de Wang Hui, China

Într-o zi din iunie 2004, în jurul orei 13:30, în timp ce mă odihneam puțin împreună cu două surori, vreo doisprezece polițiști au dat brusc buzna înăuntru. Ne-au ordonat să ne ghemuim într-un colț și, fără să se legitimeze, au început să percheziționeze casa. Au percheziționat fiecare colț al casei, iar în cele din urmă au găsit un set de CD-uri, cărți cu cuvintele lui Dumnezeu, un telefon mobil și o chitanță pentru o donație de 200.000 de yuani. Apoi, polițiștii ne-au dus la Biroul județean de Securitate Publică. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu, cerându-I să îmi dea credință și putere și să mă ajute să rămân fermă în mărturia mea, să nu devin o iudă și să nu-L trădez. Apoi m-a interogat un ofițer de poliție, întrebându-mă cum mă cheamă și unde locuiesc. N-am scos niciun cuvânt, așa că s-a repezit la mine, m-a prins de păr și mi-a dat șapte-opt palme puternice. Scrâșnind din dinți, a spus: „Crezi că poți să-ți ții gura închisă, nu-i așa? Te fac eu să vorbești!” M-a pălmuit atât de tare încât îmi vâjâia capul și îmi ardea fața. Apoi, un alt polițist mi-a ordonat să stau cu nasul lipit de perete, fără să ating peretele cu corpul și ținându-mi brațele ridicate în lateral, la înălțimea umerilor. Am stat așa mai bine de o oră, transpirând abundent de oboseală. Spatele mă durea de parcă era pe cale să se rupă, iar brațele mă dureau atât de tare și îmi erau atât de grele, încât abia mai puteam suporta.

În acea seară, polițiștii m-au dus la o pensiune și m-au torturat chiar în acea noapte pentru a mă face să mărturisesc. M-au pus să stau pe podeaua de ciment, cu picioarele întinse, brațele întinse drept înainte, la nivelul umerilor, și cu privirea în față, neavând voie să mă uit în jos. Nu aveam voie să-mi îndoi brațele, iar trunchiul trebuia să mi-l țin drept. Apoi m-au întrebat cum mă cheamă, unde locuiesc și când am ajuns să cred în Dumnezeu Atotputernic. Nu am spus nimic, iar apoi un polițist a scos chitanța pentru donația de 200.000 de yuani și m-a întrebat: „Unde sunt cei 200.000 de yuani? Spune tot! Știm deja totul despre tine, iar tu ești conducătoare de biserică, așa că ia spune-ne adevărul!” Auzindu-i, m-am speriat puțin, pentru că de vreme ce găsiseră chitanța și știau că sunt conducătoare, nu aveau să mă lase să scap ușor și nu știam cum mă vor tortura în continuare. În momentul acela, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Nu ar trebui să îți fie frică de una și de alta; indiferent cu cât de multe dificultăți și pericole ai putea să te confrunți, ești în stare să rămâi neclintit înaintea Mea, fără să te împiedice nimic, pentru ca voia Mea să poată fi nestingherit îndeplinită. Aceasta este datoria ta […]. Nu te teme; cu sprijinul Meu, cine ți-ar putea bloca vreodată drumul?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 10). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință. Dumnezeu este suveran peste toate lucrurile, și, indiferent cât de nemiloși erau polițiștii, erau și ei în mâinile lui Dumnezeu, iar eu știam că, atât timp cât privesc spre Dumnezeu, mă bazez pe El și Îi stau neclintită alături, Dumnezeu mă va conduce să îl înving pe Satana. Când m-am gândit la asta, nu mi-a mai fost atât de frică. Imediat după aceea, polițiștii au continuat să mă interogheze, întrebându-mă unde sunt banii bisericii și cine sunt conducătorii superiori. N-am spus niciun cuvânt în tot acel timp. Înfuriat, unul dintre polițiști mi-a pus bastonul cu electroșocuri pe dosul mâinilor și a început să mă electrocuteze, dar nu mi-a dat voie să mă mișc în timp ce mă electrocuta. Mâinile îmi tremurau incontrolabil, și, cu cât tremuram mai mult, cu atât mă electrocuta mai tare. La fiecare șoc, mi se zguduia tot corpul și țipam de durere. Apoi ofițerul de poliție m-a călcat pe fluierele picioarelor și m-a electrocutat cu bastonul pe toată suprafața labelor picioarelor, ceea ce-mi făcea picioarele să se contracte instinctiv. Polițistul a continuat să mă interogheze: „Spune tot! Unde sunt cei 200.000 de yuani?” Eu tot n-am zis nimic. S-a înfuriat și a început să mă electrocuteze la întâmplare, pe maxilar, pe spate și pe ceafă. Când mă electrocuta la ceafă, simțeam de parcă mi-ar fi lovit capul cu ceva dur. Durerea era insuportabilă și mi se învârtea capul. Când îmi electrocuta maxilarul, îmi zvâcneau ambele buze și îmi clănțăneau dinții. Instinctiv, m-am lăsat la pământ pentru a mă proteja. Ofițerul de poliție, turbat de furie, m-a apucat de guler și m-a tras înapoi în poziția șezând. Apoi a luat o telecomandă și m-a lovit cu ea de vreo douăsprezece ori pe ambele părți ale feței. În timp ce mă lovea, îmi spunea disprețuitor: „Să vedem cât timp îți poți ține gura! Nu cred că ești de piatră!” În cele din urmă, s-a săturat să mă lovească și mi-a ordonat să mă așez din nou cu brațele ridicate, în aceeași poziție ca înainte. De fiecare dată când poziția mea nu corespundea cerințelor sale, îmi electrocuta mâinile și picioarele cu bastonul și mă lovea peste față cu telecomanda și cu niște reviste. Lucrurile au continuat în acest fel, polițiștii torturându-mă până la miezul nopții. După ce am fost electrocutată și bătută de polițiști în felul acesta, m-am simțit slăbită în inima mea. Dacă începuseră să mă tortureze așa imediat după arestare, nici nu-mi puteam imagina la ce alte torturi aveau să recurgă în continuare. Nu știam dacă voi fi în stare să rezist. Așa că m-am gândit: „Poate că, dacă le spun ceva neimportant, pot evita o parte din agonie și nu voi suferi o durere atât de chinuitoare.” Dar apoi m-am gândit din nou: „Dacă aș vorbi, nu aș deveni o iudă?” În acel moment, mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu: „Față de cei care nu Mi-au arătat niciun strop de credință în vremuri de necaz nu voi mai fi milostiv, pentru că îndurarea Mea se întinde doar până aici. În plus, nu am nicio slăbiciune pentru cineva care M-a trădat odată, cu atât mai puțin Îmi place să Mă asociez cu cei care vând interesele prietenilor lor. Aceasta este firea Mea, indiferent de cine ar putea fi persoana” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au călăuzit și m-au făcut să înțeleg că firea dreaptă a lui Dumnezeu nu tolerează ofensarea și că El îi urăște pe cei care Îl trădează. Dacă L-aș trăda pe Dumnezeu ca o iudă doar pentru a evita suferința trupească, atunci aș deveni o păcătoasă pentru eternitate, meritând blestemele lui Dumnezeu. Când m-am gândit la asta, m-am hotărât să îndur durerea, spunându-mi: „Oricât m-ar tortura poliția, voi rămâne fermă în mărturia mea, pentru a-l umili pe Satana.”

A doua zi, polițiștii m-au dus la alt hotel și m-au pus să stau pe podeaua de beton în aceeași poziție ca înainte. Un polițist în vârstă de 30 și ceva de ani a venit la mine și mi-a dat câteva palme puternice, încercând să mă preseze să-mi dezvălui numele complet, adresa și cine erau conducătorii superiori. În plus, a și rostit vorbe de blasfemie la adresa lui Dumnezeu. Văzând că eu tot nu spun nimic, a luat cu furie un baston cu electroșocuri și mi-a electrocutat palmele, dosul mâinilor, ceafa și maxilarul. M-a electrocutat atât de tare, încât mă clătinam stând pe podea. Apoi mi-a vârât bastonul paralizant în mâneci și mi-a electrocutat ambele brațe. Brațele mi-au tresărit necontrolat și m-am prăbușit la pământ, țipând de durere. Apoi m-a călcat pe picioare, mi-a introdus bastonul în pantaloni și mi-a electrocutat picioarele. După aproximativ cinci minute de astfel de tortură, m-am prăbușit la pământ, complet lipsită de putere. Eram udă leoarcă de transpirație, iar picioarele și brațele mă dureau și îmi erau amorțite. Durerea era cu adevărat insuportabilă. Apoi ofițerul m-a apucat de guler și m-a tras în poziție șezândă. Și-a scos pantofii de piele și m-a pocnit de mai multe ori peste obraji. În timp ce mă lovea, îmi spunea batjocoritor: „Tu crezi în Dumnezeu Atotputernic, nu-i așa? Atunci de ce nu te salvează Dumnezeul tău?” Eram bătută atât de rău, încât vedeam stele verzi, iar obrajii îmi ardeau puternic. M-am prăbușit pe podea, neputând să mă mișc deloc. Mi-era teamă că nu voi fi în stare să suport tortura brutală a poliției, așa că m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule, statura mea este prea mică. Te rog, dă-mi credință și hotărârea de a suferi, astfel încât să pot rămâne fermă în mărturia mea pentru Tine.” În acel moment, mi-am amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Nu te teme, Dumnezeul Atotputernic al oștirilor va fi cu siguranță lângă tine; El stă în spatele vostru și vă este scut” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 26). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere. Dumnezeu este suveran peste și controlează totul, iar El îmi este sprijin și susținere. Și poliția este în mâinile lui Dumnezeu, așa că nu aveam de ce să mă tem. Am hotărât că, indiferent cât de mult aș suferi sau cât de mult aș fi torturată, mă voi baza pe Dumnezeu pentru a rămâne fermă în mărturia mea.

Văzând că tot nu spun nimic, polițiștii au început să folosească tactici mai blânde cu mine. În acea după-amiază, pe la ora 5, un polițist de cincizeci și ceva de ani a venit la mine și mi-a spus pe un ton calm: „Nu e nevoie să te încăpățânezi astfel. Dacă ne spui ce știi, îți promit că vei putea merge acasă. Doar crezi în Dumnezeu, adevărat? Nu e așa mare lucru. Dacă ne spui pur și simplu ce știi, te lăsăm să mergi acasă și să-ți continui viața. Uită-te la tine, chiar nu merită să suferi atât de mult pentru credința ta. Acum știi prea bine ce dureroase sunt bastoanele cu electroșocuri. Gândește-te bine ce opțiuni ai!” M-am gândit: „De când am fost arestată, polițiștii m-au bătut, m-au ocărât și m-au electrocutat, dar omul acesta nu a fost atât de dur cu mine. Simt că e la mijloc un șiretlic al Satanei.” În acel moment, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Poporul Meu ar trebui să fie întotdeauna în alertă împotriva uneltirilor viclene ale Satanei, păzind poarta casei Mele pentru Mine […] ca să evite să cadă în capcana Satanei, moment în care ar fi prea târziu pentru regrete” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 3). Cuvintele lui Dumnezeu m-au luminat și m-au făcut să înțeleg că Satana uneltește fără încetare. Polițiștii mă torturaseră pentru a încerca să mă forțeze să mărturisesc, să-mi vând frații și surorile și să-L trădez pe Dumnezeu, dar acum își schimbaseră atitudinea și se prefăceau a fi cumsecade, ca să mă înșele. Erau cu adevărat siniștri și detestabili! După un timp, când a văzut că nu spun nimic, în cele din urmă și-a arătat colții și a spus pe un ton aspru: „Credința ta în Dumnezeu Atotputernic nu este permisă de stat și, mai mult, este condamnată de PCC. Dacă nu mărturisești, copiii tăi nu vor putea să meargă la facultate, să se înroleze în armată, să se alăture PCC sau să devină funcționari publici… Nu te gândești deloc la ei? Viitorul copiilor tăi va fi distrus din cauza ta. Gândește-te bine!” Când a adus vorba despre copiii mei, am simțit o durere sfâșietoare: „Dacă, într-adevăr, copiii mei nu vor putea să meargă la școală sau să-și găsească o slujbă bună în viitor, vor ajunge oare să mă dușmănească?” Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă simțeam mai neliniștită. În durerea și suferința mea, m-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Cine din întreaga omenire nu este îngrijit în ochii Celui Atotputernic? Cine nu trăiește în mijlocul predestinării Atotputernicului?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 11). Cuvintele lui Dumnezeu m-au luminat instantaneu. Destinul copiilor mei era în mâinile lui Dumnezeu, iar situațiile prin care aveau să treacă în viața lor și cât de multă suferință aveau să îndure fuseseră toate predestinate de Dumnezeu. Oricât de înverșunat ar fi fost marele balaur roșu, nu putea schimba soarta copiilor mei. Trebuia să-mi încredințez copiii lui Dumnezeu și să mă supun suveranității și rânduielilor Lui. Poliția încerca să se folosească de viitorul copiilor mei pentru a mă amenința și a mă face să-mi vând frații și surorile și să-L trădez pe Dumnezeu. Nu puteam lăsa să reușească intrigile lor. Pe la ora 19:00, am fost dusă la o secție municipală de poliție, unde polițiștii de-acolo m-au pus să identific persoanele din niște fotografii. M-am gândit în sinea mea: „Nu mă veți face niciodată să-mi vând frații și surorile!” Așa că, la orice mă întrebau, clătinam doar din cap și nu spuneam nimic. După ce mi-au arătat vreo douăsprezece fotografii, aparatul s-a defectat brusc și nu mai putea reda nicio imagine, așa că polițiștii au trebuit să mă ducă înapoi la hotel. Pe drumul de întoarcere, un căpitan de poliție pe nume Qin m-a presat iarăși cu privire la locul unde se aflau banii din donație. I-am spus că nu știu, iar el s-a înfuriat și m-a lovit cu pumnii în frunte de mai multe ori. Îmi bubuia capul de la lovituri. De fiecare dată când treceam pe lângă un sat, Qin mă întreba: „Aici ai mai fost?”, iar eu răspundeam: „Nu, nu am fost niciodată aici.” Când am trecut de ultimul oraș, a întrebat din nou: „Aici probabil ai mai fost, nu? Câte case de găzduire sunt aici? Dacă accepți să cooperezi cu noi și ne ajuți să prindem pe cineva, te vom lăsa să pleci. Aceasta este șansa ta de a te reabilita.” M-am gândit: „Am suferit deja din cauza torturii voastre crude după ce m-ați arestat. Nu-mi voi vinde niciodată frații și surorile și nu voi tolera ca ei să fie arestați și să îndure această suferință.” Așa că i-am spus: „Mă simt rătăcită și habar nu am să mă orientez aici. Nu știu dacă există case de găzduire aici.” Aveam rău de mașină și eram pe punctul de a vomita. Le era teamă că voi face mizerie în mașină, așa că au fost nevoiți să mă ducă înapoi. Când am ajuns înapoi la hotel, era deja trecut de ora 23:00. Apoi, polițiștii m-au pus să mă așez pe jos în aceeași poziție ca înainte. Trebuia să îmi ațintesc privirea în față și nu mă lăsau să dorm, iar cinci polițiști mă păzeau cu rândul. De fiecare dată când îmi cădeau pleoapele, mă electrocutau cu un baston, mă loveau cu o telecomandă sau mă trăgeau de părul din partea din față a scalpului. De fiecare dată când mi se lăsau în jos mâinile, îmi ardeau palmele și degetele cu o brichetă. Toată noaptea am fost torturată astfel.

În dimineața celei de-a treia zile, m-au înconjurat șase-șapte polițiști, interogându-mă despre adresa mea, numele meu complet și cine erau conducătorii superiori. Eu am păstrat tăcerea. Unul dintre ofițerii de poliție mi-a luat un papuc, m-a prins de păr și mi-a tras cu putere capul în spate. Apoi m-a lovit peste față cu papucul de șapte-opt ori. În timp ce mă lovea, îmi spunea: „Nu ești din fier, iar astăzi te vom bate până vei vorbi.” Apoi le-a spus celorlalți ofițeri: „Să n-o lăsați niciun moment mai moale!” După ce a spus asta, a plecat furios. Doi polițiști m-au apucat fiecare de câte un braț, iar un alt polițist a îndreptat bastonul cu electroșocuri spre ceafa și maxilarul meu și m-a electrocutat brutal. La fiecare șoc, corpul îmi tremura incontrolabil. Polițistul a introdus apoi bastonul în una dintre mânecile mele și mi-a electrocutat brațul timp de aproximativ două minute. Brațul îmi tremura incontrolabil din cauza șocurilor, iar apoi polițistul a folosit aceeași metodă pentru a-mi electrocuta celălalt braț. Tot părul îmi era deja ud, iar sudoarea îmi curgea pe frunte și îmi intra în ochi. Ochii îmi erau atât de inundați de sudoare, încât nici nu-i puteam ține deschiși. Puteam doar să strâng din dinți și să îndur. Când au văzut că tot nu vorbesc, m-au călcat pe gambe, iar apoi au început să-mi electrocuteze picioarele cu bastonul. M-am prăbușit la pământ, cu tot corpul neputincios și ud de transpirație rece. Nu aveam puterea să rezist, și tot ce puteam face era să țip de durere. Polițiștii au văzut că eram complet epuizată și s-au oprit, întrebându-mă: „Ți-a venit acum cheful să vorbești? Dacă nu, o vom lua de la început.” Eram îngrozită să nu mă electrocuteze din nou, așa că nu am avut de ales decât să le dau adresa mea, numele complet și vârsta. Un polițist pe nume Wu a spus apoi triumfător: „Exact pe tine te căutam. Cineva care transporta cărți te-a vândut deja, iar tu ești cea care a rânduit ca el să livreze cărțile. Ai ceva tupeu, de îndrăznești chiar să-i pui pe oameni să tipărească și cărți despre credința în Dumnezeu. Chiar crezi că te vom lăsa să pleci? Hai să-ți spun ceva. De două luni te urmărim și te fotografiem. Dar nu m-am așteptat să fii atât de încăpățânată! Tu chiar vrei să ai probleme!” Auzind cuvintele polițistului, m-a cuprins teama. Nu îmi imaginasem niciodată că mă urmăreau de două luni. Asta însemna că îi cunoșteau pe toți cei cu care intrasem în contact în acea perioadă, iar eu nu știam dacă mai fuseseră implicați și alți frați și alte surori. În acel moment, nu am putut decât să mă rog în tăcere pentru frații și surorile mele, cerându-I lui Dumnezeu să îi protejeze. Apoi, polițistul Wu mi-a cerut să îmi identific frații și surorile. A menționat numele mai multor surori și m-a întrebat dacă le cunosc. Eu spuneam de fiecare dată: „Nu știu cine e.” S-a ridicat brusc în picioare și m-a pălmuit de mai multe ori, blestemându-mă în timp ce mă lovea: „Tot spui că nu-i cunoști, dar tu ești conducătoarea lor! Nu fi atât de încăpățânată! Gândește-te bine și mărturisește cinstit; altfel, te așteaptă vremuri grele!” Eu tot nu am zis nimic. În acest moment, unul dintre polițiști a îndreptat un baston cu electroșocuri spre mine și a strigat: „Dacă nu vorbești, o să te fac să guști durerea adevărată!” Apoi a ridicat bastonul cu electroșocuri și m-a electrocutat pe gură. Am fost electrocutată atât de puternic, încât mi-au tremurat buzele, mi s-a zguduit tot corpul și m-am dat involuntar înapoi. Apoi mi-a electrocutat maxilarul de mai multe ori. Mi-a electrocutat și dosul mâinilor timp de aproximativ două minute. Mâinile mi se retrăgeau instinctiv, iar corpul îmi tresărea violent. Apoi m-a călcat pe gambe și mi-a electrocutat labele picioarelor cu bastonul. Atât de tare m-au electrocutat, încât picioarele mi-au zvâcnit necontrolat și am țipat de durere. Tot corpul îmi era îmbibat în transpirație rece, iar părul îmi era din nou ud. M-am prăbușit la pământ, strigându-L cu disperare pe Dumnezeu în inima mea. L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea voința de a îndura această suferință. Atunci mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu: „Indiferent ce face Dumnezeu în oameni, ei trebuie să susțină ceea ce ei înșiși au, să fie sinceri în fața lui Dumnezeu și să-I rămână devotați până la capăt. Aceasta este datoria omenirii. Oamenii trebuie să susțină ceea ce trebuie să facă” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ar trebui să îți menții devotamentul față de Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat din nou credință și putere și am dobândit hotărârea și curajul de a lupta împotriva Satanei până la capăt. Am strâns din dinți și tot nu am spus nimic. În acel moment, un polițist a trecut prin spatele meu și m-a lovit puternic în zona lombară. Am simțit că mi se rupe mijlocul și m-a săgetat o durere pătrunzătoare. Apoi mi-a ordonat să mă așez din nou în aceeași poziție. Dar din moment ce tot stătusem așa cum mi se ceruse în ultimele zile, brațele îmi erau atât de grele, încât chiar nu le puteam ridica. Cuprins de frenezie, polițistul m-a apucat nebunește de cătușe și le-a tras violent în sus. Apoi, le-a dat brusc drumul. A continuat să facă asta și nu s-a oprit decât când a fost ud de transpirație. Apoi, m-a pălmuit de mai multe ori peste față și m-a blestemat: „Nu cred că ești din piatră. Mă voi întoarce la tine mai târziu.” Aveam fața tumefiată și amorțită de la palmele primite, iar încheieturile începuseră să-mi sângereze din cauza cătușelor. Ceva mai târziu, polițiștii au început să mă electrocuteze ca înainte, și am fost torturată până când am rămas fără pic de vlagă. Simțeam ca și cum mi-ar fi fost dislocate ambele brațe, iar durerea era insuportabilă. În acea noapte, mai mulți polițiști m-au supravegheat pe rând și nu m-au lăsat să dorm. Apoi au adus un pix și hârtie și m-au pus să scriu numele și adresele caselor de găzduire pe care le cunoșteam. M-am gândit că nu-mi voi trăda niciodată frații și surorile, dar chiar nu mai puteam suporta să mă tortureze. Așa că m-am prefăcut că scriu în timp ce țineam stiloul. Au crezut că eram pe cale să mărturisesc, așa că nu m-au mai lovit în acea noapte.

În a patra zi, polițiștii au văzut că nu scrisesem nimic, așa că m-au pus să ridic ambele mâini deasupra capului fără să mi le sprijin pe cap și fără să le îndoi. Nici zece minute nu puteam să-mi țin brațele în sus fără să mă doară și să mi se depărteze involuntar. Închizătorile cătușelor mi se înfigeau puternic în carne. După nici jumătate de oră, brațele mă dureau atât de tare, încât nu mai puteam să le țin sus. Unul dintre ofițeri s-a înfuriat și s-a repezit la mine, mi-a apucat cătușele și le-a tras în sus și în jos cu putere de mai mult de douăsprezece ori. De fiecare dată când trăgea de ele, toată greutatea mea cădea pe încheieturile mâinilor. Îmi simțeam încheieturile de parcă mi le despica un cuțit. Am simțit că nu mai pot suporta. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule, mă tem de tortura acestor demoni și mă tem că s-ar putea să nu o mai pot îndura și să Te trădez. Te rog, dă-mi credință și putere și ocrotește-mă ca să pot să rămân fermă în mărturia mea și să-l umilesc pe Satana.” În acel moment, mi-am amintit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Avram l-a oferit pe Isac – voi ce ați oferit? Iov a oferit totul – voi ce ați oferit? Atât de mulți oameni s-au sacrificat, oferindu-și viețile și vărsând sânge ca să caute adevărata cale. Ați plătit acel preț?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Semnificația mântuirii descendenților lui Moab”). Avraam a fost în stare să-și dea singurul fiu înapoi lui Dumnezeu, în timp ce Iov și-a pierdut toată averea și copiii, iar trupul i s-a acoperit de răni, dar nu s-a plâns de Dumnezeu și a fost în stare să laude numele sfânt al lui Dumnezeu. De-a lungul istoriei, mulți sfinți și-au dat viața pentru Evanghelia lui Dumnezeu. Toți au avut credință adevărată în Dumnezeu și au fost capabili să dea totul pentru El. Dar eu ce făcusem pentru Dumnezeu? Când m-am confruntat cu o astfel de situație, am simțit doar frică și groază în inima mea. În comparație cu sfinții din trecut, eu nu eram nimic. Acest gând m-a făcut să mă simt profund rușinată, dar, în același timp, inima mea s-a umplut de putere și am dobândit credința de a înfrunta tortura poliției. M-am rugat în inima mea: „Dumnezeule, astăzi mă las în mâinile Tale. Oricâtă suferință voi îndura, voi rămâne fermă în mărturia mea pentru Tine.” Apoi, doi polițiști m-au apucat fiecare de câte un braț, iar un altul mi-a electrocutat ceafa și maxilarul cu bastonul cu electroșocuri. Apoi mi-a vârât bastonul în mâneci pentru a-mi electrocuta brațele. După aceea, polițiștii luat o cană cu apă și mi-au stropit picioarele. Doi ofițeri m-au călcat pe tibii, apoi au folosit bastonul pentru a-mi electrocuta picioarele. Tremuram toată și plângeam de durere. În cele din urmă, nici măcar nu mai aveam puterea să țip și m-am prăbușit la pământ. Fața îmi era scăldată într-un amestec de lacrimi și transpirație, ca și cum atunci aș fi fost scoasă din apă. Atunci polițistul Wu a țipat la mine: „Tu ești conducătoarea de biserică pentru această zonă, așa că spune-ne, unde sunt cei 200.000 de yuani? Cine sunt conducătorii tăi superiori? Câți oameni din această zonă cred în Dumnezeu Atotputernic? La ce tipografie v-ați tipărit cărțile? Astăzi îmi vei spune totul, altfel vei avea parte de dureri crunte!” Uitându-mă la fețele lor fioroase și amenințătoare, i-am urât pe acești demoni din toată inima mea! Dar apoi m-am gândit la situația mea din acel moment. Nu aveam cum să mă opun, iar tot ce puteam face era să-i las să mă tortureze și să mă zdrobească. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât îmi era mai frică, și mă temeam că voi muri în mâinile lor. În acel moment, mi-am amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Din tot ce are loc în univers, nu există nimic în care Eu să nu am ultimul cuvânt. Există ceva ce nu se află în mâinile Mele?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 1). Dumnezeu controlează totul și este suveran peste toate, iar dacă urma să fiu torturată până la moarte, asta era în mâinile lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, oricât de brutali ar fi fost acești demoni, nu puteau să-mi facă nimic. Trebuia să am credință în Dumnezeu. De asemenea, m-am gândit cum a putut Petru îndura să fie răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu. El a fost capabil să-și încredințeze viața lui Dumnezeu fără rezerve. El a reușit să se supună până la moarte și L-a iubit pe Dumnezeu până la capăt. Moartea lui Petru a fost semnificativă și valoroasă, iar el a primit aprobarea lui Dumnezeu. Voiam să urmez exemplul lui Petru, și, chiar dacă asta ar fi însemnat să mor, aș fi rămas fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu.

Pe la ora 14:00, poliția a adus un teanc de fotografii și mi-a cerut să le identific una câte una. Am continuat să spun că nu cunosc niciunul dintre oamenii aceia. Unul dintre polițiști a luat un dosar și m-a lovit cu el peste față. M-a lovit atât de tare, încât am văzut stele verzi și mi-am simțit capul greu. Apoi, un alt ofițer a venit la mine și m-a lovit peste față de atâtea ori, încât am pierdut șirul. În timp ce mă lovea, scrâșnea din dinți și spunea: „Azi te voi bate până mărturisești!” Am fost bătută atât de rău, încât sângeram din colțul gurii, iar buzele îmi erau umflate. Mi se învârtea capul și nu puteam decât să stau acolo, nemișcată. Polițistul mi-a cerut apoi să mă așez în aceeași poziție ca înainte, dar, cum nu mâncasem și nu băusem nimic de trei zile și fusesem torturată de poliție, nu mai aveam absolut nicio putere în corp. După ce mi-am ținut mâinile ridicate pentru o vreme, acestea au început să mi se lase în jos. Ofițerul a luat atunci o brichetă și mi-a pus flacăra sub degete, iar imediat ce mi-am lăsat mâinile în jos, am simțit o durere pătrunzătoare când mi-au fost arse degetele. Mâinile mi s-au îngălbenit de la flacără, iar durerea era atât de intensă, încât nici nu aveam curajul să le ating. Apoi, polițiștii mi-au spus să apuc cu ambele mâini un baston cu electroșocuri, și, de fiecare dată când mi se lăsau mâinile în jos, porneau curentul și îmi electrocutau palmele. M-au electrocutat de patru sau cinci ori în aproximativ o jumătate de oră. Mai târziu, un alt polițist a venit cu un băț de bambus lung de aproximativ un metru și gros cât degetul și a început să-mi biciuiască dosul mâinilor cât putea de tare. Mâinile mi s-au umflat atât de tare, încât arătau ca niște chifle aburite. Pe dosul mâinilor aveam urme puternic învinețite, din care curgea sânge. Polițistul mi-a apucat apoi cătușele și le-a smucit violent în sus și în jos de vreo douăsprezece ori. Închizătorile cătușelor mi se înfigeau în carne, iar din încheieturile mâinilor a început să-mi curgă sânge. M-a pălmuit puternic peste față în timp ce mă întreba: „Ai de gând să mărturisești odată? Unde sunt cei 200.000 de yuani?” L-am ignorat. Era furios și a apucat din nou bastonul paralizant, împingându-l în mânecile mele și electrocutându-mi brațele. Scrâșnind din dinți, a spus: „Să vedem cât de dură ești cu adevărat!” M-am prăbușit din nou la pământ, dar apoi m-a smucit iarăși în sus și mi-a turnat apă peste gambe. Apoi mi-a îndesat bastonul paralizant în pantaloni și mi-a electrocutat picioarele. Am fost electrocutată atât de tare, încât picioarele îmi zvâcneau nebunește și nu m-am putut abține să nu încerc să-mi protejez picioarele cu mâinile. Turbat de furie, polițistul mi-a electrocutat în mod repetat brațele, labele picioarelor și dosul mâinilor. În cele din urmă, m-a călcat puternic pe fluierele picioarelor de mai multe ori. Am simțit că mi se rup tibiile și am țipat în agonie. Abia atunci s-au oprit, în sfârșit, polițiștii. M-am prăbușit la pământ, complet epuizată. Câțiva polițiști s-au adunat în jurul meu, holbându-se la mine. În timp ce unii mă arătau cu degetul, batjocorindu-mă, alții murmurau între ei. Îi uram din toată inima pe acești demoni, dar eram și îngrozită că vor continua să mă tortureze. Îl tot strigam pe Dumnezeu în inima mea, rugându-L să mă ocrotească și să mă călăuzească. În acel moment m-am gândit la un imn bisericesc pe care-l mai cântasem, „Îmi doresc să văd ziua de slavă a lui Dumnezeu”: „Cu încredințarea lui Dumnezeu în inima mea, nu voi îngenunchea niciodată în fața Satanei. Chiar dacă sunt decapitată și îmi curge sângele, curajul oamenilor lui Dumnezeu nu poate fi zdruncinat. Voi aduce mărturie răsunătoare despre Dumnezeu și voi umili diavolii și pe Satana. Durerea și greutățile sunt predestinate de Dumnezeu și voi fi loială și mă voi supune Lui până la moarte. Nu-L voi mai face niciodată pe Dumnezeu să plângă sau să Se îngrijoreze. Îmi voi oferi iubirea și loialitatea lui Dumnezeu și voi duce la capăt misiunea de a-L slăvi” (Urmați Mielul și cântați cântări noi). Cu cât cântam mai mult în inima mea, cu atât mă simțeam mai puternică. Indiferent cum aveau să mă tortureze în continuare polițiștii, chiar dacă aveau să mă schilodească sau să mă ucidă, nu aveam să-L trădez niciodată pe Dumnezeu, ci aveam să rămân fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu.

În a cincea noapte, ofițerul Wu a adus din nou un pix și hârtie și mi-a spus să scriu pe hârtie răspunsurile la întrebările lor. El a mai spus: „Scrie clar înainte de răsăritul soarelui, altfel îți vei petrece restul zilelor cu bastonul cu electroșocuri!” Deoarece nu mă odihnisem de cinci zile, tot ațipeam stând acolo. Unul dintre polițiști m-a pus să stau în picioare ca să rămân trează, iar de fiecare dată când închideam ochii, polițiștii țipau la mine sau loveau scaunul cu un baston cu electroșocuri. Eram extrem de încordată, iar fiecare lovitură mă îngrozea. Stăteam acolo legănându-mă, simțind că mi se golise complet capul. Vedeam dublu, aveam mintea foarte încețoșată și nu auzeam clar întrebările polițiștilor, iar la orice întrebare, răspundeam doar afirmativ. Mă îngrozea gândul de a fi manipulată de poliție, așa că îmi ciupeam puternic șanțul de sub nas și pielea dintre degetul mare și arătător, încercând din răsputeri să rămân trează. În același timp, Îl tot strigam pe Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule! Nu mă mai pot stăpâni. Sunt îngrozită că voi greși și îmi voi trăda frații și surorile. Te rog să-mi deschizi o cale.” După o vreme, am văzut că polițiștii care mă păzeau se lăsaseră cu toții jos și adormiseră. Mi-am dat seama că Dumnezeu îmi deschidea o cale și am decis să evadez. Așa că am început să mă îndrept încet spre ușă, iar în scurt timp, eram la ușă. Am deschis ușa cu grijă și am coborât scările, temându-mă să nu fac vreun zgomot care să îi trezească pe polițiști. Aproape că îmi sărea inima din gât în timp ce făceam asta. Ajunsă afară, am alergat cu disperare spre o alee. După cinci zile și cinci nopți fără mâncare, apă și somn, în care îndurasem și tortura brutală din partea poliției, puterea mea fizică era grav epuizată, iar după câțiva pași, mi s-au înmuiat picioarele și aproape am cedat, dar, de teamă că poliția mă va ajunge din urmă, m-am forțat să alerg în continuare. Am mers clătinându-mă, nemaiștiind câte alei sau străzi am traversat, până când am ajuns la o curte unde se construia o casă. În acea noapte, cum ploua, m-am întins într-un colț, într-o grămadă de deșeuri, și m-am acoperit cu niște smocuri de iarbă. Eram înghețată și tremuram toată în ploaie. În acel moment, i-am auzit pe polițiștii care mă urmăreau strigând: „Dacă o prindem, chiar dacă nu o omorâm, o jupuim!” Strigătele polițiștilor m-au umplut de teamă și nu știam ce să fac. Îl tot strigam pe Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule! Ce să fac oare? Dumnezeule! Te rog, ocrotește-mă.” Mi-am ținut respirația și am rămas complet nemișcată, întinsă pe burtă. După un timp, zona s-a liniștit treptat din nou, iar tensiunea din inima mea s-a diminuat în cele din urmă.

În jurul orei 2 noaptea, nu mai auzeam niciun sunet în jurul meu, așa că, în sfârșit, am îndrăznit să ies. După câteva complicații, am găsit casa unei surori mai în vârstă. Văzându-mă plină de răni, sora s-a grăbit să pună la încălzit niște apă ca să mă îmbăiez, iar apoi mi-a adus un castron aburind de tăiței cu ou să mănânc. Știam că toate acestea erau iubirea lui Dumnezeu și am fost atât de mișcată, încât am izbucnit în lacrimi și nu mă mai puteam opri din plâns. Am continuat să-i mulțumesc lui Dumnezeu în inima mea. Mai târziu, sora a cumpărat un fierăstrău mic și, după mai bine de două ore de tăiat, a reușit în cele din urmă să-mi taie cătușele. Când cătușele în sfârșit s-au rupt, sora mi-a ținut încheieturile cu ambele mâini, plângând de milă. A durat mai bine de două luni până mi s-au vindecat rănile de la încheieturi. După cinci zile la rând fără somn, am început să sufăr de migrenă și tinitus. După ce am fost electrocutată de atâtea ori cu bastonul cu electroșocuri, a ajuns să mă îngrozească electricitatea. Nu îndrăznesc să ating ștecărul niciunui aparat electric de acasă, deoarece cea mai mică atingere îmi creează iluzia că îmi intră un curent electric în mână.

Nici nu mai știu de câte ori am fost electrocutată în perioada de arest, iar de fiecare dată când eram torturată, când aveam dureri sau mă simțeam slăbită, Îl strigam pe Dumnezeu și mă rugam în inima mea. Cuvintele Lui au fost cele care mi-au dat credință și putere. Am văzut autoritatea cuvintelor lui Dumnezeu și am simțit dragostea și protecția Lui pentru mine, iar credința mea în Dumnezeu a devenit și mai puternică. În același timp, prin toată această tortură, am ajuns, de asemenea, să văd clar esența diabolică a PCC în ura și împotrivirea sa față de Dumnezeu. Este un demon viu care devorează sufletele oamenilor și le torturează trupurile. Am ajuns să îl resping și să mă revolt împotriva sa din adâncul inimii mele și am devenit mai hotărâtă ca oricând să Îl urmez pe Dumnezeu până la capăt!