de Zhao Liang, China

Într-o zi din septembrie 2009, am mers împreună cu două surori să predicăm Evanghelia unui conducător religios. Conducătorul însă a respins-o și a chemat mai mult de zece membri ai bisericii sale, care ne-au bătut și ne-au dus la postul local de poliție. Eram destul de speriat în momentul acela și mi-era teamă că polițiștii aveau să ne chinuiască. Știam că PCC Îl ura și se împotrivea lui Dumnezeu mai presus de orice și că putea să-i ucidă nepedepsit pe credincioșii pe care-i captura. Mulți frați și surori fuseseră torturați după arestare, iar unii fuseseră chiar uciși în bătaie sau schilodiți. Eram îngrijorat că, având o statură mică, nu voi fi capabil să rezist la tortura polițiștilor, așa că m-am prefăcut că sunt mut. Când m-au întrebat de unde eram, cine era conducătorul bisericii și cine mă trimisese acolo să predic Evanghelia, n-am spus un cuvânt. Apoi m-am obligat să stau ghemuit, dar după ce am stat așa o vreme, picioarele mele n-au mai rezistat, iar eu m-am prăbușit la pământ. Doi polițiști m-au lovit și călcat în picioare la întâmplare și mi-au ordonat să mă ridic și să reiau poziția ghemuită. După ce am mai stat ghemuit o vreme, picioarele au început să mă doară, iar tot corpul mi s-a acoperit de sudoare. Un polițist a spus batjocoritor: „Ei, cum e? Destul de bine, așa-i? Dacă nu-ți dai drumul la gură, o să te obligăm să stai așa ghemuit în continuare.” Celălalt polițist a exclamat cu grosolănie: „Ești unul din ăla căpos, nu-i așa? Presupun că va fi nevoie de metode mai dure. Las că-ți descleștez eu fălcile alea!” După ce a spus asta, mi-a îndesat două sticle de bere în spatele genunchilor și a zis: „Dacă sticlele astea cad, te alegi cu o bătaie.” După o vreme, pur și simplu n-am mai putut sta ghemuit, iar sticlele de bere au căzut zăngănind pe jos. M-au trântit pe podea și au început să mă lovească și să mă calce în picioare cu sălbăticie. Picioarele, spatele, umerii și mijlocul mă dureau insuportabil și m-am făcut ghem, cu inima zdrobită de agonie. Dat fiind că în constituția Chinei se garantează explicit libertatea religioasă, suntem complet îndreptățiți din punct de vedere legal să credem în Dumnezeu și să predicăm Evanghelia, însă PCC încă ne persecută și ne chinuie fără contenire. Este cu adevărat diabolic! Chiar atunci, mi-am amintit cum fuseseră persecutați discipolii Domnului Isus: Ștefan a fost omorât cu pietre pentru că susținuse calea Domnului, iar Petru a fost întemnițat pentru că predicase Evanghelia și mărturisise despre Dumnezeu, fiind în cele din urmă răstignit cu capul în jos. M-am gândit cum a spus Dumnezeu: „Ferice de cei persecutați din pricina dreptății, căci a lor este Împărăția Cerurilor!” (Matei 5:10). Aceste povești m-au îmbărbătat foarte mult; sfinți din toate timpurile suferiseră persecuții enorme pentru că au predicat Evanghelia Domnului și chiar fuseseră martirizați pentru Dumnezeu. Ei aduseseră o mărturie măreață și răsunătoare, însă eu devenisem slab și eram în agonie după ce suferisem doar puțină persecuție și chin. Cele prin care trecusem eu nici măcar nu se apropiau de ce trăiseră sfinții din epocile trecute. Avea valoare și sens faptul că eram persecutat și chinuit pentru predicarea Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu. După ce mi-am dat seama de asta, nu m-am mai simțit îndurerat și am dobândit o credință reînnoită. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu, cerându-I să-mi dea voința de a îndura suferința, să mă ajute să nu cedez în fața Satanei și să rămân ferm în mărturia mea pentru a-L preaslăvi pe Dumnezeu.

Când cei de la poliție au văzut că tot nu voiam să vorbesc, mi-au interzis să dorm. Doi polițiști mă supravegheau cu rândul și, cum vedeau că închid ochii, mă loveau cu picioarele. Pe la vreo unu dimineața, alți doi polițiști care tocmai intraseră în schimb m-au dus în sala principală a postului de poliție și m-au obligat să mă așez pe jos. Unul dintre ofițeri a strigat cu brutalitate: „Aud că ești tare încăpățânat și nu vrei să ne spui nimic despre credința ta în Dumnezeu. Îmi închipui că va trebui să-ți dau o mică lecție ca să te fac să vorbești!” Spunând asta, m-a trântit cu sălbăticie pe jos și m-a apăsat tare pe cap cu piciorul. A fost foarte dureros când și-a împins piciorul în capul meu și simțeam ca și cum urma să-mi sfărâme capul în bucăți. Celălalt ofițer m-a apăsat pe piept cu piciorul și imediat am simțit că mi se taie respirația, iar durerea era insuportabilă. După asta, m-a izbit tare cu piciorul în coapse și în gambe. Sufletul meu era în pură agonie și m-am gândit: „Deși nu sunt o persoană de mare importanță sau cu statut înalt în lumea asta, n-am simțit niciodată până acum umilința de a fi călcat în picioare.” Mă rugam neîncetat lui Dumnezeu, cerându-I să-mi dea tăria de a răbda această suferință și de a rămâne ferm în mărturia mea. După ce m-am rugat, mi-am amintit cum fusese răstignit Domnul Isus: a purtat o coroană de spini, a fost umilit și batjocorit de soldații romani, a fost biciuit până când tot trupul i-a devenit o rană și a fost în cele din urmă pironit cu sălbăticie pe cruce. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu, care spun: „Pe drumul spre Ierusalim, Isus a fost în chinuri, ca și cum un cuțit I s-ar fi sucit în inimă, totuși, nu a avut nici cea mai mică intenție de a nu Se ține de cuvânt; a existat întotdeauna o forță puternică ce L-a mânat înainte spre locul unde avea să fie crucificat. În cele din urmă, a fost răstignit și a devenit asemenea trupului păcătos, ducând la bun sfârșit lucrarea de răscumpărare a omenirii. S-a eliberat de cătușele morții și ale Infernului. Înaintea Lui, moartea, iadul și Gheena și-au pierdut puterea și au fost înfrânte de El. A trăit vreme de treizeci și trei de ani, timp în care a făcut mereu tot posibilul pentru a satisface intențiile lui Dumnezeu în conformitate cu lucrarea lui Dumnezeu din acele vremuri, fără a se gândi vreodată la câștigul sau pierderea personală, și întotdeauna cu gândul la intențiile lui Dumnezeu Tatăl” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum să slujim lui Dumnezeu în armonie cu intențiile Lui”). M-am gândit cum Domnul Isus este Domnul Creației și Împăratul universului și cum, în ciuda unui statut atât de măreț și onorabil, El a fost totuși gata să îndure atâta suferință și umilință pentru a răscumpăra omenirea. Prin urmare, ce însemna puțină suferință și umilință pentru un om mizerabil și corupt ca mine, care n-avea mai multă valoare decât o biată furnică? Era o binecuvântare că aveam ocazia să îndur această suferință și să aduc mărturie pentru Dumnezeu, așa că trebuia să mă bucur. Dându-mi seama de asta, am simțit o motivație reînnoită și am avut voința să îndur suferința. După asta, au trecut la o altă formă de tortură. Un polițist a aprins o țigară și mi-a băgat-o în nas, iar apoi mi-a potrivit un pahar pe cap, spunând: „Dacă țigara sau paharul cade pe jos, ai încurcat-o.” Când țigara arsese până aproape de nasul meu, am expirat pe nări ca să arunc țigara afară. Imediat ce a văzut țigara căzând pe jos, ofițerul m-a lovit și m-a călcat în picioare, apoi a înșfăcat patru sau cinci pumni de orez decorticat și mi i-a pus pe gât, ridicându-mi gulerul ca orezul decorticat să cadă înăuntru. Am simțit imediat în tot corpul senzația greu de suportat a unor înțepături care îmi provocau mâncărimi. Pe la cinci dimineața, au sosit doi funcționari. Când li s-a spus că nu divulgasem nicio informație, unul dintre ei a scos din geantă o curea și a început să mă lovească sălbatic peste dosul mânilor, tibii și genunchi cu partea de la cataramă a curelei. Șfichiuirea mi-a provocat o durere cruntă. După, tot nu voiam să vorbesc; după ce m-au șfichiuit de mai bine de douăzeci de ori, au renunțat și au plecat.

În după-amiaza celei de-a doua zile, am fost trimis la casa regională de detenție. Un ofițer de la casa de detenție le-a spus pușcăriașilor: „Ăsta-i un credincios care a fost prins făcând prozelitism și nu vrea să ne spună nimic. Aveți mare, mare grijă de el!” Pușcăriașii m-au înconjurat, privindu-mă amenințător. Erau toți goi până la brâu, iar unii aveau chiar tatuaje, ceea ce m-a făcut să mă simt puțin intimidat. Fusesem deja torturat de ofițerii de la postul de poliție, iar corpul îmi era acoperit de răni. Acum trebuia să rezist unei găști întregi de pușcăriași cu înfățișare de oameni răi și brutali: dacă aceștia ar continua să mă tortureze, ar fi oare capabil trupul meu să facă față maltratării? Dacă n-aș putea îndura chinul și L-aș trăda pe Dumnezeu ca Iuda, blestemat și pedepsit apoi, n-ar fi credința mea în Dumnezeu un eșec total? Mai bine-ar fi să-mi sfărâm capul de zid și să mor, decât să-L trădez pe Dumnezeu. Chiar atunci, mi-am amintit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Suferința unor oameni ajunge la extrem, iar gândurile lor se îndreaptă spre moarte. Aceasta nu este dragoste adevărată pentru Dumnezeu; astfel de oameni sunt lași, nu au perseverență, sunt slabi și neputincioși! Dumnezeu este nerăbdător ca omul să-L iubească, dar cu cât omul Îl iubește mai mult, cu atât este mai mare suferința omului și, cu cât omul Îl iubește mai mult, cu atât sunt mai mari încercările omului. […] Astfel, în timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să fiți mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și, chiar și la ultima suflare, tot trebuie să fiți credincioși lui Dumnezeu și la mila lui Dumnezeu; numai asta înseamnă a-L iubi cu adevărat pe Dumnezeu și doar aceasta e mărturie puternică și răsunătoare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat să-mi dau seama că aceia care își doresc să moară când sunt puși în fața unor mari suferințe și greutăți sunt lași, bătaia de joc a Satanei, ei neputând satisface intenția lui Dumnezeu. Înainte de a fi arestat, vorbeam mai tare decât toți despre dragostea față de Dumnezeu, satisfacerea lui Dumnezeu și aducerea de mărturie pentru El. Însă când am fost torturat și am început să sufăr, am devenit negativ și slab și am vrut să mă folosesc de moarte ca să scap de tot: unde era statura mea? Dându-mi seama de asta, m-am simțit nespus de rușinat și de vinovat. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, indiferent cum mă chinuiesc, mă voi bizui pe Tine mereu și voi rămâne ferm în mărturia mea.”

La ordinele venite din partea poliției, pușcăriașul care era șef a cerut să știe care erau numele și adresa mea. El a mârâit cu răutate: „Ești un credincios și un prizonier politic, așa că fărădelegile tale sunt chiar mai grave decât ale unui ucigaș. Dacă nu vorbești, așteaptă numai să vezi ce o să-ți fac!” Însă eu tot n-am rostit nicio vorbă. Văzând că n-aveam nicio intenție să vorbesc, s-a ridicat în picioare și mi-a răsucit brațele, în timp ce alți doi pușcăriași mă apăsau pe glezne. Apoi, alți patru sau cinci pușcăriași au început să mă lovească pe rând cu pumnul în gambe și coapse. Fiecare pumn era însoțit de o durere insuportabilă și am simțit că n-aș fi în stare să mai îndur mult. M-am gândit în sinea mea: „Oare voi fi torturat până mor de pușcăriașii ăștia?” Îl rugam necontenit pe Dumnezeu să mă apere și să-mi dea putere să îndur violența acestor demoni. După ce m-am rugat, m-am gândit cum a spus Domnul Isus: „Nu vă temeţi de cei ce omoară trupul, dar care nu pot omorî sufletul! Ci temeţi-vă mai degrabă de Cel Ce poate să distrugă şi sufletul, şi trupul, în Gheenă” (Matei 10:28). Într-adevăr, acești demoni chiar erau feroce, însă ei nu puteau să-mi distrugă și să-mi chinuiască decât trupul, nu îmi puteau ucide sufletul. În plus, moartea trupului nu este o moarte adevărată. Să fiu persecutat și ucis de PCC pentru că aduceam mărturie despre Dumnezeu însemna să fiu persecutat pentru dreptate, iar Dumnezeu laudă asemenea fapte. Mi-am amintit un imn: „Cu îndemnările lui Dumnezeu în inimă, nu voi pleca niciodată genunchiul în fața Satanei. Chiar dacă poate ni se vor tăia capetele și ne va fi vărsat sângele, curajul oamenilor lui Dumnezeu nu poate fi zdruncinat. Voi aduce o mărturie răsunătoare pentru Dumnezeu și voi umili diavolii și pe Satana. Durerea și greutățile sunt predestinate de Dumnezeu, iar eu voi fi loial și mă voi supune Lui până la moarte. Niciodată nu-L voi mai face pe Dumnezeu să plângă sau să Se îngrijoreze. Îmi voi oferi iubirea și loialitatea lui Dumnezeu și voi duce la capăt misiunea de a-L slăvi” (Urmați Mielul și cântați cântări noi, Îmi doresc să văd ziua de slavă a lui Dumnezeu). Cum cugetam la versurile imnului, voința de a îndura orice suferință și de a rămâne ferm în mărturia mea pentru Dumnezeu a crescut în mine. După bătaia primită, picioarele mi-erau acoperite de vânătăi negre și verzi și erau umflate tare. Cea mai mică atingere îmi sporea durerea. Din cauza rănirilor grave pe care le suferiseră mușchii picioarelor, nu puteam sta pe vine, așa că trebuia să mă așez pe marginea WC-ului turcesc atunci când mergeam la toaletă. Bătăile brutale din partea pușcăriașilor au devenit ceva obișnuit. Unul dintre deținuți, care făcuse box profesionist, mă folosea ca sac de box pentru a-și exersa loviturile cu pumnul și cu palma și îmi aplica adesea lovituri cu latul palmei peste gât. De fiecare dată când se enerva și mă lovea cu latul palmei peste gât, mă apuca amețeala. Era de asemenea un pușcăriaș cu o înfățișare extrem de fioroasă care m-a țintuit de pat, m-a apucat violent de gât cu amândouă mâinile și m-a sugrumat până aproape să mă omoare când a văzut că nu vreau să divulg nicio informație despre credința mea în Dumnezeu, indiferent cum eram torturat. Uneori, pușcăriașul-șef și lacheii lui înfășurau fosfor de la chibrituri în ghemotoace de vată și apoi îmi înghesuiau ghemotoacele între degetele de la mâini și de la picioare și le dădeau foc. Asta îmi ardea degetele de la mâini și picioare și îmi provoca o durere cruntă. Pușcăriașul-șef mă călca apoi intenționat pe degetele arse de la picioare până când din răni începea să se prelingă sânge. De fiecare dată când pușcăriașii mă chinuiau și mă răneau, Îl chemam pe Dumnezeu și mă rugam Lui, cerându-I să-mi dea putere. Numai prin îndrumarea lui Dumnezeu am putut îndura chinul repetat al demonilor.

Într-o zi de la sfârșitul lui noiembrie, am fost supus de către biroul procuraturii unei a patra rejudecări, însă tot am refuzat să vorbesc. Un ofițer i-a spus pușcăriașului-șef: „Nu vrea să ne spună nimic, iar procuratura a început să se cam sature. Trebuie să scoți cu orice preț ceva de la el.” După asta, pușcăriașul-șef a ordonat altor patru sau cinci deținuți să mă dezbrace complet, apoi a dat foc unui vas din plastic și mi-a picurat pe piele plastic topit fierbine. Fiecare picătură mă făcea să mă zvârcolesc de durere; durerea era atât de cumplită, încât n-am putut s-o îndur. M-am zbătut din răsputeri să mă eliberez, însă mă țineau țintuit la pământ, ca să nu pot să mă mișc. În inima mea, Îl strigam întruna pe Dumnezeu, spunând: „O, Dumnezeule, nu mai pot îndura! Te rog, apără-mă! Dă-mi putere și voința de a răbda această suferință, ca să nu cedez în fața Satanei și ca să rămân ferm în mărturia mea pentru Tine până la moarte!” Din nou, m-am gândit cum fusese Domnul Isus pironit de viu pe cruce de către soldații romani și cum sângele s-a scurs încet din trupu-I până la ultima picătură. În ciuda măreției și onorabilității Lui, Dumnezeu care Se află în înalt S-a întrupat și a îndurat pe pământ suferințe cumplite pentru a mântui omenirea. Dumnezeu era nevinovat și nu merita o astfel de suferință, însă El a îndurat totul în tăcere pentru a-l mântui pe om. Dat fiind că eu nu eram decât un om corupt, să îndur această puțină suferință chiar nu era mare lucru. În China, unde Dumnezeu este văzut drept dușmanul, e greu să eviți suferința de pe urma persecuției, dacă vrei să Îl urmezi pe Dumnezeu și să obții adevărul și viața. Însă este valoros și plin de sens să suferi, întrucât asta se face pentru a dobândi adevărul și a fi mântuit. Acest chin feroce mi-a permis să văd limpede esența urâtoare de adevăr, disprețuitoare de Dumnezeu și ticăloasă a PCC. Cei din PCC se împotrivesc lui Dumnezeu, îi rănesc pe oameni cu cruzime și nu sunt nimic mai mult decât duhuri rele și demoni. Dându-mi seama de toate acestea, am ajuns să urăsc și mai mult marele balaur roșu; cu cât mă persecutau mai mult, cu atât mă bizuiam mai mult pe Dumnezeu pentru a rămâne ferm în mărturia mea și pentru a-i umili! M-am luptat cu durerea și cumva am reușit să îndur până la capăt acest supliciu. În noaptea aceea, în timp ce pușcăriașii dormeau, mi-am cercetat rănile: coapsele și gambele mi-erau pline de vânătăi. Pieptul mi-era ars, iar pielea era sângerândă și sfâșiată. Întregul trup mi-era acoperit de arsuri. M-am gândit în sinea mea: „M-au adus deja în halul ăsta. Voi putea rezista oare, dacă mă torturează la fel și mâine?” M-am cutremurat gândindu-mă la ce durere cumplită mă aștepta și am simțit cum capul stă să-mi explodeze. Simțeam că situația depășise deja limita pe care trupul meu putea s-o îndure și că eram în pragul prăbușirii. M-am rugat grabnic lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, inima mi-e plină de teamă și nu cred că mai pot îndura mult asta! Dă-mi, Te rog, puterea de a rămâne ferm!” După ce m-am rugat, mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu, care spun: „Credința este ca un pod dintr-un singur buștean: cei care se agață în mod abject de viață vor avea dificultăți în a-l traversa, dar cei care sunt gata să se sacrifice pot să-l traverseze siguri pe picioare și fără griji. Dacă oamenii au gânduri sfioase și pline de frică, asta se datorează faptului că Satana i-a păcălit, de teamă că vom traversa podul credinței pentru a pătrunde în Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat o cale de urmat; numai bizuindu-mă pe credință și punându-mi viața în joc puteam să trec prin asta cu pas sigur și fără îngrijorare. Să trăiesc cu lașitate și frică nu însemna oare să cad pradă, pur și simplu, urzelii Satanei? M-am rugat lui Dumnezeu, nemaivrând să trăiesc în frică și să fiu bătaia de joc a Satanei. Eram gata să mă abandonez în mâinile Sale și aveam să rămân ferm în mărturia mea și să-l umilesc pe Satana, chiar dacă asta însemna să fiu omorât în bătaie. Am simțit ușurare și aveam credința să înfrunt orice avea să-mi aducă viitorul. Chiar atunci, mi-am amintit de un imn intitulat „Ridicarea în mijlocul întunericului și opresiunii”: „Persecuția crudă a marelui balaur roșu m-a făcut să deslușesc chipul Satanei. Prin numeroase încercări și necazuri, am ajuns să văd înțelepciunea și atotputernicia lui Dumnezeu. După ce am ajuns să înțeleg adevărul și am dobândit credință, cum aș putea fi mulțumit să nu-L urmez pe Dumnezeu? Îl urăsc profund pe Satana și îl urăsc și mai mult pe marele balaur roșu. A trăi acolo unde regele demon domnește înseamnă a trăi într-o închisoare. Satana îmi sare la călcâie; nu există niciun loc sigur în care să locuiesc. Să crezi în Dumnezeu și să te închini Lui categoric este ceea ce ar trebui să faci. După ce am ales să-L iubesc pe Dumnezeu, voi fi loial până la sfârșit. Satana, regele demon, este extrem de crud, cu adevărat nerușinat și demn de dispreț. Văd clar chipul demonic al Satanei, iar inima mea Îl iubește pe Hristos și mai mult. Nu voi prelungi niciodată o existență abjectă îngenunchind în fața Satanei și nu-L voi trăda pe Dumnezeu. Voi suferi toate greutățile și durerea și voi îndura de-a lungul celei mai întunecate nopți. Ca să aduc alinare inimii lui Dumnezeu, voi aduce mărturie biruitoare” (Urmați Mielul și cântați cântări noi). Imnul acesta vorbea inimii mele, iar cu cât îl cântam mai mult, cu atât mă simțeam mai îmbărbătat. Abia după ce am fost persecutat cu sălbăticie de către PCC am văzut limpede esența sa potrivnică lui Dumnezeu, crudă și demonică. În calitate de credincioși ai lui Dumnezeu, noi urmăm calea dreaptă a vieții, predicând Evanghelia, aducând mărturie despre Dumnezeu și permițându-le altora să primească mântuirea Lui. Acesta este un act just, totuși CCP îi arestează și îi persecută cu frenezie pe credincioși, torturându-i pe cei pe care-i capturează până îi aduc în pragul morții, pentru a-i face să-L trădeze pe Dumnezeu și pentru a îndeplini scopul PCC de a exercita puterea și a-și menține pentru totdeauna controlul asupra oamenilor. PCC nu este nimic mai mult decât o adunătură de demoni care-L urăsc pe Dumnezeu și adevărul! După ce am înțeles cât de dezgustător și de diabolic este de fapt PCC, l-am urât din toată inima, l-am abandonat și m-am hotărât să nu-i mai cedez niciodată!

Chiar a doua zi, când a văzut cât mi-era de sfârtecată carnea de pe piept de la atâtea arsuri, pușcăriașul-șef s-a îngrijorat puțin și le-a spus celorlalți pușcăriași: „Nu-l mai putem tortura. Dacă îl omorâm, vom fi învinuiți și ni se vor prelungi sentințele.” Când am auzit asta, am simțit că Dumnezeu îmi deschisese o cale și I-am mulțumit în tăcere. Până la urmă, poliția n-a reușit să găsească nicio dovadă care să mă incrimineze, însă a insistat să mă pună sub acuzare pentru „tulburarea ordinii sociale”, pentru care am fost condamnat la 75 de zile de închisoare.

Am îndurat suferințe și persecuții cumplite din cauza PCC, însă cuvintele lui Dumnezeu m-au luminat și îndrumat la fiecare pas, umplându-mă de credință și putere și ajutându-mă să rămân ferm de-a lungul acestor necazuri. Fără ocrotirea lui Dumnezeu și îndrumarea cuvintelor Lui, aceia ar fi putut oricând să mă tortureze până m-ar fi ucis. În același timp, am ajuns să văd cum Dumnezeu conduce și domnește suveran peste toate lucrurile. Indiferent cât de feroce și dezlănțuit este Satana, el nu este decât adversarul învins al lui Dumnezeu. Exact cum spun cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic: „Indiferent de cât de «puternic» este Satana, indiferent de cât de insolent și ambițios este, indiferent de cât de mare îi este abilitatea de a provoca pagube, indiferent de cât de cuprinzătoare sunt tehnicile cu care strică și ademenește omul, indiferent de cât de istețe sunt păcălelile și uneltirile cu care îl sperie pe om, indiferent de cât de schimbătoare este forma în care există, nu a fost niciodată capabil să creeze o singură ființă vie, nu a fost niciodată capabil să stabilească legi sau reguli pentru existența tuturor lucrurilor și nu a fost niciodată capabil să conducă sau să controleze vreun obiect, fie el însuflețit sau neînsuflețit. În cosmos și pe bolta cerească, nu există o singură persoană sau obiect care să fie născut din el sau să existe datorită lui; nu există o singură persoană sau obiect condus de el ori controlat de el. Dimpotrivă, nu doar că trebuie să trăiască sub stăpânirea lui Dumnezeu dar, mai mult decât atât, trebuie să se supună tuturor ordinelor și poruncilor lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, este dificil pentru Satana să atingă fie și un strop de apă sau un grăunte de nisip de pe pământ; fără permisiunea lui Dumnezeu, Satana nu este liber să miște furnicile de pe pământ, ca să nu mai vorbim de omenire, care a fost creată de Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu, Satana este inferior crinilor de pe munte, păsărilor ce zboară în aer, peștilor din mare și viermilor de pe pământ. Rolul acestuia între toate lucrurile este să servească toate lucrurile, să servească omenirii și lucrării lui Dumnezeu și planului Său de gestionare. Indiferent de cât de răuvoitoare îi este natura sau cât de rea îi este esența, singurul lucru pe care îl poate face este să își respecte ascultător funcția: să Îi slujească lui Dumnezeu și să asigure un contrapunct lui Dumnezeu. Astfel este esența și poziția Satanei. Esența sa este deconectată de la viață, deconectată de la putere, deconectată de la autoritate; este doar o jucărie în mâinile lui Dumnezeu, doar o mașinărie în slujba lui Dumnezeu!” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul I”).