. Uneltirile lui sunt viciate și demne de dispreț. Nu voi ceda-n fața Satanei și nu voi trăi fără valoare. Voi îndura toată durerea și voi trăi prin nopțile negre. Voi sta mărturie în victoria totală, voi alina inima lui Dumnezeu și voi câștiga lauda Lui. Dreptatea iese la suprafață în noapte înaintea zorilor. În chinurile morții diavolul vine să-L servească pe Dumnezeu. Dumnezeu Și-a câștigat gloria, a creat biruitori. Și eu Îi slăvesc înțelepciunea și dreptatea. Chiar mai mult, ținând seama de voința lui Dumnezeu, servesc în familia Lui așa cum pot. Cu toată inima iubindu-L pe Dumnezeu, voi emana lumină și căldură, credincios până la sfârșit, fiind martor pentru a-L slăvi. Nu contează cum mă rafinează, Eu voi fi martor și-L voi mulțumi. Cu toată inima iubindu-L pe Dumnezeu, voi emana lumină și căldură, credincios până la sfârșit, fiind martor pentru a-L slăvi. Eu Îl voi mulțumi” („Ridicarea în mijlocul întunericului și opresiunii” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Acest imn răsunător și puternic a fost o motivație profundă pentru mine: acești demoni îi persecutau pe credincioșii lui Dumnezeu în acest fel pentru că Îl urăsc pe Dumnezeu. Scopul lor ticălos și rău este să ne oprească să credem în Dumnezeu și să-L urmăm și, astfel, să perturbe și să distrugă lucrarea lui Dumnezeu și să năruie șansa omenirii de a fi mântuită. În acest moment cheie al acestei bătălii spirituale, nu puteam să renunț și să-mi permit să fiu ținta glumei Satanei. Cu cât m-a chinuit Satana mai mult, cu atât mai clar i-am văzut chipul demonic și cu atât mai mult mi-am dorit să mă lepăd de el și să stau de partea lui Dumnezeu. Cred că Dumnezeu va învinge și că Satana este sortit înfrângerii. Nu am putut renunța și mi-am dorit să mă bazez pe Dumnezeu și să fiu mărturie puternică și răsunătoare pentru El.

Când cei din poliție și-a dat seama că nu vor obține nicio informație valoroasă de la mine, au renunțat la interogatoriu și, în acea seară, m-au transportat la o casă de detenție. În acel moment, fusesem deja bătută de nu mai puteam fi recunoscută – fața îmi era umflată, nu puteam deschide ochii, iar buzele îmi erau acoperite de răni. Oamenii din casa de detenție mi-au aruncat o privire și, văzând că fusesem aproape omorâtă în bătaie, nu au vrut să-și asume nicio responsabilitate pentru cele întâmplate și au refuzat să mă accepte. Cu toate acestea, după unele negocieri, mi s-a permis în cele din urmă să intru în jurul orei șapte în acea seară și am fost escortată într-o celulă.

În noaptea aceea, am mâncat prima mea masă de când am fost arestată: o chiflă aburită, neagră, tare și grăunțoasă greu de mestecat și dificil de înghițit și un bol de supă de legume ofilite pe fundul căruia era un strat de murdărie și în care pluteau viermi morți. Nimic din toate astea nu m-au împiedicat să înfulec acea mâncare cât de repede am putut. Pentru că eram credincioasă, în zilele care au urmat, ofițerul corecțional avea să le pună adesea pe celelalte deținute să-mi facă viața un iad. O dată, prizoniera șefă a celulei noastre a dat un ordin, iar subalternele ei m-au apucat de păr și m-au dat cu capul de perete. Mi-au trântit capul atât de tare încât am amețit și n-am mai văzut bine. De asemenea, noaptea nu îmi permiteau să dorm pe pat, așa că trebuia să dorm pe pardoseala de beton rece, lângă toaletă. Ba mai mult, mă puneau să recit regulile casei de detenție și, dacă le recitam greșit sau le uitam, mă biciuiau cu o curea de piele. Confruntată cu această tortură și umilință inumană aproape constantă, am devenit slabă și m-am gândit că ar fi mai bine să mor pur și simplu decât să sufăr ca un animal în cușcă zi de zi. De multe ori, tocmai când eram pe punctul de a mă da cu capul de un zid și de-a pune capăt acestei suferințe, vocea lui Dumnezeu răsărea înăluntrul meu și mă îndruma, spunând: „Astfel, în timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să purtați mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și chiar la ultima suflare, trebuie încă să fiți credincioși lui Dumnezeu și la îndurarea lui Dumnezeu; numai aceasta este cu adevărat iubirea de Dumnezeu și doar aceasta este mărturia puternică și răsunătoare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au oferit încurajare și mi-au încălzit inima. Când m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu, mi-au curs lacrimile. M-am gândit cum, când eram bătută cu răutate de polițiștii huligani, dragostea lui Dumnezeu a fost cea care mă îngrijise în tot acest timp, El mă călăuzise cu ale Sale cuvinte, îmi dăduse credință și forță și îmi permisese să supraviețuiesc cu încăpățânare acelei torturi groaznice. După ce am fost abuzată și agresată de prizoniera șefă din celula noastră și torturată de celelalte deținute, până când aproape am cedat nervos și m-am gândit să-mi curm viața, cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat din nou credința și curajul să mă ridic încă o dată. Dacă Dumnezeu n-ar fi fost alături de mine, veghind asupra mea, aș fi fost demult chinuită până la moarte de către acei demoni mizerabili. În fața marii iubiri și milostenii a lui Dumnezeu, nu mai puteam să rezist pasiv și să provoc durere în inima lui Dumnezeu. Trebuia să fiu fermă pe poziție cu Dumnezeu și să-I răsplătesc iubirea cu loialitate. Odată ce mi-am remediat starea sufletească, am început să observ lucrările minunate ale lui Dumnezeu: când prizoniera șefă m-a chinuit nepermițându-mi să dorm pe pat, Dumnezeu a făcut ca o altă deținută să se ridice și să protesteze în numele meu, iar cele două s-au certat rău. În cele din urmă, prizoniera șefă s-a înduplecat. Slavă lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi fost mila lui Dumnezeu, dormitul pe termen lung pe pardoseala din beton umed și rece m-ar fi omorât sau m-ar fi lăsat paralizată, având în vedere constituția mea plăpândă. În acest fel, am reușit să supraviețuiesc două luni extenuante în casa de detenție. În acea perioadă, polițiștii huligani m-au mai interogat de două ori folosind aceeași strategie cu polițistul bun și cel rău. Totuși, cu protecția lui Dumnezeu, am putut să înțeleg complotul viclean al Satanei și să le dau peste cap planul răutăcios. În cele din urmă, au rămas pur și simplu fără strategii și, după toate interogatoriile eșuate, m-au condamnat în final la trei ani de închisoare și m-au trimis la a Doua închisoare pentru femei pentru a-mi ispăși pedeapsa.

Din prima zi când am ajuns la închisoare, am fost forțată să execut muncă fizică epuizantă. Trebuia să muncesc peste zece ore pe zi și să tricotez un pulover, să fac treizeci până la patruzeci de articole vestimentare, sau să ambalez zece mii de perechi de bețișoare în fiecare zi. Dacă nu puteam să îndeplinesc aceste sarcini, sentința mea de închisoare avea să fie prelungită. De parcă munca fizică extremă nu era suficient de epuizantă, noaptea eram forțate să participăm la un fel de spălare politică a creierelor, destinată să ne distrugă spiritele, în care eram forțate să studiem regulile închisorii, legislația, marxism-leninismul și gândirea lui Mao Zedong. Ori de câte ori îi auzeam pe ofițerii corecționali exprimându-și absurditățile ateiste, îmi venea rău de la stomac și simțeam o ură pură pentru căile lor disprețuitoare și nerușinate. În toată perioadă în care am fost la închisoare, nu am avut niciodată măcar o noapte de somn liniștit – de multe ori ne trezeam speriate din somn în miez de noapte la fluierăturile gardienilor închisorii. Fie ne făceau să ne ridicăm și să stăm pe coridor, fără niciun motiv aparent, fie ne atribuiau sarcini precum căratul cartofilor, porumbului și furajelor. Fiecare sac cântărea peste 50 de kilograme. În nopțile de iarnă, trebuia să ne confruntăm cu vânturi şuierătoare, care pătrundeau până la oase. Alunecam și șchiopătam, pas cu pas, uneori chiar prăbușindu-ne sub greutatea încărcăturilor noastre. Adesea, îmi târâiam trupul istovit înapoi în celula mea la două sau trei dimineața, extenuată și cu ochii înlăcrimați. În astfel de nopți, un amestec de oboseală, frig și furie mă împiedica să adorm la loc. Ori de câte ori mă gândeam că mai am de îndurat trei ani lungi de închisoare, cădeam și mai tare în disperare și îmi simțeam tot corpul paralizat de epuizare. Dumnezeu era foarte conștient de suferința mea și, în cele mai dificile momente ale mele, m-a îndrumat să-mi amintesc acest pasaj din cuvintele Sale: „Nu fi descurajat, nu fi slab, îți voi revela ceva. Drumul spre împărăție nu este atât de neted, nimic nu este atât de simplu! Vrei ca binecuvântările să vină ușor, nu-i așa? Astăzi fiecare va avea încercări amare de înfruntat, altfel inima iubitoare pe care o aveți pentru Mine nu se va întări și nu veți avea o iubire adevărată față de Mine” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 41). Cuvintele lui Dumnezeu au fost o alinare profundă pentru inima mea îndurerată și suferindă și mi-au permis să înțeleg voia Lui. Situația în care mă aflam acum era un adevărat test. Dumnezeu a vrut să vadă dacă-I voi rămâne loială în mijlocul unei astfel de suferințe și dacă Îl iubeam sau nu cu adevărat. Deși trei ani de închisoare era o perioadă foarte lungă, având cuvântul lui Dumnezeu să mă îndrume și dragostea lui Dumnezeu să mă sprijine, știam că nu sunt singură. Aveam să mă bazez pe Dumnezeu pentru a îndura toată durerea și suferința și pentru a-l învinge pe Satana. Nu-mi puteam permite să devin timidă; trebuia să am hotărârea și curajul de a urma adevărul și trebuia să mă impun pentru dreptate și să încerc să fiu o persoană cu adevăr și umanitate.

Întunericul și răul guvernului PCC erau evidente în toate aspectele acestei închisori pe care le supravegheau, dar dragostea lui Dumnezeu a fost întotdeauna cu mine. O dată, un gardian al închisorii mi-a ordonat să duc un sac de bețișoare până la etajul cinci. Deoarece scările erau acoperite cu gheață, a trebuit să merg foarte încet din cauza greutății sacului. Totuși, gardianul îmi tot spunea să mă grăbesc și, temându-mă că voi fi bătută foarte tare dacă nu îmi voi îndeplini sarcina, am devenit neliniștită și am alunecat din grabă, căzând pe scări și rupându-mi osul călcâiului. Eram întinsă pe podea, neputând să-mi mișc piciorul și transpiram rece, din cauza durerii sfâșietoare de la fractură. Totuși, gardianul nu s-a arătat deloc interesat. A spus că mă prefac și mi-a ordonat să mă ridic și să continuu să lucrez, dar, fizic, nu puteam să stau în picioare. O soră de la biserică, care își ispășea sentința în aceeași închisoare ca și mine, a văzut ce s-a întâmplat și m-a dus imediat la clinica închisorii. La clinică, medicul curant pur și simplu mi-a bandajat piciorul, mi-a dat câteva pastile dintr-un medicament ieftin și m-a lăsat să plec. De teamă că nu voi putea să-mi îndeplinesc norma de muncă, gardianul închisorii a refuzat să-mi permită vreun tratament, așa că a trebuit să lucrez cu piciorul rupt. Indiferent de munca pe care o făceam, sora mă ajuta. Deoarece dragostea lui Dumnezeu ne-a legat inimile, ori de câte ori a avut ocazia, sora a avut părtășie cu mine despre cuvântul lui Dumnezeu pentru a mă încuraja. Lucrul acesta a fost o imensă alinare pentru mine în cele mai negre și dificile momente. În acea perioadă, nu știu de câte ori m-am simțit atât de îndurerată și de slabă, încât abia puteam să mă ridic și abia aveam energie să respir și, de nenumărate ori, mă ascundeam în pătură rugându-mă lui Dumnezeu cu ochii înlăcrimați, dar aceste două imnuri mi-au oferit întotdeauna încurajare și consolare: „A fost predestinat de Dumnezeu de la începutul timpului faptul că poți să accepți judecata, mustrarea, lovirea și rafinarea cuvintelor Lui și, în plus, că poți să accepți misiunea lui Dumnezeu, și astfel, nu trebuie să fii prea tulburat când ești mustrat. Nimeni nu poate îndepărta lucrarea care a fost întreprinsă în voi și binecuvântările care au fost pogorâte asupra voastră, și nimeni nu poate să ia tot ceea ce v-a fost dat. Oamenii religioși nu au suportat nicio comparație cu voi. Nu aveți o expertiză biblică bogată și nu sunteți dotați cu teorie religioasă, dar pentru că Dumnezeu a lucrat în voi, ați dobândit mai mult decât oricine altcineva pe parcursul veacurilor – și astfel, aceasta este cea mai mare binecuvântare a voastră” („Nu poți dezamăgi voia lui Dumnezeu” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Calea către-mpărăție urcă și coboară des. Planez între viață și moarte, printre lacrimi și chin. Fără grija lui Dumnezeu, cine-ar trăi până azi? Ne-a planificat nașterea în zilele de pe urmă; ce noroc, să-L urmăm pe Hristos! Dumnezeu S-a smerit, devenind om, rușine îndurând. Cum să fiu om, de nu-L iubesc? […] Fiindcă-L iubesc, n-am să regret că-L urmez și-L mărturisesc. Deși sunt slab, pasiv, în lacrimi, tot Îl iubesc. Sufăr și-I ofer dragostea, mâhnire să nu-I aduc. Fiind călit în încercări cum e-ncercat aurul în foc. Ca aurul mi-e călită inima; cum să nu-I dau inima mea? Deși drumul spre cer e greu și lacrimi multe vor fi, Îl voi iubi pe Dumnezeu mereu, fără regrete” („Cântec despre iubirea de Dumnezeu fără regrete” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Cuvintele lui Dumnezeu și dragostea lui Dumnezeu m-au salvat din adâncurile deznădejdii și, din nou, mi-au dat curajul să continuu. În acest iad întunecos și rece de pe pământ, am simțit căldura și protecția iubirii lui Dumnezeu și am fost hotărâtă să continuu să trăiesc astfel încât să pot răsplăti dragostea lui Dumnezeu. Oricât de mult sufeream, trebuia să continuu; chiar dacă mai aveam o singură suflare, trebuia să rămân loială lui Dumnezeu. În cei trei ani de închisoare, cel mai profund impresionată am fost când sora mea mi-a dat câteva pagini scrise de mână din cuvântul lui Dumnezeu. Faptul că am putut să citesc cuvântul lui Dumnezeu într-o închisoare condusă de diavoli, mai drastică decât Fortul Knox, a fost cu adevărat o dovadă a imensei iubiri și milostenii pe care Dumnezeu mi le arăta. Aceste cuvinte ale lui Dumnezeu m-au încurajat și călăuzit, permițându-mi să îndur vremurile cele mai încercate.

În septembrie 2005, sentința mea s-a încheiat și am putut în sfârșit să las în urmă zilele întunecate de închisoare. În momentul în care am ieșit din închisoare, am inspirat adânc și I-am mulțumit lui Dumnezeu din adâncul inimii pentru dragostea și protecția Lui, care mi-au permis să supraviețuiesc sentinței mele. Din cauza experienței mele personale de a fi arestată și persecutată de guvernul condus de PCC, știu acum ce este drept și ce este hain, ce este bine și ce este rău, și ce este pozitiv și ce este negativ. Știu că ar trebui să abandonez tot pentru a urma și ceea ce ar trebui să resping cu ură și blesteme. Prin această experiență, am ajuns să aflu cu adevărat că al lui Dumnezeu cuvânt este viața lui Dumnezeu și că este investit cu puteri supranaturale care pot fi motivația ce stă la baza vieții omului. Atâta timp cât omul trăiește după cuvântul lui Dumnezeu, el este capabil să învingă toate forțele Satanei și poate să triumfe chiar și în cele mai nefavorabile împrejurări. Așa cum spune și Dumnezeu Atotputernic: „Cuvintele Mele sunt adevărul invariabil etern. Eu sunt alimentarea cu viață pentru om și singurul ghid pentru omenire” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ar trebui să vă gândiți la faptele voastre”). De acum înainte, indiferent de obstacolele sau dificultățile cu care mă confrunt, sunt dispusă să fac tot posibilul să urmez adevărul, să caut să trăiesc cu adevărat după cuvântul lui Dumnezeu și să duc o viață împlinită!