De Li Hua, China

Într-o zi din septembrie 2017, m-am dus la casa surorii Fang Ming pentru o adunare. De îndată ce am bătut la ușă, aceasta s-a deschis și o mână m-a tras brusc în casă. Eram îngrozită, iar când mi-am revenit în fire, mi-am dat seama că erau polițiști în civil și că Fang Ming fusese deja arestată. După aceea, m-au dus la „Baza de pregătire juridică”, care era un centru de spălare a creierului pentru creștini. Acolo, am văzut mai mulți frați și surori care fuseseră arestați. O soră mi-a spus că poliția confiscase peste 30000 de yuani din banii bisericii, 4 laptopuri și 210000 de yuani de la ea și alte două surori. Am fost foarte furioasă când am auzit asta, pentru că marele balaur roșu îi aresta frenetic pe creștini și punea mâna pe banii bisericii. Era cu adevărat rău! Mi-am jurat în tăcere că mă voi baza pe Dumnezeu ca să rămân fermă în mărturia mea și că nu voi face niciodată compromisuri cu Satana!

La centrul de spălare a creierului, polițiștii ne-au băgat în camere separate, iar fiecăruia dintre noi i-a fost repartizat câte un gardian care să ne supravegheze 24 de ore pe zi. Tot ce mâncam, când dormeam și chiar și când mergeam la toaletă, toate erau sub controlul lor. Au angajat și niște oameni care să stea de pază în afara camerelor. În fiecare zi, de la șapte dimineața, puneau drame la un volum foarte puternic până la unsprezece sau douăsprezece noaptea, iar apoi mutau pe radio pentru a pune drame audio și altele asemenea până la trei sau patru dimineața. În acea perioadă, polițiștii au venit să mă interogheze din când în când cu privire la credința mea în Dumnezeu. Mă amenințau și mă intimidau când vedeau că nu spun nimic. Ei chiar ne-au adunat laolaltă și au predicat idei ateiste. Scopul era să ne facă să-L negăm și să-L trădăm pe Dumnezeu. Ascultând acele cuvinte, mă simțeam rău.

Ne-au spălat creierul cu forța mai bine de 20 de zile. Nu puteam să mănânc sau să dorm bine în nicio zi și eram mereu la limită. Ulterior, polițiștii au găsit datele mele de identitate, au preluat înregistrările apelurilor din telefonul meu mobil și au început să mă interogheze. Într-o dimineață, polițiștii au scos fotografii cu câteva surori și m-au întrebat: „Le cunoști?” Am văzut că toate acele surori erau responsabile de banii bisericii. Nu le-aș trăda niciodată, așa că am spus: „Nu le recunosc.” Un ofițer de poliție s-a repezit și m-a pălmuit violent de două ori, iar apoi m-a lovit cu pumnul de mai mult de o duzină de ori în același loc în brațul drept. Durerea din braț se simțea ca și cum acesta ar fi fost rupt. Scrâșnea din dinți în timp ce mă lovea, întrebând: „Nu le cunoști? Ai fost în contact cu ele acum jumătate de an. Credeai că nu știm? Dacă nu ne spui ce știi, îți voi rupe brațul.” Apoi, m-a pus să mă ghemuiesc și să întind brațele în față. Brațul drept mă durea atât de tare, încât nu îl puteam ridica deloc. Mi-a lovit brațele și picioarele cu o rachetă de badminton, precum și gura și bărbia, până când au amorțit. După ce am stat ghemuită mai bine de zece minute, m-au întrebat dacă cunoșteam un frate. Eram șocată. Probabil că au găsit numele lui în înregistrările apelurilor mele. Dacă nu le spuneam, nu puteam să-mi imaginez ce chin ar urma, dar orice ar fi, nu puteam să devin o iudă și să-mi trădez fratele. Am spus calmă: „Nu-l cunosc.” Atunci, trei ofițeri de poliție m-au înconjurat și m-au apucat de guler și m-au împins înainte și înapoi de la unul la altul până când am amețit și m-am clătinat. Eram puțin speriată, gândindu-mă: „Cu trupul meu mic, dacă această tortură continuă, voi putea să o suport?” M-am rugat iar și iar în inima mea, cerându-I lui Dumnezeu să mă protejeze. M-am gândit la Daniel. Când a fost aruncat în groapa cu lei, s-a rugat lui Dumnezeu și Dumnezeu a pecetluit gurile leilor, astfel încât leii să nu-l muște. Am văzut că totul se află în mâinile lui Dumnezeu, așa că, fără permisiunea Lui, polițiștii nu-mi puteau face nimic. La aceste gânduri, m-am simțit mai puțin neliniștită și mai puțin speriată. M-au împins și m-au târât mai bine de 20 de minute, după care căpitanul de poliție a spus brusc: „Mai am niște lucruri de făcut. Am să mă ocup de tine mâine!” După aceea, a plecat în grabă. M-am gândit cum aveau să mă tortureze polițiștii a doua zi dacă nu le spuneam. Aveam să fiu capabilă să suport? Gândindu-mă la asta, eram foarte neliniștită și speriată, așa că am continuat să mă rog lui Dumnezeu. Am suferit prin aceste gânduri până în zori. Mă simțeam amețită, pieptul îmi era strâns și-mi era greu să respir. Persoana care mă păzea s-a speriat atât de tare încât i-a chemat pe instructorul-șef și pe medicul de la centrul de spălare a creierului. Când mi-au verificat tensiunea arterială, minima era de 110 mmHg, iar maxima de 180 mmHg. Instructorul șef se temea că voi muri la centru și responsabilitatea va pica pe capul lui, așa că m-a dus de urgență la spital. Doctorul a spus că am o boală coronariană și trebuia să mă recuperez, iar apoi mi-a dat o perfuzie și m-a pus pe oxigen. După ce a auzit ce a spus medicul, polițiștii au văzut că nu voi muri imediat, așa că i-au cerut imediat asistentei să mă scoată de pe oxigen și să-mi scoată perfuzia și apoi m-au dus înapoi la centrul de spălare a creierului.

După ce m-am întors la centrul de spălare a creierului, tensiunea mea a rămas foarte mare și nu scădea. De asemenea, eram extrem de amețită și nici măcar nu puteam să merg fără să fiu nevoită să mă sprijin de perete. Dar polițiștilor nu le-a păsat deloc de viața mea. În timpul zilei, m-au obligat să mă uit la televizor. Al 19-lea Congres Național al Partidului Comunist Chinez era difuzat tot timpul, iar noaptea deschideau radioul până la trei sau patru dimineața. Am fost chinuită atât de tare încât corpul meu era într-o stare din ce în ce mai proastă. Aveam adesea senzația de junghi în piept și dificultăți de respirație. De fiecare dată când recidivam, mă puneau să iau șapte sau opt pastile de urgență pentru inimă, doar pentru a mă împiedica să mor pe loc. Polițiștii au venit deseori ca să mă amenințe, cerându-mi să-mi trădez frații și surorile și ca să mă forțeze să le spun unde se află banii bisericii. Acest tip de interogatoriu și tortură continuă m-au făcut extrem de agitată, iar sănătatea mea s-a deteriorat din ce în ce mai mult. Toată partea superioară a corpului meu era umflată și dureroasă și simțeam că organele interne erau pe cale să-mi cadă din loc chiar și la cea mai mică mișcare. În fiecare zi a trebuit să-mi țin brațele strânse în jurul trunchiului și să fac fiecare pas cu atenție. Când dormeam, nu puteam nici să stau întinsă, nici în șezut. Încercam într-un fel, apoi în celălalt, iar și iar, până când nu mai aveam energie și leșinam, pur și simplu, pentru puțin timp. Pe măsură ce timpul a trecut, inima mea a devenit foarte slabă și am simțit că realmente s-ar putea să nu reușesc. Am continuat să mă rog, cerându-I lui Dumnezeu să-mi dea credință.

Într-o zi, mi-am amintit un imn, „Este rânduit de Dumnezeu să-L urmăm pe Hristos”: „Dumnezeu a rânduit să-L urmăm pe Hristos și să trecem prin încercări și necazuri. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu cu adevărat, ar trebui să ne supunem suveranității și rânduielilor Sale. A trece prin încercări și necazuri înseamnă a fi binecuvântat de Dumnezeu, Iar Dumnezeu spune că iubirea noastră este cu atât mai mult arătată, cu cât mai grea este calea pe care mergem. Calea pe care mergem astăzi a fost predestinată de Dumnezeu. A-L urma pe Hristos al zilelor de pe urmă este cea mai mare binecuvântare dintre toate” (Urmați Mielul și cântați cântări noi). Pe măsură ce mi-am cântat acest cântec în repetate rânduri în capul meu, am înțeles că tipul de mediu pe care îl întâlnește fiecare persoană în viața sa de credință în Dumnezeu, prin ce fel de călire trece și cât de multă suferință îndură sunt lucruri care au fost predestinate de către Dumnezeu cu mult timp în urmă. Trebuia să mă supun și să mă bazez pe Dumnezeu pentru a experimenta asta. Pe măsură ce cântam, am dobândit puțină credință.

Mai târziu, instructorul principal m-a făcut să citesc cărți și să mă uit la videoclipuri care Îl huleau pe Dumnezeu și calomniau Biserica lui Dumnezeu Atotputernic și a adus oameni ca să-mi țină cursuri de spălare a creierului. În acele zile, eram spălată pe creier în timpul zilei, iar televizorul și radioul îmi zdrobeau urechile cu zgomot noaptea. În plus, eram îngrijorată că poliția ar putea veni în orice moment să mă interogheze, așa că eram foarte neliniștită. Episoadele mele de junghi și durere în piept au devenit mai frecvente. Câteva zile mai târziu, instructorul principal mi-a cerut să scriu o scrisoare prin care promit că nu voi mai crede în Dumnezeu. Am refuzat să scriu vreun cuvânt, iar el a spus: „Chiar și fiind atât de bolnavă, tot te împotrivești. De ce să te deranjezi? Voi scrie o ciornă pentru tine și o poți copia, pur și simplu. Cuvintele de pe ea nu vor fi ceea ce ai spus sau ceea ce crezi cu adevărat. Apoi, voi pune o vorbă bună pentru tine și te voi elibera. Asta înseamnă înșelarea sistemului, înțelegi? Te voi ajuta pentru că pari o persoană decentă. Acum, doar copiaz-o și apoi du-te acasă și vezi un medic.” M-am gândit că ceea ce a spus avea sens. Aș fi făcut lucrurile doar de formă, fără să-L trădez pe Dumnezeu în inima mea, așa că i-am spus: „Lasă-mă să mă întorc și să mă gândesc la asta.” Înapoi în camera mea, am tot răsucit acest lucru în mintea mea: „Am mai auzit înainte că polițiștii le dau fraților și surorilor injecții și droguri care provoacă schizofrenie. Acesta este genul de metodă josnică pe care o folosesc pentru a ne face să ne trădăm frații și surorile și să le predăm banii bisericii. Majoritatea oamenilor cu care am avut contact erau conducători și lucrători, precum și câțiva frați și surori care păstrau banii bisericii. Dacă într-o zi polițiștii m-ar umple de injecții cu medicamente care provoacă schizofrenie sau m-ar droga și mi-aș pierde cunoștința și i-aș vinde pe frații și surorile mele, aș putea dăuna grav intereselor bisericii. Asta ar însemna săvârșirea unui mare rău și cu siguranță aș fi pedepsită în viitor. Dacă aș scrie scrisoarea, aș putea pleca mai devreme și nu mi-aș trăda frații și surorile. Cu toate acestea, L-aș trăda și L-aș nega pe Dumnezeu, deci ce rost ar mai avea să trăiesc după aceea? Nu, nu-mi pot permite să scriu această scrisoare.” A doua zi, instructorul șef a fost furios când a văzut că nu scrisesem scrisoarea. El a strigat: „Guvernul a ordonat pentru credincioșii în Dumnezeu Atotputernic ca tine să scrie și să semneze scrisoarea înainte de a putea fi eliberați. Oricât de bolnavă ești, trebuie să urmezi reglementările guvernamentale, așa că grăbește-te și scrie!” A chemat trei paznici ca să-l ajute să mă convingă și a spus: „Nu vei putea pleca decât dacă semnezi scrisoarea. Guvernul a cheltuit o mulțime de bani pentru a vă reeduca și chiar a conceput cursuri speciale. Am luat banii guvernului și trebuie să facem lucrul pentru care ne plătește guvernul, așa că, dacă nu semnezi, te vom tortura în fiecare zi până când o faci.” Intimidarea și asedierea lor m-au făcut foarte neliniștită și nu puteam suporta durerea care mă strângea în piept. Deși m-am rugat în inima mea, o făceam doar de formă, nu era sincer. În realitate, nu voiam să mai sufăr și nu aveam credință în Dumnezeu. Mă îngrijoram constant că polițiștii mi-ar pune droguri în mâncare. Ce s-ar întâmpla dacă aș pierde controlul asupra minții mele și mi-aș trăda frații și surorile? Pedeapsa mea ar fi și mai severă în viitor, așa că aș putea la fel de bine să scriu și să semnez scrisoarea. De îndată ce m-am gândit la asta, am căzut la compromis și am semnat scrisoarea. M-am simțit brusc de parcă inima îmi fusese golită și întunericul coborâse peste mintea mea. M-am simțit foarte neliniștită și eram îngrozită. Mi-am dat seama că semnând cele „Trei Scrisori”, am fost marcată cu semnul fiarei. Eram o iudă care-L trădase pe Dumnezeu și ofensasem firea lui Dumnezeu. Am simțit un profund sentiment de remușcare și m-am urât, simțind că nu meritam să trăiesc. În timp ce gardianul meu dormea, mi-am înghițit cele cincisprezece sau șaisprezece pastile anti hipertensive rămase. Câteva ore mai târziu, m-am simțit amețită, așa că m-am întins pe pat, m-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi în ochi: „Dumnezeule! Am semnat cele «Trei Scrisori». Te-am trădat și Ți-am umilit numele. Nu merit să trăiesc. Dumnezeule! Dacă am o viață viitoare, tot vreau să cred în Tine și să Te urmez…” Înainte să-mi dau seama, am adormit. A doua zi dimineața, am auzit brusc fluierul de trezire. Am deschis ochii și m-am ciupit de câteva ori. S-a dovedit că nu eram moartă. Mă uram. De ce nu eram moartă? Acela a fost momentul în care mi-am adus aminte de un imn al cuvântului lui Dumnezeu, intitulat „Dumnezeu desăvârșește credința”: „În zilele de pe urmă, ni se solicită cea mai mare credință și iubire. S-ar putea să ne împiedicăm din cea mai mică neatenție, căci această etapă a lucrării e diferită de toate cele de dinainte: ceea ce desăvârșește Dumnezeu e credința omului, care este atât invizibilă, cât și intangibilă. Ceea ce face Dumnezeu este să convertească cuvintele la credință, la dragoste și la viață. Oamenii trebuie să ajungă într-un punct în care vor fi îndurat sute de rafinări și în care au o credință mai mare decât cea a lui Iov. Ei trebuie să îndure suferințe incredibile și tot felul de torturi fără a-L părăsi vreodată pe Dumnezeu. Când sunt ascultători până la moarte și au credință mare în Dumnezeu, atunci această etapă a lucrării lui Dumnezeu este completă” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Calea… (8)”). Cuvântul lui Dumnezeu mi-a provocat un val de sentimente complicate și lacrimile au început să-mi curgă. Am plâns și m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule! M-ai protejat. Știu că aceasta este mila Ta pentru mine, atât timp cât încă pot să Te slujesc, sunt pregătită să trăiesc în continuare. Chiar dacă mor după slujirea mea, nu voi avea nicio plângere.”

Cu toate că nu-mi mai doream să mor, eram încă într-o stare foarte depresivă. Pe parcursul acelor câteva zile, sprijinită slab de tăblia patului, închideam ochii și stăteam într-o zăpăceală nemișcată. Mă simțeam de parcă întreaga lume nu avea nimic de-a face cu mine. Într-o zi, când am mers la toaletă, Fang Ming, care fusese, de asemenea, arestată, mi-a aruncat o minge de hârtie igienică. Am deschis-o în timp ce gardianul meu nu era acolo. Biletul scris pe ea spunea: „Soră, nu fi descurajată și nu Îl înțelege greșit pe Dumnezeu. Ți-am scris un imn din cuvântul lui Dumnezeu ca să-l citești.” Am plâns în timp l-am citit:

Lui Dumnezeu îi plac cei hotărâți

1  Ca să-L urmăm pe Dumnezeul practic, trebuie să avem această hotărâre interioară: indiferent cât de extraordinare sunt mediile pe care le întâlnim sau ce fel de greutăți întâmpinăm și indiferent cât de slabi sau de negativi suntem, nu ne putem pierde convingerea în schimbarea firii noastre sau în cuvintele rostite de Dumnezeu. Dumnezeu a făcut o promisiune omenirii, iar acest lucru le cere oamenilor să aibă hotărâre interioară, credință și perseverență, pentru a și le asuma. Lui Dumnezeu nu-I plac oamenii lași; Îi plac oamenii cu hotărâre interioară. Chiar dacă ai dezvăluit multă corupție, chiar dacă ai urmat de multe ori calea greșită sau ai comis multe fărădelegi, te-ai plâns în legătură cu Dumnezeu sau, din interiorul religiei, I te-ai împotrivit lui Dumnezeu sau ai nutrit în inima ta blasfemii împotriva Lui și așa mai departe – pe Dumnezeu nu-L interesează aceste lucruri. Pe Dumnezeu Îl interesează doar dacă un om urmărește adevărul și dacă se poate schimba, într-o bună zi.

2  Dumnezeu înțelege fiecare persoană în felul în care o mamă își înțelege copilul. El înțelege dificultățile fiecărei persoane, slăbiciunile și nevoile acesteia. Chiar mai mult, Dumnezeu înțelege cu ce dificultăți, slăbiciuni și eșecuri se vor confrunta oamenii atunci când intră în procesul schimbării firii lor. Acestea sunt lucrurile pe care Dumnezeu le înțelege cel mai bine. Asta înseamnă că Dumnezeu examinează adâncul inimii oamenilor. Indiferent cât de slab ești, atât timp cât nu te lepezi de numele lui Dumnezeu sau nu-L părăsești pe El sau această cale, atunci vei avea întotdeauna șansa de a realiza schimbarea firii. Dacă ai această șansă, atunci ai speranța de a supraviețui și, prin urmare, de a fi mântuit de Dumnezeu.

– Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Calea de practică spre schimbarea firii unei persoane”

Cuvintele lui Dumnezeu erau atât de liniștitoare – mi-au încălzit și mi-au mângâiat inima. Am plâns amarnic și am cântat de câteva ori imnul în cap. Făcusem ceva care L-a rănit pe Dumnezeu, dar nu numai că Dumnezeu nu mă pedepsise, ci o determinase pe sora mea să copieze cuvântul lui Dumnezeu pentru a mă sprijini atunci când eram în momentele mele cele mai dureroase și lipsite de speranță. Am mers până la colțul balconului și am căzut la podea în timp ce plângeam și mă rugam lui Dumnezeu: „Dumnezeule! Am semnat cele «Trei Scrisori» și Te-am trădat. Nu sunt vrednică de mila Ta. Nu am cuvinte pentru a exprima iubirea și mântuirea Ta pentru mine. Dumnezeule! Vreau să mă pocăiesc în fața Ta. Te rog, îndrumă-mă.”

Mai târziu, polițiștii m-au eliberat pentru că nu au putut obține nimic din interogarea mea. Când am fost eliberată, m-au avertizat să nu mai cred în Dumnezeu și i-au ordonat soțului meu să mă supravegheze 24 de ore pe zi. După întoarcerea acasă, conducerea orașului a cerut comitetului satului să informeze întregul sat că fusesem prizonier politic pentru că am crezut în Dumnezeu și să ceară întregului sat să mă monitorizeze. Peste tot pe unde mergeam, oamenii se holbau la mine și trebuia să îndur degete arătătoare, priviri ciudate, sarcasm, batjocură, abuz și tot felul de neplăceri. Soțul meu obișnuia să-mi susțină credința în Dumnezeu, dar după eliberarea mea, mă persecuta și, de multe ori, mă certa fără motiv. Fiul meu nu a suportat batjocura și insultele sătenilor, așa că m-a tratat ca pe un dușman și m-a ignorat. Toate acestea m-au supărat foarte tare. Mai ales când mi-am adus aminte că semnasem cele „Trei Scrisori” sub persecuția marelui balaur roșu și comisesem astfel un păcat grav înaintea lui Dumnezeu, am simțit că Dumnezeu cu siguranță nu mă va mântui și că frații și surorile mele mă vor disprețui. Simțeam că am căzut într-o groapă fără fund și treceam de fiecare zi ca un cadavru umblător. Trăiam într-o stare de durere și chin extrem și mă simțeam de parcă ochii mei erau plini de lacrimi în fiecare zi. În acea perioadă, nu am putut citi cuvintele lui Dumnezeu și nu am îndrăznit să iau legătura cu frații și surorile mele, așa că am venit adesea înaintea lui Dumnezeu să mă rog, cerându-I să mă îndrume în înțelegerea voii Lui.

După aceea, am găsit o oportunitate de a merge acasă la mama mea. Ea a avut părtășie cu mine, spunându-mi să nu-L înțeleg greșit pe Dumnezeu, zicând că trebuia să învăț o lecție în astfel de situații. Totodată, mi-a furișat o copie a cuvântului lui Dumnezeu ca s-o iau cu mine acasă. Într-o zi, am citit în cuvântul lui Dumnezeu: „Majoritatea oamenilor au comis fărădelegi și s-au compromis în anumite moduri. De exemplu, unii oameni s-au împotrivit lui Dumnezeu și au spus lucruri hulitoare; unii oameni au respins însărcinarea dată de Dumnezeu și nu și-au îndeplinit datoria și au fost disprețuiți de Dumnezeu; unii oameni L-au trădat pe Dumnezeu când s-au confruntat cu ispite; unii L-au trădat pe Dumnezeu semnând cele «Trei Scrisori» când au fost arestați; unii au furat ofrande; unii au risipit ofrande; unii au perturbat frecvent viața bisericească și le-au făcut rău aleșilor lui Dumnezeu; unii au format clici și s-au ocupat de alții cu asprime, creând haos în biserică; unii au răspândit adesea noțiuni și moarte, făcându-le rău fraților și surorilor; iar unii s-au dedat păcatelor trupești și promiscuității și au reprezentat o influență teribilă. Este de ajuns să spunem că fiecare are fărădelegile și petele lui. Cu toate acestea, unii oameni sunt capabili să accepte adevărul și să se pocăiască, în timp ce alții nu pot și ar prefera să moară înainte de a se pocăi. Prin urmare, oamenii ar trebui tratați în funcție de natura-esență pe care o au și de comportamentul lor constant. Cei care se pot pocăi sunt cei care cred cu adevărat în Dumnezeu, dar în ceea ce-i privește pe cei care chiar nu se pot căi, cei care ar trebui să fie îndepărtați și excluși vor fi îndepărtați și excluși” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). „Fiecare persoană care s-a supus cuceririi cuvintelor lui Dumnezeu va avea numeroase șanse pentru mântuire; mântuirea fiecăruia dintre acești oameni de către Dumnezeu va arăta cea mai mare îngăduință a Sa. Cu alte cuvinte, li se va arăta toleranța supremă. Atât timp cât oamenii se întorc de pe calea greșită și câtă vreme se pot căi, Dumnezeu le va da ocazii să obțină mântuirea Lui” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ar trebui să lăsați deoparte binecuvântările statutului și să înțelegeți voia lui Dumnezeu de a aduce mântuirea omului”). După ce am citit cuvântul lui Dumnezeu, am fost deosebit de emoționată. Am îngenunchiat pe pământ și m-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi amare în ochi. Am văzut că firea cea dreaptă a lui Dumnezeu nu conține doar măreție și mânie, ci și milă și îngăduință pentru oameni. Dumnezeu este drept, iar El nu determină finalul oamenilor pe baza fărădelegilor temporare, ci mai degrabă pe motivele și lucrurile din spatele faptelor lor, consecințele acțiunilor lor, dacă se căiesc cu adevărat și pe atitudinea lor față de adevăr. Dumnezeu urăște și disprețuiește trădarea oamenilor, dar, totodată, El îi mântuiește pe oameni în cea mai mare măsură posibilă. Dacă cineva Îl trădează pe Dumnezeu doar într-un moment de slăbiciune, nu L-a negat și nu L-a trădat din inimă și este dispus să se pocăiască, atunci Dumnezeu este milostiv și îi mai dă o șansă. Recunoscând acest lucru, m-am simțit și mai îndatorată față de Dumnezeu și chiar mai plină de remușcări. I-am făcut un jurământ lui Dumnezeu că, indiferent dacă El mă vrea sau nu, Îl voi urma, voi urmări cu fermitate adevărul și voi urmări schimbarea firii. Chiar dacă nu ar exista un final bun pentru mine în viitor, nu aș avea niciun regret.

După aceea, m-am tot întrebat de ce am semnat cele „Trei Scrisori” și L-am trădat pe Dumnezeu când am fost arestată și persecutată de PCC. M-am gândit la felul în care am vrut să rămân fermă în mărturia mea când am fost arestată inițial, dar pe măsură ce polițiștii m-au intimidat și amenințat din ce în ce mai aspru și pe măsură ce boala mea s-a agravat, mi-am pierdut încrederea și m-am supus complet lașității și fricii. Eram îngrozită că, dacă polițiștii îmi injectau medicamente care provoacă schizofrenie sau îmi dădeau droguri psihoactive și apoi îmi trădam inconștient frații și surorile, pedeapsa mea avea să fie și mai severă mai târziu, așa că m-am gândit că este mai bine să semnez cele „Trei Scrisori”. Am crezut că, atât timp cât interesele bisericii nu vor fi afectate, pedeapsa pe care o voi primi în viitor avea să fie mai ușoară. Așadar, pentru a-mi proteja propriile interese, am semnat scrisorile și L-am trădat pe Dumnezeu. În realitate, Dumnezeu îi permisese marelui balaur roșu să mă persecute pentru a-mi desăvârși credința, astfel încât să pot trăi după cuvintele lui Dumnezeu și să-l înving pe Satana. Însă eu nu am căutat deloc voia lui Dumnezeu și nici nu m-am gândit ce ar trebui să fac pentru a rămâne fermă și a-L mulțumi pe Dumnezeu. M-am gândit numai la propriul final și la propria destinație. Am văzut că eram atât de egoistă și josnică! De asemenea, mereu am crezut că, indiferent de circumstanțe, dacă cineva Îl trăda pe Dumnezeu, sfârșitul lui va fi același cu cel al unei iude, că în mod sigur va fi pedepsit. Dar acestea erau în întregime noțiunile și închipuirile mele. Dumnezeu este drept și cercetează adâncul inimii oamenilor. El îmi urmărește fiecare cuvânt și faptă. Dacă mi-aș fi trădat frații și surorile pentru a-mi proteja propriile interese și, prin urmare, aș fi devenit un complice și lacheu al marelui balaur roșu, atunci cu siguranță aș sfârși ca o iudă și aș fi pedepsită, dar dacă aș fi fost drogată cu forța de poliție și L-aș fi trădat pe Dumnezeu când nu eram stăpână pe mine, Dumnezeu m-ar trata diferit, în funcție de situație și context. Însă nu cunoșteam firea dreaptă a lui Dumnezeu și nu cunoșteam criteriile lui Dumnezeu pentru a determina finalul oamenilor. Am trăit captivă în propriile mele noțiuni și închipuiri, am picat în plasa Satanei și am comis o fărădelege gravă. Cu toate acestea, Dumnezeu mi-a dat totuși ocazia să mă pocăiesc. Aceasta reprezenta mila lui Dumnezeu pentru mine.

Ulterior, am citit un alt pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Indiferent de cât de «puternic» este Satana, indiferent de cât de insolent și ambițios este, indiferent de cât de mare îi este abilitatea de a provoca pagube, indiferent de cât de cuprinzătoare sunt tehnicile cu care strică și ademenește omul, indiferent de cât de istețe sunt păcălelile și uneltirile cu care îl sperie pe om, indiferent de cât de schimbătoare este forma în care există, nu a fost niciodată capabil să creeze o singură ființă vie, nu a fost niciodată capabil să stabilească legi sau reguli pentru existența tuturor lucrurilor și nu a fost niciodată capabil să conducă sau să controleze vreun obiect, fie el însuflețit sau neînsuflețit. În cosmos și pe bolta cerească, nu există o singură persoană sau obiect care să fie născut din el sau să existe datorită lui; nu există o singură persoană sau obiect condus de el ori controlat de el. Dimpotrivă, nu doar că trebuie să trăiască sub stăpânirea lui Dumnezeu dar, mai mult decât atât, trebuie să se supună tuturor ordinelor și poruncilor lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, este dificil pentru Satana să atingă fie și un strop de apă sau un grăunte de nisip de pe pământ; fără permisiunea lui Dumnezeu, Satana nu este liber să miște furnicile de pe pământ, ca să nu mai vorbim de omenire, care a fost creată de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul I”). Din cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că Dumnezeu are ultimul cuvânt în tot ceea ce este în univers. Oricât de insidios sau de agresiv ar fi PCC, este un pion în mâinile lui Dumnezeu. Este un făcător de servicii pe care Dumnezeu îl folosește ca instrument pentru a-Și desăvârși aleșii. Însă eu nu cunoșteam autoritatea lui Dumnezeu și eram mereu îngrijorată că polițiștii îmi vor da injecții și droguri care provoacă schizofrenie și că, dacă îmi trădam frații și surorile când nu eram pe deplin conștientă, interesele bisericii ar fi putut avea foarte mult de suferit. Totuși, dacă polițiștii îmi dădeau astfel de droguri și dacă îmi pierdeam complet controlul conștient asupra mea, totul era în mâinile lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, polițiștii nu-mi puteau face nimic. Am văzut că, atunci când mi s-au întâmplat lucruri, nu aveam cu adevărat credință în Dumnezeu, nu puteam vedea prin trucurile Satanei, iar statura mea era jalnic de mică. Când am recunoscut acest lucru, remușcările mele doar s-au adâncit. Am crezut în Dumnezeu vreme de mulți ani și m-am bucurat de udarea și aprovizionarea atât de mare a cuvântului Său, dar de fapt nu știam prea multe despre Dumnezeu. Am semnat până și cele „Trei Scrisori” și L-am trădat pe Dumnezeu. La gândul acesta, m-am simțit și mai îndatorată față de Dumnezeu, așa că m-am rugat: „Dumnezeule! Dacă mai există o șansă, sunt dispusă să trec printr-o altă arestare, vreau să mă lepăd de trupul meu, să umilesc marele balaur roșu și să-mi ispășesc păcatele.”

Într-o zi din octombrie 2018, șapte ofițeri de poliție îmbrăcați în civil au intrat brusc în casa mea și m-au arestat. Știam că acesta era Dumnezeu care îmi dădea o șansă ca să mă pocăiesc. Chiar dacă polițiștii m-ar omorî în bătaie sau m-ar trimite la închisoare, de data aceasta, trebuia să mă bazez pe Dumnezeu ca să rămână fermă. Polițiștii m-au dus în camera de interogatoriu, m-au încătușat pe un scaun de tortură, m-au prins de păr și m-au plesnit peste față de vreo douăsprezece ori. Durerea arzătoare de la lovituri era usturătoare, iar fața mi s-a umflat imediat. Un polițist m-a întrebat dacă știam una și alta. Am spus că nu. S-a înfuriat, s-a repezit și a început să mă plesnească puternic. Apoi, un alt polițist mi-a cerut să confirm numele conducătorului, dar nu i-am răspuns. M-a apucat furios de ureche, m-a ciupit de-a lungul marginii urechii cu unghiile sale puțin câte puțin și m-a presat pentru răspunsuri în timp ce continua să ciupească. Am tot clătinat din cap și nu am spus nimic. Era atât de furios încât a găsit o mână de cleme de metal și apoi a spus cu un zâmbet sinistru: „Dacă nu vei vorbi, vei suferi!” Mi-a pus cleme de metal pe marginea urechilor. De fiecare dată când clemele mă ciupeau, durerea se simțea de parcă îmi străpungea inima, fața mea continua să aibă spasme și îmi simțeam tot capul ca și cum ar fi fost prăjit pe o sobă. Mi-am închis ochii și am strâns din dinți și, în timp ce trupul îmi tremura involuntar, m-am rugat iar și iar în inima mea, cerându-I lui Dumnezeu să-mi dea hotărârea de a suferi. Mi-am adus aminte de cuvintele lui Dumnezeu: „Credința este ca un pod dintr-un singur buștean: cei care se agață în mod abject de viață vor avea dificultăți în a-l traversa, dar cei care sunt gata să se sacrifice pot să-l traverseze siguri pe picioare și fără griji. Dacă oamenii au gânduri sfioase și pline de frică, asta se datorează faptului că Satana i-a păcălit, de teamă că vom traversa podul credinței pentru a pătrunde în Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). Mi-am dat seama că polițiștii mă torturau în acest fel pentru că voiau să-L trădez pe Dumnezeu și să-mi vând frații și surorile. Nu-L puteam dezamăgi pe Dumnezeu. Trebuia să mă bazez pe Dumnezeu pentru a rămâne fermă. După câteva minute, polițiștii au înlăturat clemele și au adus încă o fotografie a unei surori pe care să o identific. Am spus: „Nu o cunosc.” Polițistul mi-a tras furios mâna în fața mea și mi-a strâns cu forță degetele. Am țipat de durere și mi-am strâns instinctiv mâna, dar el mi-a îndreptat fiecare deget și l-a tras în sus. Am simțit că îmi rupe degetele și durerea era atât de intensă încât eram pe cale să cedez. Când au văzut că tot nu vorbeam, cei doi polițiști mi-au desfăcut cătușele, mi-au răsucit mâinile la spate, le-au băgat prin orificiul din partea inferioară a spătarului scaunului de tortură și m-au încătușat din nou, apoi au apăsat cu forță în jos pe cătușe. Am simțit de parcă mâinile și brațele îmi erau smulse și am țipat de durere. Mă simțeam foarte slabă în inima mea, așa că m-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi în ochi, cerându-I lui Dumnezeu să-mi dea credință și hotărârea de a suferi. În acest moment, mi-am amintit un imn al cuvântului lui Dumnezeu: „Dumnezeu Atotputernic, Conducătorul tuturor lucrurilor, Își exercită puterea regească de pe tronul Său. El stăpânește peste tot universul și toate lucrurile și ne călăuzește pe tot Pământul. Vom fi în fiecare clipă aproape de El și vom veni înaintea Lui în tăcere, fără să ratăm vreodată o clipă și mereu cu lecții pe care să le învățăm” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). Cuvântul lui Dumnezeu mi-a dat luminarea de care aveam nevoie și deodată inima mea s-a simțit mai senină. Dumnezeu Atotputernic este mărețul Rege al universului și El are ultimul cuvânt în tot ceea ce este în univers. Viața și moartea mea erau și ele în mâinile lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu permitea acest lucru, polițiștii nu-mi puteau face nimic. Acești diavoli aveau permisiunea lui Dumnezeu de a mă chinui așa, pentru că Dumnezeu a vrut să-mi desăvârșească credința. De asemenea, mi-am amintit că semnasem înainte cele „Trei Scrisori” și Îl trădasem pe Dumnezeu sub persecuția marelui balaur roșu, dar Dumnezeu nu m-a alungat din cauza fărădelegii mele și a folosit cuvintele Sale ca să mă aprovizioneze și ca să mă mângâie. De data aceasta, nu puteam să-L dezamăgesc iar pe Dumnezeu. Trebuia să rămân fermă, să-l umilesc pe Satana și să-L mângâi pe Dumnezeu. Au apăsat pe cătușe de patru ori la rând, după care m-am simțit amețită, tremuram și tresăream peste tot și simțeam că eram pe cale să mor. Apoi polițiștii mi-au aruncat apă minerală pe față, mi-au deschis gulerul și mi-au turnat apă rece în cămașă. Eram acoperită de sudoare și atât de șocată de apa rece, încât tot corpul îmi tremura și se înfiora. După un timp, polițiștii au stins luminile, au aprins două lanterne, au îndreptat fasciculele puternice de lumină spre fața mea și mi-au ordonat să țin ochii deschiși și să nu mă mișc. M-am rugat lui Dumnezeu în inima mea, cerându-I să mă împiedice să-mi vând frații și surorile sau să-L trădez.

În acel moment, mi-am amintit un imn: „Sunt hotărât să-L iubesc pe Dumnezeu.”

1  Dumnezeule, am văzut frumusețea dreptății și sfințeniei Tale. Sunt decis să caut adevărul și să Te iubesc. Fie ca Tu să-mi deschizi ochii spirituali și fie ca Duhul Tău să-mi miște inima. Fă astfel încât, atunci când vin înaintea Ta, să mă dezbar de tot ce e negativ, să încetez să fiu constrâns de vreo persoană, pricină sau lucru și să-mi dezvălui inima înaintea Ta cu totul, și fă astfel încât să-Ți ofer întreaga mea ființă. Oricum m-ai pune la încercare, eu sunt gata. Acum nu mă gândesc deloc la perspectivele mele și nici nu sunt sub amenințarea morții. Cu o inimă care Te iubește, doresc să caut calea vieții.

2  Fiecare chestiune, fiecare lucru – toate sunt în mâinile Tale; soarta mea este în mâinile Tale și Tu ții însăși viața mea în mâinile Tale. Acum, caut să Te iubesc și, indiferent dacă mă lași să Te iubesc, indiferent cum perturbă Satana, Eu sunt hotărât să Te iubesc. Eu însumi sunt dispus să-L caut pe Dumnezeu și să-L urmez. Acum, deși Dumnezeu vrea să mă abandoneze, eu tot Îl voi urma. Indiferent dacă El mă vrea sau nu, eu tot Îl voi iubi și, în cele din urmă, trebuie să-L câștig. Îmi ofer inima lui Dumnezeu și, orice ar face El, Îl voi urma toată viața mea. Orice-ar fi, trebuie să-L iubesc pe Dumnezeu și trebuie să-L câștig; nu voi avea odihnă până ce nu-L voi fi câștigat.

– Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Despre practica rugăciunii”

În timp ce fredonam acest imn iar și iar în mintea mea, mi-am amintit de martiriul sfinților din toate epocile trecute. Ștefan a fost ucis cu pietre, Iacob a fost decapitat, Petru a fost răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu… Toți și-au sacrificat viețile pentru a mărturisi pentru Dumnezeu, dar eu simțeam că nu mai pot suporta după doar puțină suferință. Am văzut că aveam prea puțină credință și mi-am jurat în tăcere: oricât m-ar tortura polițiștii, nu-L voi trăda niciodată pe Dumnezeu și nu-mi voi vinde frații și surorile. În mod miraculos, fasciculele puternice de lumină de la cele două lanterne se îndreptau spre mine, dar nu mă simțeam deloc orbită. Parcă mă uitam la lumina de la două lumânări. Eram fericită și I-am mulțumit lui Dumnezeu în inima mea. Știam că aceasta era în totalitate grija și protecția lui Dumnezeu. Mai târziu, un ofițer de poliție a spus: „Pentru oamenii ca tine, care cred în Dumnezeu Atotputernic, fiii și fiicele voastre nu pot să se alăture armatei sau să lucreze în serviciul public.” De asemenea, a spus că va posta fotografia mea pe internet și va răspândi zvonuri că trădasem biserica, astfel încât toți frații și surorile să mă respingă. Știam că acesta era doar unul dintre trucurile lor și nu m-am supus.

Pe la două după-amiaza a doua zi, a intrat un ofițer de poliție. A încercat să mă păcălească spunând: „Dacă nu vrei să ne spui nimic chiar acum, e în regulă. Dacă scrii o scrisoare prin care renunți la credința în Dumnezeu, te vom lăsa să pleci acasă și nu te vom mai deranja niciodată. Am autoritatea să-ți promit asta.” M-a tot presat s-o scriu, dar am refuzat. M-a lovit și m-a pălmuit de șapte sau opt ori într-un acces de furie, iar apoi a venit și un alt polițist și m-a lovit, brutal, cu piciorul în tibie, provocându-mi o durere săgetătoare prin corp. Am fost încătușată la spate și mi-a apăsat spinarea cu o mână atât de puternic, încât capul a atins placa de metal atașată pe partea din față a scaunului de tortură, timp în care mi-a ridicat cătușele cât de tare a putut cu cealaltă mână. Carnea de pe încheieturi părea că mi se desprindea de pe oase. Am țipat de durere. În acel moment, a venit și polițistul care mă interoga, mi-a dat cu piciorul în tibii și a strigat: „Vrei să mergi acasă sau Îl vrei pe Dumnezeul tău? Poți alege doar una dintre variante. Acum, răspunde-mi!” Nu i-am răspuns. Mi-au apăsat spatele în față cât de tare posibil și mi-au ridicat din nou cătușele de patru ori și s-au oprit abia când au văzut că încep să am spasme. M-am simțit amețită, ambele mâini îmi erau amorțite, am simțit că pieptul începe să se strângă, aveam spasme în tot corpul și începeam să-mi pierd cunoștința. Am continuat să mă rog în inima mea, cerându-I lui Dumnezeu să mă împiedice să-mi trădez frații, surorile și pe Dumnezeu. Indiferent cum m-ar fi torturat polițiștii, aveam să rămân fermă și să-l umilesc pe marele balaur roșu. Polițiștii au continuat să mă preseze întrebând dacă vreau să merg acasă sau dacă Îl vreau pe Dumnezeu. Am spus: „Nu Îl voi părăsi niciodată pe Dumnezeu!” Unul dintre ofițeri era atât de furios încât s-a uitat la mine și a strigat: „Ești atât de încăpățânată încât ți-ai pierdut mințile! Ești complet lipsită de speranță!” Până la urmă, nu au putut să scoată nimic de la mine, așa că am fost trimisă la centrul de detenție și apoi eliberată după 15 zile de detenție. Știam că protecția și îndrumarea lui Dumnezeu au fost cele care mi-au permis să rămân fermă de data aceasta.

După ce m-am întors acasă, polițiștii m-au monitorizat mai atent. Directoarea Federației Femeilor din sat venea adesea la mine acasă ca să întrebe despre situația mea. Mă monitorizau și familia și vecinii. Poliția a venit la mine acasă aproape în fiecare lună ca să vadă dacă mai cred în Dumnezeu. Îmi amintesc că, într-o lună, poliția m-a vizitat de patru ori. În octombrie 2020, trei reprezentanți ai conducerii orașului au venit și au spus: „Te-am monitorizat vreme de trei ani. Astăzi, suntem aici pentru a-ți cere să scrii o scrisoare prin care promiți că nu crezi în Dumnezeu, o scrisoare de critică și de expunere și o scrisoare de disociere față de biserică. Fă acest lucru și îți vom șterge numele de pe lista neagră. Nu te vom mai monitoriza, poți trăi liberă ca o persoană normală, iar viitorul fiului tău nu va fi afectat.” Când am auzit asta, am fost foarte furioasă. M-am gândit: „Chiar sunteți josnici! Încercați toate mijloacele la care vă puteți gândi pentru a mă face să-L trădez pe Dumnezeu, dar nu mă veți păcăli!” I-am refuzat pe loc. Secretarul comitetului de partid al districtului a spus atunci: „Atunci de ce nu o noi scriem pentru tine? Poți doar să pretinzi că o transcrii, iar noi îți vom face o fotografie pentru a raporta finalizarea superiorilor noștri. Nu vrem să venim în continuare aici pentru a te deranja.” Cuvintele lui ipocrite mi-au făcut greață. Mi-am amintit că cedasem înainte trucului Satanei pentru a-mi proteja propriile interese și semnasem cele „Trei Scrisori” și-L trădasem pe Dumnezeu. Semnul acelei umilințe era adânc gravat în inima mea. M-am gândit în sinea mea: „Chiar dacă mă monitorizezi pentru tot restul vieții, chiar dacă mă arestezi și mă condamni, nu Îl voi mai trăda pe Dumnezeu niciodată.” În cele din urmă, au văzut că eram hotărâtă și au plecat descurajați.

După ce am fost arestată de două ori, deși am fost torturată și am suferit mult, am câștigat mult. Am văzut că eram foarte egoistă și josnică și că nu aveam credință adevărată în Dumnezeu. De asemenea, am înțeles firea dreaptă a lui Dumnezeu. Firea dreaptă a lui Dumnezeu nu este doar măreață și mânioasă, ci și plină de mare milă și mântuire pentru oameni. De-a lungul acestei călătorii, am experimentat iubirea autentică a lui Dumnezeu pentru mine. Pentru acest lucru, Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu din adâncul inimii mele. Oricât de dificil și anevoios ar fi drumul din față, Îl voi urma pe Dumnezeu până la capăt!