de Zhao Rui,, provincia Shanxi

Numele meu este Zhao Rui. Datorită harului lui Dumnezeu, întreaga mea familie a început să-L urmeze pe Domnul Isus în 1993. În 1996, când aveam șaisprezece ani, am fost atrasă de iubirea pentru Domnul Isus și am început să lucrez în biserică și să țin predici. Cu toate acestea, nu după mult timp, am început să observ multe lucruri în cadrul bisericii care m-au dezamăgit amarnic: colegii puneau la cale intrigi unul împotriva celuilalt, se excludeau reciproc și se întreceau pentru putere și profit. Era ca și cum învățătura Domnului că ar trebui să ne iubim unii pe alții ar fi fost uitată cu mult timp în urmă. Cei care țineau predici păreau să nu aibă nimic de spus și nu era nicio bucurie în a trăi viața bisericească. Multe surori și mulți frați deveniseră negativi și slabi și chiar încetaseră să participe la întruniri… Pusă față în față cu starea sumbră și dezolantă a bisericii, mă simțeam deosebit de neliniștită și neputincioasă. În iulie 1999, prin orchestrarea și rânduiala miraculoasă a lui Dumnezeu, am întâmpinat întoarcerea Domnului Isus – Dumnezeu Atotputernic. Citind cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic și implicându-mă în viața bisericii, m-am bucurat din nou de lucrarea Duhului Sfânt. Când participam la întâlniri cu frații și surorile mele, stilul religios de viață pe care îl conduceam odată a fost spulberat; fiecare persoană putea să spună ce simțea cu adevărat, aveam părtășie despre lumina oferită de luminarea Duhului Sfânt și discutam despre modul în care experimentam cuvântul lui Dumnezeu, ca și despre cum să ne bazăm pe Dumnezeu pentru a ne lepăda de corupție. Mai mult, frații și surorile trăiau în mod foarte devotat și plin de demnitate; erau iertători și îngăduitori cu neajunsurile și manifestările de corupție ale celorlalți și își acordau unul altuia asistență iubitoare. Dacă cineva trecea prin greutăți, nimeni nu-l privea de sus sau îl desconsidera, ci căutau adevărul împreună pentru a găsi o soluție la problema sa. Aceasta era viața bisericească pe care o dorisem dintotdeauna – adevărata cale pe care o căutasem mulți ani! Mă întorsesem, în sfârșit, înaintea lui Dumnezeu, după ce fusesem pierdută ani de-a rândul! Am luat o hotărâre în fața lui Dumnezeu: „Le voi aduce înaintea lui Dumnezeu pe acele suflete nevinovate care încă trăiesc în întuneric pentru a le permite să trăiască sub îndrumarea și binecuvântarea lucrării Duhului Sfânt și să fie udate de apa vie a vieții a lui Dumnezeu. Aceasta este chemarea mea ca ființă creată și este cel mai semnificativ și valoros mod de a-mi trăi viața.” Gândind asta, m-am dedicat întru totul îndeplinirii datoriilor mele.

Cu toate acestea, guvernul PCC, acel vrășmaș al adevăratului Dumnezeu, acel guvern ateu care detestă adevărul, nu ne permitea să-L urmăm pe Dumnezeu și nici să-I fim mărturie sau să răspândim Evanghelia lui Dumnezeu, cu atât mai puțin tolera existența bisericii lui Dumnezeu. În primăvara anului 2009, guvernul PCC a desfășurat o campanie pe scară largă de arestări având ca țintă principalii lideri ai Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic. Lideri bisericești din toată țara au fost arestați și aruncați în închisoare unul după altul. Pe data de 4 aprilie, pe la ora 9 seara, eu și o soră cu care colaboram în îndeplinirea datoriilor tocmai părăsiserăm casa gazdei și ne îndreptam spre drum, când trei bărbați în haine civile au sărit brusc în spatele nostru și ne-au tras cu putere de brațe, strigând: „Să mergem! Veniți cu noi!” Înainte de a avea măcar timp să reacționăm, am fost aruncate în spatele unei berline negre care era parcată pe marginea drumului. Era exact ca în filme, când gangsterii vin și răpesc pe cineva la lumina zilei, cu excepția faptului că acum ni se întâmpla nouă, în viața reală și era absolut îngrozitor. Eram total copleșită și tot ce puteam face era să-L chem iar și iar pe Dumnezeu în tăcere: „Dumnezeule drag! Salvează-mă! O, Dumnezeule, Te rog să mă salvezi…” Înainte de a-mi fi recuperat stăpânirea de sine, mașina a intrat în curtea principală a Biroului Municipal de Securitate Publică. Abia atunci mi-am dat seama că am căzut pe mâinile poliției. Curând după aceea, sora din casa de găzduire a fost adusă și ea. Toate trei am fost duse la un birou de la etajul doi și un ofițer, fără cea mai mică explicație, ne-a confiscat gențile și ne-a pus să stăm cu fața la perete. Apoi ne-a forțat să ne scoatem hainele și a efectuat o percheziție corporală, sechestrând cu această ocazie unele materiale despre lucrarea noastră în biserică, chitanțe pentru banii păstrați de biserică, telefoanele noastre celulare, peste 5.000 RMB în numerar, un card bancar și un ceas, printre alte bunuri personale pe care le aveam asupra noastră și în genți. În timp ce se întâmplau toate acestea, șapte sau opt polițiști continuau să intre și să iasă din cameră, iar doi dintre ofițerii care ne supravegheau chiar au izbucnit în râs și au arătat spre mine, spunând: „Asta-i o persoană de vază în biserică, se pare că azi am pus mâna pe cineva barosan.” Curând după aceea, patru polițiști îmbrăcați în civil mi-au pus cătușele, mi-au acoperit ochii cu o bandă și m-au escortat la o sucursală a Biroului de Securitate Publică din afara orașului.

Când am intrat în camera de interogatoriu și am văzut fereastra aceea înaltă, cu zăbrele de fier și scaunul acela de tortură oribil, cu aspect rece, mi-au venit în minte poveștile groaznice ale fraților și surorilor care fuseseră torturați în trecut. Gândindu-mă la torturile necunoscute la care polițiștii cei răi aveau să mă supună după aceea, m-am speriat cumplit și mâinile au început să-mi tremure involuntar. În această situație disperată, cuvintele lui Dumnezeu mi-au apărut brusc în minte: „Încă mai porți frica în inima ta, deci nu este inima ta încă plină de gânduri de la Satana?” „Ce este un biruitor? Bunii soldați ai lui Hristos trebuie să fie curajoși și să se bazeze pe Mine pentru a fi puternici din punct de vedere spiritual; ei trebuie să lupte pentru a deveni războinici și pentru a combate cu Satana până la moarte” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 12). Luminarea cuvintelor lui Dumnezeu mi-a calmat treptat inima panicată și mi-a permis să-mi dau seama că frica mea își avea izvorul în Satana. M-am gândit în sinea mea: „Satana vrea să-mi chinuie trupul, astfel încât să capitulez în fața tiraniei sale. Nu pot cădea pradă complotului său viclean. Indiferent ce se va întâmpla, am încredere că Dumnezeu este cu mine în taină, veghindu-mă și protejându-mă. În orice moment, Dumnezeu va fi mereu reazemul meu solid și sprijinul meu etern. Acum este un moment cheie în bătălia spirituală și este imperativ să mărturisesc ferm pentru Dumnezeu în acest moment. Trebuie să stau de partea lui Dumnezeu și nu pot să cedez Satanei.” Dându-mi seama de acest lucru, m-am rugat liniștită lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic! Faptul că am căzut astăzi în mâinile acestor polițiști răi este cu bunele Tale intenții. Cu toate acestea, statura mea este mult prea mică și sunt panicată și înspăimântată. Te rog să-mi dai credință și curaj ca să mă eliberez de constrângerile influenței Satanei, să nu mă supun acesteia și, cu hotărâre, să mărturisesc ferm pentru Tine!” După ce mi-am terminat rugăciunea, inima-mi era plină de curaj și nu mă mai simțeam chiar așa de înspăimântată de acei polițiști cu aspect răuvoitor.

Tocmai atunci, doi ofițeri m-au împins pe scaunul de tortură și mi-au blocat mâinile și picioarele. Unul dintre ofițeri, o brută înaltă și corpolentă, a indicat câteva cuvinte de pe perete care spuneau „Aplicarea civilizată a legii” și apoi a bătut în masă și a strigat: „Știi unde ești? Biroul de Securitate Publică este ramura guvernului chinez specializată în violență! Dacă nu spui tot, o să primești ce meriți! Vorbește! Cum te cheamă ? Câți ani? De unde ești? Care e poziția ta în biserică?” Natura lui agresivă, alături de recunoașterea personală și directă a adevăratei naturi a acestei agenții naționale de aplicare a legii, Biroul de Securitate Publică, m-a umplut de furie. M-am gândit în sinea mea: „Ei pretind întruna că sunt «Poliția Poporului» și că scopul lor este «să-i înlăture pe cei răi și să-i lase pe cei care respectă legea să trăiască în pace», dar, în realitate, sunt doar o adunătură de hoți, bandiți și asasini plătiți din lumea interlopă. Sunt demoni care iau dinadins cu asalt justiția și care pedepsesc cetățenii buni și integri! Acești polițiști se fac că nu-i văd pe cei care încalcă legea și comit infracțiuni, permițându-le să trăiască dincolo de brațul legii. Cu toate acestea, în ciuda faptului că tot ceea ce facem e să credem în Dumnezeu, să citim cuvântul lui Dumnezeu și să mergem pe calea cea dreaptă în viață, am devenit ținta principală a violenței acestei haite de sălbatici. Guvernul PCC este cu adevărat un răsturnător pervers al justiției.” Deși îi uram pe acești polițiști răi din toată inima, știam că statura mea era prea mică și că nu voi putea suporta pedepsele și torturile lor crude, așa că am strigat către Dumnezeu iar și iar, rugându-L să-mi acorde putere. Tocmai în acel moment, cuvintele lui Dumnezeu m-au luminat: „Credința este ca un pod dintr-un singur buștean, cei care se agață cu disperare de viață vor avea dificultăți în a-l trece, dar cei care sunt gata să se sacrifice pot trece fără grijă” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). Mângâierea și încurajarea cuvintelor lui Dumnezeu m-au făcut mai statornică și m-am gândit în sinea mea: „Astăzi ar trebui să fiu gata să risc totul – dacă se întâmplă ce e mai rău și mor, atunci așa să fie. Dacă acești demoni cred că o să afle de la mine despre banii bisericii, munca sau conducătorii noștri, să se gândească mai bine!” După asta, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule drag! Tu ești Cârmuitorul tuturor lucrurilor, iar Satana este și el în mâinile Tale și supus orchestrărilor Tale. Astăzi îl folosești pe Satana pentru a-mi testa credința și devotamentul. Deși acum trupul meu este slab, nu sunt dispusă să mă prăbușesc la picioarele Satanei. Doresc să mă bazez pe Tine pentru a deveni puternică. Oricum mă torturează Satana, nu Te voi trăda niciodată și nu-Ți voi provoca mâhnire!” Datorită îndrumării cuvintelor lui Dumnezeu, indiferent cum m-au interogat sau au încercat să scoată informații de la mine, n-am spus niciun cuvânt.

Văzând că refuzam să vorbesc, unul dintre ofițeri s-a înfuriat și, după ce a trântit în masă, s-a năpustit asupra mea, a dat un șut la scaunul de tortură pe care stăteam și apoi m-a apucat de cap în timp ce urla: „Spune-ne ce știi! Să nu crezi că nu știm nimic. Dacă nu știam nimic, atunci cum crezi că reușeam să vă prindem pe toate trei în mod atât de decisiv?” Alt ofițer de poliție, unul înalt, a răcnit: „Nu-mi pune răbdarea la încercare! Dacă nu te facem să simți un pic gustul durerii, o să crezi că facem doar amenințări goale. Ridică-te!” Nu terminase bine de vorbit, că m-a tras de pe scaunul de tortură până sub o fereastră, care era foarte sus pe perete și avea un grilaj de fier. Au folosit câte o pereche de cătușe cu zimți pentru fiecare mână, cu un capăt încuiat în jurul mâinilor mele și celălalt legat de grilajul de fier, astfel încât eram atârnată cu mâinile de fereastră și puteam atinge podeaua doar cu vârfurile picioarelor. Unul dintre polițiștii cei răi a pornit aparatul de aer condiționat pentru a scădea temperatura din cameră și apoi m-a lovit brutal în cap cu o carte făcută sul. Când a văzut că tot rămâneam în tăcere, a strigat într-o izbucnire de furie: „Ai de gând să vorbești sau nu? Dacă nu vorbești, o să te dăm «o tură în leagăn»!” Zicând asta, a folosit o centură lungă de împachetare, de tip militar, să-mi lege picioarele și apoi a fixat centura de scaunul de tortură. Doi ofițeri au tras apoi scaunul de tortură în direcția opusă peretelui, astfel că eram suspendată în aer. Când corpul meu înainta, cătușele îmi alunecau până la baza încheieturilor, iar zimții din cătușe îmi intrau în dosul mâinilor. Simțeam o durere atroce, dar îmi mușcam cu putere buzele ca să nu țip, fiindcă nu voiam să-i las pe acei polițiști ticăloși să râdă pe seama mea. Unul dintre ei a spus cu un rânjet sinistru: „Se pare că nu-i dureros! Hai să-nsuflețim un pic lucrurile.” După asta, și-a ridicat piciorul și m-a călcat tare pe pulpe, iar apoi mi-a balansat corpul dintr-o parte în alta. Asta a făcut ca strânsoarea cătușelor să fie din ce în ce mai puternică în jurul încheieturilor și pe dosul mâinilor și, în cele din urmă, a fost atât de dureros că nu m-am putut abține să nu țip sfâșiată de durere, lucru ce i-a făcut pe cei doi polițiști haini să izbucnească-n râs. Numai atunci a încetat să mă apese pe picioare, lăsându-mă suspendată acolo în aer. După vreo douăzeci de minute, ofițerul a împins scaunul de tortură spre mine cu un șut brusc, provocând un zgomot strident și îngrozitor, iar eu am țipat când corpul mi-a căzut iarăși la loc, agățat de perete, cu doar vârfurile picioarelor atingând pământul. În același timp, cătușele mi-au alunecat înapoi în jos pe încheieturi. Odată cu slăbirea bruscă a cătușelor, sângele mi s-a scurs rapid din mâini și mi-a năpădit brațele, provocând zvâcniri de durere din cauza presiunii sângelui care se întorcea. Acei doi polițiști nemernici au chicotit sinistru la vederea suferinței mele, iar apoi au continuat să mă interogheze, întrebând: „Câți oameni există în biserica ta? Unde păstrezi banii?” Această ultimă întrebare a dezvăluit în mod clar motivul josnic al Satanei: motivul pentru care mă supuneau tuturor acestor torturi și chinuri, motivul pentru care foloseau asemenea metode diabolice și nemiloase era numai ca să poată fura banii bisericii. Sperau zadarnic și fără rușine să folosească banii bisericii pentru scopurile proprii. Uitându-mă la chipurile lor lacome, ticăloase, m-am simțit furioasă și L-am implorat necontenit pe Dumnezeu să nu mă lase să devin o iudă și să blestem această haită de bandiți și tâlhari. După aceea, oricât de mult m-au interogat, am refuzat să vorbesc, până când s-au înfuriat atât de tare, încât au început să împroaște cu obscenități: „La naiba! E greu s-o scoatem la capăt cu tine! Vedem noi cât reziști!” După aceea, au tras din nou scaunul de tortură departe de perete, suspendându-mă din nou în aer. De data asta, cătușele s-au prins strâns în rănile deja deschise de pe dosul mâinilor mele, care s-au umflat rapid și s-au îngroșat de sânge, dând senzația că erau pe punctul de a exploda. Durerea era și mai intensă decât prima dată. Ofițerii își descriau unul altuia scene pline de viață ale „glorioaselor lor isprăvi din trecut” de torturare și pedepsire a prizonierilor. Asta a continuat un sfert de oră bun înainte să dea, în sfârșit, un șut la scaun și să-mi reiau fosta poziție, atârnând direct de fereastră, doar cu vârfurile picioarelor atingând pământul. Cu ocazia asta, o durere sfâșietoare m-a străbătut încă o dată. Tocmai atunci, un ofițer mic și îndesat a intrat și a întrebat: „A vorbit?” Cei doi ofițeri au răspuns: „Asta-i o adevărată Liu Hulan!” Polițistul cel rău și gras a venit direct înspre mine și m-a pălmuit tare peste față, șuierând agresiv: „Hai să vedem cât de dură ești! Lasă-mă să te ajut să-ți relaxezi mâinile astea.” M-am uitat în jos la mâna stângă și am văzut că era foarte umflată și se învinețise. Chiar atunci, polițistul cel nemernic mi-a apucat degetele mâinii stângi și a început să le scuture înainte și înapoi, să le frece și să le piște, până când amorțeala a lăsat din nou loc durerii. Apoi a reglat cătușele astfel încât să fie cât se putea de strânse și le-a făcut semn celorlalți doi ofițeri să mă ridice din nou în aer. Am fost iarăși suspendată în aer și lăsată în poziția respectivă timp de douăzeci de minute înainte de a fi lăsată în jos. Au continuat să mă tragă în sus și apoi să mă lase în jos iar și iar, torturându-mă până în punctul în care-mi doream să pot muri pentru a scăpa de durere. De fiecare dată când cătușele îmi alunecau în sus și în jos pe mâini era mai dureros decât data precedentă. În cele din urmă, cătușele zimțate mi-au intrat adânc în încheieturi și mi-au străpuns pielea de pe dosul mâinilor, provocând o sângerare abundentă. Circulația din mâini fusese complet întreruptă și se umflaseră ca niște baloane. Capul îmi zvâcnea din cauza lipsei de oxigen și simțeam că era pe punctul de a exploda. Chiar credeam că urma să mor.

Tocmai când credeam că nu mai pot rezista, un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu mi-a răsunat brusc în minte: „Pe drumul spre Ierusalim, Isus a fost în chinuri, ca și cum cineva I-ar fi răsucit un cuțit în inimă, dar, cu toate acestea, nu a avut nici cea mai mică intenție de a nu se ține de cuvânt; a existat întotdeauna o forță puternică ce L-a mânat înainte spre locul unde avea să fie crucificat” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum să slujim Lui Dumnezeu în armonie cu voia Lui”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat un val brusc de putere și m-am gândit la cum suferise Domnul Isus pe cruce: a fost biciuit, batjocorit și umilit de soldații romani și a fost bătut până la sânge. Cu toate acestea, tot L-au pus să care crucea aceea grea, aceeași pe care L-au răstignit, în cele din urmă, de viu, până când s-a scurs și ultima picătură de sânge din trupul Său. Ce tortură crudă! Ce suferință de neînchipuit! Totuși, Domnul Isus a îndurat totul în tăcere. Chiar dacă durerea era cu siguranță imensă dincolo de cuvinte, Domnul Isus S-a pus de bunăvoie în mâinile Satanei pentru răscumpărarea întregii omeniri. M-am gândit în sinea mea: „Recent, Dumnezeu S-a întrupat pentru a doua oară și a venit în China, o țară atee. Aici, El a întâmpinat pericole mult mai mari decât cele înfruntate în Epoca Harului. Încă de când Dumnezeu Atotputernic S-a arătat și a început să-Și îndeplinească lucrarea, guvernul PCC a folosit toate mijloacele posibile pentru a-L calomnia, a-L blasfemia, a-L urmări nebunește și a-L captura pe Hristos, sperând în zadar să dărâme lucrarea lui Dumnezeu. Suferința prin care a trecut Dumnezeu în cele două întrupări ale Sale este dincolo de ceea ce-ar putea cineva să-și imagineze, cu atât mai puțin să îndure. În comparație cu ceea ce a îndurat Dumnezeu, suferința cu care mă confrunt acum nu merită nici măcar să fie menționată. Ba mai mult, motivul pentru care acești demoni mă prigonesc astăzi este că sunt adepta lui Dumnezeu. În realitate, Dumnezeu este Acela pe care într-adevăr Îl urăsc și pe care încearcă să-L persecute. Dat fiind că Dumnezeu a îndurat atâta suferință pentru noi, ar trebui să am mai multă conștiință; trebuie să-L mulțumesc pe Dumnezeu și să-I aduc mângâiere, chiar dacă asta înseamnă să mor.” În acea clipă, calvarurile tuturor sfinților și profeților de peste veacuri mi-au venit fulgerător în minte: Daniel în bârlogul leului, Petru pironit pe cruce cu capul în jos, Iacob decapitat… Fără nicio excepție, acești sfinți și profeți, în pragul morții, au mărturisit cu toții ferm și răsunător pentru Dumnezeu și mi-am dat seama că ar trebui să urmăresc să le imit credința, devotamentul și supunerea față de Dumnezeu. Astfel, m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „Dumnezeule drag! Nu ai vina niciunui păcat, dar ai fost răstignit pentru mântuirea noastră. Apoi Te-ai întrupat în China pentru a-Ți săvârși lucrarea, riscându-Ți viața. Dragostea Ta este atât de mare, că nu Te-aș putea răsplăti vreodată. Este cea mai mare onoare pentru mine să sufăr alături de Tine astăzi și sunt dornică să mărturisesc ferm pentru a-Ți mângâia inima. Chiar dacă Satana îmi ia viața, nu voi rosti niciodată vreun cuvânt de plângere!” Cu mintea concentrată asupra iubirii lui Dumnezeu, durerea din corp părea să mi se micșoreze semnificativ. În ultima jumătate a acelei nopți, polițiștii cei nemernici au continuat să mă tortureze cu rândul. Abia pe la 9 a doua zi de dimineață mi-au dezlegat în sfârșit picioarele și m-au lăsat atârnată de fereastră. Ambele brațe îmi erau complet amorțite și fără senzații și tot corpul îmi era umflat. La momentul respectiv, sora cu care îmi îndeplinisem datoriile fusese adusă în camera de interogatoriu alăturată. Dintr-odată, opt sau nouă ofițeri au înaintat în camera mea de interogatoriu, iar un ofițer de poliție scund și solid a intrat val-vârtej și i-a întrebat pe ticăloșii de polițiști care se ocupau de mine: „Gata, a vorbit?” „Încă nu”, au răspuns ei. De îndată ce le-a auzit răspunsul, s-a apropiat de mine, m-a plesnit de două ori peste față și a urlat la mine furios: „Tot nu cooperezi! Știm cum te cheamă și știm că ești un lider important în biserică. Să nu-ți faci impresia greșită că nu știm nimic! Unde ai pus banii? Cum e programată și rânduită munca ta?” Văzând că rămân tăcută, m-a amenințat, spunând: „Dacă nu spui tot, o să fie și mai rău pentru tine când o să aflăm singuri. Având în vederea poziția ta în cadrul bisericii, vei fi condamnată la douăzeci de ani de închisoare!” Polițiștii ăștia ticăloși erau într-o frenezie totală pentru a pune mâna pe fondurile bisericii. Uitându-mă la trăsăturile lor brutale, sângele îmi clocotea de furie și nu am putut să nu-L implor pe Dumnezeu să-i blesteme în cele mai întunecate gropi ale iadului. Mai târziu, mi-au reținut cardul bancar și au cerut numele de pe card și codul PIN. M-am gândit în sinea mea: „Lasă-i să vadă, cui îi pasă. Familia mea nu a transferat oricum mulți bani în acel cont. Poate dacă vor vedea, nu mă vor mai sâcâi în legătură cu fondurile bisericii.” După ce m-am hotărât, le-am spus numele și codul PIN.

Mai târziu, am cerut să merg la baie și abia atunci m-au dat în sfârșit jos. La acel punct, nu mai puteam deloc să-mi folosesc picioarele, așa că m-au cărat până la baie și au stat de pază afară. Cu toate acestea, pierdusem deja orice senzație în mâini, iar comenzile de la creier efectiv nu ajungeau la ele, așa că am doar stat acolo, sprijinindu-mă de perete, fără a fi în stare să mă deschei la pantaloni. După un timp, văzând că nu mai ieșeam, unul dintre polițiști a dat un șut în ușă și-a strigat la mine cu un rânjet lasciv: „Tot nu ești gata?” Văzând că nu-mi puteam mișca mâinile, s-a îndreptat spre mine și mi-a descheiat pantalonii și apoi mi i-a încheiat înapoi când am terminat. Un grup de ofițeri bărbați se adunaseră în fața băii făcând tot felul de comentarii meschine și umilindu-mă cu limbajul lor spurcat. Nedreptatea faptului că acești tâlhari și demoni umileau o fată inocentă, de douăzeci și ceva de ani ca mine, m-a copleșit brusc și am început să plâng. De asemenea, mi-am dat seama că, dacă mâinile mi-ar rămâne paralizate într-adevăr și n-aș putea să mă îngrijesc singură în viitor, ar fi mai bine să mor. Dacă aș fi fost în stare să merg cum trebuie în momentul acela, aș fi sărit de pe clădire și aș fi sfârșit-o chiar acolo. Tocmai când eram cel mai slăbită, un imn al bisericii, „Îmi doresc să văd ziua de slavă a lui Dumnezeu”, mi-a venit în minte: „Îmi voi da iubirea și loialitatea lui Dumnezeu și voi duce la capăt misiunea de a-L slăvi. Sunt hotărât să fiu un martor neclintit pentru Dumnezeu și să nu cedez Satanei niciodată. O, pot să am capul spart și să-mi curgă sângele, dar ardoarea oamenilor lui Dumnezeu nu se poate pierde. Însărcinarea dată de Dumnezeu îmi e în inimă, sunt hotărât să-l umilesc pe diavolul Satana. Durerea și greutățile sunt predestinate de Dumnezeu, dar voi îndura umilința pentru a-I fi credincios. Nu-L voi mai face pe Dumnezeu să verse lacrimi sau să se îngrijoreze” (Urmați Mielul și cântați cântări noi). Luminarea și iluminarea lui Dumnezeu mi-au insuflat încă o dată credință, iar duhul meu a fost întărit. M-am gândit în sinea mea: „Nu mă pot lăsa păcălită de trucurile Satanei și nu ar trebui să-mi pun capăt vieții pentru așa ceva. Ei mă umilesc și mă batjocoresc în așa fel încât să fac ceva care L-ar răni și L-ar trăda pe Dumnezeu. Dacă aș muri, chiar aș cădea drept în complotul lor cel șiret. Nu pot permite ca intrigile Satanei să aibă succes. Chiar dacă aș rămâne cu adevărat schilodită, atât timp cât mai rămâne în mine o suflare, trebuie să continui să trăiesc pentru a fi mărturie pentru Dumnezeu.”

Când m-am întors în camera de interogatoriu, m-am prăbușit pe podea, fiind sleită de puteri. Mai mulți polițiști m-au înconjurat și au strigat la mine, poruncindu-mi să mă ridic înapoi în picioare. Ofițerul acela scund și gras care mă pălmuise s-a aplecat spre mine, mi-a dat un șut brutal și m-a acuzat că mă prefac. În acel moment, corpul a început să-mi tremure, mi s-a tăiat răsuflarea și am început intru în hiperventilație. Piciorul stâng și partea stângă a pieptului au început să aibă convulsii și să se contracte unul către celălalt. Tot corpul mi-a devenit rece și rigid și, oricât trăgeau și forțau cei doi ofițeri, nu reușeau să mă îndrepte. În mintea mea, știam că Dumnezeu folosea această durere și suferință pentru a-mi deschide o cale de ieșire, altfel ar fi continuat să mă chinuie cu brutalitate. Abia după ce au văzut starea precară în care mă aflam, ofițerii aceia malefici au încetat în sfârșit să mă bată. Apoi m-au legat de scaunul de tortură și s-au dus în încăperea de alături să o tortureze pe sora mea de la biserică, lăsând în urmă doi ofițeri să mă vegheze. Auzind-o pe sora mea țipând iar și iar cu hohote de plâns înfiorătoare, îmi doream atât de tare să dau buzna peste acei demoni și să mă lupt cu ei până la moarte, dar, așa cum stăteau lucrurile, eram prăbușită ca un morman și complet epuizată, așa că tot ce puteam să fac era să mă rog lui Dumnezeu și să-L implor să-i dăruiască surorii mele putere și să o aibă în pază, astfel încât să poată mărturisi ferm. Totodată, am blestemat cu dușmănie partidul acela malefic, rău, care și-a afundat propriul popor în profunzimile suferinței și I-am cerut lui Dumnezeu să le pedepsească pe aceste fiare în formă umană. Mai târziu, văzându-mă prăbușită acolo, aparent la ultima suflare și nevrând să aibă de-a face cu cineva care moare pe tura lor, m-au trimis în sfârșit la spital. După ce am ajuns la spital, picioarele și pieptul au început din nou să intre în convulsii și să se strângă unul către altul și a fost nevoie de mai multe persoane pentru a-mi forța corpul înapoi într-o poziție dreaptă. Ambele mâini mi se umflaseră ca niște baloane și erau acoperite de sânge închegat. Mâinile erau dilatate de la puroi și nu se putea începe tratamentul intravenos, deoarece imediat ce introduceau acul, sângele se revărsa din venă, pătrundea în țesutul din jur și ieșea pe partea injecției. Când medicul a văzut ce se întâmpla, a spus: „Trebuie să scoatem cătușele astea!” De asemenea, a recomandat polițiștilor să fiu trimisă la spitalul municipal pentru teste suplimentare deoarece era preocupat că sufăr de o afecțiune cardiacă. Polițiștii cei răi nu au vrut să facă nimic pentru a mă ajuta, dar după aceea nu m-au mai încătușat și am știut că Dumnezeu lucrase prin intermediul doctorului pentru a-mi deschide o cale de ieșire. A doua zi, ofițerul care mă interoga a scris o declarație plină de blasfemii și calomnii despre Dumnezeu spre a fi folosită drept declarație verbală a mea și a pretins să o semnez. Când am refuzat să semnez declarația, a ajuns la exasperare, m-a apucat de mână și m-a obligat să-mi pun amprenta pe declarație.

Spre seara zilei de 9 aprilie, directorul diviziei și alți doi polițiști m-au escortat la casa de detenție. Când medicul de la casa de detenție a văzut că întregul corp îmi era umflat și că nu puteam să merg, că nu aveam nicio senzație în brațe și păream că atârn de un fir de ață, a refuzat să mă primească, de teamă că aș putea muri acolo. După aceea, directorul diviziei a negociat cu guvernatorul casei de detenție timp de aproape o oră și a promis că, dacă mi se va întâmpla ceva, casa de detenție nu avea să fie trasă la răspundere, și abia atunci guvernatorul a fost de acord să mă ia în custodie.

După peste zece zile, mai mult de o duzină de polițiști malefici au fost transferați de la alte secții și au fost repartizați temporar la casa de detenție pentru a mă interoga în schimburi toată ziua și toată noaptea. Există limite stabilite cu privire la intervalul de timp în care poate fi interogat un prizonier, dar polițiștii spuneau că acesta era un caz mare, important, de o natură foarte gravă, așa că pur și simplu nu mă lăsau în pace. Deoarece le era teamă că, dacă mă interoghează prea mult timp, puteam să am vreun fel de urgență medicală, având în vedere starea mea fragilă, încheiau interogatoriul pe la ora 1 noaptea și mă trimiteau înapoi în celula mea, convocându-mă dimineața următoare în zori. M-au interogat aproximativ 18 ore pe zi, trei zile la rând. Cu toate acestea, oricât m-au descusut, n-am spus niciun cuvânt. Când au văzut că tactica lor dură nu funcționează, au trecut la tactici mai blânde. Au început să-și arate îngrijorarea pentru rănile mele, mi-au cumpărat medicamente și mi-au dat cu unguente pe răni. În fața acestei manifestări bruște de „bunătate”, mi-am lăsat garda jos, gândindu-mă: „Dacă doar le spun ceva fără însemnătate despre biserică, probabil că va fi în regulă…” Instantaneu, cuvintele lui Dumnezeu mi s-au ivit în minte: „Nu dați greș ci apropiați-vă de Mine mai mult când lucrurile se abat asupra voastră; fiți mai atenți și precauți în toate privințele pentru a evita să-Mi ofensați mustrarea și a evita să cădeți pradă uneltirilor înșelătoare ale Satanei” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 95). Mi-am dat seama deodată că picasem pradă complotului viclean al Satanei. Nu erau aceiași oameni care mă torturaseră doar cu câteva zile în urmă? Își puteau schimba comportamentul, dar natura lor malefică era de neschimbat – dacă-i demon, demon rămâne. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au deschis ochii asupra faptului că erau doar lupi în haine de oaie și că întotdeauna aveau motive ascunse. După aceasta, indiferent cum m-au ispitit sau iscodit, n-am mai spus un cuvânt. La scurt timp, Dumnezeu a dezvăluit adevărata lor față; un ofițer căruia îi spuneau căpitanul Wu m-a luat înverșunat la întrebări: „Ești lider în biserică și totuși nu știi unde sunt banii? Dacă nu ne spui, avem noi modalitățile noastre să aflăm!” Un ofițer de poliție bătrân și uscățiv a izbucnit într-o avalanșă de insulte, zbierând: „La naiba, îți dăm un deget și iei toată mâna! Dacă nu vorbești, o să te trimitem afară și-o să te agățăm din nou. O să mai vedem atunci dacă mai vrei să fii o Liu Hulan și să ascunzi informații de noi! Am o mulțime de feluri să mă ocup de tine!” Cu cât vorbea astfel mai mult, cu atât eram mai hotărâtă să păstrez tăcerea. În cele din urmă, s-a enervat peste măsură, s-a apropiat de mine și m-a împins, spunând: „Cu un comportament ca ăsta, douăzeci de ani ar trebui să fie o sentință ușoară!” Spunând asta, a ieșit val-vârtej din încăpere, plin de frustrare. După aceea, un ofițer al Departamentului Provincial de Securitate Publică, responsabil cu problemele de securitate națională, a venit să mă interogheze. Făcea multe afirmații, atacându-L pe Dumnezeu și împotrivindu-se Lui și se lăuda întruna cât de experimentat și mare cunoscător era, ceea ce i-a determinat pe ceilalți ofițeri să-l acopere cu laude. Observându-i urâțenia fudulă, plină de sine și auzindu-i toate minciunile perfide, clevetitoare și incriminările false, simțeam atât ură, cât și dezgust pentru acest ofițer. Nici măcar nu puteam suporta să mă uit la el, așa că mă uitam direct la peretele din fața mea și îi respingeam fiecare argument în mintea mea. Diatriba lui a durat întreaga dimineață și, când a terminat în sfârșit, m-a întrebat ce credeam. Am spus fără răbdare: „Nu sunt instruită, așa că habar nu am despre ce-ați vorbit întruna.” Furios, le-a spus celorlalți anchetatori: „Nu există nicio speranță pentru ea. Cred că a fost deja îndumnezeită, s-a terminat cu ea!” Spunând asta, a luat-o din loc dezamăgit. Eram nespus de bucuroasă și I-am mulțumit lui Dumnezeu că m-a călăuzit să depășesc criză după criză.

Suferind prin persecuția crudă a diavolilor, am experimentat infernul vieții lipsite de orice drepturi ale omului din această țară condusă de partidul rău al PCC-ului. Pentru guvernul PCC, credincioșii în Dumnezeu sunt ca niște ghimpi în ochi și spini în coaste; au folosit fiecare truc din cartea lor pentru a mă pedepsi și a mă tortura, în speranța deșartă de a mă trimite la moarte. Cu toate acestea, Dumnezeu este sprijinul meu neclintit și mântuirea mea; m-a salvat de nenumărate ori din ghearele morții, îngăduindu-mi să experimentez iubirea adevărată a lui Dumnezeu și să văd blândețea și bunătatea inimii Lui. Când polițiștii malefici m-au târât în celula mea din casa de detenție și am văzut că sora mea de la casa de găzduire era acolo, în aceeași celulă, vederea acestei persoane dragi a trimis un val de căldură în inima mea. Știam că aceasta era orchestrarea și rânduiala lui Dumnezeu și că dragostea lui Dumnezeu avea grijă de mine și știam că Dumnezeu făcuse asta pentru că, în acel moment, eram practic infirmă – brațele și mâinile îmi erau foarte umflate și pline de puroi, nu aveam nicio senzație în degete, care erau groase ca niște cârnați și tari la pipăit, abia puteam să-mi mișc picioarele și întregul corp îmi era slăbit și devastat de durere. Timp de șase luni, aproape că nu m-am mișcat din patul meu de cărămidă și n-am fost în stare să mă îngrijesc singură. Abia după șase luni am recăpătat mișcarea mâinilor, dar încă nu puteam să țin lucrurile (până și azi, dacă încerc să țin o farfurie cu o mână, mâna începe să mă doară, se moleșește și amorțește și, dacă nu mi-aș folosi cealaltă mână ca sprijin, n-aș fi în stare să țin o farfurie). În acea perioadă, sora mea a avut grijă de mine în fiecare zi – mă spăla pe dinți, îmi ștergea fața, îmi făcea baie, mă pieptăna și-mi dădea să mănânc… O lună mai târziu, ea a fost eliberată, iar eu am fost informată că fusesem arestată oficial. După ce sora mea a fost eliberată, gândindu-mă la faptul că încă nu puteam să am grijă de mine și fără să am idee cât timp aveam să fiu închisă, m-am simțit incredibil de neputincioasă și mohorâtă. N-am putut să nu-L strig pe Dumnezeu: „O, Dumnezeule, mă simt ca o infirmă – oare cum să continui așa? Te implor să-mi ocrotești inima ca să pot depăși această situație.” Tocmai când eram la capătul puterilor și mă simțeam total pierdută, cuvintele lui Dumnezeu m-au călăuzit nespus de limpede din interior: „V-ați gândit că într-o zi Dumnezeul vostru vă va așeza într-un loc complet nefamiliar? Puteți să vă imaginați o zi în care s-ar putea să vă smulg totul, ce se va alege de voi? Ar fi energia voastră din ziua aceea așa cum este acum? Ar reapărea credința voastră?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Trebuie să înțelegeți lucrarea – nu cercetați confuzi!”). Cuvintele lui Dumnezeu erau ca un far strălucitor, luminându-mi inima și îngăduindu-mi să-I înțeleg voia. M-am gândit în sinea mea: „Mediul cu care mă confrunt acum îmi este cel mai puțin familiar. Dumnezeu vrea ca eu să-I experimentez lucrarea în acest tip de mediu pentru a-mi desăvârși credința. Deși sora mea m-a părăsit, Dumnezeu desigur nu a făcut asta! Gândindu-mă înapoi la calea pe care am străbătut-o, Dumnezeu m-a călăuzit la orișicare pas de pe cale! Cu prezența lui Dumnezeu, nu există nicio greutate care să nu poată fi depășită. Cu Dumnezeu, există întotdeauna o cale de ieșire. Având în vedere cât de lașă și lipsită de credință sunt, cum mă pot aștepta să înțeleg înțelepciunea și atotputernicia lui Dumnezeu în experiențele mele?” De aceea, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule drag, sunt dornică să mă pun întru totul în mâinile Tale și să mă supun orchestrărilor Tale. Indiferent de situațiile pe care le-aș putea înfrunta în viitor, știu că vei deschide o cale de urmat pentru mine. Mă voi supune Ție și nu mă voi mai plânge.” După ce mi-am încheiat rugăciunea, am avut un sentiment de seninătate și calm, dar încă nu știam ce planificase Dumnezeu sau cum avea să mă călăuzească. În după-amiaza zilei următoare, ofițerul corecțional a adus o nouă deținută. Când a văzut situația în care eram, ea a început să aibă grijă de mine fără nici măcar să mă întrebe. În asta am văzut minunăția și credincioșia lui Dumnezeu; Dumnezeu nu mă abandonase – toate lucrurile din cer și de pe pământ sunt în mâinile lui Dumnezeu, inclusiv gândurile omului. Dacă nu ar fi fost orchestrările și rânduielile lui Dumnezeu, de ce-ar fi atât de drăguță cu mine femeia aceasta pe care nu o întâlnisem niciodată? După aceea, am fost martoră la și mai multă din iubirea lui Dumnezeu. Când acea femeie a fost eliberată din casa de detenție, Dumnezeu a ridicat femei după femei, pe care nu le întâlnisem niciodată, pentru a avea grijă de mine, și și-au încredințat una alteia grija pentru mine de parcă dădeau mai departe ștafeta. Au fost chiar unele deținute care mi-au transferat bani în cont după ce au fost eliberate. În acest timp, deși trupul meu suferea întrucâtva, am putut experimenta personal sinceritatea iubirii lui Dumnezeu pentru om. Indiferent în ce fel de situație este aruncat omul, Dumnezeu nu-l abandonează niciodată, ci îi servește ca ajutor constant. Atâta vreme cât omul nu-și pierde credința în Dumnezeu, el va reuși cu siguranță să fie martor al faptelor lui Dumnezeu.

Am fost reținută timp de un an și trei luni și apoi acuzată de către guvernul PCC de „lucrare într-o organizație xie jiao (heterodoxă) pentru a obstrucționa aplicarea legii” și am fost condamnată la trei ani și șase luni de închisoare. În urma condamnării, am fost transferată la închisoarea provincială pentru femei ca să-mi ispășesc pedeapsa. În închisoare, eram supuse unui tratament și mai inuman. Eram obligate să facem muncă fizică în fiecare zi, iar cerințele zilnice privind volumul de muncă depășeau cu mult ceea ce ar fi putut îndeplini rezonabil o persoană. Dacă nu eram în stare să ne terminăm munca, eram supuse pedepselor corporale. Aproape toți banii câștigați din munca noastră intrau în buzunarele gărzilor închisorii. Ni se dădeau doar câțiva yuani pe lună pentru o presupusă indemnizație de trai. Poziția oficială pe care o folosea închisoarea era aceea că reeduca deținuții prin muncă, dar, în realitate, eram doar mașinile lor de făcut bani, servitoarele lor neplătite. După toate aparențele, regulile închisorii pentru reducerea pedepselor deținutelor păreau foarte umane – prin îndeplinirea anumitor condiții, deținutele puteau beneficia de o reducere adecvată a pedepsei. Dar asta era de fapt doar o fațadă și era doar de dragul aparențelor. În realitate, așa-zisul lor sistem uman nu însemna altceva decât vorbe goale pe hârtie: ordinele emise personal de gărzi erau singurele legi reale de acolo. Închisoarea controla strict totalul anual al reducerilor de sentințe pentru a asigura o capacitate suficientă de „muncă” și pentru a garanta că veniturile gărzilor închisorii nu aveau să scadă. „Lista de reducere a pedepselor” era o tehnică folosită de închisoare pentru creșterea productivității muncii. Dintre cele câteva sute de deținute din închisoare, doar vreo zece ajungeau pe „lista de reducere a pedepselor” și astfel, persoanele munceau pe brânci, urzind intrigi una împotriva celeilalte pentru a câștiga un loc pe listă. Oricum, majoritatea deținutelor care ajungeau să intre pe listă erau cele cu legături în poliție, care nu trebuiau să efectueze munci fizice de la bun început. Deținutele nu aveau de ales decât să-și țină pentru ele resentimentele în legătură cu asta. Unele se sinucideau în semn de protest, dar, după fapt, închisoarea născocea povești la întâmplare pentru a potoli familiile victimelor și astfel, moartea lor era în zadar. În închisoare, paznicii nu ne tratau niciodată ca pe niște ființe umane; dacă voiam să vorbim cu ei, trebuia să ne ghemuim la pământ și să ne uităm în sus la ei, iar dacă ceva nu era pe placul lor, ne băteau și ne insultau cu obscenități respingătoare. Dacă oficialii de rang înalt veneau să efectueze inspecții, eram puse să le facem jocul după prefăcătoriile lor, deoarece ne amenințau dinainte, spunând că trebuie să zicem lucruri frumoase despre închisoare, cum ar fi: „Mesele noastre sunt delicioase, paznicii au mereu grijă de noi, nu muncim niciodată mai mult de opt ore pe zi și adeseori ni se pregătesc divertismente…” În momente ca acestea, mă înfuriam atât de tare, încât întregul corp îmi tremura. Acești demoni erau așa de fățarnici: în mod clar nu erau altceva decât niște strigoi mâncători de oameni, dar insistau să pretindă că sunt cei mai amabili și miloși dintre oameni. Ce sinistru, demn de dispreț și rușinos! Când acei lungi trei ani și jumătate ai sentinței mele s-au încheiat în cele din urmă și m-am întors acasă, familia mea nu a putut să-și mascheze suferința pe care o simțea văzând că arătam ca un schelet uman, atât de plăpândă și epuizată încât eram greu de recunoscut, și multe lacrimi au fost vărsate. Cu toate acestea, inimile noastre erau pline de recunoștință pentru Dumnezeu. I-am mulțumit lui Dumnezeu că sunt încă în viață și că m-a protejat, astfel încât am putut să ies întreagă din acel iad pe pământ.

Abia după ce m-am întors acasă, am aflat că, în timp ce eram în arest, polițiștii nelegiuiți veniseră de două ori și răscoliseră și perchiziționaseră casa cu nesocotință. Părinții mei, care cred amândoi în Dumnezeu, fugiseră din casa lor și petrecuseră aproape doi ani ca fugari pentru a se sustrage capturării de către guvern. Când s-au întors în sfârșit acasă, buruienile din curte crescuseră cât casa, părți de acoperiș se prăbușiseră și totul era un dezastru îngrozitor. De asemenea, poliția umblase prin satul nostru răspândind minciuni despre noi: au spus că păcălisem pe cineva și-i luasem banii, în valoare de un milion până la o sută de milioane RMB (aproximativ 150.000 – 15.000.000 de dolari) și că părinții mei înșelaseră pe cineva cu câteva sute de mii de RMB pentru a-l trimite pe fratele meu mai mic la facultate. Această haită de demoni era o adunătură de mincinoși profesioniști certificați, cei mai pricepuți la jocul ăsta! De fapt, din cauză că părinții mei fugiseră de acasă, fratele meu mai mic a trebuit să folosească bani din burse și împrumuturi pentru a-și plăti școlarizarea și a-și termina facultatea. Ba mai mult, când a plecat de acasă la muncă, mai întâi a trebuit să economisească puțin câte puțin pentru cheltuielile de călătorie, vânzând recoltele de cereale pe care le cultiva familia noastră și culegând fructe de păducel pentru a le vinde. Totuși, diavolii aceștia au acționat în mod inadmisibil, făcând înscenări familiei mele cu false incriminări, zvonuri care mai circulă și în ziua de azi. Chiar și acum, sunt încă respinsă de satul meu din cauza reputației mele de opozantă politică găsită vinovată și de escroacă. Această haită de demoni care ucid fără să clipească, acest guvern diabolic care arată o considerație derizorie pentru viața umană, acești lingăi ai Satanei care fac incriminări false și stârnesc opinia publică – îi disprețuiesc pe toți! Deși diavolul ne incriminează, ne defăimează și ne persecută pe nedrept, asta nu a făcut decât să-mi permită să văd mai lămurit natura cea rea și adevărata față respingătoare a guvernului PCC, potrivnică lui Dumnezeu, perversă și care sfidează cerurile. Mi-a permis și mai mult să experimentez iubirea și mântuirea lui Dumnezeu. Cu cât diavolul ne prigonește mai mult, cu atât ne întărește hotărârea de a-L urmări pe Dumnezeu Atotputernic până la sfârșit. Dacă nu aș fi experimentat persecuția crudă pe mâna acelor demoni, cine știe când s-ar fi trezit duhul meu sau când aș fi ajuns să-l disprețuiesc cu adevărat pe Satana și să mă lepăd de el o dată pentru totdeauna. Gândindu-mă la anii petrecuți urmându-L pe Dumnezeu, acceptasem cuvintele lui Dumnezeu care demascau natura și esența demonică a guvernului PCC doar la nivel teoretic, dar nu le înțelesesem niciodată cu adevărat. Deoarece de la o vârstă fragedă mi-au fost întipărite principiile „educației patriotice”, care m-au condiționat și m-au înșelat sistematic să gândesc într-un anumit fel, chiar am crezut că sunt o exagerare cuvintele lui Dumnezeu – pur și simplu nu mă puteam îndura să abandonez idolatrizarea țării noastre, gândindu-mă că Partidul Comunist avea întotdeauna dreptate, că armata ne proteja patria și că poliția pedepsea și eradica elementele rele din societate și proteja interesele publicului. Doar trăind persecuția pe mâna acelor demoni am ajuns să văd adevărata față a guvernului PCC; este extrem de înșelător și fățarnic și a tras pe sfoară ani de zile poporul chinez și întreaga lume cu minciunile sale. Pretinde în repetate rânduri că susține „libertatea de credință și drepturile democratice legale”, dar, în realitate, persecută cu nesocotință credința religioasă. Tot ceea ce susține cu adevărat este propria tiranie, controlul forțat și despotismul. În China, cei care cred în adevăratul Dumnezeu trebuie să fie extrem de atenți și, dacă își lasă garda jos doar un pic, probabil se vor găsi în închisoare. Drept urmare, pentru a evita să fim prinși și arestați de poliție, trebuie să ne petrecem tot timpul ascunzându-ne sau fugind și niciodată nu putem rămâne într-un singur loc prea mult timp. Chiar dacă doar ascultăm imnuri în casele noastre, trebuie să menținem volumul redus. La fel ca atunci când avem părtășie despre cuvântul lui Dumnezeu cu membrii familiei, trebuie să ne coborâm vocea, iar când citim cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să ne încuiem mai întâi ușile, de teamă că poliția ar putea să ne monitorizeze și să tragă cu urechea și ar putea să dea buzna pe ușă în orice clipă. Mai mult, în închisorile din China, cu cât cineva crede mai mult în Dumnezeu, cu atât este mai probabil să fie persecutat, hărțuit și disprețuit. În schimb, gangsterii, ucigașii, hoții și escrocii au adesea relații privilegiate cu poliția și polițiștii îi folosesc pentru treburile lor murdare și ca prizonieri șefi. Aceste fapte au demascat demult China drept țară care admiră și încurajează răul în timp ce atacă și suprimă justiția. Cu cât cineva este mai rău, cu atât este mai probabil să primească laudele guvernului PCC, iar cu cât cineva este mai bun din punct de vedere moral și cu cât merge mai mult pe calea cea dreaptă, cu atât PCC îl va suprima și-l va persecuta. Când Dumnezeu a venit să-Și facă lucrarea și să mântuiască omenirea, Satana nu a fost cu siguranță mulțumit să ne lase să-L urmăm pe Dumnezeu și să mergem pe calea cea dreaptă, așa că a folosit orice metodă posibilă pentru a mă obstrucționa și persecuta. Deși trupul meu a fost vătămat grav în cursul persecuției sale nemiloase, am înțeles că eram menită să îndur această suferință, pentru că sunt un copil al Satanei, numeroasele sale otrăvuri îmi curg în vene și am fost supusă înșelăciunii și chinurilor sale tot timpul. Tocmai pentru că nu am putut să deosebesc esența Satanei și uneltirile sale viclene, Dumnezeu i-a permis să mă persecute, îngăduindu-mi astfel să înțeleg, prin suferința mea, cum stau de fapt lucrurile cu acest guvern chinez pe care l-am considerat întotdeauna „salvatorul” meu. Acest lucru mi-a permis să văd dedesubturile josnice, demne de dispreț și corupte ale pretențiilor sale de „măreție, glorie și rectitudine”. În același timp, mi-a permis să înțeleg proporțiile harului mântuitor al lui Dumnezeu, care, la rândul său, m-a motivat să urmăresc sârguincios adevărul, să mă lepăd pe deplin pe Satana și să-mi îndrept inima spre Dumnezeu.

În acea perioadă cât se poate de dificilă și atroce din viața mea, dragostea lui Dumnezeu a fost întotdeauna alături de mine, chiar și atunci când eram slăbită și îndurerată. Când mă simțeam slăbită, cuvintele lui Dumnezeu m-au luminat și mi-au dat credință și putere, permițându-mi să mă eliberez de constrângerile întunericului și ale morții. Când Satana își urzea comploturile viclene, avertismentele grabnice ale lui Dumnezeu m-au deșteptat din buimăceala mea, îngăduindu-mi să văd dincolo de urzelile și comploturile Satanei ca să pot mărturisi ferm pentru Dumnezeu. Când eram torturată cu brutalitate de acei demoni până în punctul în care-mi doream moartea, orchestrările miraculoase ale lui Dumnezeu au fost cele care mi-au deschis o cale de ieșire, făcând să pară că eram în pragul morții și, astfel, determinându-i pe demoni să înceteze să-și reverse violența asupra mea. Când eram suferindă, neajutorată și incapabilă să am grijă de mine, Dumnezeu a ridicat rând pe rând deținutele pentru a-și asuma cauza de a se îngriji de nevoile mele zilnice timp de șase luni, de parcă ar fi preluat ștafeta îngrijirii mele una de la cealaltă, după care am recuperat unele senzații la mâini și am fost în stare să fac unele munci ușoare. Această experiență unică mi-a dat un simț profund al iubirii și bunătății lui Dumnezeu și mi-a permis să văd clar esența Satanei de vrășmaș al lui Dumnezeu. Cu aceste experiențe, Dumnezeu a revărsat asupra mea cea mai prețioasă bogăție a vieții, întărindu-mi astfel hotărârea de a-mi făgădui viața pentru a mă lepăda de Satana și a-L urma pe Dumnezeu până la capăt. Așa cum spune cuvântul lui Dumnezeu Atotputernic: „Acum este timpul: omul și-a adunat demult toată puterea, și-a dedicat toate eforturile, a plătit fiecare preț pentru aceasta, pentru a sfâșia chipul hidos al acestui demon și pentru a permite oamenilor, care au fost orbiți și au îndurat tot felul de suferințe și greutăți, să se ridice deasupra durerii și să întoarcă spatele acestui diavol bătrân și malefic” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (8)”). Acum m-am întors la biserică și am intrat din nou în rândul celor care-și îndeplinesc datoriile. Îmi îndeplinesc datoria predicând și răspândind Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, dorindu-mi doar ca și mai mulți oameni să poată scăpa de chinul Satanei și să primească mântuirea veșnică a lui Dumnezeu.