de Chen Jing, China

Era după ora 17:00, în data de 1 mai 2003. Mergeam acasă după o adunare, când am văzut-o pe sora Li Nan stând lângă telefonul public. Mi-a făcut cu mâna, chemându-mă lângă ea. Părea agitată, ca și când voia să îmi spună ceva, așa că m-am grăbit spre ea. Mi-a spus în șoaptă că îi trimisese un mesaj unei alte surori de pe pager, dar că aceasta nu îi răspunsese. În timp ce vorbeam, telefonul public a început să sune. Gândindu-mă că era sora căreia îi trimisese mesaj Li Nan, am răspuns. Spre surprinderea mea, era o voce de bărbat. Mi-am dat seama că ceva nu era în regulă, așa că am închis repede. Abia dacă mai schimbasem două vorbe cu Li Nan când am văzut un jeep verde oprindu-se cu scârțâit de roți nu departe de locul în care stăteam noi. Patru sau cinci polițiști îmbrăcați în civil au sărit din el și au venit în fugă direct spre noi, strigând în timp ce alergau: „Aici sunt! Grăbiți-vă! Ele sunt! Cele care cred în Dumnezeu Atotputernic!” Pusă în fața unei arestări bruște, mi-am simțit inima urcându-mi în gât și m-am rugat neîncetat în tăcere lui Dumnezeu, zicând: „Dragă Dumnezeule, Te rog, ocrotește-mi inima și nu mă lăsa să fiu o iudă.” După ce m-am rugat, mi-am dat seama că încă aveam la mine pagerul și cardul pentru transportul public, așa că, fără ca ei să observe, le-am aruncat în șanțul de lângă mine. Apoi, mi-am dat seama că aveam notițele de la adunare, așa că le-am scos repede, le-am rupt și le-am aruncat pe jos. Unul dintre polițiști a observat și a strigat: „Ce rupe femeia aia?” Un alt polițist a înșfăcat furios bucățile de hârtie rupte și ne-a îmbrâncit pe mine și pe Li Nan spre jeep, înjurându-ne în tot acest timp.

La secția de poliție, am fost interogate separat. Când am intrat în încăpere, i-am văzut pe polițiști stând în spatele mesei. S-au uitat la mine de parcă le-aș fi fost dușman și au scrâșnit tare din dinți. Eram puțin agitată și mă rugam în continuare lui Dumnezeu: „Dragă Dumnezeule, Te rog, nu mă lăsa să devin o iudă. Oricât de mult m-ar interoga, nu trebuie să îmi dau în vileag frații și surorile.” După ce m-am rugat, inima mea s-a liniștit treptat. Un polițist a început să îmi adreseze întrebări, pe un ton răstit: „Cum te cheamă? Unde locuiești? Câți ani ai? De cât timp crezi în Dumnezeu? Cine sunt conducătorii tăi? Câți oameni sunt în biserică?…” Le-am spus doar numele meu adevărat și adresa de acasă, dar nu am zis nimic despre biserică. Unul dintre polițiști a lovit furios în masă și mi-a spus: „Vorbește sau te vom face noi să vorbești!” Cum n-am spus nimic, cei trei m-au interogat pe rând încontinuu, timp de mai multe ore. M-am gândit în sinea mea: „Pare că n-o să renunțe până nu le spun ceva. Poate că le-aș putea da numele cuiva care a fost exclus? Acea persoană nu aparține de biserică.” Dar apoi mi-au venit în minte cuvintele lui Dumnezeu: „Față de cei care nu Mi-au arătat niciun strop de credință în vremuri de necaz nu voi mai fi milostiv, pentru că îndurarea Mea se întinde doar până aici. În plus, nu am nicio slăbiciune pentru cineva care M-a trădat odată, cu atât mai puțin Îmi place să Mă asociez cu cei care vând interesele prietenilor lor. Aceasta este firea Mea, indiferent de cine ar putea fi persoana” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). Firea lui Dumnezeu este de neofensat. Dumnezeu îi detestă cel mai mult pe cei care Îl trădează. Polițiștii au continuat să mă interogheze, pentru a mă face să dau în vileag biserica. Dacă spuneam un lucru, cu siguranță aveau să pună presiune asupra mea ca să le dau mai multe informații. Orice ar fi fost, nu puteam face nimic care să Îl trădeze pe Dumnezeu. Gândindu-mă la acest lucru, nu le-am spus nimic. Văzând că tot nu vorbeam, un polițist de vârstă mijlocie cu un rânjet libidinos s-a apropiat de mine și mi-a ridicat bărbia cu mâna. Mi-a spus: „Poate o să vorbești după ce îți dau un sărut? Sau ce-ai zice dacă am petrece noaptea împreună?” Extrem de dezgustată de ticăloșia lor, am spus pe un ton foarte furios: „Sunteți polițist. Cum puteți vorbi așa? Așa vorbesc derbedeii!” Unul dintre ei s-a apropiat și, întinzându-și gâtul și gâfâind, a strigat: „Vorbești sau nu? Dacă nu, te omorâm în bătaie! Îți facem cunoștință cu bastoanele noastre de cauciuc!” Apoi, s-a dus să își ia bastonul. În acel moment, am fost cuprinsă de teamă și L-am chemat în grabă pe Dumnezeu în inima mea, să îmi dea curaj și credință și să nu mă lase să devin o iudă. Unul dintre polițiști m-a privit dușmănos și s-a năpustit asupra mea. Instinctiv, am dus mâinile la piept pentru a mă apăra, dar tot mi-a aplicat o lovitură zdravănă, care m-a năucit. Mi-a spus cu ferocitate: „Îți arăt eu ție dacă nu vrei să vorbești! Am eu ac de cojocul tău, vezi tu!” Ținând bastonul în mână, un alt polițist a răcnit: „Îți arăt eu ție dacă nu vrei să mărturisești. Să vedem dacă-ți place!” Spunând acestea, și-a ridicat bastonul și l-a coborât violent spre mine. Instinctiv, m-am întors spre dreapta, iar bastonul m-a izbit puternic în partea stângă a capului. După ce m-a lovit, mi-am simțit pur și simplu capul vâjâind, m-am prăbușit pe podea și mi-am pierdut conștiența. Când m-am trezit, nu știam pentru cât timp îmi pierdusem simțirea. Aveam mintea complet goală și nu îmi puteam aminti nimic. Mă gândeam: „Cum am ajuns aici?” Capul îmi era amorțit, dar simțeam și o durere surdă. Stăteam întinsă pe podea și nu mă puteam mișca. Simțeam doar că mâna dreaptă îmi devenise inertă. Nu îmi simțeam partea dreaptă a corpului și nu o puteam controla, de parcă acea jumătate a corpului meu ar fi fost paralizată. După o perioadă îndelungată, mi-am amintit în sfârșit că fusesem arestată deoarece cred în Dumnezeu. Văzând în ce stare mă aflam, polițiștii nu m-au mai interogat. M-au ridicat, m-au dus la centrul de detenție și m-au aruncat acolo, pe jos.

Imediat ce am ajuns la centrul de detenție, mai multe surori s-au adunat în jurul meu și, văzând că fusesem bătută atât de crunt, au zis furioase: „Cum pot fi atât de ticăloși? Cum să bată pe cineva care nu avea absolut nimic și să îl aducă în starea asta? Le lipsește în totalitate umanitatea! Sunt cu adevărat o adunătură de diavoli!” Surorile mi-au masat mâinile și picioarele și m-au consolat. Am fost atât de mișcată, încât am început să plâng. Știam că asta era iubirea lui Dumnezeu, iar acest lucru mi-a încălzit inima. Opt surori erau întemnițate alături de mine. Xin Ming era una dintre ele. Eram amândouă în aceeași celulă. Când am ajuns la centrul de detenție, încă gândeam relativ limpede, vorbirea și reacțiile mele erau normale, doar că aveam dificultăți în a-mi mișca partea dreaptă a corpului. Nu îmi puteam întinde complet brațul drept și trebuia să îl țin de parcă aș fi cărat un coș. Nu mă puteam spăla bine pe față și nu puteam nici măcar să scot pasta de dinți din tub. La mese, puteam folosi lingura doar cu mâna stângă. Când mergeam, trebuia să îmi târâi piciorul drept, de parcă mi-ar fi paralizat jumătate din corp. Temându-se că voi paraliza de tot, surorile mă ajutau să fac exerciții în fiecare zi, în timpul pauzei de prânz. O soră îmi ridica brațul, o alta mi-l masa ca să pornească circulația sângelui, în timp ce o a treia soră mă ajuta să îmi mișc piciorul, folosindu-și piciorul pentru a-l împinge pe al meu în față puțin câte puțin sau lăsându-se pe vine și mișcându-mi piciorul în față cu mâinile. Văzând în ce stare ajunsese corpul meu, m-am simțit foarte slabă, gândindu-mă: „Mi-a paralizat o parte din corp, nu mai sunt în stare să îmi port singură de grijă și îmi împovărez surorile care trebuie să mă îngrijească. Nu am devenit o persoană inutilă?” Aceste gânduri m-au necăjit foarte tare. Simțindu-mă negativă și slabă, m-am gândit la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „În această etapă a lucrării, se cer de la noi credință și iubire extreme și s-ar putea să ne împiedicăm din cea mai mică neatenție, căci această etapă a lucrării e diferită de toate cele de dinainte: ceea ce desăvârșește Dumnezeu e credința oamenilor, care este atât invizibilă, cât și intangibilă. Ceea ce face Dumnezeu este să convertească cuvintele la credință, la iubire și la viață” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Calea… (8)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință. Dumnezeu permisese să mi se întâmple acest lucru pentru a-mi desăvârși credința. Deși polițiștii mă schilodiseră, prin faptul că Dumnezeu se folosea de surori pentru a mă îngriji și a avea părtășie cu mine despre cuvintele Lui, experimentam iubirea Lui. Deși nu aveam nicio idee când aveam să îmi revin, faptul că vedeam că Dumnezeu mă îndruma mereu mi-a dat credință.

La centrul de detenție, surorile mă ajutau să fac exerciții în fiecare zi. Mă îmbrăcau dimineața, îmi dădeau turte de mălai făcute la abur la mese, iar seara mă ajutau să îmi fac patul. De asemenea, aveau adesea părtășie cu mine despre cuvintele lui Dumnezeu și îmi cântau imnuri. Eram tare mișcată de grija lor pentru mine. Și îi detestam atât de mult pe polițiști pentru că mă schilodiseră în felul acesta, iar acum îmi era greu să fac chiar și lucrurile obișnuite! Cu toate acestea, tot mă puneau să stau pe scaun din zori și până la ora 19:00 în fiecare zi, ca toți ceilalți, până când îmi îngheța tot corpul. Ba chiar m-au pus de serviciu și noaptea, timp de o oră, dar surorile făceau cu rândul în locul meu atunci când eram de serviciu, pentru a mă ajuta. După o lună, PCC m-a condamnat la doi ani de reeducare prin muncă pentru „perturbarea ordinii sociale”. Am fost atât de necăjită! Eram pe jumătate paralizată, nu puteam să-mi port singură de grijă și eram o persoană inutilă, cum aveam să reușesc să trec prin acești doi ani lungi? Surorile m-au consolat, spunându-mi: „Îl avem pe Dumnezeu pe care ne putem baza și El ne va ajuta. Trebuie să avem credință în Dumnezeu!” Pe drumul către penitenciar, surorile au cântat multe imnuri. Unul dintre ele a fost „Îmi doresc să văd ziua de slavă a lui Dumnezeu”, care m-a mișcat mult: „Cu încredințarea lui Dumnezeu în inima mea, nu voi îngenunchea niciodată în fața Satanei. Chiar dacă sunt decapitată și îmi curge sângele, curajul oamenilor lui Dumnezeu nu poate fi zdruncinat. Voi aduce mărturie răsunătoare despre Dumnezeu și voi umili diavolii și pe Satana. Durerea și greutățile sunt predestinate de Dumnezeu și voi fi loială și mă voi supune Lui până la moarte. Nu-L voi mai face niciodată pe Dumnezeu să plângă sau să Se îngrijoreze. Îmi voi oferi iubirea și loialitatea lui Dumnezeu și voi duce la capăt misiunea de a-L slăvi” (Urmați Mielul și cântați cântări noi). Ascultându-le, m-am simțit foarte încurajată și am început să cânt cu ele. Cu cât cântam mai mult, cu atât credința mea devenea mai puternică. Deși fusesem schilodită și condamnată la închisoare, această suferință avea o însemnătate. Cu această suferință, Îi puteam aduce mărturie lui Dumnezeu și îl puteam umili pe diavolul Satana. Acesta era un lucru glorios. Gândind astfel, nu m-am mai simțit negativă și am devenit dispusă să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu. Cu cât cântam mai mult, cu atât ne simțeam mai mișcate și unele plângeau în timp ce cântau, nu de dor de casă sau de supărare că fuseseră condamnate, ci pentru că simțeau fericire și bucurie în inimile lor și simțeau cât de glorios este să poți să Îi aduci mărturie lui Dumnezeu!

Paznicii de la penitenciar au văzut că nu pot face muncă manuală și nu au vrut să mă primească. Au discutat mult timp înainte să mă accepte, reticenți. Au aranjat să lucrez la atelier. Când supraveghetorul a văzut că nu puteam face nimic, am fost trimisă să fac curățenie la toalete. Pentru că nu îmi simțeam deloc partea dreaptă, mergeam sprijinindu-mă în întregime pe piciorul stâng și mă deplasam cu greutate, târâindu-mi piciorul drept. Când ștergeam pe jos, mă aplecam sprijinindu-mă pe piciorul stâng și mi-l târâiam pe cel drept, chinuindu-mă să mânuiesc mopul doar cu mâna stângă. După ce terminam de șters într-o parte, îmi era foarte greu să mă ridic. Făceam curat în fiecare zi din zori și până seara, la ora 22:00. În sinea mea, mă simțeam nedreptățită, gândindu-mă: „Cum să mă pună să muncesc când corpul meu e în starea asta? Chiar nu ne tratează ca pe niște oameni!” Ceea ce mă înfuria și mai tare era că paznicii din închisoare mă puneau să fac și mișcarea de dimineață cu deținuții, ca parte a echipei de antrenament, în fiecare zi. Trebuia să alergăm, iar eu stăteam în mijlocul echipei și, când toată lumea începea să alerge, mă dărâmau. În ciuda acestui lucru, tot nu mă lăsau să mă opresc. Nici măcar nu puteam ține pasul cu exercițiile, așa că șeful de departament mă pedepsea și mă punea să merg prin curte. Pentru că nu îmi puteam ridica piciorul drept, trebuia să îl târâi în timp ce mergeam. După o tură lungă prin toată curtea, eram prea obosită să continui, iar părțile laterale ale pantofului meu erau complet uzate. Cu trecerea timpului, nu mai puteam suporta și mă simțeam foarte slăbită înăuntrul meu. Xin Ming a avut părtășie cu mine, m-a încurajat, m-a consolat și mi-a recitat un fragment din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Trebuie să suferi greutăți pentru adevăr, trebuie să te sacrifici pentru adevăr, trebuie să înduri umilințe pentru adevăr, și trebuie să înduri mai multă suferință în scopul de a câștiga mai mult din adevăr. Aceasta este ceea ce ar trebui să faci. […] Ar trebui să urmărești tot ceea ce este bun și frumos și ar trebui să urmărești o cale în viață care este mai plină de înțeles” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Ascultând cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că, prin această suferință, Dumnezeu voia să sădească adevărul în mine. Îndurarea acestei suferințe avea însemnătate și trebuia să trec prin această experiență cu credință. Deși trebuia să lucrez așa schilodită cum eram, Dumnezeu era cu mine, iar surorile îmi erau alături și aveau adesea părtășie cu mine despre cuvintele lui Dumnezeu. Am simțit că Dumnezeu nu mă părăsise niciodată. Am simțit iubirea lui Dumnezeu.

Pentru că nu primisem niciun tratament, starea mea se înrăutățea pe zi ce trecea. Nu îndrăzneam să îmi mișc partea dreaptă a corpului pentru că, atunci când o făceam, durerea era insuportabilă. Când stăteam întinsă, nu mă puteam ridica singură și trebuia să le las pe surorile mele să mă ajute. Mâna dreaptă mi-a devenit foarte rigidă și nu puteam nici măcar să mă clătesc după ce mă spălam pe dinți. După stăruințele lui Xin Ming pe lângă șeful departamentului, într-un final, nu am mai fost trimisă să fac curățenie la toalete. Dar tot nu mă lăsau să stau întinsă. În fiecare zi, trebuia să stau pe scaun peste 10 ore înainte să mă lase să dorm. Înduram suferința fizică și mă sprijineam slăbită de perete, neîndrăznind să mă mișc. Mai târziu, starea mea s-a înrăutățit din ce în ce mai tare. Mâna stângă a început să îmi tremure în timp ce țineam lingura și îmi cădea mâncarea peste tot în timpul meselor. Mintea îmi era complet goală, de parcă nu aveam niciun gând. În afară de credința mea în Dumnezeu și de dorința de a auzi surorile având părtășie cu mine despre cuvintele lui Dumnezeu, nu știam absolut nimic altceva. Amintirile îmi erau mereu fragmentate. Uitam întâmplări recente și îmi puteam aminti lucruri doar temporar. Creierul meu reacționa lent și mă holbam absentă la lucruri. Uneori, râdeam prostește, fără să știu de ce. Doar când o soră îmi spunea să încetez, conștientizam întrucâtva și mă opream din râs. La acea vreme, coeficientul meu de inteligență era precum cel al unui copil mic. Vorbeam sacadat și foarte lent. Adesea, stăteam prăbușită pe pat, holbându-mă la mâinile și la picioarele mele. De multe ori, chicoteam fără să îmi dau seama. Odată, Xin Ming s-a întors în celulă după muncă, iar eu am început să rânjesc la ea ca și când aș fi văzut o rudă. M-a bătut pe umăr și m-a întrebat: „De ce zâmbești? Știi cum mă cheamă?” Am continuat să rânjesc, am dat din cap și i-am răspuns: „Eu… nu… știu.” Ceva mai târziu, mi-am amintit și i-am spus: „Pe tine… te… cheamă… Ming.” Însă oricât m-am gândit, pur și simplu nu-mi puteam aminti numele ei de familie. Șeful lagărului de muncă a văzut în ce stare eram și s-a temut că voi muri în lagăr, iar el va trebui să își asume responsabilitatea, așa că i-a permis medicului lagărului să vină să îmi facă o perfuzie. Dar doctorul mi-a dat medicamente la întâmplare, fără să mă consulte mai întâi. Drept urmare, starea mea nu doar că nu s-a îmbunătățit, ci chiar s-a înrăutățit. Au început să mi se umfle mâinile și picioarele, nu îmi puteam mișca degetele de la mâini, iar cele de la picioare s-au înroșit și s-au umflat de parcă ar fi fost degerate. Forțați de împrejurări, m-au dus la spitalul provincial. Investigațiile au arătat că aveam o acumulare subdurală de lichid cauzată de o leziune la cap, care comprima nervii și cauza hemipareza. Medicul a spus că dacă lichidul nu era extras chirurgical curând, puteam muri. Dar familia mea nu își putea permite operația, așa că m-au dus înapoi în lagărul de muncă. Pe drumul de întoarcere, i-am auzit vag spunând: „Nu își poate permite tratamentul, dar nu o putem lăsa să moară aici. Ar trebui să o eliberăm condiționat din motive medicale.” Îmi aminteam lucruri intermitent și nu îmi făceam griji excesive pentru nimic. Tot ce știam era că eu credeam în Dumnezeu și mi-am încredințat viața și moartea în mâinile Lui.

Când m-am întors în lagăr, m-au pus într-o altă celulă și nu puteam contacta surorile cu care fusesem înainte. În acea perioadă, aveam dureri mari. Stăteam pe pat uitându-mă la cadrul ușii, în speranța că voi vedea vreo soră. Când eram cu surorile, ele aveau adesea părtășie cu mine despre cuvintele lui Dumnezeu și mă încurajau, dar acum mă simțeam singură și pierdută. Creierul nu îmi funcționa prea bine și nu îmi puteam aminti cuvintele lui Dumnezeu, iar acum nu le mai auzeam nici pe surori având părtășie cu mine despre cuvintele Lui… Oare Dumnezeu nu mă mai voia? Sfâșiată de durere, mă întrebam ce sens avea viața mea fără Dumnezeu. Apoi m-am gândit să mor. N-am mai mâncat. Cineva din celulă a mers să o caute pe Xin Ming, iar ea a venit să mă vadă când supraveghetorul nu era prin preajmă. Am fost tare fericită să o văd. A venit la patul meu și m-a mângâiat. Mi-a masat mâna și brațul și m-a întrebat: „De ce nu mănânci? E bine asta pentru sănătatea ta?” Printre lacrimi, i-am spus: „Mi-a… fost dor… de tine. M-au… pus… aici… unde… nu e nimeni… care să aibă părtășie… cu mine despre… cuvintele… lui Dumnezeu. Sunt… atât… de singură. Dumnezeu… nu mă mai… vrea? Viața mea… nu mai are… niciun sens.” Xin Ming m-a consolat, spunându-mi: „Dumnezeu te vrea în continuare. Doar așteaptă ca noi să Îi aducem mărturie! Trebui să trăim cum se cuvine!” Apoi, mi-a recitat un imn din cuvintele lui Dumnezeu: „Sunt hotărât să-L iubesc pe Dumnezeu”: „Fiecare chestiune, fiecare lucru – toate sunt în mâinile Tale; soarta mea este în mâinile Tale și Tu ții însăși viața mea în mâinile Tale. Acum, caut să Te iubesc și, indiferent dacă mă lași să Te iubesc, indiferent cum tulbură Satana, Eu sunt hotărât să Te iubesc. Eu însumi sunt dispus să-L caut pe Dumnezeu și să-L urmez. Acum, deși Dumnezeu vrea să mă abandoneze, eu tot Îl voi urma. Indiferent dacă El mă vrea sau nu, eu tot Îl voi iubi și, în cele din urmă, trebuie să-L câștig. Îmi ofer inima lui Dumnezeu și, orice ar face El, Îl voi urma toată viața mea. Orice-ar fi, trebuie să-L iubesc pe Dumnezeu și trebuie să-L câștig; nu voi avea odihnă până ce nu-L voi fi câștigat” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Iubirea autentică față de Dumnezeu este spontană”). Xin Ming mi-a spus: „Trebuie să avem cu adevărat credință în Dumnezeu. Orice ni s-ar întâmpla, trebuie să Îl urmăm până la capăt. Hotărârea pe care o aveam înainte nu trebuie să pălească. Doar aceasta înseamnă să Îl iubești cu adevărat pe Dumnezeu și să ai credință adevărată. Acum, că situația s-a schimbat și că surorile nu sunt aici, crezi că Dumnezeu nu te vrea. Oare nu Îl înțelegi greșit pe Dumnezeu? Unde e credința ta? Dumnezeu a rânduit această împrejurare pentru noi, sperând că vom rămâne ferme în mărturia noastră pentru El. Trebuie să ne păstrăm credința în Dumnezeu!” După părtășia lui Xin Ming, am știut că nu era vorba despre faptul că Dumnezeu nu mă mai voia, că trebuia să trăiesc cum se cuvine și că nu puteam fi o lașă. Trebuia să Îl urmez pe Dumnezeu până la capăt, orice ar fi fost. Aveam din nou speranță, inima mea s-a înseninat și am fost fericită din nou. Când Xin Ming se pregătea să plece, am prins-o de mână, nefiind dispusă să mă despart de ea, și i-am spus: „Vreau… să aud… cuvintele… lui Dumnezeu.” Mi-a spus că se va întoarce să mă vadă și m-a conjurat să mă rog mai mult lui Dumnezeu când lucrurile deveneau dificile, iar Dumnezeu avea să mă audă. După plecarea ei, m-am rugat lui Dumnezeu, spunând: „Dragă… Dumnezeule, mă simt… atât… de singură, fără… nimeni… aici, creierul… meu… nu funcționează… cum trebuie, vreau… să aud… cuvintele Tale, Te rog,… dă-mi… pe cineva, vreau… să aud… cuvintele Tale.”

În ziua de după ce m-am rugat astfel, șeful de departament mi-a spus: „Chen, ți-am adus o colegă de celulă. Îți poate ține companie.” Când am văzut că era sora He Li, am fost încântată! Am știut că Dumnezeu îmi auzise rugăciunea. He Li a fost și ea fericită să mă vadă. M-a îmbrățișat și mi-a spus: „Am auzit că ai fost grav rănită în urma bătăilor și îmi doream să te văd. Iată că, în sfârșit, am ocazia de a te vedea!” He Li m-a îngrijit cu abnegație în fiecare zi, m-a ajutat să îmi fac exercițiile, a vorbit cu mine și a avut adesea părtășie cu mine despre cuvintele lui Dumnezeu, încurajându-mă și consolându-mă. Cu timpul, mintea mea a început să reacționeze și puteam interacționa cu ea. Într-o zi, m-am uitat la mâinile mele și i-am spus lui He Li: „Când… se va ameliora… starea mea? Se va… ameliora?” Apoi, ea a avut părtășie cu mine: „Nu a spus Dumnezeu aceste cuvinte? «Dumnezeu Atotputernic este un doctor omnipotent! Să trăiești în boală înseamnă să fii bolnav, dar să trăiești în spirit înseamnă să fii bine. Câtă vreme mai ai suflare, Dumnezeu nu te va lăsa să mori» (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). «În timp ce sunt supuși încercărilor, este normal ca oamenii să fie slabi, ca negativitatea să sălășluiască în ei sau să fie lipsiți de claritate în ceea ce privește intențiile lui Dumnezeu sau calea de practică. Dar, în general, trebuie să ai încredere în lucrarea lui Dumnezeu și, întocmai ca Iov, să nu-L tăgăduiești» (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). Trebuie să trăim după cuvintele lui Dumnezeu și să nu cădem pradă disperării. Dumnezeu este atotputernic și dacă ne vindecăm sau nu de o boală e în mâinile Lui. Sub nicio formă nu trebuie să ne lamentăm! Iov nu și-a pierdut nicio clipă credința în Dumnezeu, deși a trecut prin toate acele încercări teribile, așadar, noi trebuie să credem în cuvintele lui Dumnezeu și să avem cu adevărat încredere în El!” M-am simțit atât de fericită să aud aceste lucruri. M-am gândit ce minunate sunt cuvintele lui Dumnezeu!

Era prin decembrie când am început să mă simt ceva mai bine. Mă spălam pe picioare când am observat dintr-odată că aveam piciorul drept și laba piciorului albe. Nu îmi crescuseră unghiile de șase luni la acel picior. Nu observasem asta înainte. M-am gândit: „Brațul și piciorul nu dau semne de recuperare. După cum arată, sigur voi muri. Am doar 41 de ani. Chiar voi muri așa?” Mi-am simțit inima puțin împovărată și m-am rugat lui Dumnezeu: „Dragă Dumnezeule, am fost arestată din cauza credinței mele în Tine. Chiar dacă mor, nu voi regreta. Dacă pot rămâne în viață, voi crede în continuare în Tine!” M-am rugat în mod repetat rostind aceste cuvinte în inima mea. După rugăciune, am simțit cum sângele începe să îmi circule prin corp și mi s-a făcut puțin cald. Nu mă mai simțisem așa. În ziua următoare, când He Li mă ajuta să merg la toaletă, am descoperit că îmi puteam ridica puțin piciorul drept. Înainte, He Li trebuia să îmi ridice mereu piciorul peste prag, de fiecare dată când mergeam la toaletă. De data asta, chiar când se pregătea să se aplece, înainte ca ea să îmi tragă piciorul, am reușit să îl ridic singură! Când am văzut asta, am fost amândouă atât de încântate, iar eu I-am fost tare recunoscătoare lui Dumnezeu! În 26 decembrie, eliberarea mea condiționată din motive medicale a fost aprobată. Nu mă așteptam să se întâmple asta. La acea vreme, doar doi deținuți puteau beneficia de eliberare condiționată din motive medicale, însă erau trei persoane grav bolnave în închisoare, așa că am fost surprinsă că mi s-a acordat mie. Supraveghetorul mi-a spus: „Chen, a venit soțul tău după tine. Poți merge acasă. Vei executa o pedeapsă de un an acasă. Îți este interzis să predici Evanghelia și vom informa autoritățile locale să te supravegheze.” Am fost atât de fericită! Xin Ming era și ea fericită pentru mine. S-a grăbit să mă ajute să îmi adun lucrurile și m-a ajutat să ies din celulă. Soțul meu a trebuit să plătească lagărului de muncă o cauțiune de 2.000 de yuani înainte ca eu să pot părăsi acel iad pe pământ.

Tot ce am putut face când am ajuns acasă a fost să stau întinsă în pat. Nu îmi puteam mișca mâinile sau picioarele. Mă simțeam ca o gelatină. Anul acela a fost foarte greu acasă. Aveam datorii de peste 10.000 de yuani. Împrumutaserăm chiar și banii pentru eliberarea mea condiționată din motive medicale. Nu puteam beneficia de niciun fel de tratament pentru că nu aveam bani. Uneori, sufeream pentru că trăiam cu această boală, dar știam că totul era în mâinile lui Dumnezeu și că depindea de El dacă aveam să mă însănătoșesc sau nu. Dumnezeu este cel mai mare sprijin al meu. M-am rugat adesea lui Dumnezeu și, treptat, am devenit puternică spiritual. La vremea aceea, jinduiam să citesc cuvintele lui Dumnezeu, dar pentru că PCC mă urmărea încă, frații și surorile nu puteau lua legătura cu mine. Mama mea era credincioasă și mi-a adus un exemplar scris de mână al cuvintelor lui Dumnezeu. Am fost încântată și l-am luat numaidecât de la ea. L-am citit din nou și din nou. Deși nu reușeam să îl memorez, îl înțelegeam. Mă simțeam foarte bucuroasă și ușurată și nu mă gândeam dacă voi trăi sau voi muri. Atât timp cât puteam citi cuvintele lui Dumnezeu, eram mulțumită. După două sau trei luni, puteam merge șchiopătând fără ajutor, deși nu luasem medicamente și nu făcusem injecții. Puteam și să mănânc singură.

Într-o zi, în 2004, am văzut un colet învelit în hârtie în sertarul meu. Când l-am deschis, am găsit în el o casetă cu banda încurcată. M-am gândit în sinea mea: „Să fie o casetă cu imnuri?” L-am rugat pe fiul meu să o descurce și am băgat-o în casetofon. Spre surprinderea mea, a funcționat. Eram atât de fericită să ascult imnuri din cuvintele lui Dumnezeu! După aceea, ascultam aceste imnuri în fiecare zi, din nou și din nou, inima mea înseninându-se de fiecare dată când le auzeam. M-am simțit profund inspirată mai ales când am ascultat „Cântecul biruitorilor”: „Ați acceptat vreodată binecuvântările care v-au fost pregătite? Ați urmărit vreodată făgăduințele care au fost făcute pentru voi? Sub îndrumarea luminii Mele, voi veți străpunge cu singuranță încleștarea forțelor întunericului. În mijlocul întunericului, cu singuranță nu veți pierde îndrumarea luminii. Veți fi cu singuranță stăpânii tuturor lucrurilor. Veți fi cu singuranță biruitori înaintea Satanei. La căderea țării marelui balaur roșu, veți sta cu singuranță în mijlocul nenumăraților oameni ca dovadă a biruinței Mele. Veți rămâne cu singuranță fermi și de neclintit în ținutul Sinimului. Din cauza suferințelor pe care le îndurați, veți moșteni binecuvântările Mele și Îmi veți emana cu singuranță lumina slavei în întregul univers” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 19). Am înțeles că lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă este aceea de a se folosi de persecuția marelui balaur roșu pentru a desăvârși un grup de biruitori. Deși trecusem prin niște greutăți și rămăsesem schilodită, credința mea fusese desăvârșită prin acest mediu și puteam rămâne neclintită grație îndrumării cuvintelor lui Dumnezeu. După ce fusesem schilodită, nu doar că mi-am pierdut memoria, dar nu putusem nici să îmi port singură de grijă. M-am simțit negativă și slabă în repetate rânduri și doar datorită ajutorului lui Dumnezeu prin intermediul surorilor care au avut părtășie cu mine despre cuvintele Lui, din nou și din nou, am găsit credința pentru a trece prin această împrejurare dură. Aceasta mi-a arătat că spusele lui Dumnezeu sunt lumina și că, în orice moment, ele le pot fi călăuză oamenilor în întuneric și le pot oferi o cale de urmat. Pentru că am trecut prin această împrejurare, deși trupul meu a suferit întrucâtva, am putut să înțeleg adevărul, credința mea în Dumnezeu a crescut și am dobândit o oarecare înțelegere a atotputerniciei și suveranității lui Dumnezeu. Suferința mea a avut atâta însemnătate! Cuvintele lui Dumnezeu m-au motivat și starea mea s-a îmbunătățit zi după zi. Mi-am recăpătat mare parte din memorie și am început să vorbesc coerent. În 2005, puteam deja să merg încet. La sfârșitul acelui an, am luat trenul singură pentru a merge să îmi vizitez sora mai mică într-un alt oraș și i-am predicat Evanghelia lui Dumnezeu Atotputernic. Când rudele mele m-au văzut recuperându-mă atât de bine, unele dintre ele au spus: „Chiar există Dumnezeu!” Altele au spus: „Dumnezeul tău este cu adevărat atotputernic!” Soacra surorii mele mai mari chiar a acceptat Evanghelia lui Dumnezeu din zilele de pe urmă după ce mi-a ascultat experiența. Mai târziu, m-am vindecat complet. Nu am mai șchiopătat și am devenit o persoană normală. Oamenii din jur au fost uimiți să vadă cât de repede m-am recuperat! Odată, m-am întâlnit cu Xin Ming pe stradă și nu aș putea reda în cuvinte cât de încântată am fost. Am îmbrățișat-o imediat și am fost amândouă atât de emoționate, încât am plâns. În 2018, când am mers la un control medical, medicul s-a uitat mult timp surprins la radiografia mea și mi-a spus că cheagul de sânge intracranian se calcifiase deja. Faptul că acel cheag se calcifiase fără niciun tratament după ce creierul meu fusese grav lezat era cu adevărat un miracol! Când l-am auzit pe medic spunând asta, I-am mulțumit lui Dumnezeu din toată inima mea! M-am recuperat treptat și, dintr-o persoană paralizată, pe moarte, am devenit o persoană normală. Nimeni nu ar fi îndrăznit să își imagineze așa ceva.

Trecând prin această experiență, am înțeles că Dumnezeu conduce toate lucrurile și că viețile și morțile oamenilor sunt toate în mâinile Lui. Exact așa cum spune Dumnezeu: „Inima și duhul omului sunt la îndemâna lui Dumnezeu și tot ce ține de viața lui este văzut de ochii lui Dumnezeu. Indiferent dacă crezi sau nu toate acestea, oricare și toate lucrurile, fie vii sau moarte, se vor muta, schimba, reînnoi și dispărea în concordanță cu gândurile lui Dumnezeu. Acesta este modul în care Dumnezeu deține suveranitate asupra tuturor lucrurilor” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). Credința mea în Dumnezeu a crescut considerabil prin această experiență specială. Dumnezeu mi-a dat o a doua șansă la viață. Orice persecuție sau necazuri aș înfrunta în viitor, voi rămâne întotdeauna fermă în credința mea de a-L urma pe Dumnezeu, îmi voi face datoria bine și Îi vor răsplăti iubirea.