de Su Wei, China

Când eram mică, familia mea era foarte săracă și toți vecinii și toate rudele ne desconsiderau. Mama m-a învățat încă de la o vârstă fragedă: „Trebuie să înveți bine și să îți faci familia mândră când vei fi mare.” Cuvintele mamei mi s-au întipărit în minte și am învățat sârguincios, sperând că, într-o zi, voi obține o diplomă bună, un loc de muncă bine plătit și că voi putea îmbunătăți viața familiei mele. Odată, după ce am fost operată pentru o fractură, am fost externată cu piciorul în ghips și nu puteam merge, iar mama mă ducea în spate la școală în fiecare zi. Am perseverat în studiile mele în ciuda durerii și a privirilor ciudate ale altora. Deși am avut câteva accidente în timpul școlii, nu am renunțat niciodată la studii. Pentru a intra la o universitate bună, nu trăgeam niciodată chiulul de la învățat. În fiecare zi, de la șapte dimineața până la unsprezece seara, în afară de mâncat, băut și alte necesități, nu făceam altceva decât să învăț. Mai târziu, am intrat în sfârșit la una dintre cele mai bune universități. În anul trei de facultate, m-am pregătit pentru examenul de admitere la școala postuniversitară. Pentru a fi admisă la un program de studii postuniversitare de prestigiu, m-am izolat aproape un an, petrecând peste zece ore pe zi la bibliotecă, unde studiam cursurile școlii postuniversitare. Nu am îndrăznit să îmi dau voie să mă relaxez deloc. La final, mi-am atins obiectivul și am fost admisă într-unul dintre cele mai prestigioase programe postuniversitare din țară. După absolvire, m-am angajat la un institut de cercetare de stat și am început să duc viața tipică unui program de lucru de la nouă la cinci. Beneficiile și salariul erau, de asemenea, decente. Rudele care cândva ne desconsideraseră au început să ne aducă daruri și să ne viziteze. Când mă întâlneam cu colegii de clasă, și ei mă complimentau și mă lăudau. Am devenit mândria părinților mei și mă simțeam chiar fericită.

Dar după ce am început să lucrez, am simțit un gol inexplicabil în interior. Am rămas în domeniul cercetării științifice mult timp și cu cât dobândeam mai multe cunoștințe științifice, cu atât mai mult îmi dădeam seama că există atât de multe necunoscute inexplicabile în lumea asta. Chiar dacă îmi dedicam întreaga viață cercetării, rezultatul final ar fi fost doar o picătură într-un ocean. Ce sens avea să continui această cercetare? Nu știam ce să urmăresc sau cum să scap de acest sentiment de gol și de confuzie. Am încercat să îmi umplu viața cu sport și lectură, dar în zadar. Ori de câte ori aveam puțin timp liber, eram cuprinsă de un sentiment uriaș de gol, care mă devora. Pentru a mă simți mai împlinită, am decis să mă înscriu la o universitate prestigioasă din străinătate pentru continuarea studiilor, în speranța că îmi voi asigura un viitor mai bun. Deși știam că presiunea va fi mare, m-am consolat spunând: „Așa-i viața, pur și simplu. Oamenii se luptă în sus, așa cum apa curge în jos. E absolut normal.” Chiar când mă pregăteam să urmăresc acest obiectiv, întâmplător, am auzit Evanghelia lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că oamenii au fost creați de Dumnezeu și că, la început, nu au fost corupți, că aceștia puteau trăi în armonie, fără conflicte, dar că, după ce au fost corupți de Satana, ei au dezvoltat tot soiul de firi corupte și au început să se certe și să se înșele unii pe alții, trăind în întuneric și suferință. Pentru a salva omenirea și pentru a le permite oamenilor să dobândească adevărul și viața, Dumnezeu a înfăptuit cele trei etape ale lucrării în Epoca Legii, Epoca Harului și Epoca Împărăției. Acum, Dumnezeu realizează ultima etapă a lucrării Sale, menită să dezvăluie omenirii toate adevărurile, astfel încât oamenii să se poată elibera de toate înrobirile și de tot răul Satanei, să își alunge firile corupte satanice și, în final, să fie conduși către o destinație minunată. Cu cât citeam mai mult cuvintele lui Dumnezeu, cu atât eram mai atrasă de ele. Am ajuns să înțeleg sensul și tainele vieții prin cuvintele Lui și am simțit pace și bucurie în inima mea așa cum nu mai cunoscusem niciodată.

Odată, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Din momentul în care omenirea a născocit științele sociale, mintea omului a ajuns ocupată de știință și cunoaștere. Știința și cunoașterea au devenit apoi instrumente pentru guvernarea omenirii și nu mai este suficient loc pentru ca omul să-L venereze pe Dumnezeu și nu au mai rămas condiții favorabile pentru venerarea Lui. Locul lui Dumnezeu s-a scufundat și mai adânc în inima omului. Fără Dumnezeu în inima sa, lumea lăuntrică a omului este întunecată, fără speranță și goală. Ulterior, mulți oameni de știință, istorici și politicieni au ieșit în evidență pentru a-și exprima teoriile asupra științei sociale, teoria evoluției omenirii și alte teorii care contrazic adevărul că Dumnezeu a creat omul, pentru a umple inimile și mințile oamenilor. Și astfel, cei care cred că Dumnezeu a creat totul au devenit tot mai puțini, iar cei care cred în teoria evoluției au devenit tot mai mulți la număr. Tot mai multe persoane tratează consemnările lucrării lui Dumnezeu și cuvintele Lui din epoca Vechiului Testament drept mituri și legende. În inimile lor, oamenii devin indiferenți față de demnitatea și măreția lui Dumnezeu, de existența lui Dumnezeu și față de dogma potrivit căreia Dumnezeu deține suveranitatea peste toate lucrurile. Supraviețuirea omenirii și destinul țărilor și națiunilor nu mai sunt importante pentru ei, iar omul trăiește într-o lume goală, preocupat doar de a mânca, a bea și a-și satisface plăcerile… Puțini sunt oamenii care își asumă responsabilitatea de a căuta locul unde Dumnezeu Își săvârșește azi lucrarea sau de a căuta modul în care El deține suveranitatea asupra omului și rânduiește destinația acestuia. […] Știința, cunoașterea, libertatea, democrația, desfătarea și confortul îi aduc omului doar consolare temporară. Chiar și cu aceste lucruri, inevitabil, omul tot păcătuiește și se plânge de inechitatea societății. Deținerea acestor lucruri nu poate împiedica năzuința și dorința omului de a explora. Asta deoarece omul a fost creat de Dumnezeu, iar sacrificiile fără sens și explorările omului îi pot aduce doar din ce în ce mai multă suferință acestuia și îl fac să fie într-o stare permanentă de anxietate, neștiind cum să facă față viitorului omenirii și nici cum să facă față căii care se află înaintea lui, în măsura în care omul chiar devine înfricoșat de știință și cunoaștere și chiar și mai înfricoșat de sentimentul de goliciune. În această lume, indiferent dacă trăiești într-o țară liberă sau într-una fără drepturi ale omului, ești complet incapabil să scapi de soarta omenirii. Fie că ești conducător sau condus, ești complet incapabil să scapi de dorința de a explora soarta, tainele și destinația omenirii și, cu atât mai mult, ești incapabil să scapi de sentimentul năucitor de goliciune. Astfel de fenomene, care sunt comune întregii omeniri, sunt numite de către sociologi fenomene sociale și, totuși, niciun om măreț nu poate să iasă în față pentru a rezolva astfel de probleme. Omul, până la urmă, este tot om, iar statutul și viața lui Dumnezeu nu pot fi înlocuite de niciun om. Omenirea nu are nevoie doar de o societate corectă în care fiecare este bine hrănit, egal și liber; omenirea are nevoie de mântuirea lui Dumnezeu și provizia Lui de viață acordată omului. Doar atunci când omul primește provizia de viață a lui Dumnezeu și mântuirea Lui, nevoile sale, dorința sa de explorare și golul din inima sa pot fi rezolvate” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Anexă 2: Dumnezeu deține suveranitate asupra destinului întregii omeniri”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au atins inima. Mi-am dat seama că știința și cunoștințele pe care le urmărisem în tot acest timp nu erau adevărul și că nu puteau să răspundă nevoilor sufletului meu sau să rezolve confuzia din viața mea. Cu cât le urmăream mai mult, cu atât inima mea avea să fie mai ocupată și mai plină de știință și de cunoștințe, îndepărtându-mă și mai mult de Dumnezeu. Deși alții mă vedeau ca având o diplomă bună și un viitor strălucit, iar eu mă gândeam că ar fi trebuit să fiu fericită, nu eram. În schimb, eram copleșită de incertitudine și de confuzie cu privire la viitor. Pentru a scăpa de acest sentiment de gol și de confuzie, am încercat să îmi umplu viața cu sport și lectură, dar, cum niciuna dintre acestea nu reușea să alunge câtuși de puțin golul din inima mea, m-am convins să urmăresc țeluri și mai ambițioase în viață, considerând că, dacă am ceva pentru care să lupt, sentimentul acesta nu ar mai fi atât de puternic, dar, de fapt, am ajuns să mă simt și mai reprimată. Mi-a devenit clar că, și dacă îmi dedicam întreaga viață cercetării științifice, tot nu aveam să dobândesc cine știe ce înțelegere a acestei lumi și că, în schimb, cu cât cercetam mai mult, cu atât aveam să întâlnesc mai multe necunoscute și aveam să devin mai buimăcită și mai confuză în privința acestei lumi. Mi-am dat seama că, indiferent cât de multe cărți citeam sau cât de multe cunoștințe științifice dobândeam, chiar dacă alții mă vedeau ca având un viitor promițător, totul era în zadar și că asta nu avea să remedieze golul din inima mea sau confuzia din viața mea. Mi-am dat seama și de ce nu putusem niciodată să scap de acest chin al golului din mine: pentru că nu Îl găsisem pe Dumnezeu, pentru că nu primisem aprovizionarea lui cu viața-adevăr pentru om și pentru că nu înțelegeam tainele sau sensul vieții. Omenirea a fost creată de Dumnezeu și El poate aproviziona oamenii cu cele necesare pentru viață. Doar Dumnezeu înțelege cel mai bine de ce are nevoie omenirea și doar adevărul exprimat de Dumnezeu poate corecta golul din inima omului. Pentru a avea mai mult timp ca să mănânc și să beau cuvintele lui Dumnezeu, am decis să nu îmi mai dedic timpul și energia urmăririi unor studii de specializare în străinătate. Am înțeles că și să predau la o școală internațională era o opțiune bună, deoarece îmi oferea concedii în mod regulat, vacanțe de vară și de iarnă, ba chiar și un salariu mai bun decât dacă lucram la un institut de cercetare. În plus, meseria de profesor era una stabilă și respectată, așa că mi-am schimbat cariera și am început să predau la o școală.

Într-o zi, am dat întâmplător peste două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit o oarecare înțelegere a sensului și valorii îndeplinirii propriei datorii. Dumnezeu Atotputernic spune: „Ca membri ai rasei umane și creștini devotați, este responsabilitatea și obligația noastră, a tuturor, să ne oferim mințile și trupurile pentru a îndeplini însărcinarea dată de Dumnezeu, deoarece întreaga noastră ființă a venit de la Dumnezeu și există grație suveranității Lui. Dacă mințile și trupurile noastre nu sunt dedicate însărcinării date de Dumnezeu și cauzei juste a omenirii, atunci sufletele noastre se vor simți rușinate de cei care au fost martirizați pentru însărcinarea dată de Dumnezeu și mult mai rușinate de Dumnezeu, care ne-a oferit totul” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Anexă 2: Dumnezeu deține suveranitate asupra destinului întregii omeniri”). „Dumnezeu îi caută pe cei care tânjesc după arătarea Lui. El îi caută pe aceia care sunt capabili să audă cuvintele Lui, aceia care nu uită însărcinarea dată de El și care Îi oferă Lui inimile și trupurile lor. El îi caută pe aceia care sunt la fel de supuși și obedienți ca niște prunci în fața Lui. Dacă Îi ești devotat lui Dumnezeu, neîngrădit de vreo forță, atunci Dumnezeu te va privi favorabil și îți va dărui binecuvântările Lui. Dacă ai statut înalt, o reputație excelentă, o sumedenie de cunoștințe, o mulțime de bunuri și sprijinul multor oameni, totuși rămâi netulburat de aceste lucruri și tot vii în fața lui Dumnezeu, să accepți chemarea Lui și însărcinarea dată de El și să faci ceea ce îți cere Dumnezeu, atunci tot ceea ce vei face va fi cea mai semnificativă cauză de pe pământ și cea mai justă întreprindere a omenirii” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Anexă 2: Dumnezeu deține suveranitate asupra destinului întregii omeniri”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles intenția Lui. Această lucrare din zilele de pe urmă este ultima etapă a lucrării lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Dumnezeu speră ca mai mulți oameni să accepte însărcinarea dată de El, ca să îi aducă pe cei ce trăiesc în deșertăciune și suferință înaintea Lui, pentru a primi mântuirea Sa și pentru a se elibera de chinul și de corupția Satanei. Aceasta este cea mai justă cauză a omenirii și reprezintă responsabilitatea și obligația noastră în calitate de creștini. Oricât de grozave ar fi statutul, reputația, cunoștințele sau averea cuiva, dacă o persoană poate da deoparte aceste lucruri pentru a accepta însărcinarea dată de Dumnezeu și pentru a-și face datoria de ființă creată, va obține aprobarea lui Dumnezeu. M-am gândit la cum trăisem în deșertăciune și suferință înainte să cred în Dumnezeu, neștiind ce drum să urmez în viitor în viața mea, și cât de îndurerată și de neputincioasă mă simțisem în fața dificultăților și a necazurilor cu care mă confruntasem. Mântuirea lui Dumnezeu a fost cea care m-a eliberat de o astfel de viață a deșertăciunii și confuziei și mi-a oferit sprijin și direcție. Dumnezeu mi-a îngăduit să Îi aud mai întâi glasul, așa că ar trebui să le predic Evanghelia lui Dumnezeu celor care, asemeni mie, trăiau în deșertăciune și suferință, pentru ca și ei să audă glasul lui Dumnezeu, să înțeleagă adevărul și să trăiască cu pace și bucurie. Cu aceste gânduri în minte, voiam să am mai mult timp pentru a-mi face datoria. Dar programul meu zilnic de la școală îmi ocupa tot timpul și, uneori, nu apucam nici să citesc mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu. Văzând că frații și surorile își făceau îndatoririle cu implicare, am fost cuprinsă de neliniște și mi-am dorit să părăsesc această slujbă care îmi consuma atât de mult timp și atât de multă energie. Dar eram reticentă să renunț la ea. Am petrecut aproape douăzeci de ani învățând sârguincios doar ca să obțin o diplomă bună și o slujbă bună, iar în momentul acela, nu lucrasem mult timp și nu îmi cinstisem părinții așa cum se cuvenea, cum puteam să renunț pur și simplu la tot? Mă simțeam foarte derutată și nu știam ce decizie să iau.

Într-o zi, am auzit un imn din cuvintele lui Dumnezeu și am fost profund mișcată.

Trebuie să îți pui credința în Dumnezeu mai presus de orice

1  Dacă vreți să credeți în Dumnezeu și dacă vreți să-L câștigați pe Dumnezeu și să dobândiți mulțumirea Lui, atunci, dacă nu îndurați un anumit grad de durere și nu depuneți un anumit efort, nu veți reuși toate aceste lucruri. Ați auzit multe propovăduiri, dar simplul fapt că le-ați auzit nu înseamnă că această predică vă aparține; trebuie să o absorbiți și să o transformați în ceva care vă aparține. Trebuie să o asimilezi în viața ta și să o aduci în existența ta, permițând acestor cuvinte și acestor propovăduiri să te călăuzească pe calea ta în viață și să îți aducă o valoare existențială și un înțeles în viață. Când se va întâmpla acest lucru, se va dovedi că a meritat să auzi aceste cuvinte.

2  Dacă aceste cuvinte pe care Eu le rostesc nu aduc nicio propășire în viețile tale sau nicio valoare în existențele tale, atunci nu are niciun rost să le asculți. Trebuie să tratezi credința în Dumnezeu drept cel mai important lucru din viața ta, mai important chiar decât mâncarea, îmbrăcămintea sau orice altceva – astfel vei culege rezultatele. Dacă tu crezi doar când ai timp și dacă ești incapabil să-ți dedici întreaga atenție credinței tale și dacă ești mereu zăpăcit în credința ta, atunci nu vei câștiga nimic.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul X”

Gândindu-mă din nou și din nou la cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, dacă ne dorim să dobândim adevărul și o viață cu adevărat dedicată credinței noastre în Dumnezeu, nu ajunge să citim cuvintele lui Dumnezeu și să înțelegem niște doctrine. Pentru a dobândi aceste lucruri, trebuie să practicăm și să experimentăm cuvintele lui Dumnezeu în viața reală și să permitem cuvintelor lui Dumnezeu să schimbe ceea ce urmărim în viață. Dacă o persoană doar își afișează credința în Dumnezeu, dar nu practică și nu experimentează adevărul în toate aspectele și privește în continuare urmărirea perspectivelor lumești ca fiind țelul său în viață, atunci, trăind în acest fel, nu va dobândi niciodată adevărul. Dumnezeu exprimase atât de multe cuvinte în zilele de pe urmă, însă eu nu terminasem încă de citit multe dintre cuvintele lui Dumnezeu și nici nu înțelegeam pe deplin cuvintele și doctrinele. Cu toate acestea, îmi practicam credința în felul acesta în timpul liber, dedicându-mi o foarte mare parte din zi muncii care nu îmi aducea niciun beneficiu și din cauza căreia nu îmi mai rămânea timp să mănânc și să beau cuvintele lui Dumnezeu și să înțeleg adevărul. Dacă îmi practicam în continuare credința în acest fel în timpul liber, nu aveam să dobândesc niciodată o înțelegere a adevărului până la finalul credinței mele, ca să nu mai vorbim despre experimentarea și cunoașterea adecvate ale adevărului. După ce am înțeles acestea, lucrurile mi-au devenit clare în inima mea. Nu puteam continua să îmi practic credința în acest fel în timpul liber. Altfel, aveam să îmi ratez șansa la mântuire. Mă rugam mereu lui Dumnezeu în inima mea, sperând că El mă va îndruma să iau decizia corectă.

Mă tot întrebam de ce, deși înțelesesem că să crezi în Dumnezeu și să urmărești adevărul reprezentau calea corectă de urmat în viață, îmi era în continuare atât de greu să renunț la locul meu de muncă pentru a-mi face datoria. Ce mă îngrijora de fapt? Mi-am dat seama că motivul din spatele acestui lucru era acela că îmi era greu să las deoparte gândul la părinții mei. Îmi făceam griji că, dacă nu lucram și nu câștigam bani, nu voi putea să îmi cinstesc părinții cum se cuvine și că îmi voi dezamăgi părinții după toți acești ani de eforturi și de așteptări din partea lor. Am căutat ce spun cuvintele lui Dumnezeu în acest context. Mi-am amintit de două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu și le-am căutat pentru a le citi. Dumnezeu Atotputernic spune: „Din momentul în care vii plângând pe această lume, începi să îți îndeplinești responsabilitățile. De dragul planului lui Dumnezeu și al predestinării Lui, îți joci rolul și îți începi călătoria vieții. Oricare ar putea fi trecutul tău și oricare ar putea fi drumul care te așteaptă, în orice caz, nimeni nu poate scăpa de orchestrările și rânduielile Cerului și nimeni nu-și poate controla propria soartă, deoarece doar Cel care e suveran peste toate lucrurile este capabil de o asemenea lucrare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). „Dumnezeu a creat această lume și a adus în ea omul, o ființă vie căreia El i-a dăruit viață. La rândul său, omul a ajuns să aibă părinți și rude și nu a mai fost singur. Încă de când omul a văzut prima oară această lume materială, a fost menit să existe sub rânduirea lui Dumnezeu. Suflarea vieții de la Dumnezeu este cea care susține fiecare ființă vie în parte pe parcursul creșterii sale până la maturitate. În acest proces, nimeni nu simte că omul există și crește sub grija lui Dumnezeu; mai degrabă, consideră că omul crește sub ocrotirea părinților săi și că este propriul său instinct al vieții cel care îi dirijează creșterea. Acest lucru e cauzat de faptul că omul nu știe cine i-a dăruit viața sau de unde a venit aceasta, cu atât mai puțin felul în care instinctul vieții creează miracole. El știe doar că hrana este baza pe care viața sa continuă, că perseverența este sursa existenței vieții sale și că acele credințe din mintea lui sunt capitalul de care depinde supraviețuirea lui. Omul nu e deloc conștient de harul și aprovizionarea lui Dumnezeu omul nu e deloc conștient de ele, iar acesta este modul în care își irosește el viața pe care i-a oferit-o Dumnezeu… Nici măcar o singură persoană, de care Dumnezeu are grijă zi și noapte, nu își asumă să I se închine. Dumnezeu continuă pur și simplu, așa cum a plănuit, să lucreze asupra omului, de la care nu are nicio așteptare. El face acest lucru în speranța că, într-o zi, omul se va trezi din visul lui și își va da seama brusc de valoarea și semnificația vieții, de prețul pe care Dumnezeu l-a plătit pentru tot ce i-a dat și de ardoarea cu care Dumnezeu tânjește cu disperare ca omul să se reîntoarcă la El” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). Cugetând asupra cuvintelor lui Dumnezeu, inima mea s-a limpezit și a fost profund impresionată. Oamenii vin de la Dumnezeu și suflarea vieții ne este dată de Dumnezeu. Nu le datorăm nimic părinților noștri. Faptul că părinții mei m-au crescut și s-au ocupat de educația mea făcea parte din suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu. Părinții mei își îndeplineau pur și simplu responsabilitățile și obligațiile. Nivelul meu de educație, oricare ar fi fost el, era și el hotărât dinainte de Dumnezeu, nu de părinții mei. Trebuia să accept dragostea și sacrificiile părinților mei ca venind de la Dumnezeu. Privind în urmă, niciuna dintre etapele vieții mele nu a fost sub controlul meu. De exemplu, dintre copiii de vârsta mea din satul meu, doar eu am lipsit mult de la școală din cauza mai multor accidente, însă tot am progresat lin în studiile mele. De asemenea, am avut mai multe accidente în copilărie, dar niciunul nu a fost foarte grav. Am ajuns până în acest punct prin grija și ocrotirea lui Dumnezeu, iar recunoștința mea supremă ar fi trebuit să se îndrepte către El. În plus, noi avem fiecare propria misiune. Eu am o datorie și o responsabilitate pe care ar trebui să le îndeplinesc și o cale în viață pe care mi-a stabilit-o Dumnezeu și nu ar trebui să trăiesc doar pentru așteptările părinților mei. Părinții mei au propria soartă și nu e ca și când, dacă lucrez din greu și câștig bani, le pot schimba soarta. Dacă Dumnezeu nu le-a predestinat condiții favorabile de trai, atunci, oricât de mult aș încerca eu, ei nu vor beneficia de ele. Nu ar trebui să tot încerc să le creez părinților mei o viață fericită prin puterile mele. Acum, că am găsit în sfârșit calea dreaptă în viață și că am primit aprovizionarea vieții din cuvintele lui Dumnezeu, ar trebui să practic conform cuvintelor lui Dumnezeu, să privesc spre Dumnezeu, să îi încredințez Lui totul, inclusiv pe părinții mei, și să urmăresc cu sârguință adevărul.

Deși intenționam să îmi părăsesc slujba și să mă consum în întregime pentru Dumnezeu, când mă gândeam că voi renunța la viitorul pe care îl urmărisem mai bine de douăzeci de ani, inima mea era în continuare puțin reticentă. Căutând și cugetând, mi-am dat seama că lipsa mea de hotărâre se datora faptului că nu reușisem să văd dincolo de faimă și de câștig, că îmi doream în continuare să mă fac remarcată și să urmăresc o viață care să fie superioară vieților altora, dar și faptului că nu înțelegeam însemnătatea urmăririi adevărului. Prin urmare, am căutat cu luciditate adevărul în această privință. Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Poți vedea printre non-credincioși mulți cântăreți și actori de cinema celebri care au fost dispuși să îndure greutăți și s-au dedicat muncii lor înainte de a deveni celebri. Însă, odată ce dobândesc faimă și încep să facă mulți bani, nu mai merg pe calea corectă. Unii dintre ei iau droguri, alții se sinucid, iar viețile lor sunt scurtate. Care este cauza? Plăcerile lor materiale sunt excesive, au prea mult confort și nu știu cum să obțină plăceri sau emoții mai mari. Unii se apucă de droguri în căutarea unei plăceri sau emoții mai mari și, pe măsură ce trece timpul, nu mai pot renunța. Unii mor în urma consumului excesiv de droguri, iar alții, neștiind cum să scape de asta, pur și simplu se sinucid în cele din urmă. Sunt atât de multe exemple ca acesta. Indiferent cât de bine mănânci, cât de bine te îmbraci, cât de bine trăiești, cât de bine te distrezi sau cât de confortabilă este viața ta și indiferent cât de mult ți se îndeplinesc dorințele, la final este goliciune peste goliciune, iar rezultatul este distrugerea. Este acea fericire pe care o caută non-credincioșii o fericire adevărată? De fapt, aceea nu este fericire. Este închipuire umană, este o formă de depravare, este o cale prin care oamenii devin depravați. Așa-zisa fericire pe care o urmăresc oamenii este falsă. Este, de fapt, suferință. Nu este un scop pe care oamenii ar trebui să-l urmărească, nici nu reprezintă valoarea vieții. Unele dintre căile și metodele prin care Satana îi corupe pe oameni este să îi facă să caute drept țel satisfacerea trupului și răsfățul carnal. În acest fel, Satana îi amorțește pe oameni, îi ademenește și îi corupe, făcându-i să simtă că aceasta ar fi fericirea și îndemnându-i să urmărească acel țel. Oamenii cred că obținând aceste lucruri vor obține fericire, prin urmare, fac tot ce le stă în putere să urmeze acel țel. Apoi, după ce l-au atins, ceea ce simt nu este fericire, ci mai degrabă goliciune și durere. Acest lucru dovedește că nu este calea corectă; este un drum către moarte” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). „Oamenii își irosesc energia de o viață luptând împotriva destinului și își petrec viețile întregi agitându-se în încercarea de a-și întreține familiile și alergând încoace și încolo de dragul prestigiului și al profitului. Lucrurile pe care le prețuiesc oamenii sunt dragostea pentru familie, banii, faima și câștigul, iar ei le consideră pe acestea drept cele mai valoroase lucruri din viață. Toți oamenii se plâng că au o soartă nefastă, totuși încearcă să trimită într-un ungher al minții chestiunile pe care oamenii ar trebui cel mai mult să le înțeleagă și să le exploreze: de ce trăiește omul, cum ar trebui să trăiască omul și care sunt valoarea și sensul vieții omenești. Își petrec viețile întregi, oricât de lungi ar fi ele, doar alergând în căutarea faimei și a câștigului, până când tinerețea li s-a dus și ei au devenit cărunți și plini de riduri, până când își dau seama că faima și câștigul nu le pot opri îmbătrânirea, că banii nu le pot umple golul din inimi și până când înțeleg că nimeni nu poate scăpa de legile nașterii, îmbătrânirii, bolii și morții și că nimeni nu poate evita rânduielile sorții. […] Cu toate că diferitele abilități de supraviețuire pe care oamenii își petrec toată viața ca să le stăpânească le permit să aibă o abundență de confort material, acele abilități nu aduc niciodată adevărata consolare și stabilitate în inimile lor. În schimb, îi fac pe oameni să-și piardă constant direcția, să aibă dificultăți în a se controla și să rateze în mod repetat oportunitățile de a înțelege sensul vieții și dau naștere la necazuri ascunse în oameni cu privire la modul în care să înfrunte moartea corespunzător – viețile oamenilor sunt ruinate în felul acesta. Creatorul îi tratează pe toți corect, dându-le tuturor o viață întreagă de oportunități să Îi experimenteze și să Îi cunoască suveranitatea, totuși doar atunci când se apropie moartea, când fantoma sa se ivește, acesta începe să vadă lumina – și atunci este prea târziu” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Cugetând asupra cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles că, indiferent cât de bună este viața financiară a cuiva sau oricâtă faimă și oricâte câștiguri ar obține cineva, acestea nu constituie adevărata fericire. Urmărirea faimei și a câștigului reprezintă un mijloc prin care Satana îi păcălește pe oameni pentru a se îndepărta de Dumnezeu. Și dacă mi-aș petrece toată viața urmărind banii, faima și câștigul, lucrurile acestea nu m-ar elibera de golul spiritual și de durere, ci, în schimb, m-ar face să ratez șansa de a dobândi adevărul și mi-ar distruge viața. Eram reticentă să îmi părăsesc slujba pentru că voiam să o folosesc pentru a câștiga recompense substanțiale, pentru a dobândi o viață superioară și fericită și pentru a-i face pe ceilalți să nu îmi mai privească familia de sus. Dar chiar eram fericită după ce am dobândit aceste lucruri? Am petrecut aproape douăzeci de ani urmărind o diplomă de studii superioare pentru a câștiga respectul altora și acum obținusem admirația altora, iar prietenii și rudele mă complimentau și mă lăudau, dar inima mea nu simțea pace sau siguranță și, în adâncul meu, eram în continuare adesea cuprinsă și devorată de sentimente de gol și de confuzie. Mai mult, urmărirea acestor lucruri pusese o mare presiune asupra mea. Mereu mă comparam și eram în competiție cu alții, în așa măsură încât, după absolvire, îmi făceam griji că, dacă nu urmez studii superioare, voi rămâne în urmă și voi fi privită de sus. Deși nu îmi plăcea deloc să lucrez în domeniul cercetării științifice, pentru a obține admirația altora, mă forțam în continuare să urmez studii de specializare în străinătate, să îmi continui cercetarea și chiar să îmi petrec viața străduindu-mă să obțin aceste lucruri. Mi-am dat seama că urmărirea faimei și a câștigului este ca o groapă fără fund. Nu se termină niciodată, aduce un sentiment de reprimare și de neliniște în suflet și nu oferă niciun dram de fericire. Exact ca în cazul multor celebrități și al multor scriitori… Au faimă, avere și plăceri materiale din belșug, dar, în final, tot simt că viața lor este deșartă și nu știu ce să urmărească. Unii recurg chiar la droguri, în timp ce alții suferă de depresie și se sinucid. Aceasta demonstrează că faima, câștigul, banii și plăcerea materială nu pot aduce o viață cu adevărat fericită. Dumnezeu îmi oferise ocazia de a urmări adevărul și de a cunoaște Creatorul. Dacă dedicam în continuare o mare parte din timp în fiecare zi muncii și urmăririi faimei și câștigului, fără să mai am prea mult răgaz să cuget asupra cuvintelor lui Dumnezeu și să urmăresc înțelegerea adevărului, calea mea nu ar fi fost cu nimic diferită față de cea a oamenilor din lume și, în final, aș fi devenit sclava banilor, a faimei și a câștigului și mi-aș fi trăit viața incapabilă să mă eliberez de golul și de frica de moarte din mine. Nu ar fi aceasta doar o viață irosită? Acum am fost suficient de norocoasă încât să primesc lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu și reușisem să înțeleg ce înseamnă viața aceasta, ce înseamnă lumea aceasta și care sunt valoarea și sensul vieții. Doar dacă petreceam mai mult timp făcându-mi datoria, urmărind pentru a dobândi adevărul și pentru a cunoaște suveranitatea lui Dumnezeu, viața mea putea fi cu adevărat valoroasă și plină de sens. După ce am înțeles aceste lucruri, mi-a fost mai limpede ce cale ar trebui să aleg în viață și am decis să renunț la această slujbă a mea, căreia îi dedicam atât de mult timp.

Mai târziu, am citit alte două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu, care m-au motivat și mai mult. Dumnezeu Atotputernic spune: „La ce ar trebui să cugetați în adâncul sufletului, după ce ascultați imnul: «Acela care deține suveranitatea peste toate lucrurile»? Dacă oamenii ar ști de ce trăiesc și de ce mor și cine este, de fapt, Suveranul acestei lumi și al tuturor lucrurilor și Acela care domnește peste toate lucrurile, unde anume se află și ce îi cere El omului – dacă ar putea înțelege aceste lucruri, ar ști cum să se poarte față de Creator și cum să-L venereze și să I se supună, în inima lor s-ar simți sprijiniți, ar fi împăcați și fericiți și nu ar mai trăi în astfel de chin și suferință. Atunci când vine momentul analizei finale, oamenii trebuie să înțeleagă adevărul. Calea pe care o aleg pentru a-și trăi viața este crucială și felul în care trăiesc este, de asemenea, important. Felul în care trăiește cineva și calea pe care merge stabilesc dacă viața sa este plină de fericire sau durere. Acesta este un lucru pe care oamenii ar trebui să-l înțeleagă. […] Oricât de ocupați ar fi oamenii în forfota acestei lumi, oricât de împliniți ar fi pe plan profesional, oricât de fericite le-ar fi familiile sau oricât de mari, oricât de prestigios le-ar fi statutul, sunt ei capabili să apuce pe calea cea dreaptă în viață? Gonind după faimă și câștig, după cucerirea lumii sau urmărindu-și carierele, sunt ei capabili să înțeleagă că Dumnezeu a creat toate lucrurile și este suveran peste destinul omenirii? Nu este cu putință. Indiferent ce urmăresc oamenii sau pe ce cale se află, dacă nu recunosc faptul că Dumnezeu e suveran peste destinul omenirii, atunci, calea pe care merg este greșită. Nu este calea dreaptă, ci cea necinstită, calea răului. Nu contează dacă sprijinul sufletesc ți-a dat sau nu satisfacție și nu contează unde ai găsit acel sprijin: nu este credință autentică și nu este calea cea dreaptă pentru viața umană. Ce înseamnă să ai credință autentică? Să accepți apariția și lucrarea lui Dumnezeu și să accepți tot adevărul pe care l-a exprimat Dumnezeu. Acest adevăr este calea cea dreaptă pentru viața oamenilor și adevărul și viața pe care oamenii ar trebui să le urmărească. Să mergi pe calea cea dreaptă în viață înseamnă să-L urmezi pe Dumnezeu și să fii capabil, sub conducerea cuvintelor Lui, să înțelegi adevărul, să deosebești binele de rău, să știi ce e pozitiv și ce e negativ și să înțelegi suveranitatea și atotputernicia Lui. Când oamenii înțeleg cu adevărat, în inimile lor, că Dumnezeu nu a creat doar cerul, pământul și toate lucrurile, ci este și Suveran asupra universului și tuturor lucrurilor, ei pot să se supună tuturor orchestrărilor și rânduielilor Lui, să trăiască după cuvintele Lui și să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău. Asta înseamnă să mergi pe calea cea dreaptă pentru viața oamenilor. Când oamenii o iau pe calea cea dreaptă în viață, ei pot înțelege de ce trăiesc oamenii și cum ar trebui să-și ducă viața pentru a trăi în lumină și a primi binecuvântarea și aprobarea lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). „În Scripturi scrie despre Iov: «Iov a murit înaintat în vârstă și sătul de zile» (Iov 42:17). Aceasta înseamnă că, atunci când a murit, Iov nu a avut regrete și nu a simțit durere, ci s-a despărțit în mod natural de această lume. […] Indiferent ce a trăit Iov, căutările și țelurile lui în viață au fost fericite, nu dureroase. El nu era fericit doar datorită binecuvântărilor sau a aprobării oferite lui de către Creator, ci, mai important, datorită căutărilor și țelurilor lui în viață, datorită cunoașterii tot mai mari și adevăratei înțelegeri a suveranității Creatorului pe care a atins-o temându-se de Dumnezeu și ferindu-se de rău, și, mai mult, datorită experienței personale, ca supus al suveranității Creatorului, al faptelor minunate ale lui Dumnezeu și al experiențelor și amintirilor dificile, dar de neuitat, ale interacțiunii, cunoștinței și înțelegerii reciproce dintre om și Dumnezeu. Iov a fost fericit datorită alinării și bucuriei provenite din cunoașterea intențiilor Creatorului și datorită inimii cu frică de Dumnezeu pe care a căpătat-o după ce a văzut că El este măreț, minunat, demn de iubire și credincios. Iov a fost capabil să înfrunte moartea fără nicio suferință pentru că știa că, prin moarte, avea să se întoarcă lângă Creator. Căutările și realizările lui în viață au fost cele care i-au permis să înfrunte moartea cu calm, să accepte calm perspectiva că viața îi va fi luată înapoi de către Creator și, mai mult, să stea, neîntinat și fără nicio grijă înaintea Creatorului” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că oamenii au o singură șansă în viață și că felul în care își aleg calea în viață este esențial, deoarece alegerea lor determină dacă viața lor va fi fericită și valoroasă. Dacă o persoană își petrece mare parte din viață urmărind faima și câștigul lumești sau concentrându-se asupra familiei și a lucrurilor trupești, aceasta nu va putea merge pe calea cea dreaptă în viață, nu va putea cunoaște Creatorul și cu siguranță nu va înțelege de ce trăiește. Dacă îți trăiești viața în felul acesta, rezultatul va fi sentimentele de gol și de durere. Doar urmându-L pe Dumnezeu, folosindu-și timpul pentru a face datoria unei ființe create, pentru a urmări adevărul și pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, viața unei persoane poate fi cu adevărat valoroasă. Exact ca Iov, care a avut parte de o experiență reală și tangibilă a suveranității și rânduielilor Creatorului și care, prin experiența și înțelegerea sa autentică a suveranității Sale, s-a putut supune autorității Acestuia, fiind eliberat de frica de moarte și, în final, ajungând „înaintat în vârstă și sătul de zile” (Iov 42:17). Prin ceea ce a urmărit, Iov s-a bucurat de o viață cu adevărat fericită și plină de sens. Urmărind astfel, golul din viața unei persoane și frica sa de moarte pot fi corectate. Trebuia să urmez exemplul lui Iov și să urmăresc să trăiesc o viață cu sens. După ce am înțeles acest lucru, mi-am dat demisia de la locul meu de muncă.

După ce mi-am dat demisia, am fost cuprinsă de un puternic sentiment de eliberare. Nu mai trebuia să dedic atât de mult timp cunoștințelor inutile din cărți și nu mai trebuia să am de-a face cu uneltirile și cu înșelătoriile de la locul de muncă. De asemenea, aveam mai mult timp să particip la adunări cu frații și surorile, să mănânc și să beau cuvintele lui Dumnezeu și să îmi fac datoria și am progresat întrucâtva în pătrunderea mea în viață. În împrejurările rânduite de Dumnezeu, am experimentat unele obstacole și eșecuri și am fost emondată, ceea ce m-a ajutat să dobândesc o oarecare înțelegere a firii mele corupte arogante și neprihănite de sine și să înțeleg că, în calitate de ființă creată, ar trebui să îmi cunosc locul și să învăț să fiu o persoană rezonabilă care îndeplinește datoria unei ființe create cu simț practic. Faptul că am putut să îmi părăsesc locul de muncă, să Îl urmez pe Dumnezeu și să urmăresc o viață valoroasă și cu sens s-a datorat îndrumării și conducerii cuvintelor lui Dumnezeu. Îi sunt atât de recunoscătoare lui Dumnezeu!