de Xiao Min, provincia Shandong

M-am născut într-un capăt sărac și înapoiat de țară și, în copilărie, am dus o viață grea, sărăcăcioasă. Pentru a obține o viață mai bună cât de curând posibil, după ce m-am căsătorit, am început să muncesc nebunește. Dar am sfârșit prin a mă îmbolnăvi de la prea multă muncă și, de la a fi în formă și sănătoasă, am ajuns distrusă de boală. Trăiam în durere continuă provocată de boală și căutam consultanță medicală și tratament oriunde puteam. Am ajuns să cheltuiesc mulți bani, dar boala mea nu s-a ameliorat deloc. În primăvara anului 1999, două surori mi-au predicat Evanghelia lucrării lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Citind cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic, am simțit autoritatea și puterea cuvintelor lui Dumnezeu, știam că nicio ființă umană nu ar fi putut să le rostească și că spusele lui Dumnezeu Atotputernic sunt într-adevăr glasul lui Dumnezeu. Am devenit absolut sigură că Dumnezeu Atotputernic este Domnul Isus întors și că ne poate mântui de toată durerea noastră. Pe măsură ce citeam cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg unele adevăruri și am ajuns la o înțelegere deplină a multor lucruri din lume. Spiritul meu îndurerat, sufocat, se simțea eliberat și, treptat, mi-am revenit din boală. Recunoștința mea față de Dumnezeu nu avea limite și am început să predic activ Evanghelia și să fiu mărturie pentru lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă.

Totuși, nu mult după asta, am fost arestată de trei ori la rând de guvernul PCC pentru predicarea Evangheliei și, de fiecare dată când am fost arestată, Dumnezeu Atotputernic m-a îndrumat să biruiesc persecuția Satanei. În 2012, în timp ce-mi făceam datoria față de biserică, am căzut încă o dată în vizuina acelui monstru și am fost supusă torturii de diavolul Satana…

Spre seara zilei de 13 septembrie 2012, m-am întors acasă la gazda mea și, ca întotdeauna, mi-am parcat scuterul afară și am sunat la ușă. Spre surpriza mea, abia am deschis ușa, că patru bărbați puternici m-au atacat ca niște lupi. Mi-au răsucit mâinile la spate și m-au încătușat, apoi m-au împins pe un scaun și m-au țintuit acolo. Mai mulți polițiști au început imediat să-mi scotocească prin geantă… Confruntată cu această manifestare de forță bruscă și feroce, eram zăpăcită de frică și mă simțeam ca un biet mielușel prins de lupii haini, fără vreun pic de putere de a mă opune. Apoi, m-au scos afară și m-au băgat pe bancheta din spate a unei mașini negre sedan. În mașină, șeful poliției, privindu-mă ca un omuleț demn de milă intoxicat de propriul succes, s-a întors și a rânjit încet spre mine, spunând: „Ha! Știi cum te-am prins?” Temându-se să nu încerc să fug, polițiștii mă țineau din ambele părți, de parcă eram o infractoare periculoasă. Eram și furioasă, și panicată, și nu-mi puteam imagina cum mă vor pedepsi și tortura polițiștii. Mă temeam foarte tare că nu voi putea rezista torturii lor și că voi deveni o iudă și-L voi trăda pe Dumnezeu. Dar apoi m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Atât timp cât vă rugați în fața Mea și Îmi cereți frecvent îndurare, vă voi acorda întreaga credință. Cei aflați la putere pot părea răi din afară, dar nu vă temeți, pentru că aceasta se datorează faptului că aveți puțină credință. Atât timp cât credința voastră sporește, nimic nu va fi prea dificil” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 75). Cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic mi-au dat credință și tărie și, treptat, m-au ajutat să mă calmez. „Da”, mi-am spus. „Indiferent cât de sălbatici și înfricoșători sunt polițiștii cei răi, ei sunt doar pioni în mâinile lui Dumnezeu și fac parte din orchestrările lui Dumnezeu. Atât timp cât mă rog și-L invoc pe Dumnezeu cu o inimă sinceră, atunci Dumnezeu va fi cu mine și nu am de ce să-mi fac griji. Dacă acești polițiști răi mă torturează și mă bat cu cruzime, atunci asta va fi doar pentru că Dumnezeu vrea să-mi testeze credința. Indiferent cât îmi vor tortura trupul, ei nu-mi pot opri niciodată inima să-L caute pe Dumnezeu și să-L strige. Chiar dacă îmi omoară trupul, ei nu-mi pot omorî sufletul, căci tot ce sunt este în mâinile lui Dumnezeu.” Odată ce am gândit acest lucru, nu m-am mai temut de diavolul Satana și am devenit hotărâtă să-L mărturisesc ferm pe Dumnezeu. Așadar, am strigat în inima mea: „O, Dumnezeu Atotputernic! Indiferent ce-mi fac astăzi, sunt dispusă să mă confrunt cu toate. Deși trupul îmi este slab, vreau să trăiesc bazându-mă pe Tine și să nu-i dau Satanei nici măcar o șansă de a mă exploata. Te rog, apără-mă, fă să nu Te trădez și fă să nu devin o iudă acoperită de rușine.” În timp ce mașina rula, tot cântam în gând unul dintre imnurile bisericii: „Prin planul și suveranitatea Sa sfântă, mă confrunt cu încercări destinate mie. Cum pot renunța sau încerca să mă ascund? Înainte de toate este slava lui Dumnezeu. În vremuri grele, cuvintele lui Dumnezeu mă îndrumă și credința mea este desăvârșită. Sunt absolut și complet devotat, devotat lui Dumnezeu fără teamă de moarte. Voința Lui este întotdeauna mai presus de toate” („Nu cer decât ca Dumnezeu să fie mulțumit” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). În timp ce cântam în liniște, inima mi s-a umplut de o tărie inepuizabilă și am devenit hotărâtă să mă bazez pe înțelepciunea și tăria pe care Dumnezeu mi-o dădea pentru a lupta cu Satana până la moarte. Odată ce m-au dus în camera de interogatoriu, am fost surprinsă să văd că o soră care îndeplinea aceeași îndatorire ca mine în cadrul bisericii, sora din casa unde eram găzduită, precum și o conducătoare a bisericii se aflau și ele acolo. Fuseseră și ele prinse! Unul dintre polițiști m-a văzut că mă uit la surorile din biserica mea, m-a fixat cu privirea și m-a certat, spunându-mi: „La ce te holbezi? Treci înăuntru!” Pentru a ne împiedica să vorbim între noi, polițiștii ne-au încuiat în camere de interogatoriu diferite. M-au percheziționat brutal, mi-au desfăcut cureaua și m-au pipăit peste tot. Mă simțeam foarte insultată și am văzut cât de malefici, josnici și răi sunt într-adevăr acești trepăduși de demoni ai guvernului PCC! Mă simțeam furioasă, dar a trebuit să-mi înghit furia, căci în acest cuib de monștri nu era loc pentru rațiune. După ce au confiscat un scuter nou care aparținea bisericii și peste 600 de yuani pe care-i aveam asupra mea, au început să mă interogheze. „Cum te numești? Care este funcția ta în cadrul bisericii? Cine este conducătorul vostru? Unde se află acum?” Nu am răspuns nimic, așa că polițistul a urlat la mine: „Crezi că n-o să aflăm dacă nu ne spui? Habar n-ai ce putem face! Ar trebui să știi că i-am arestat și pe conducătorii voștri de nivel superior!” Apoi a început să enumere câteva nume și m-a întrebat dacă îl cunosc pe vreunul dintre ei și a continuat să mă interogheze. „Unde sunt păstrați toți banii bisericii voastre? Spune-ne!” Am respins tot ce au spus, zicând: „Nu cunosc pe nimeni! Nu știu nimic!” Când au văzut că prima lor rundă de interogatoriu a eșuat, au hotărât să-și joace asul din mânecă și au început să mă interogheze și să mă chinuiască cu schimbul, încercând să mă epuizeze. Polițiștii m-au interogat și m-au chinuit fără oprire timp de trei zile și patru nopți. În această perioadă dificilă, L-am strigat sincer pe Dumnezeu și cuvintele Lui m-au îndrumat: „Nu trebuie să îți fie frică de una și de alta. Indiferent cu cât de multe dificultăți și pericole te confrunți, trebuie să rămâi ferm înaintea Mea; nu te împiedica de nimic, pentru ca voia Mea să poată fi îndeplinită. Aceasta va fi datoria ta […]. Nu te teme; cu sprijinul Meu, cine ar putea bloca vreodată drumul? Ține minte asta! Ține minte! Tot ceea ce se întâmplă este prin buna Mea intenție și totul este sub observația Mea” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 10). „Da!”, mi-am spus. „Dumnezeu Atotputernic este turnul meu cel puternic și, cu El drept susținere solidă, nu am de ce să mă tem! Atât timp cât am credința de a coopera cu Dumnezeu, atunci cred că El mă va ajuta să biruiesc tentațiile Satanei și să depășesc această perioadă dificilă.”

Pentru că, în prima zi, polițiștii nu reușiseră să scoată de la mine informațiile pe care le doreau, erau furioși de rușine și un șef de-al lor mi-a spus feroce: „N-am să cedez din cauza recalcitranței ei. Torturați-o!” Când l-am auzit spunând asta, spiritul meu a șovăit și am început să mă tem, îmi făceam griji că deja mă prăbușeam sub chinurile lor. Tot ce puteam face era să-L chem sincer pe Dumnezeu: „O, Dumnezeu Atotputernic! Mă simt atât de slăbită acum și întreaga tărie m-a părăsit. Dar poliția vrea să mă tortureze și chiar nu știu dacă pot rămâne fermă pe poziții. Te rog, fii alături de mine și dă-mi putere.” Polițiștii mi-au luat mâinile încătușate care încă-mi erau la spate și mi le-au atârnat de o masă ruptă, forțându-mă să mențin o poziție așezată parțial pe vine. M-au privit ostil și m-au presat cu întrebări. „Unde este conducătorul vostru? Unde se află toți banii bisericii?” Abia așteptau să mă prăbușesc sub presiunea acelei torturi și să capitulez în fața lor. După ce polițiștii cei răi au continuat tortura asta aproape jumătate de oră, au început să mă doară și să-mi tremure picioarele. Inima îmi bătea cu putere și mă dureau tare și mâinile. Eram la limita capacității mele de a îndura și simțeam că nu mai rezist nicio clipă în plus, așa că am strigat cu sinceritate în inima mea: „O, Dumnezeu Atotputernic! Te rog, mântuiește-mă. Nu mai rezist. Nu vreau să Te trădez ca o iudă. Te rog, apără-mă!”. Chiar atunci, mi-au venit în minte aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „În spatele fiecărui pas pe care Dumnezeu îl face în voi este pariul Satanei cu Dumnezeu – în spatele acestui tot este o luptă. […] Când Dumnezeu și Satana se luptă în regatul spiritual, cum ar trebui să-L mulțumești pe Dumnezeu și cum ar trebui să rămâi ferm în mărturia față de El? Ar trebui să știi că tot ceea ce ți se întâmplă este o mare încercare și timpul când Dumnezeu are nevoie de tine pentru a da mărturie” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au trezit și mi-au permis să-mi dau seama că Satana mă tortura astfel pentru a mă face să-L trădez pe Dumnezeu și să renunț la urmărirea adevărului. Aceasta era o bătălie care se purta pe tărâm spiritual: Satana încerca să mă ispitească și, de asemenea, era modul în care Dumnezeu mă supunea încercărilor. Acesta era chiar momentul în care Dumnezeu avea nevoie de mine să fiu mărturie. Dumnezeu avea așteptări de la mine și atât de mulți îngeri mă priveau chiar acum, precum și diavolul Satana, toți așteptând să-mi declar poziția. Pur și simplu nu puteam să renunț și să mă întind la pământ, nu mă puteam preda Satanei; știam că trebuia să-i permit lucrării lui Dumnezeu să fie săvârșită prin intermediul meu pentru a îndeplini voia lui Dumnezeu. Printr-un principiu nealterabil, asta era datoria pe care trebuia s-o îndeplinesc drept ființă creată – asta-mi era menirea. În această răscruce importantă, atitudinea și comportamentul meu urmau să aibă un efect direct asupra capacității mele de a fi mărturie victorioasă pentru Dumnezeu și, chiar mai mult decât atât, urmau să aibă un efect direct asupra capacității mele de a deveni o mărturie pentru înfrângerea Satanei și câștigarea gloriei de către Dumnezeu. Știam că nu-I pot provoca durere lui Dumnezeu și că nu-L pot dezamăgi și nu puteam lăsa să aibă succes planurile șirete ale Satanei care mă chinuiau. Gândind astfel, deodată, inima mi s-a umplut de tărie și am rostit ferm: „Puteți să mă omorâți în bătaie, dar eu tot nu știu nimic!” Chiar atunci, o polițistă a intrat în încăpere. M-a văzut și a spus: „Repede, dați-o jos. Ce încercați să faceți, s-o omorâți? Voi răspundeți dacă i se întâmplă ceva!” Știam în inima mea că Dumnezeu Atotputernic mi-a auzit rugăciunile și m-a ferit de rău în momentul acela de pericol. Când polițiștii cei răi m-au dat jos, m-am prăbușit imediat pe podea. Nu puteam sta în picioare, iar brațele și picioarele îmi amorțiseră complet. Abia aveam puterea să respir și nu-mi simțeam deloc cele patru membre. Eram atât de speriată atunci și lacrimile îmi curgeau neîncetat din ochi. Mi-am spus: „Oare o să ajung o schiloadă?” Totuși, în ciuda acestui lucru, polițiștii cei răi tot nu m-au lăsat să plec. Unul de o parte și unul de cealaltă parte a mea, m-au prins de brațe și m-au târât ca pe un cadavru la un scaun stricat și m-au împins pe el. Unul dintre polițiști a spus malițios: „Dacă nu vorbește, atunci spânzurați-o cu o frânghie!” Foarte rapid, celălalt polițist rău a scos o frânghie subțire din nailon și a folosit-o să-mi spânzure mâinile încătușate de o țeavă de încălzire. Mâinile mi-au fost imediat îndreptate cu forță și, în scurt timp, au început să mă doară spatele și umerii. Polițiștii cei răi au continuat să mă interogheze, întrebând: „Ai de gând să ne spui ce vrem să știm?” Eu tot nu am răspuns. S-au enervat atât de tare încât mi-au aruncat o cană de apă în față, spunând că au făcut-o ca să mă trezească. Până atunci fusesem deja torturată până în punctul în care nu mai aveam niciun pic de putere rămasă și ochii îmi erau atât de obosiți încât nici nu-i puteam deschide. Văzând că am rămas tăcută, unul dintre polițiștii cei răi, cu răutate și cu nerușinare, mi-a deschis forțat ochii cu mâinile pentru a râde de mine. După ce suportasem mai multe ore de interogare și tortură, polițiștii cei răi își epuizaseră toate trucurile, dar toate tentativele lor de a mă face să vorbesc eșuaseră din nou.

Văzând că nu puteau scoate nimic de la mine interogându-mă, polițiștii cei răi au decis să folosească un plan diabolic: au chemat pe cineva din oraș care își spunea „expert în interogare” să se ocupe de mine. M-au dus în altă cameră și mi-au ordonat să mă așez pe un scaun metalic, apoi mi-au legat gleznele strâns de picioarele scaunului și mâinile de mânerele acestuia. Puțin mai târziu, a venit un bărbat cu ochelari, care arăta rafinat, ducând o servietă. Mi-a zâmbit larg și, prefăcându-se amabil, a desfăcut lanțurile care-mi țintuiau mâinile și gleznele de scaun și mi-a permis să mă așez pe un pat îngust aflat într-o parte a camerei. Acum îmi turna o cană cu apă, peste câteva momente mă servea cu dulciuri. S-a apropiat de mine și mi-a spus cu prietenie prefăcută: „De ce să suferi așa? Ai suferit atât de mult, dar, de fapt, nu e mare lucru. Spune-ne ce vrem să știm și totul va fi bine…” Confruntată cu această nouă situație, nu știam cum ar trebui să cooperez cu Dumnezeu, așa că m-am rugat grăbită Lui în inimă și L-am chemat să mă lumineze și să mă îndrume. Chiar atunci, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic: „Trebuie să îndurați orice încercări și să acceptați tot ce vine de la Mine. Trebuie să urmați orice face Duhul Sfânt pentru a vă conduce. Trebuie să aveți un duh pătrunzător și capacitatea de a distinge lucrurile. Trebuie să înțelegeți oamenii și să nu-i urmați orbește pe ceilalți, să vă păstrați luminoși ochii spirituali și să posedați o cunoaștere aprofundată a lucrurilor” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 18). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat calea de practicat și m-au ajutat să-mi dau seama că un diavol va rămâne întotdeauna un diavol și că un diavol nu-și poate schimba niciodată esența demonică de împotrivire și ură față de Dumnezeu. Indiferent dacă tactica lor e dură sau nu, scopul lor este întotdeauna acela de a mă face să-L trădez pe Dumnezeu și să mă lepăd de adevărata cale. Mulțumită avertismentului din cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să am discernământ cu privire la planurile viclene ale Satanei, mintea mi s-a limpezit și am putut să iau o poziție fermă. Apoi, interogatorul mi-a spus: „Guvernul PCC le interzice oamenilor să creadă în Dumnezeu. Dacă vei continua să crezi în Dumnezeu Atotputernic, atunci întreaga ta familie va fi implicată și vă va afecta viitorul, perspectivele de angajare și perspectivele de servicii sociale ale copiilor din familia ta. Mai bine te-ai gândi atent…” După ce a spus acest lucru, a început să se dea o bătălie în sinea mea și m-am simțit foarte tulburată. Pe când mă simțeam pierdută, m-am gândit deodată la experiențele lui Petru când a mărturisit ferm în fața Satanei; Petru a încercat întotdeauna să-L înțeleagă pe Dumnezeu prin fiecare plan viclean pe care i-l arunca înainte Satana. Și astfel, adânc în inima mea, m-am uitat la Dumnezeu, I-am încredințat Lui totul și I-am căutat voia. Fără să-mi dau seama, mi-au venit în minte cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic: „Doar Dumnezeu consolează această omenire și doar lui Dumnezeu Îi pasă de aceasta noapte și zi. Dezvoltarea și progresul umanității sunt inseparabile de suveranitatea lui Dumnezeu, iar istoria și viitorul umanității sunt inextricabile în raport cu planurile lui Dumnezeu. […] Doar Dumnezeu cunoaște destinul unei țări sau națiuni și doar Dumnezeu controlează cursul acestei omeniri” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Anexă 2: Dumnezeu conduce destinul întregii omeniri”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au umplut cu lumină. „Da!”, mi-am spus. „Dumnezeu este Creatorul și soarta noastră ca omenire este în mâinile Lui. Diavolul Satana este din seminția care Îl sfidează pe Dumnezeu. Dacă nici măcar nu-și poate schimba propriul destin, acela de a fi blestemat la iad, cum ar putea să conducă soarta oamenilor? Destinul oamenilor este predestinat de Dumnezeu și, orice serviciu ar putea avea copiii mei în viitor și oricare le-ar fi perspectivele, aceasta depinde de Dumnezeu – Satana nu are niciun fel de control asupra acestor lucruri.” Spunându-mi asta, am putut să văd chiar mai clar cât de josnici și nerușinați sunt Satana și demonii. Ca să mă forțeze să-L neg și să-L resping pe Dumnezeu, folosea tactici înșelătoare și abjecte – aceste jocuri cu mintea mea – pentru a mă atrage în capcană și a mă păcăli. Fără luminarea și îndrumarea promptă a lui Dumnezeu Atotputernic aș fi fost deja cucerită și luată ostatecă de Satana. Acum că știam cât de demn de dispreț și malefic este Satana, încrederea mea de a nu ceda planurilor sale viclene era întărită. În cele din urmă, polițistul cel rău nu mai avea nicio idee și nu știa ce să facă, așa că a plecat descurajat.

În a treia zi, șeful poliției a văzut că nu au scos nicio informație de la mine și s-a înfuriat, plângându-se că subalternii lui sunt incompetenți. A venit la mine și, cu un zâmbet acru pe față, mi-a spus sarcastic: „De ce nu ai mărturisit deja? Cine te crezi, Liu Hulan? Crezi că deja ți-am făcut tot răul pe care ți-l puteam face, așa că nu-ți mai este frică, așa e? De ce nu vine Dumnezeu Atotputernic al tău să te salveze? …” În timp ce vorbea, m-a speriat fluturându-mi în fața ochilor o mică armă cu electroșocuri, care trosnea și strălucea cu o lumină albastră, apoi a arătat spre una mai mare care era la încărcat și m-a amenințat, spunându-mi: „O vezi? Arma asta mică va rămâne în curând fără baterie. Imediat voi folosi arma aceea cu electroșocuri mai mare și încărcată complet ca să te electrocutez și o să vedem atunci dacă vorbești! Știu că o să începi să vorbești atunci!” M-am uitat la arma cu electroșocuri mai mare și nu m-am putut abține să nu intru în panică: „Polițistul acesta rău este atât de fioros și diabolic. Oare o să mă omoare? Voi putea îndura tortura? O să mor electrocutată?” În acel moment am simțit cum slăbiciunea, lașitatea, durerea și neajutorarea mi-au inundat mintea… M-am grăbit să-L chem pe Dumnezeu: „O, Dumnezeu Atotputernic, deși trupul meu suferă mari dureri și este atât de slab, eu tot nu vreau să-i dau Satanei ce vrea. Trupul meu este umil și fără valoare și nu vreau decât ca Tu să-mi câștigi și să-mi accepți inima. Te rog să mă aperi și să nu mă lași să Te trădez și să devin o iudă trădătoare.” Când L-am chemat pe Dumnezeu, mai multe rânduri dintr-un imn conținând cuvintele Lui mi-au venit în minte: „Credința este ca un pod dintr-un singur buștean, cei care se agață cu disperare de viață vor avea dificultăți în a-l trece, dar cei care sunt gata să se sacrifice pot trece fără grijă. Dacă oamenii au gânduri sfioase și fricoase, ei sunt păcăliți de către Satana. Acestuia îi este teamă că vom traversa podul credinței pentru a pătrunde în Dumnezeu” („Declanșarea bolii este dragostea lui Dumnezeu” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Aceste cuvinte ale Domnului Isus mi-au venit, de asemenea, în minte: „Nu vă temeţi de cei ce omoară trupul, dar care nu pot omorî sufletul! Ci temeţi-vă mai degrabă de Cel Ce poate să distrugă şi sufletul, şi trupul, în Gheenă” (Matei 10:28). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au făcut lacrimile să-mi curgă în voie – mă simțeam profund emoționată. Tăria din inima mea era ca un foc sălbatic. „Chiar dacă mor astăzi”, mi-am spus, „de ce să mă tem? Este un lucru glorios să mori pentru Dumnezeu și voi renunța la tot pentru a lupta împotriva Satanei până la moarte!” Chiar atunci mi-au venit în minte câteva rânduri din alt imn conținând cuvintele lui Dumnezeu: „Pe drumul spre Ierusalim, Isus a fost în chinuri, ca și cum cineva I-ar fi răsucit un cuțit în inimă, dar, cu toate acestea, nu a avut nici cea mai mică intenție de a nu se ține de cuvânt; a existat întotdeauna o forță puternică ce L-a mânat înainte spre locul unde avea să fie crucificat. În cele din urmă, a fost răstignit și a devenit asemenea trupului păcătos, ducând la bun sfârșit lucrarea de răscumpărare a omenirii” („Imită-L pe Domnul Isus” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Am tot cântat în inimă și lacrimile-mi curgeau neîncetat pe obraji. Scena răstignirii Domnului Isus Hristos mi se derula în fața ochilor: Domnul Isus era batjocorit, ponegrit și calomniat de farisei, călăul Lui Îl biciuia cu un bici legat cu fier până când a fost acoperit de tăieturi și vânătăi, până când, în cele din urmă, a fost răstignit cu cruzime și, totuși, El nu a scos niciun sunet… Toate cele prin care a trecut Domnul Isus au fost suportate din dragostea Sa față de omenire și această dragoste I-a depășit dragostea față de propria Sa viață. În acel moment, inima mea a fost inspirată și sensibilizată de dragostea lui Dumnezeu și m-am simțit plină de o nemaipomenită tărie și credință. Nu-mi mai era frică de nimic și simțeam că ar fi ceva glorios să mor pentru Dumnezeu, în timp ce a fi o iudă ar fi cea mai mare rușine. Spre surpriza mea, când am decis că voi mărturisi ferm pentru Dumnezeu chiar și cu prețul vieții, Dumnezeu m-a ajutat încă o dată să scap din ghearele morții și mi-a deschis o cale de scăpare. În acel moment, un polițist rău a intrat în cameră în fugă, spunând: „Sunt probleme în piața orașului, trebuie să mobilizăm forțele de poliție pentru a le suprima și pentru a menține ordinea publică!” Polițistul cel rău a plecat grăbit. Până s-au întors, se făcuse târziu în noapte și n-au mai avut energie să mă mai interogheze. Mi-au spus feroce: „Pentru că nu vorbești, te vom trimite într-o casă de detenție!”

În dimineața celei de-a patra zile, polițiștii cei răi mi-au făcut o fotografie și mi-au atârnat de gât o pancartă pătrată mare cu numele meu scris pe el cu o pensulă. Eram ca un infractor denunțat, fiind disprețuită și ridiculizată de polițiștii cei răi. Mă simțeam de parcă eram supusă celei mai mari umilințe și mă simțeam foarte slabă lăuntric. Totuși, mi-am dat seama că starea mea psihică nu era corectă și m-am grăbit să-L chem în tăcere pe Dumnezeu în inima mea: „O, Dumnezeule! Te rog, apără-mi inima, permite-mi să-Ți înțeleg voia și să nu cad pradă planurilor viclene ale Satanei.” După ce m-am rugat, mi-a apărut clar în minte un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Ca ființă creată, trebuie să te închini, bineînțeles, lui Dumnezeu și să cauți să duci o viață semnificativă. […] În calitate de ființă omenească, ar trebui să investești în relația cu Dumnezeu și să înduri toate suferințele. Ar trebui să accepți cu bucurie și fără îndoială micile suferințe cu care te confrunți astăzi și să trăiești o viață semnificativă, asemenea lui Iov și asemenea lui Petru. […] Sunteți oameni care merg pe calea cea bună, care caută o îmbunătățire. Sunteți oameni care se ridică în națiunea marelui balaur roșu, cei pe care Dumnezeu îi numește neprihăniți. Nu este aceasta cea mai semnificativă viață?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Practica (2)”). Cuvintele lui Dumnezeu aveau autoritate și putere, mi-au umplut inima cu lumină, au împrăștiat tot întunericul și mi-au permis să înțeleg sensul și valoarea vieții. Mi-au permis să înțeleg că a putea urma adevărul ca ființă creată și a trăi să-L preamăresc și să-L satisfac pe Dumnezeu este viața cea mai plină de sens și demnă de trăit. A putea fi capturată astăzi și deținută pentru credința mea în Dumnezeu, a suferi toată această umilință și durere și a putea împărtăși încercările și Împărăția lui Hristos nu este ceva rușinos, ci glorios. Satana nu-L preamărește pe Dumnezeu; dimpotrivă, face tot ce poate pentru a-I întrerupe și împiedica lucrarea lui Dumnezeu și acest lucru este cel mai nerușinat și josnic. Gândind astfel, am devenit plină de tărie și fericire. Polițiștii cei răi mi-au văzut zâmbetul de pe față, m-au privit mirați și m-au întrebat: „Ce ai de ești fericită?” Am răspuns sincer și cu tărie: „Este perfect justificat să crezi în Dumnezeu și să-L preamărești. Nu e absolut nimic greșit în asta. De ce să nu fiu fericită?” Sub îndrumarea lui Dumnezeu, am putut să mă bazez încă o dată pe El pentru a-l birui pe Satana.

Am fost dusă apoi în casa de detenție. Totul din acel loc era chiar și mai întunecat și înspăimântător și simțeam că am coborât în vreun fel de iad. La fiecare masă mi se dădea o bucată mică neagră de pâine fiartă în aburi și puțin bok choy fiert într-un bol de supă clară cu câteva frunze de legume plutind deasupra. Eram atât de flămândă întreaga zi, în fiecare zi, iar stomacul îmi țipa după mâncare. Totuși, în ciuda acestui lucru, încă trebuia să muncesc precum un animal de povară și, dacă nu-mi îndeplineam cota, eram bătută și pusă să stau de pază drept pedeapsă. Pentru că această tortură crudă a continuat zile la rând, aveam vânătăi și răni din cap până-n picioare și-mi era greu fie și să merg, dar ofițerii corecționali tot mă forțau să car încărcături grele de sârmă din cupru. Din cauza acestei munci grele, spatele meu rănit devenise insuportabil de dureros și tot ce puteam face la sfârșitul fiecărei zile era să mă târăsc în pat. Însă, noaptea, polițiștii cei răi mă puneau și să păzesc prizonierii, iar această muncă excesivă și epuizantă era imposibil de suportat. Într-o noapte, în timp ce eram de pază, am profitat de absența polițiștilor cei răi și, pe ascuns, m-am lăsat pe vine sperând să mă odihnesc. Totuși, pe neașteptate, un polițist rău m-a văzut pe monitorul video din camera de supraveghere și s-a repezit la mine urlând: „Cine a spus că te poți așeza?” Unul dintre ceilalți prizonieri mi-a șoptit: „Cere-i repede iertare, altfel te va pune să dormi pe patul de lemn.” Făcea referire la tortura în care o placă din lemn este dusă în celula prizonierului, picioarele și mâinile acestuia sunt legate cu lanțuri de ea, iar încheieturile le sunt legate cu frânghie de ea. Prizonierul este apoi legat de placă și nu are voie să se miște timp de două săptămâni. Auzind aceasta, am fost cuprinsă și de furie și de ură, dar știam că nu pot arăta nicio urmă de împotrivire – tot ce puteam face era să-mi înghit furia. Astfel de intimidări și torturi mi se păreau greu de suportat. În acea noapte, am stat pe patul meu înghețat și am plâns din cauza întregii nedreptăți, inima fiindu-mi plină de plângeri și cerințe față de Dumnezeu, gândindu-mă: „Când se va termina asta? Chiar și o zi în locul acesta desprins din iad este prea mult.” Apoi m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă înțelegi semnificația vieții umane și ai luat calea cea dreaptă a vieții umane și, dacă în viitor, indiferent de modul în care te va trata Dumnezeu, te vei supune planurilor Sale fără să te plângi de nimic și fără alternative, și nu Îi vei cere nimic lui Dumnezeu, în acest fel vei fi o persoană de valoare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum ar trebui să parcurgi porțiunea finală a căii”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să mă rușinez de mine însămi. M-am gândit cum spuneam întotdeauna că aș suporta orice durere pentru Dumnezeu, că Îl voi asculta întotdeauna pe Dumnezeu în orice mod, cum a făcut Petru, indiferent cât de mare va fi durerea sau greutatea și că nu voi lua decizii și nu voi cere lucruri pentru mine însămi. Totuși, când m-am confruntat cu persecuția și greutățile și a trebuit să sufăr și să plătesc prețul, am eșuat în întregime să trăiesc în realitate ceea ce spusesem. Eram plină de cerințe nerezonabile de la Dumnezeu și de nesupunere față de El și voiam doar să scap din această nenorocire astfel încât trupul să nu-mi mai sufere – cum aș putea obține adevărul și viața pe care mi le dădea Dumnezeu procedând astfel? Doar atunci am înțeles, în cele din urmă, bunele intenții ale lui Dumnezeu: El permitea ca această nenorocire să se abată asupra mea pentru a-mi tempera hotărârea de a îndura suferința și pentru a-mi permite să învăț cum să mă supun în suferința mea, astfel încât să mă pot supune orchestrărilor lui Dumnezeu și să fiu demnă să-I primesc promisiunea. Tot ce îmi făcea Dumnezeu era făcut din dragoste, era făcut să mă mântuiască și să mă transforme într-o adevărată ființă umană. După asta, inima mi-a fost eliberată și nu mă mai simțeam nedreptățită sau îndurerată. Tot ceea ce voiam era să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu, să cooperez sincer cu Dumnezeu în această situație și să caut să câștig adevărul.

O lună mai târziu, deși nu au scos prea multe dovezi de la mine, polițiștii m-au lăsat să plec. Totuși, m-au etichetat cu acuzația de „tulburare a aplicării legii și participare în cadrul unei organizații xie jiao” pentru a-mi restricționa libertatea personală. Timp de un an, nu mi s-a permis să părăsesc provincia sau municipiul și a trebuit să fiu la dispoziția poliției oricând voiau. Doar după ce m-am întors acasă am aflat că toate lucrurile mele pe care le păstrasem la gazda mea fuseseră furate și luate de poliție. În afară de asta, polițiștii cei răi îmi răscoliseră casa ca niște tâlhari și-mi amenințaseră familia, spunând că trebuiau să dea peste 25.000 yuani ca să-mi dea drumul. Soacra mea n-a putut suporta toată acea teroare și a făcut atac de cord, revenindu-și doar după ce a fost internată la spital și a primit tratament, care a costat peste 2.000 yuani. În cele din urmă, familia mea a fost forțată să ceară la toți cunoscuții să le împrumute bani, astfel încât să poată aduna 3.000 yuani pentru poliție și abia atunci am fost eliberată. Din cauza torturilor crude care mi-au fost aplicate de polițiștii cei răi, trupul meu suferea consecințe grave: brațele și picioarele mi se umflau deseori și deveneau dureroase din cauza stresului grav pe care-l suportaseră în timpul încarcerării mele; nu pot nici măcar să ridic două kilograme și jumătate de legume ori să-mi spăl hainele și am pierdut cu totul capacitatea de a munci. Cruda persecuție care mi-a fost aplicată de guvernul PCC m-a făcut să-l urăsc pe Satana chiar mai mult – îl urăsc pe acest diavol Satana reacționar care sfidează Cerul.

Având experiența acestei persecuții și acestor greutăți, am ajuns să apreciez cu adevărat că lucrarea lui Dumnezeu chiar este atât de practică și înțeleaptă. În timpul suferinței mele, Dumnezeu mi-a insuflat adevărul, puțin câte puțin, permițându-mi astfel să las în urmă întunericul, să scap de moarte și să câștig libertatea și eliberarea din adevăr. Astfel m-a îndrumat Dumnezeu să-l înving pe Satana, în mod repetat, prin persecuția și greutățile pe care Satana mi le-a provocat. El mi-a permis să câștig udarea și proviziile cuvintelor Sale, să înțeleg adevărul și să obțin discernământ și mi-a temperat voința, mi-a desăvârșit credința, m-a învățat să mă uit la El și să mă bazez pe El și viața mea a crescut și s-a maturizat treptat. Am ajuns să văd cu adevărat că Dumnezeu deja este victorios și că Satana este deja înfrânt, întocmai cum se cântă în acest imn conținând cuvintele lui Dumnezeu: „Dovada prăbușirii treptate a marelui balaur roșu poate fi observată în maturizarea continuă a oamenilor. Aceasta poate fi văzută de oricine, în mod evident. Maturizarea oamenilor este un semn al morții inamicului. Dumnezeu Se duce personal în locul unde stă încolăcit marele balaur roșu să Mă lupt cu el. Și când întreaga omenirea va ajunge să Îl cunoască în trup și va fi capabilă să Îi vadă faptele în trup, atunci vizuina marelui balaur roșu se va transforma în cenușă și va dispărea fără urmă” („Marele balaur roșu se prăbușește, pe măsură ce oamenii lui Dumnezeu se înmulțesc” din Urmați Mielul și cântați cântări noi).