– Experiența adevărată de persecuție a unui creștin în vârstă de 17 ani

de Wang Tao, provincia Shandong

Sunt creștin în Biserica lui Dumnezeu Atotputernic. Am fost cel mai norocos dintre copiii de aceeași vârstă pentru că mi-am urmat părinții în acceptarea lucrării lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă la vârsta de opt ani. Deși eram tânăr la acea vreme, eram foarte fericit să cred în Dumnezeu și să-I citesc cuvântul. Continuând să citesc cuvântul lui Dumnezeu și să am părtășie cu membrii mai în vârstă ai bisericii, am ajuns, după mai mulți ani, să înțeleg o parte din adevăr. Mai ales când vedeam că frații și surorile mele urmăreau cu toții adevărul și munceau pentru a fi oameni cinstiți, și vedeam că toată lumea se înțelege pașnic, simțeam că acestea erau vremurile cele mai fericite, cele mai pline de bucurie. Ulterior, am auzit într-o predică: „În China continentală, a crede în Dumnezeu, a urmări adevărul și a-L urma pe Dumnezeu este ceva ce îți pune cu adevărat viața în pericol. Nu este nicidecum o exagerare” (Predici și părtășie despre intrarea în viață). La vremea respectivă, nu am înțeles ce însemna asta, dar, prin părtășia fraților și surorilor mele, am aflat că aceia care cred în Dumnezeu sunt arestați de poliție și că, deoarece China este o țară atee, nu există libertatea credinței religioase. Însă la vremea respectivă nu am crezut aceste cuvinte. M-am gândit că, deoarece eram copil, chiar dacă eram arestat, poliția nu avea să îmi facă nimic. Acest lucru s-a schimbat în ziua în care am experimentat personal arestarea și cruzimea pe mâna poliției; am văzut în sfârșit clar că cei din poliție, pe care îi priveam de parcă ar fi fost niște unchi, erau de fapt o haită de diavoli fioroși!

Când aveam 17 ani, în seara zilei de 5 martie 2009, un frate mai în vârstă și cu mine eram în drum spre casă de la predicarea Evangheliei, când, dintr-o dată, drumul nostru a fost blocat de un vehicul al poliției. Cinci ofițeri de poliție au sărit imediat din mașină și, fără nici măcar un avertisment, ne-au înșfăcat scuterul electric ca niște bandiți, ne-au aruncat la pământ și ne-au încătușat cu forță. Eram amețit de bruschețea celor ce tocmai se întâmplaseră. Îi auzisem deseori pe frații și surorile mele vorbind despre cum erau arestați credincioșii în Dumnezeu, dar nu-mi închipuisem vreodată că avea într-adevăr să mi se întâmple în ziua aceea. Am fost cuprins de panică; inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că-mi va sări din piept. L-am strigat necontenit pe Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule Atotputernic! Poliția m-a arestat, iar mie îmi este foarte teamă. Nu știu ce ar trebui să fac sau ce intenționează să-mi facă, așa că Te rog să-mi protejezi inima.” M-am simțit mult mai calm după ce m-am rugat. M-am gândit că, de fapt, poliția nu i-ar face nimic unui copil ca mine, așa că nu mă simțeam foarte neliniștit. Dar situația nu a fost nici pe departe atât de simplă pe cât mă așteptam. Când poliția a găsit cărți despre credința în Dumnezeu asupra noastră, s-a folosit de lucrul acesta ca de o dovadă pentru a justifica faptul de a ne duce la secția de poliție.

Era începutul primăverii în nordul Chinei, iar vremea era încă foarte rece, ajungând până la minus 3-4 grade Celsius noaptea. Șeful secției de poliție ne-a scos cu forță paltoanele și pantofii și chiar curelele și ne-a încătușat strâns mâinile la spate. A fost foarte dureros. Le-a ordonat mai multor ofițeri să ne țină jos la podea, după care fețele și capetele ne-au fost biciuite cu fâșii de piele, ceea ce mi-a provocat imediat o durere cumplită la cap – mi se părea că era pe cale să explodeze, iar lacrimile au început să mi se rostogolească involuntar pe față. Eram furios în clipa aceea, pentru că sloganul „Fii civilizat în gestionarea cazurilor” era scris clar pe perete, dar ne tratau ca pe niște tâlhari sălbatici sau ucigași la drumul mare! Nu era deloc civilizat! De mânie, am întrebat: „Ce crimă am comis? De ce ne arestați și ne bateți?” În timp ce a continuat să mă biciuiască, unul dintre acești polițiști malefici a spus cu răutate: „Ticălos mic, să nu folosești tonul ăsta cu mine! Suntem aici pentru a-i prinde pe credincioșii în Dumnezeu Atotputernic! Ești un tânăr care ar fi putut face orice, de ce asta? Cine este liderul tău? De unde ai luat aceste cărți? Răspunde-mi! Dacă nu răspunzi, te bat până la ultima suflare!” Am observat apoi că fratele meu mai în vârstă își încleșta dinții și refuza să spună o singură vorbă, așa că am făcut un jurământ în sinea mea: „Și eu refuz să fiu o iudă! Chiar dacă mă vor bate până la moarte, nu voi vorbi! Viața mea este în mâinile lui Dumnezeu, iar Satana și diavolii nu au nicio putere asupra mea.” Când a văzut că niciunul dintre noi nu vorbea, șeful secției a izbucnit într-o criză de furie și a zbierat, arătând înspre noi: „Bine, atunci! Vreți să faceți pe durii? Nu vorbiți? Dă-le o bătaie bună! Arată-le cu adevărat ce se întâmplă și fă-i să guste ce e duritatea!” Acești polițiști răi s-au năpustit instantaneu asupra noastră, apucându-ne de bărbie în timp ce ne dădeau cu brutalitate pumni în față, atât de tare încât vedeam stele verzi, iar fața îmi ardea de durere înțepătoare. Fusesem răsfățat și îngrijit de părinți din copilărie; nu trăisem niciodată o asemenea violență. Eram atât de umilit, încât nu mă puteam abține să nu plâng și m-am gândit: „Polițiștii aceștia sunt atât de cruzi și atât de iraționali! La școală, profesorii ne spuneau întotdeauna să mergem la poliție dacă avem probleme. Spuneau că poliția «slujește poporul» și că sunt «eroi care îi protejează de violență pe oamenii buni», dar acum, doar pentru că noi credem în Dumnezeu Atotputernic și pășim pe calea corectă în viață, ne arestează arbitrar și ne bat fără milă. Cum ar putea fi aceasta «Poliția Poporului»? Nu sunt altceva decât o haită de diavoli! Nu-i de mirare că într-o predică se spune: «Unii spun că marele balaur roșu este un duh rău, unii spun că este o haită de răufăcători, dar care sunt natura și esența marelui balaur roșu? Cele ale unui demon rău. Ei sunt o haită de demoni răi care I se împotrivesc lui Dumnezeu și Îl atacă! Acești oameni sunt o manifestare fizică a Satanei, Satana devenit trup, încarnarea demonilor răi! Acești oameni nu sunt altcineva decât Satana și demoni răi» (Predici și părtășie despre intrarea în viață). În trecut, am fost înșelat de minciunile lor, crezând că polițiștii erau «oameni buni» care lucrau în numele oamenilor obișnuiți. Nu mi-am dat seama că aceasta era o imagine falsă, dar, astăzi, văd că sunt într-adevăr o haită de diavoli răi care se împotrivesc lui Dumnezeu!” Nu m-am putut abține să nu încep să-i urăsc din străfundul inimii mele. Când șeful de secție a văzut că încă nu vorbeam, a strigat: „Mai dă-le încă o bătaie bună!” Doi dintre trepădușii lui s-au repezit spre noi. Ne-au ordonat să ne așezăm pe podea cu picioarele întinse, după care ne-au lovit brutal picioarele cu pantofii lor de piele, și, de asemenea, s-au așezat pe picioarele noastre și au călcat cât de mult puteau. Picioarele mă dureau atât de mult de parcă erau gata să se rupă, iar eu nu mă puteam opri din țipat, dar, cu cât țipam mai mult, cu atât mai crunt mă băteau. Nu am avut de ales decât să suport durerea, în timp ce strigam către Dumnezeu Atotputernic în inima mea: „Dumnezeule! Acești diavoli sunt prea cruzi! Chiar nu pot suporta asta. Te rog, dă-mi credință și protejează-mă, astfel încât să nu Te trădez.” Tocmai atunci, acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu mi-a trecut fulgerător prin minte: „Știi că toate lucrurile din mediul ce te înconjoară sunt acolo cu permisiunea Mea, toate plănuite de Mine. Vezi cu claritate și mulțumește-Mi inima în mediul pe care ți l-am dat. Nu te teme, Dumnezeul Atotputernic al oștirilor va fi cu siguranță lângă tine; El stă în spatele vostru și vă este scut” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 26). Cuvintele lui Dumnezeu au fost pentru mine o sursă de mare credință și putere. Am înțeles că împrejurările pe care le trăiam se întâmplau cu încuviințare de la tronul lui Dumnezeu și că acesta era momentul în care mi se cerea să rămân neclintit și să mărturisesc pentru Dumnezeu. Deși eram tânăr, Îl aveam pe Dumnezeu ca sprijin puternic, așa că nu aveam de ce să mă tem! Eram hotărât să rămân neclintit și să mărturisesc pentru Dumnezeu, să nu fiu sub nicio formă laș și să nu mă supun Satanei! Prin învățătura și îndrumarea din cuvântul lui Dumnezeu, am găsit încrederea și hotărârea de a îndura suferința și de a rămâne neclintit și a mărturisi pentru Dumnezeu.

În seara aceea, după ora 19, șeful secției a venit să mă interogheze din nou. Mi-a ordonat să stau pe podeaua de ciment rece ca gheața, într-o încercare deliberată de a mă face să îngheț. Abia când devenisem atât de rece încât amândouă picioarele îmi amorțiseră și tremuram tot le-a ordonat trepădușilor săi să mă ridice și să mă sprijine de perete, după care mi-a administrat fără milă șocuri pe mâini și bărbie cu un baston electric. Șocurile mi-au acoperit mâinile cu bășici și mi-au făcut toți dinții să amorțească de durere (chiar și astăzi mă dor dinții când mestec). Dar chiar și atunci, acest diavol, încă înnebunit de furie, nu se săturase; a început pur și simplu să-și folosească bastonul electric pe pântecul meu. Tortura m-a lăsat într-o suferință de nedescris, dar el și-a dat capul pe spate și a râs. În acel moment, l-am urât din adâncul sufletului pe acest demon complet lipsit de umanitate. Însă, indiferent cum mă interogau și mă chinuiau acești polițiști răi, îmi încleștam dinții și refuzam să spun vreun cuvânt. Totul a continuat până la două sau trei dimineața, moment în care întregul corp îmi era amorțit – nu simțeam nicăieri nicio senzație. În cele din urmă, după ce au obosit să mă bată, m-au târât înapoi într-o cameră mică și m-au încătușat de fratele mai în vârstă care fusese arestat împreună cu mine. Ne-au ordonat să ne așezăm pe podeaua înghețată, iar apoi doi dintre ei au fost însărcinați să ne vegheze pentru a se asigura că nu dormim. În momentul în care unul dintre noi închidea ochii, ne plesneau și ne loveau. Mai târziu în seara aceea, trebuia să merg la baie, dar polițiștii aceștia răi au zbierat la mine: „Tu, jigodie mică, până nu ne spui ce vrem să știm, nu te duci nicăieri! Va trebui să faci pe tine!” În cele din urmă, chiar nu am mai putut să mă țin și a trebuit să mă ușurez în pantaloni. Pe vremea aceea geroasă, pantalonii căptușiți mi s-au îmbibat cu urină, lăsându-mă atât de înfrigurat că nu mă puteam opri din tremurat.

După ce îndurasem o tortură atât de crudă de la acești diavoli, simțeam o durere insuportabilă peste tot și nu puteam să nu mă simt slab și negativ: „Chiar nu știu ce torturi vor folosi asupra mea mâine. Voi putea să rezist?” Dar, în acel moment, fratele mai în vârstă, preocupat de faptul că nu voi putea rezista suferinței și că mă simțeam negativ, mi-a șoptit cu îngrijorare: „Tao, ce simți în legătură cu faptul că acești diavolii răi ne torturează așa astăzi? Regreți că ai crezut în Dumnezeu Atotputernic și ți-ai făcut datoria?” I-am spus: „Nu, doar mă simt umilit pentru că am fost bătut de acești diavoli. Am crezut că nu-mi vor face nimic pentru că sunt doar un copil. Habar n-aveam că ar fi într-adevăr dispuși să mă omoare.” Fratele meu mai în vârstă a avut părtășie sinceră cu mine: „Am luat calea credinței în Dumnezeu și mergem pe calea corectă în viață datorită îndrumării lui Dumnezeu, dar Satana nu vrea ca noi să-L urmăm pe Dumnezeu sau să fim mântuiți pe deplin. Indiferent ce se întâmplă, trebuie să fim neclintiți în credința noastră. Nu trebuie să ne supunem niciodată Satanei; nu putem frânge inima lui Dumnezeu.” Cuvintele acestui frate erau foarte încurajatoare. M-am simțit consolat și nu am putut să nu mă gândesc la cuvintele lui Dumnezeu: „Ce este un biruitor? Bunii soldați ai lui Hristos trebuie să fie curajoși și să se bazeze pe Mine pentru a fi puternici din punct de vedere spiritual; ei trebuie să lupte pentru a deveni războinici și a combate cu Satana până la moarte” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 12). În acea clipă, am înțeles voia lui Dumnezeu și am simțit putere în inima mea. Nu m-am mai simțit umilit sau jalnic, ci am devenit dornic de a înfrunta curajos această încercare. Oricât de mult mă tortura diavolul Satana, aveam să mă bazez pe Dumnezeu pentru a-l birui pe Satana; aveam să-i arăt Satanei că toți credincioșii în Dumnezeu Atotputernic sunt soldații Lui de elită, războinici de neînfrânt până la ultimul.

A doua zi de dimineață, polițiștii cei răi m-au adus înapoi în camera de interogatoriu, iar acel diavol de șef de secție a încercat din nou să-mi smulgă o mărturisire. A bătut în masă în timp ce a arătat drept spre nasul meu și m-a înjurat, spunând: „Te-ai mai gândit aseară, băiete? De cât timp crezi în Dumnezeu Atotputernic? Câtor oameni ai predicat? Răspunde la întrebările noastre sau vei simți mult mai multă durere!” M-am gândit: „Nu mai pot să mă tem de Satana. Trebuie să fiu bărbat și să am curaj!” Așadar, am spus cu hotărâre: „Nu știu nimic!” Șeful secției cel rău a izbucnit de furie și a țipat: „Băiete, vrei să mori? Pentru că te voi omorî înainte să terminăm și atunci chiar că o să-ți ții gura!” În timp ce striga asta, s-a năpustit asupra mea, apoi m-a apucat brutal de păr și mi-a izbit capul de perete. Urechile au început imediat să-mi țiuie, iar durerea a fost atât de intensă, încât nu m-am putut abține să nu țip și lacrimile mi s-au rostogolit pe față. În cele din urmă, după ce acei draci și-au dat seama că nu vor primi ce doresc de la mine, nu au avut de ales decât să mă trimită înapoi în camera mică. L-au luat apoi fratele mai în vârstă ca să-l interogheze. Nu a trecut mult și l-am auzit urlând de durere și mi-am dat seama că îi făcuseră ceva oribil. Eram ghemuit în mica încăpere, ca un miel înconjurat de lupi feroce, cu inima zdrobită și neajutorat, iar în timp ce lacrimile îmi curgeau pe față, m-am rugat lui Dumnezeu pentru a-I cere să-l protejeze pe acest frate de diavolii cei răi în timp ce încercau prin tortură să-l silească să mărturisească. Ne-au interogat astfel timp de trei zile și trei nopți, fără să ne dea nici măcar o gură de mâncare sau o picătură de apă. Îmi era frig și foame, eram amețit, iar capul îmi era umflat și mă durea îngrozitor. De teamă că ne vor omorî, nu au avut de ales decât să-și înceteze tortura.

După tortura brutală și inumană a guvernului PCC, am experimentat cu adevărat ceea ce auzisem într-o predică: „În închisorile marelui balaur roșu, indiferent dacă ești bărbat sau femeie, pot să te maltrateze cum le place. Sunt ticăloși și fiare. Maltratează capricios oamenii cu bastoane electrice și de ce îți e mai frică, aia îți fac. Sub stăpânirea marelui balaur roșu, oamenii încetează să mai fie umani și sunt chiar mai puțin decât animalele. Marele balaur roșu este întocmai atât de crud și inuman. Sunt fiare, diavoli, complet lipsiți de rațiune. Nu există nicio cale să te înțelegi cu ei, pentru că sunt lipsiți de rațiune” („Predici și părtășie despre intrarea în viață). În acea clipă, am văzut în sfârșit clar esența reacționară a guvernului PCC ca dușman al lui Dumnezeu. Este cu adevărat o manifestare a Satanei, un demon care ucide fără să clipească! Sunt fără morală sau scrupule, fără măcar să mă cruțe pe mine, un copil minor. Sunt și mai pregătiți să mă omoare, pur și simplu deoarece cred în Dumnezeu și merg pe calea corectă în viață. Nu sunt altceva decât monștri cruzi, fără principii, etică sau umanitate. Nu am mai nutrit vreo speranță falsă că poliția avea să mă trateze cu milostenie datorită vârstei mele; doar am implorat ca Dumnezeu Atotputernic să mă protejeze și să mă călăuzească să biruiesc tortura crudă a Satanei și a demonilor, să pot îndura toată suferința și să pot fi martor răsunător pentru Dumnezeu.

În după-amiaza zilei de 9 martie, când polițiștii malefici au văzut că într-adevăr nu vor scoate nimic de la noi, ne-au înșfăcat efectiv de mâini și ne-au obligat să semnăm confesiuni măsluite, acuzându-ne de infracțiunile de „daune aduse legii naționale, deranjarea ordinii sociale și subminarea puterii de stat”, iar apoi ne-au trimis la casa de detenție. De îndată ce am ajuns, ne-au ras complet capetele, ne-au smuls hainele de pe noi și apoi ni le-au înapoiat după ce le-au sfâșiat aproape în întregime. Nu mai aveam cureaua, așa că a trebuit să leg niște pungi de plastic ca pe un șnur pentru a-mi ține sus pantalonii. Chiar și pe acea vreme geroasă, poliția a ordonat altor deținuți să ne spele turnându-ne pe cap lighean după lighean cu apă rece. Mă simțeam așa de înghețat încât tremuram din cap până-n picioare, iar sângele părea că mi se închegase în vene. După asta, nici măcar nu mă mai puteam ține pe picioare. Prizonierii deținuți în acea închisoare erau toți violatori, hoți, tâlhari și ucigași… Păreau unul mai rău decât celălalt, iar gândul de a fi prins în capcană cu ei în acel loc infernal mă făcea să tremur de frică. Noaptea, mai mult de 30 dintre noi dormeam împreună pe o platformă din beton dur, iar duhoarea dezgustătoare a păturilor făcea dormitul imposibil. Mesele pe care ni le dădeau acei polițiști răi nu erau decât o chiflă mică la aburi și un pic de terci subțire de porumb, nici pe departe îndeajuns pentru a ne hrăni suficient, iar în timpul zilei eram împovărați de muncă fizică istovitoare. Dacă nu ne terminam sarcinile zilei, ne pedepseau, făcându-ne să stăm în celula de pază în schimbul de noapte, ceea ce însemna că trebuia să stăm în picioare patru ore și aveam doar două ore de somn. Uneori eram atât de obosit, încât adormeam stând în picioare. De asemenea, polițiștii cei răi i-au spus prizonierului șef al celulei să găsească modalități de a mă chinui, cum ar fi să-mi dea sarcini de muncă în plus față de norma mea sau să mă facă să stau de pază peste noapte. Simțeam că eram pe cale să mă prăbușesc. Fusesem chinuit și maltratat de acei demoni de atât de multe ori, încât mi se părea că am mai puțină libertate decât un câine fără stăpân de pe stradă, și nici măcar nu mâncam la fel de bine ca un porc sau un câine. Gândindu-mă la aceste lucruri, mi s-a făcut un dor cumplit de casă și de părinți și am simțit că acea casă de detenție nu era un loc în care să trăiască oamenii. Nu voiam să mai stau acolo nicio singură clipă. Nu voiam altceva decât să plec imediat din acel loc oribil. În culmea nefericirii și a slăbiciunii, am putut doar să mă rog sincer lui Dumnezeu, și tocmai atunci cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic m-au luminat și mi-au oferit călăuzire: „Nu fi descurajat, nu fi slab, iar Eu îți voi lămuri lucrurile. Drumul spre Împărăție nu este atât de neted; nimic nu e atât de simplu! Vrei ca binecuvântările să vină ușor, nu-i așa? Astăzi, toți vor avea încercări amare de înfruntat. Fără astfel de încercări, inima iubitoare pe care o aveți pentru Mine nu se va întări […]. Cei ce-Mi împărtășesc amărăciunea, Îmi vor împărtăși cu siguranță și dulceața. Aceasta este promisiunea și binecuvântarea Mea pentru voi” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 41). Cuvintele lui Dumnezeu au fost o mare sursă de consolare și încurajare. M-au ajutat să înțeleg că suferința și dificultățile pe care le înduram erau o binecuvântare de la Dumnezeu. Dumnezeu folosea aceste împrejurări grele pentru a mă rafina și desăvârși și pentru a mă face o persoană a cărei dragoste și loialitate față de Dumnezeu să fie vrednice de promisiunea lui Dumnezeu. Gândindu-mă la cum fusesem răsfățat din copilărie și nu fusesem niciodată în stare să suport suferința sau chiar cea mai mică insultă, am văzut că, dacă voiam să câștig adevărul și viața, trebuia să am hotărârea să îndur suferința și trebuia să am credință nestrămutată. Fără să experimentez această suferință, corupția din mine nu putea fi purificată niciodată. Suferința mea era cu adevărat o binecuvântare de la Dumnezeu și, prin urmare, se cuvenea să am credință, să cooperez cu Dumnezeu și să Îi permit lui Dumnezeu să lucreze în mine adevărul Său. Odată ce am înțeles voia lui Dumnezeu, o rugăciune către El s-a născut spontan în mine: „Dumnezeule! Nu mă mai simt slab și negativ. Voi fi puternic, mă voi baza cu hotărâre pe Tine, îl voi combate pe Satana până la capăt și voi căuta să Te iubesc și să Te mulțumesc. Te rog să-mi dai credință și tărie.” În zilele în care înduram maltratări și umilințe la casa de detenție, m-am rugat și m-am bazat pe Dumnezeu mai mult decât în orice moment de când dobândisem credința în Dumnezeu Atotputernic, și eram mai aproape de Dumnezeu decât fusesem vreodată. În acea vreme, inima mea nu L-a părăsit pe Dumnezeu nici măcar o clipă și L-am simțit întotdeauna cu mine. Oricât de mult sufeream, nu mi se părea deloc suferință, și am înțeles clar că toate acestea erau Dumnezeu care mă îngrijea și mă proteja.

Într-o dimineață, o lună mai târziu, paznicii închisorii ne-au chemat deodată afară pe fratele mai în vârstă și pe mine. Am simțit un val de entuziasm când am auzit apelul, crezând că ar putea să ne elibereze și că nu va mai trebui să sufăr în acel iad. Adevărul nu ar fi putut să fie mai departe de speranțele mele. Șeful secției de poliție ne-a întâmpinat cu un zâmbet sinistru și cu hotărâri scrise, spunând: „Voi doi ați fost condamnați la un an de reeducare prin muncă deoarece credeți în Dumnezeu Atotputernic. Chiar dacă nu vreți să vorbiți, vă putem condamna oricum. Partidul Comunist guvernează această națiune și nici măcar un proces nu vă va duce nicăieri!” Văzând cât de fericit era pentru nenorocirea noastră, m-am înfuriat: guvernul PCC nu urmează nicio lege și nicio etică și, în afară că tortura brutal un copil de vârsta mea, mă condamna fără să fi făcut vreo crimă! În ziua aceea, eu și celălalt frate am fost aduși în lagărul regional de muncă silnică. În timpul consultației, medicul a descoperit că fratele suferea de hipertensiune arterială, o afecțiune cardiacă, precum și de alte probleme de sănătate. Gărzile lagărului de muncă s-au temut că aveau să fie trași la răspundere dacă ar fi murit în unitatea lor, așa că au refuzat să-l accepte; poliția nu a avut de ales decât să-l ia înapoi, ceea ce a însemnat că am rămas acolo singur. Atunci am început să plâng – am plâns amarnic. Îmi era dor de casa mea și de părinții mei și, luând în considerare că rămăsesem fără fratele meu cu care să am părtășie, cum aveam să trec printr-un an atât de lung? În luna precedentă, când eram chinuit și brutalizat de acei diavoli, ori de câte ori mă simțeam negativ și slab pentru că nu le puteam suporta cruzimea, fratele avea părtășie cu mine despre cuvântul lui Dumnezeu pentru a mă încuraja și a mă alina, ajutându-mă să dobândesc putere prin înțelegerea voii lui Dumnezeu. De asemenea, faptul de a-i vedea hotărârea îmi dădea credința și puterea de a-i combate și a-i birui alături de el pe acei demoni. Dar, în acel punct, am rămas să duc singur această luptă. Puteam cu adevărat să rămân puternic?… Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă simțeam mai nefericit și cu atât mai mult negativitatea, singurătatea, amărăciunea și umilința se înrădăcinau în inima mea. Când jalea m-a împins în pragul deznădejdii, L-am strigat neîntârziat pe Dumnezeu: „Dumnezeule! Statura mea este prea mică. Cum voi fi capabil să rezist unei asemenea încercări imense? Cum ar trebui să trec prin acest lung an de reeducare prin muncă? Dumnezeule! Te implor să mă îndrumi și să mă ajuți, să-mi dai credință și forță…” Lacrimile îmi curgeau pe față în timp ce plângeam fără să scot un sunet. În timp ce mă rugam, mi-am amintit brusc de experiența lui Iosif de a fi vândut în Egipt la șaptesprezece ani. Deși era singur în Egipt și a îndurat umilință și suferință, nu L-a abandonat niciodată pe adevăratul Dumnezeu și nu s-a predat Satanei. Deși demonii din închisoare mă făceau să sufăr, asta se întâmpla cu îngăduința lui Dumnezeu și, atât timp cât mă bazam cu adevărat pe Dumnezeu și refuzam să cedez Satanei, Dumnezeu avea să mă călăuzească în a-l birui pe Satana și a părăsi bârlogul demonilor. În acel moment, mi-am amintit din nou cuvintele lui Dumnezeu: „Nu te subaprecia pentru că ești tânăr. Ar trebui să Mi te oferi. Nu Mă gândesc la cum par oamenii la suprafață și nici la ce vârstă au. Văd numai dacă Mă iubesc sincer și dacă Îmi urmează calea și practică adevărul, ignorând toate celelalte lucruri. Nu te îngrijora despre cum va fi ziua de mâine și nici despre cum va fi viitorul. Atât timp cât te bizui pe Mine ca să trăiești zi de zi, Eu te voi îndruma cu siguranță” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 28). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au încălzit inima ca soarele de vară. Mi-au permis să văd că Dumnezeu nu favorizează pe nimeni și, chiar dacă eram tânăr, atât timp cât aveam o inimă cu dragoste sinceră pentru Dumnezeu și puteam trăi după cuvântul lui Dumnezeu, aveam să primesc întotdeauna îndrumarea lui Dumnezeu. M-am gândit la cum, din momentul arestării mele, Dumnezeu fusese cu mine în fiecare moment, ajutându-mă să trec prin toate dificultățile și făcând posibil să rămân puternic. Fără prezența și îndrumarea lui Dumnezeu, cum aș fi putut îndura bătăile violente și tortura brutală a acestor demoni? Supraviețuisem unor dificultăți atât de mari bazându-mă pe Dumnezeu și făceam față unui an de reeducare prin muncă, așadar de ce îmi lipsea credința? Nu era Dumnezeu singurul pe care trebuia să mă bazez? Dumnezeu era cu mine și avea să-mi ofere călăuzire în orice clipă, așa că de ce să mă simt singur sau înfricoșat? Aceste împrejurări au fost pentru mine o ocazie de a practica traiul independent și de a deveni matur în viață. Nu mă mai puteam vedea ca pe un copil și nici nu mă puteam baza întotdeauna pe ceilalți, fără să mă uit înspre Dumnezeu. Se cuvine să cresc, să mă bazez pe Dumnezeu pentru a-mi parcurge propriul drum și să am încredere că voi putea negreșit să continui pe acel drum sprijinindu-mă pe Dumnezeu. Satana nu este niciodată în stare să-i învingă pe oamenii care au hotărârea de a se baza pe Dumnezeu și de a-L iubi! Era momentul să am curajul unui bărbat și să-I îngădui lui Dumnezeu să dobândească glorie prin acțiunile mele. Odată ce am înțeles voia lui Dumnezeu, m-am simțit de parcă ar fi existat o forță puternică ce mă sprijinea și, în adâncul inimii mele, am avut tăria de a-mi înfrunta viața în închisoare.

Când paznicii de la lagărul de muncă au aflat că eu credeam în Dumnezeu Atotputernic, au început să mă chinuie dinadins. M-au repartizat la muncă fizică grea, făcându-mă să car saci de dimensiuni mari care cântăreau peste 50 kg de la etajul trei până la primul etaj, de la cinci dimineața până trecea de unsprezece seara și, dacă nu-mi terminam norma de muncă, trebuia să lucrez peste program până noaptea târziu. Nu făcusem niciodată muncă fizică înainte și nu-mi puteam mânca niciodată porția la casa de detenție, așa că eram întotdeauna epuizat. La început, nu puteam deloc să ridic sacii, dar, mai târziu, bazându-mă sincer pe Dumnezeu, am fost treptat în stare să îi ridic. Munca grea mă lăsa nespus de epuizat în fiecare zi și cu dureri de șale și picioare. Gardienii le ordonau adesea celorlalți deținuți să mă bată violent, lăsându-mă frecvent acoperit de răni și vânătăi. O dată, paznicii au ordonat ca prizonierul șef să mă bată pentru că m-am întors târziu când m-am dus să iau apă. În timpul bătăilor, timpanul mi s-a perforat și s-a spart, s-a infectat, lăsându-mă aproape surd. Mi-am încleștat dinții plin de resentiment pentru că eram nevoit să suport acest tip de maltratare și de abuz, dar n-am putut să mă împotrivesc. Eram într-o stare jalnică și mă plângeam, dar nu aveam unde să caut despăgubiri. Nu puteam decât să vin înaintea lui Dumnezeu și să-mi împărtășesc cu El nefericirea în rugăciune. În acea închisoare întunecată, am învățat să fiu aproape de Dumnezeu, să mă bazez pe Dumnezeu și să privesc înspre El în toate lucrurile – ceea ce îmi aducea bucuria cea mai mare în viață era să mă rog lui Dumnezeu ca să-mi împărtășesc gândurile cele mai lăuntrice. De fiecare dată când mă simțeam trist sau slab, imnul pe care îmi plăcea cel mai mult să-l cânt era: „Sunt hotărât să-L iubesc pe Dumnezeu”: „O, Dumnezeule! Am văzut că dreptatea și sfințenia Ta sunt foarte sfinte. Sunt hotărât să caut adevărul și să Te iubesc. Vreau să-mi deschizi ochii sufletului, vrea ca Spiritul Tău să-mi atingă inima, astfel încât înaintea Ta să mă dezbar de toată trândăveala și să nu fiu constrâns de nicio persoană, pricină sau lucru; înaintea Ta îmi deschid inima cu totul, astfel că întreaga mea ființă Îți este devotată și mă poți pune la încercare oricum dorești. Acum nu mă gândesc la perspectivele mele și nici nu sunt sub amenințarea morții. Folosindu-mi inima care Te iubește, vreau să caut calea vieții. Toate lucrurile și faptele în mâinile Tale se află, soarta mea în mâinile Tale se găsește și, mai mult, însăși viața mea este controlată de mâinile Tale. Acum, urmăresc să dobândesc iubirea Ta și, indiferent dacă mă lași să Te iubesc, indiferent de cum Satana încearcă să se amestece, Eu sunt hotărât să Te iubesc” („Urmați Mielul și cântați cântări noi”). Cântând necontenit, mă emoționam până la lacrimi și asta îmi aducea imensă consolare și încurajare în inimă. De nenumărate ori, Dumnezeu Atotputernic mă ajutase și mă sprijinise, permițându-mi să experimentez realmente dragostea adevărată a lui Dumnezeu pentru mine. Ca o mamă milostivă, Dumnezeu a stat de veghe lângă mine, mângâindu-mă și sprijinindu-mă în orice clipă, dându-mi credință și tărie și îndrumându-mă în anul acela pe care nu-l voi putea uita niciodată.

După ce am experimentat întunericul din perioada mea în închisoare, am devenit mult mai matur în viață și am dobândit, de asemenea, multă cunoaștere a adevărului. Nu mai eram un copil naiv, nevinovat. Cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic au fost cele care m-au călăuzit în a depăși iar și iar tortura și chinurile poliției rele și, în repetate rânduri, mi-au permis să ies din slăbiciune și negativitate, să mă ridic și să fiu puternic. Mi-au permis să înțeleg cum trebuie să fiu atent la inima lui Dumnezeu și să o alin, precum și cum să mă bazez pe Dumnezeu și să stau neclintit și cum să mărturisesc pentru El ca să-I răsplătesc dragostea. De asemenea, mi-au îngăduit să văd clar brutalitatea și ferocitatea Satanei și a demonilor, precum și esența lor reacționară malefică de dușmani ai lui Dumnezeu. Mi-au dat putere de discernământ în legătură cu imaginea falsă a „Poliției Poporului care iubește oamenii”. Nu am mai fost niciodată înșelat de minciunile Satanei. Persecuția și suferința pe care le-am îndurat nu numai că nu au reușit să mă frângă, dar au devenit temelia pe care merg pe calea credinței. Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu Atotputernic fiindcă m-a condus pe această cale anevoioasă și stâncoasă și mi-a îngăduit să învăț să îndur chinuri crunte la o vârstă atât de fragedă. Prin asta, am văzut atotputernicia și suveranitatea lui Dumnezeu și că aceasta era mântuirea specială a lui Dumnezeu pentru mine! Am simțit profund că, într-o lume rea condusă de demoni, numai Dumnezeu poate să mântuiască oamenii, numai Dumnezeu poate să fie sprijinul nostru și să ne ajute oricând avem nevoie de El, și că numai Dumnezeu iubește cu adevărat oamenii. Persecuția și greutățile pe care le-am îndurat au devenit pentru mine o comoară prețioasă de creștere în viață și mi-au fost foarte benefice pentru a atinge mântuirea deplină. Deși am suferit în acea perioadă, suferința aceea a fost incredibil de valoroasă și de semnificativă. Este întocmai precum spune cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă ești dispus să te afli în acest curent și să te bucuri de această judecată și de această mântuire imensă, să te bucuri de toate aceste binecuvântări, binecuvântări care nu pot fi găsite nicăieri în lumea umană, și să te bucuri de iubirea aceasta, atunci fii bun: rămâi în acest curent pentru a accepta lucrarea de cucerire astfel încât să poți fi desăvârșit. Astăzi, se poate să înduri un strop de durere și rafinare din cauza judecății lui Dumnezeu, dar durerea aceasta este valoroasă și semnificativă” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Adevărul lăuntric al lucrării de cucerire (4)”).