de Wang Fang, China

În 2008, eram responsabilă de transportul literaturii bisericești. Acesta este un fel de datorie foarte banală într-o țară cu libertate religioasă, dar în China, este cu adevărat periculoasă. Conform legii Partidului Comunist, oricine este prins pentru transport de literatură religioasă poate fi condamnat la șapte ani sau mai mult. Din acest motiv, eu și ceilalți frați și surori eram cu toții extrem de precauți în îndeplinirea datoriei noastre. Dar pe 26 august, pe când mergeam pe drum, am fost deodată înconjurată de mai multe mașini de poliție și polițiștii m-au împins într-una dintre ele. Eram foarte agitată. M-am gândit la o soră care fusese arestată din același motiv și i s-au dat 10 ani. Oare voi primi și eu 10 ani? Dacă realmente aș petrece atât de mult timp în închisoare, aș mai scăpa de acolo în viață? Inima mi s-a strâns la acest gând și m-am grăbit să-L strig pe Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Nu știu cum o să mă tortureze polițiștii. Te rog, veghează asupra mea și dă-mi credință și putere.” După rugăciune, m-am gândit la aceste cuvinte de la Dumnezeu: „Nu ar trebui să îți fie frică de una și de alta; indiferent cu cât de multe dificultăți și pericole ai putea să te confrunți, ești în stare să rămâi neclintit înaintea Mea, fără să te împiedice nimic, pentru ca voia Mea să poată fi nestingherit îndeplinită. Aceasta este datoria ta […]. Acesta este momentul în care te voi încerca: Îmi vei oferi loialitatea ta? Poți să Mă urmezi până la capătul drumului cu loialitate? Nu te teme; cu sprijinul Meu, cine ți-ar putea bloca vreodată drumul?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 10). Asta mi-a susținut credința și curajul. Dumnezeu este Conducător peste toate lucrurile și întregul univers este în mâinile Sale. Așa că nu erau și polițiștii în mâinile Sale? Fără ca Dumnezeu să permită acest lucru, nici măcar un singur fir de păr de pe capul meu nu putea fi atins. Dumnezeu folosește asuprirea și greutățile pentru a-mi desăvârși credința, așa că trebuia să mă rog lui Dumnezeu, să mă bazez pe El și să mărturisesc ferm pentru El. Chiar dacă aș primi 10 ani, eram hotărâtă să nu-mi vând niciodată frații și surorile, să nu-L trădez pe Dumnezeu.

Polițiștii m-au dus într-o clădire cu două etaje din afara orașului. Un ofițer înalt, masiv, de vârstă mijlocie, ținând în mână o sticlă rece de apă, s-a repezit direct spre mine cu o privire înfricoșătoare pe față, bătând într-o masă, în timp ce striga: „Cum te numești? Ce faci in biserică? Cu cine ai fost în contact? Cine este conducătorul bisericii tale?” Când nu am spus nimic, el a ridicat sticla și mi-a izbit-o de cap, făcându-mi capul să zbârnâie. A continuat să mă chestioneze, folosind tot felul de cuvinte obscene. Mi-am ținut capul plecat și m-am rugat, fără să-i dau niciun răspuns. Apoi mi-a zdrobit sticla de frunte – pentru o clipă, vederea mi s-a încețoșat și am simțit cum craniul meu era pe cale să se despice. M-a durut atât de tare, încât mi-au dat lacrimile. Apoi, a zbierat cu înverșunare: „Vei fi torturată dacă nu vorbești, iar dacă nu vorbești nici după aceea, nici să nu te gândești că scapi cu viață!” Mi-a fost destul de frică. Mă gândeam că, dacă mă lovea așa în continuare, chiar dacă nu mi-ar despica de tot craniul, sigur voi avea o comoție. M-am întrebat dacă voi fi omorâtă în bătaie. L-am strigat repede pe Dumnezeu, cerându-I protecția, și m-am hotărât că, indiferent cum m-ar bate, nu aș putea niciodată să-L trădez pe Dumnezeu, să fiu o iudă. Chiar atunci i-a sunat telefonul mobil și, după ce a preluat apelul, a plecat. Un alt ofițer mi-a tras un sac de pânză pe cap, l-a legat strâns cu un șnur și apoi m-a târât într-o cameră goală. Îmi era cald și leoarcă sub sac. Nu sunt sigură cât timp a trecut până când m-au dus la etajul doi. Un șef de divizie din cadrul Departamentului Provincial de Securitate Publică pe nume Gong a scrâșnit din dinți și m-a amenințat: „Ți-am putea da 10 ani doar pentru credința în Dumnezeu Atotputernic. Spune-ne tot ce știi acum, altfel nimeni nu te poate salva!” De asemenea, a spus că-l va face pe angajatorul meu să-mi suspende plata salariilor. Întrucât eu încă nu vorbeam, a spus altcuiva să meargă să caute orice înregistrări anterioare ale arestării mele. A fost cu adevărat tulburător, pentru că am fost arestată în 2003 pentru răspândirea Evangheliei și am fost reținută timp de cinci luni. Dacă mi-ar găsi dosarul, cu siguranță aș primi o sentință mai dură. În final, nu au găsit nimic – știam că asta era protecția lui Dumnezeu. I-am mulțumit în gând. Polițiștii m-au dus la un centru de detenție cândva după miezul nopții, unde un ofițer de corecție a pus câțiva prizonieri să mă dezbrace, m-a pus să-mi întind brațele drept, apoi să fac trei genuflexiuni. Totodată, mi-au aruncat toate hainele de exterior în afara celulei, iar când am văzut că erau chiar pe cale să-mi arunce toate articolele de lenjerie intimă, m-am grăbit să le smulg înapoi și le-am îmbrăcat la loc. Stând acolo dezbrăcată, uitându-mă la cele patru camere de supraveghere aflate chiar acolo pe perete, m-am simțit incredibil de umilită. A doua zi dimineață, după ce toți prizonierii s-au trezit, tot ce am putut face a fost să iau o cuvertură pentru a-mi înfășura corpul. Apoi, un prizonier de acolo mi-a aruncat niște haine și mi-a șoptit: „Îmbracă-te, repede”. Altul mi-a împrumutat o pereche de pantaloni. Știam că Dumnezeu aranjase asta – eram atât de recunoscătoare. Mai târziu în acea dimineață, un ofițer de corecție mi-a aruncat hainele înapoi în celulă, dar când m-am uitat la ele, am văzut că fermoarele și nasturii de la pantaloni și alte haine fuseseră scoase, așa că a trebuit să-mi țin pantalonii sus cu o mână, să-i țin închiși în față cu cealaltă și să umblu parțial aplecată. Văzându-mă așa, ceilalți prizonieri și-au bătut joc de mine și mi-au ordonat să fac lucruri, iar unii dintre ei mi-au dat intenționat pantalonii jos și au spus tot felul de lucruri batjocoritoare. Rugăciunea a fost singura cale prin care am trecut de ziua aceea.

A treia zi la amiază, polițiștii și-au făcut apariția pentru a mă duce înapoi la audieri. M-au dus într-o cameră goală, slab luminată, unde am văzut un dispozitiv de tortură de fier atârnat pe perete și peste tot în jurul lui erau pete de sânge închise la culoare. Era sinistru și terifiant. M-au încătușat cu mâinile la spate, apoi un căpitan Yang de la Brigada de Securitate Națională și câțiva ofițeri de la criminalistică m-au înconjurat, privindu-mă intens, ca niște lupi flămânzi. Căpitanul Yang avea câteva fotografii cu alte surori pe care să le identific și m-a întrebat unde erau păstrați banii bisericii. De asemenea, m-a amenințat cu sălbăticie: „Scuipă tot! Dacă nu vorbești, te vom omorî în bătaie!” M-am gândit că, și dacă ar face-o, tot nu aș fi o iudă. Un alt polițist dolofan a spus: „Mai bine ai vorbi azi! Dacă nu, îți pot spune, acest pumn al meu preferă carnea. Am făcut patru ani de box la Academia de Poliție și m-am antrenat special pentru o tehnică numită «lovitura de baros». Este lovirea unui anumit punct al umărului și, cu o singură lovitură, oasele și toate organele tale interne vor fi zdrobite. Sub pumnul meu, nu există nicio persoană care să nu mărturisească.” Devenea din ce în ce mai îngâmfat pe măsură ce vorbea. Apoi, căpitanul Yang a scos din geantă un document oficial, cu antet roșu, mi l-a fluturat prin față și a spus: „Acesta este un document confidențial emis de Comitetul Central anume despre Biserica lui Dumnezeu Atotputernic. Odată ce vă prindem, vă putem aduce până în pragul morții, nimănui nu-i pasă dacă muriți! După ce vă omorâm în bătaie, vă aruncăm, pur și simplu, trupurile în munți și nimeni nu află vreodată despre asta. Avem tot felul de instrumente de tortură pentru a ne ocupa de credincioși ca tine. Există un fel de bici de sârmă pe care îl poți scufunda în apă rece ca gheața și, de fiecare dată când biciuiești pe cineva, se desprinde o fâșie de carne. Acea persoană ajunge cu oasele la vedere.” Auzind toate aceste lucruri îngrozitoare, mi s-a strâns inima de frică, iar ceea ce mi-a trecut prin minte a fost că, dacă foloseau acele dispozitive de tortură asupra mea, era probabil să mă omoare. Și dacă mi-ar arunca trupul în munți, aș fi, pur și simplu, mâncată de câini sălbatici. Ce tragedie ar fi! Îngrozită, L-am chemat repede pe Dumnezeu: „Dumnezeule, sunt atât de speriată că poliția mă va tortura cu aceste instrumente. Credința mea nu este suficient de puternică – Te rog, protejează-mă și dă-mi credință și curaj, astfel încât, indiferent de ceea ce îmi vor face, chiar dacă trebuie să-mi dau viața pentru asta, să pot mărturisi ferm.” Văzând că tot nu vorbeam, căpitanul Yang și-a îndreptat brațele spre capul meu și m-a pocnit de vreo douăsprezece ori, în stânga și în dreapta. Nici nu puteam să stau în picioare. Mi-am strâns ochii și lacrimile mi-au șiroit pe față. Cel care stătea în stânga mea, care mi-a spus că „va arunca barosul” spre mine, s-a apăsat cu toată puterea într-un punct de pe umărul meu. Pentru o clipă, mi s-a părut că toate oasele mi s-au rupt, iar el a continuat să mă lovească în timp ce număra. Ofițerul din dreapta mea mi-a dat cu piciorul în rotula dreaptă și am căzut la podea. Au strigat la mine să mă ridic. Cu mâinile încătușate la spate, m-am ridicat cu greu, în ciuda durerii. M-au izbit înapoi la pământ imediat. Ofițerul „cu barosul” a continuat să mă lovească în umăr de nenumărate ori, cerând tot timpul să știe: „Cu cine ai fost în contact? Unde sunt banii bisericii? Spune-mi acum, sau acesta îți va fi sfârșitul!” Furioasă, i-am întrebat: „Ce lege încalc, de mă bateți așa? Constituția nu spune că avem libertate de credință?” Căpitanul a spus cu sălbăticie: „Ajunge! Dacă nu vrei să mori aici, vorbește! Unde sunt banii bisericii? Ceea ce vrem sunt banii. Te vom omorî în bătaie chiar în această zi dacă nu ne spui!” În timp ce spunea asta, mă lovea în cap iar și iar, fiecare lovitură mai puternică decât cealaltă. Eram lovită cu piciorul, lovită cu pumnul la pământ de ei în repetate rânduri și de fiecare dată mi se ordona să mă ridic înapoi. Nu știu cât timp m-au bătut. Tot ce puteam simți erau capul și urechile țiuind, nu puteam deschide ochii și simțeam că aveau să-mi iasă din cap. Fața mea era atât de umflată încât devenise amorțită și sângele îmi curgea din colțurile gurii. Simțeam că parcă inima îmi va sări din piept, iar oasele umerilor erau făcute pulbere. Am căzut nemișcată pe podea și mă durea tot corpul, de parcă m-aș fi descompus complet. Îl strigam neîncetat pe Dumnezeu pentru protecția Lui și am păstrat un singur gând în minte: chiar dacă voi muri, nu voi fi o iuda!

Văzând că nu scoteam niciun cuvânt, căpitanul a încercat să mă convingă: „Îți punem aceste întrebări, dar de fapt, știm deja răspunsurile. Doar verificăm. Ai fost deja vândută de altcineva, așa că merită cu adevărat să fii țapul ispășitor? De ce să treci prin toată această suferință la vârsta ta? Chiar este nevoie? Este doar o religie, nu? Spune-ne ce știi și te vom lăsa să pleci imediat. Asta te-ar scuti de atâta suferință.” Apoi, au spus niște lucruri hulitoare. Să le aud cuvintele murdare și să le văd privirile sălbatice pe fețele lor era exasperant pentru mine. Pentru a aresta mai mulți frați și surori și pentru a pune mâna pe banii bisericii, au schimbat tactica, ca să mă ademenească. Erau cu adevărat siniștri și ticăloși! Indiferent dacă cineva m-a vândut sau nu, aș rămâne pe poziție și nu L-aș trăda pe Dumnezeu sau pe alți frați și surori. După aceea, căpitanul s-a folosit de fiica mea pentru a mă amenința. Privindu-mă cu un zâmbet prefăcut, el a spus: „Fiica ta nu este în Beijing? Am putea să o arestăm și să o torturăm chiar în fața ta. Dacă nu vorbești, vă vom arunca pe amândouă într-o închisoare pentru bărbați și îi vom lăsa pe aceștia să vă devasteze până la moarte. Aș putea face asta pocnind din degete, iar eu fac ceea ce spun.” Știam că Partidul Comunist este capabil de absolut orice și nu-mi era teamă să fiu omorâtă în bătaie, dar nu puteam suporta gândul că eu și fiica mea am fi aruncate într-o închisoare pentru bărbați. Aș prefera să fiu omorâtă în bătaie, decât să fiu umilită în acest fel. Aceasta era un gând realmente înfricoșător pentru mine, așa că L-am strigat repede pe Dumnezeu: „Dumnezeule, Te rog, veghează asupra inimii mele și, indiferent cum mă torturează sau mă umilesc, să nu fiu o iudă.” După rugăciunea mea, m-am gândit cum a fost Daniel aruncat în groapa cu lei. Leii nu l-au mâncat pe Daniel pentru că Dumnezeu nu le-a permis să-l rănească. Trebuia să am încredere în Dumnezeu. Acei polițiști răi erau, de asemenea, în mâinile lui Dumnezeu, așa că nu mi-ar putea face nimic dacă Dumnezeu nu le-ar permite. Întrucât eu tot nu vorbeam, unul dintre ei a strigat la mine, înnebunit de furie: „Te vom omorî în bătaie chiar astăzi dacă nu vorbești!” Spunând acestea, s-a dat înapoi câțiva pași, și-a încleștat mâna, s-a aruncat direct spre mine cu o privire feroce și m-a izbit cu pumnul direct în piept. Am căzut cu capul înainte pe pământ și mi-am pierdut respirația o vreme. Îmi simțeam toate organele interne și oasele de parcă ar fi fost spulberate, iar inima mea parcă ar fi fost smulsă cu un clește. Nu am îndrăznit să respir prea tare din cauza durerii. Aveam capul pe podea și transpiram din cap până-n picioare. Am vrut să strig, dar nu am reușit – simțeam că ceva îmi bloca gâtul. Îmi venea să plâng, dar lacrimile nu veneau. În acel moment, chiar am simțit că moartea ar fi mai bună decât asta. Eram vlăguită, simțind că-mi atinsesem deja limita fizică, și m-am gândit în sinea mea că, dacă vor continua să mă bată așa, ar fi mai bine să mor și să termin cu asta. Atunci, ei ar înceta să mă interogheze și să mă tortureze și eu aș fi eliberată. Am luat în calcul să le spun ceva banal, dar apoi am știut că, dacă le-aș da un deget, mi-ar lua toată mâna și ar începe să mă interogheze și mai înverșunat. Nu: orice ar fi, nu aș putea să-i vând pe frați și pe surori și să-i fac să sufere asemenea torturi. Am urlat în tăcere după protecția lui Dumnezeu. Chiar atunci, ceva din cuvintele lui Dumnezeu mi-a venit foarte clar în minte: „Față de cei care nu Mi-au arătat niciun strop de credință în vremuri de necaz nu voi mai fi milostiv, pentru că îndurarea Mea se întinde doar până aici. În plus, nu am nicio slăbiciune pentru cineva care M-a trădat odată, cu atât mai puțin Îmi place să Mă asociez cu cei care vând interesele prietenilor lor. Aceasta este firea Mea, indiferent de cine ar putea fi persoana” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au reamintit chiar la momentul potrivit că firea Lui dreaptă nu va tolera nicio ofensă umană. Dumnezeu îi detestă, îi urăște pe cei care Îl trădează, iar acest tip de persoană va suferi pedeapsa veșnică, trup și suflet. În toți anii mei de credință, mă bucurasem atât de mult de iubirea lui Dumnezeu și de hrana cuvintelor Sale, iar acum că a venit timpul să mărturisesc ferm pentru Dumnezeu, nu ar fi fost de neconceput din partea mea să-L trădez, ca să mă pot agăța cu lăcomie de viață? Nu aș fi vrednică de a fi om! Așa că am jurat că, deși asta ar însemna moartea mea, nu voi deveni o iudă. Nu L-aș trăda pe Dumnezeu, ci aș fi mărturie absolută!

Chiar atunci, acel căpitan groaznic m-a lovit cu piciorul, în timp ce striga: „Ridică-te! Nu face pe mortul, la naiba!” Dar nu am avut puterea să mă ridic. Doi ofițeri m-au ridicat. Eram amețită, mintea mea era goală și capul îmi țiuia; pieptul mă durea atât de tare, încât îmi era frică să respir și vedeam dublu peste tot. Încă mă bombardau cu întrebări. M-a cuprins un val de furie și mi-am adunat toate puterile pentru a spune: „Atunci, voi muri! N-ai decât să mă omori în bătaie, atunci!” Erau muți de uimire, fiecare dintre ei doar privindu-mă în gol. Știam că acel val de putere și curaj mi-a fost dat de Dumnezeu și I-am mulțumit în inima mea. Inițial, plănuiseră să mă interogheze folosind tortura în ture, dar cândva după ora 17:00, au primit un telefon de la Departamentul Provincial de Securitate Publică, care le-a spus să meargă să raporteze rezultatele audierii, așa că și-au oprit interogatoriul. Rezemată de perete, am rămas paralizată pe pământ, strigându-mi recunoștința față de Dumnezeu. Dumnezeu, care mă păzește, mi-a permis să rezist, altminteri, cu starea mea fizică, aș fi murit de multă vreme. După aceea, restul ofițerilor au plecat, cu excepția „barosului”. S-a uitat la mine și a spus: „Mătușă, n-am lovit niciodată o femeie până acum. Tu ești prima și niciunul dintre acei bărbați mari și puternici nu a putut face față celor 30 de lovituri ale mele. Știi de câte ori te-am lovit? Au fost deja peste 30 de lovituri. Niciodată nu mi-aș fi putut imagina că o doamnă de vârsta ta ar fi capabilă să facă față la așa ceva și nu ai spus un singur cuvânt din ceea ce vrem să știm. Sunt în cadrul poliției penale de un deceniu și nu am interogat niciodată un caz ca tine.” A trebuit să-I dau slavă lui Dumnezeu când am auzit asta. Faptul de a nu fi omorâtă în bătaie reprezenta, în întregime, protecția lui Dumnezeu.

După ora 19 în acea seară, m-au dus înapoi la casa de detenție și m-au avertizat: „Când te întorci acolo, nu poți spune absolut nimănui că te-am lovit. Dacă o faci, data viitoare când te chestionăm va fi și mai rău.” În timp ce vorbeau, au luat un prosop și mi-au șters praful de pe pantaloni, mi-au îndreptat hainele și părul, apoi au folosit un prosop umed pentru a-mi curăța fața. După ce m-au dus înapoi în celulă, i-au mințit pe gardieni, spunând că nu mă simțeam bine pentru că aveam o boală cardiacă care se declanșase. Eram atât de furioasă! Erau cu adevărat josnici și nu cunoșteau rușinea! Întoarsă în celulă, m-am întins pe patul meu, incapabilă să mă mișc. Scalpul meu era atât de sensibil, încât nu am îndrăznit să-l ating și nu puteam auzi deloc cu urechea stângă. Gura mea era prea umflată pentru a o deschide, iar obrajii îmi erau negri și albaștri. Aveam vânătăi pe tot corpul, peste tot pe picioare, iar pe piept aveam urme violet foarte clare de pumn. Umărul stâng îmi era dislocat, așa că trebuia să-l susțin cu mâna dreaptă. La o examinare făcută mai târziu, s-a constatat că mai multe oase din piept îmi fuseseră rupte și că aveam și vertebre dislocate. Îmi era frică să stau întinsă și mai ales să stau în picioare; o respirație adâncă a făcut să-mi simt inima și cavitatea toracică de parcă ar fi fost înjunghiate cu cioburi de sticlă. Expirația foarte ușoară atenua puțin durerea. Când doctorul închisorii m-a văzut în acea stare, le-a spus prizonierilor care stăteau de veghe noaptea să-mi verifice nasul o dată la două ore, pentru a vedea dacă mai respir. Când ofițerii de corecție veneau la serviciu în fiecare dimineață, întrebau mai întâi dacă am murit sau nu. Nu am mâncat și nu am băut două zile consecutive și toți ceilalți din celulă s-au gândit că era imposibil să supraviețuiesc. I-am auzit pe doi prizonieri care stăteau de pază noaptea comentând foarte încet. Unul dintre ei a spus: „Nu îi asigură tratament și nici măcar nu îi anunță familia. Cred că așteaptă să moară aici.” Celălalt a spus: „Ofițerul de corecție a spus că ucigașii, piromanii și prostituatele își pot cumpăra cu toții eliberarea, doar credincioșii în Dumnezeu Atotputernic sunt cei care nu pot ieși. Mai are doar câteva zile de trăit.” A fost atât de îngrozitor să-i aud spunând astfel de lucruri! „Oare chiar mă vor omorî aici, în acest fel? Încă nu am văzut ziua de glorie a lui Dumnezeu. Dacă aș muri în acest loc, frații și surorile nu ar ști și nici fiica mea nu ar ști.” Gândul la fiica mea m-a copleșit de tristețe și nu mi-am putut reține lacrimile. Acolo, în pragul morții, nu aveam nicio familie, niciun frate sau soră lângă mine. Era tot mai dureros cu cât mă gândeam mai mult la asta și tot ce puteam face era să-L strig pe Dumnezeu. Apoi, i-am auzit pe cei doi prizonieri spunând: „Dacă ea chiar moare aici?” La care celălalt a răspuns: „Ia un așternut de pat oarecare, cel mai murdar și mai mizerabil, învelește-o în el, apoi aruncă-o într-o groapă și acoper-o cu pământ.” Auzul acestor cuvinte mi-a slăbit cu adevărat spiritul. Eram deja incapabilă din punct de vedere fizic să mai suport și, cu nefericirea emoțională extremă și disperarea pe deasupra, simțeam și mai multe dureri cardiace – simțeam că moartea ar fi mai bună decât asta. Nu știam ce să-i spun lui Dumnezeu, așa că L-am strigat urgent: „Dumnezeule, mântuiește-mă! Te rog să mă ajuți! Dă-mi credință și curaj ca să pot birui asta. O, Dumnezeule, nu știu ce se va întâmpla după asta, dar știu că viața și moartea mea sunt în mâinile Tale.” Chiar atunci, un citat din cuvintele lui Dumnezeu mi-a revenit în minte: „În timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să fiți mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și, chiar și la ultima suflare, tot trebuie să fiți credincioși lui Dumnezeu și la mila lui Dumnezeu; numai asta înseamnă a-L iubi cu adevărat pe Dumnezeu și doar aceasta e mărturie puternică și răsunătoare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Am fost cu adevărat încurajată și am simțit că Dumnezeu Însuși era alături de mine, mângâindu-mă și îndemnându-mă să continui. M-am gândit și la toți acei sfinți de-a lungul epocilor, care au fost martirizați pentru răspândirea Evangheliei lui Dumnezeu și, chiar și astăzi, atât de mulți frați și surori au renunțat la viața lor pentru a răspândi Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu. Moartea lor are sens și valoare și sunt comemorate de Dumnezeu. Am fost arestată, deoarece credeam în Dumnezeu și mi-am făcut datoria. Chiar dacă aș fi persecutată până la moarte, ar fi de dragul dreptății și ar fi un lucru glorios. Indiferent dacă trăiam sau muream în acea zi, aș fi mărturisit ferm pentru Dumnezeu și, chiar dacă aș fi murit, viața mea nu ar fi fost în zadar. Acest gând m-a făcut să mă simt foarte calmă, și nu la fel de dezamăgită sau neputincioasă. Am mai spus o rugăciune: „Dumnezeule, spectrul morții se profilează înaintea mea. Dacă va veni, sunt gata să mă supun rânduielilor Tale. Dacă scap cu viață din asta, voi continua să-mi îndeplinesc datoria unei ființe create, pentru a Te mulțumi. Mă voi preda în întregime Ție și voi fi devotată până la sfârșit.” Am dobândit un sentiment de împăcare după acea rugăciune. Nu mai eram constrânsă de gândurile de moarte, iar durerea mea fizică s-a domolit, totodată. Am trecut de o zi așa, apoi a doua zi și apoi a treia… tot nu eram moartă! Simțeam în inima mea că acestea erau în întregime harul și protecția lui Dumnezeu.

Cei de la Brigada de Securitate Națională au venit să mă ia ca să-mi mai pună întrebări, trei zile mai târziu. L-am auzit pe ofițerul de corecție strigându-mi numele înainte ca ușa celulei să se fi deschis. Eram în cea mai proastă stare de până atunci și, în clipa în care ceilalți prizonieri au auzit asta, toți au început să facă gălăgie, să se ridice și să strige deodată, spunând lucruri de genul: „Ea este în această stare și voi aveți de gând să o mai chestionați? Sunteți complet sălbatici. Să o luați la întrebări când a fost bătută până când a ajuns în această stare?” Erau vreo 60 de oameni acolo și mai mult de jumătate dintre ei vorbeau în numele meu, înfuriați. S-a produs un haos general în întreaga celulă. Văzând asta, polițiștii au decis să nu mă interogheze. Eram emoționată până la lacrimi, atât de recunoscătoare pentru protecția lui Dumnezeu. Mai târziu, chiar și prizonierul-șef a spus: „Sunt aici de doi ani și nu am văzut niciodată așa ceva.” Știam că Dumnezeu lucra din culise pentru a veghea asupra mea, rânduind ca oamenii, evenimentele și lucrurile să mă ajute și să-mi permită să parez această lovitură. L-am slăvit pe Dumnezeu!

Pentru o vreme, am fost atât de chinuită de dureri în tot corpul, încât nu puteam dormi noaptea, așa că mă gândeam la cuvintele lui Dumnezeu. Odată, m-am gândit la un imn intitulat „Iubirea lui Petru pentru Dumnezeu”, care este despre Petru, care se ruga lui Dumnezeu când era în punctul său cel mai slab: „O, Dumnezeule! Indiferent de moment sau de loc, știi că eu întotdeauna îmi amintesc de Tine. Indiferent de moment sau de loc, știi că vreau să Te iubesc, dar statura mea este prea mică, sunt prea slab și neputincios, iubirea mea este prea limitată și sinceritatea mea față de tine este prea puțină. În comparație cu iubirea Ta, eu sunt nedemn să trăiesc. Îmi doresc doar să nu fie în zadar viața mea și nu numai să Îți pot răsplăti iubirea, ci, mai ales, să pot dedica tot ce am Ție. Dacă Te pot mulțumi, atunci ca făptură, voi avea liniște sufletească și nu voi cere nimic mai mult. Deși sunt slab și neputincios acum, nu voi uita îndemnurile Tale și nu voi uita iubirea Ta” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Acel imn a fost incredibil de emoționant pentru mine. De-a lungul acelei experiențe de a fi torturată fără milă, ori de câte ori m-am rugat lui Dumnezeu și m-am sprijinit pe El când mă simțeam fragilă și îndurerată, El m-a luminat și îndrumat prin cuvintele Sale și mi-a deschis o cale de scăpare. Dumnezeu a stat lângă mine, veghind asupra mea și protejându-mă. Experimentarea acestui tip de împrejurare mi-a arătat atotputernicia și stăpânirea lui Dumnezeu, iar apoi, credința mea în El a crescut. De asemenea, am văzut cu adevărat esența demonică a marelui balaur roșu de a se împotrivi lui Dumnezeu și de a distruge oamenii – l-am respins și m-am lepădat de el în inima mea și mi-am îndreptat inima către Dumnezeu. Dumnezeu m-a mântuit de forțele Satanei în moduri atât de practice. Plină de recunoștință pentru Dumnezeu, am spus o rugăciune că, fie că trăiam, fie că muream, eram pregătită să-I dau toată viața mea și să accept orice a rânduit El. Chiar dacă ar însemna moartea mea, L-aș urma pe Dumnezeu până la capăt! Începând din acel moment, am putut simți în inima mea că mă pot descurca fără nimic – ceea ce nu puteam face era să fiu separată de Dumnezeu. În timp ce mă gândeam la cuvintele lui Dumnezeu, simțeam inima mea apropiindu-se tot mai mult de El. Sub grija și protecția Lui, inflamația din jurul rănilor mele se vindeca foarte repede, inima nu mă mai durea atât de tare când respiram și, după o săptămână, puteam merge, proptindu-mă de perete. Toți cei din închisoare au fost uimiți, spunând: „Uită-te la asta, probabil ea crede în adevăratul Dumnezeu!” Știam că asta se datora marii puteri a lui Dumnezeu și că El mă adusese înapoi din pragul morții și îmi dăduse o a doua viață. I-am mulțumit din suflet lui Dumnezeu pentru mântuirea mea!

După patru luni închisă în casa de detenție, Partidul Comunist m-a condamnat la un an de reeducare prin muncă pentru perturbarea ordinii sociale. Când am fost eliberată, poliția m-a avertizat: „Dacă ești arestată pentru mai multe activități religioase, vei primi o sentință grea.” Dar nu am fost stăvilită de ei. M-am rugat lui Dumnezeu în inima mea: „Oricâte asupriri sau greutăți voi avea de îndurat de acum încolo, Te voi urma veșnic!”