de Xiao Yuan, China

De la o vârstă fragedă, am avut întotdeauna note bune și primeam, adesea, cea mai mare notă din clasă la teste. De fiecare dată când erau afișate notele la un test, numele și fotografia mea erau afișate pe panoul de onoare al școlii. Văzând cum mă priveau profesorii cu ochi zâmbitori, plini de satisfacție și apreciere și auzind laudele colegilor mei, îmi creștea inima de bucurie și mă simțeam foarte onorată. La întoarcerea acasă, vecinii pe care îi întâlneam pe stradă mă salutau spunând: „Fata asta este o elevă excelentă. Îți faci părinții atât de mândri! În viitor, vei merge, cu siguranță, la Universitatea Peking sau la Universitatea Tsinghua!” Le zâmbeam timid, dar în sinea mea, orgoliul meu fusese pe deplin stimulat. Mai târziu, am fost admisă la o universitate prestigioasă din provincia mea și m-am clasat pe primul loc în specializarea mea ca studentă în primul an. Eram atât de fericită! Toți colegii mei îmi lăudau talentul, mă admirau și mă invidiau, iar profesorii mei își puneau mari speranțe în mine. Mă simțeam ca și cum devenisem remarcabilă printre colegii mei. Totuși, viața universitară nu era la fel de încărcată ca cea din liceu și era de-a dreptul ușoară și lipsită de griji. La ore, adesea, trebuia să studiem unele teorii de științe sociale și să memorăm mecanic aceste teorii și terminologia, iar uneori mă întrebam: „Ce rost are să învăț și să memorez toate aceste teorii?” De cele mai multe ori, învățam doar ca să pot face față examenelor. În afara orelor de curs și în timpul liber, colegii mei își pierdeau timpul în plăceri, în timp ce eu, pur și simplu, stăteam și mă uitam pe telefon, plictisită de moarte. Adesea, mă gândeam: „Oare am fost puși pe acest pământ doar pentru a ne omorî timpul astfel? Nu ar trebui să avem, ca oameni, un scop sau o direcție în viață?” Totuși, nu știam cum să răspund la aceste întrebări.

În vara primului meu an de facultate, o soră mi-a propăvăduit Evanghelia din zilele de pe urmă ale lui Dumnezeu. Mâncând și bând cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că Dumnezeu a realizat o lucrare în trei etape pentru a mântui omenirea. Am văzut cum Domnul Isus a fost crucificat pentru a ierta păcatele omenirii și, în zilele de pe urmă, Dumnezeu s-a întrupat din nou pentru a mântui complet omenirea, exprimând multe adevăruri pentru a o judeca și purifica, permițându-i să se elibereze complet de lanțurile păcatului și să intre în împărăția lui Dumnezeu. Am simțit intens sinceritatea și bunătatea cu care Dumnezeu a mântuit omenirea și am simțiti dragostea Lui pentru oameni. Am fost profund emoționată și am hotărât să cred în Dumnezeu și să urmez adevărul. Mai târziu, frații mei și surorile mele au avut părtășie despre cum era un moment crucial pentru extinderea Evangheliei Împărăției. Au spus că era incredibil de valoros să putem contribui la extinderea Evangheliei și să aducem mai mulți oameni înaintea lui Dumnezeu pentru a primi mântuirea Lui. O soră m-a întrebat apoi dacă aș fi dispusă să îndeplinesc o datorie. Am ezitat puțin: „Este nevoie de timp și de energie pentru a îndeplini o datorie. Concurența la școală este destul de acerbă și ce voi face dacă notele îmi sunt afectate? Să aleg să îmi pun credința în Dumnezeu și să îmi îndeplinesc datoria ca ființă creată sau să-mi dedic timpul studiilor pentru a obține note bune și a-mi asigura un viitor bun și admirația și respectul celorlalți?” Nu știam ce cale să aleg, așa că, i-am spus surorii că o să mă mai gândesc. În următoarele seri, m-am simțit adesea descumpănită în timp ce mergeam pe o alee spre universitate, observând cum alți studenți munceau din greu până târziu în noapte pentru a obține note bune, și mă întrebam: „Să urmăresc calea academică și un viitor bun ca majoritatea colegilor mei sau să-L urmez pe Dumnezeu și să îndeplinesc o datorie?”

Mai târziu, am găsit aceste pasaje din cuvintele lui Dumnezeu: „Datorită suveranității și predestinării Creatorului, un suflet singuratic care a pornit fără nimic al său obține părinți și o familie, șansa de a deveni un membru al rasei umane, șansa de a experimenta viața omenească și de a vedea lumea. Acest suflet mai obține și șansa de a experimenta suveranitatea Creatorului, de a cunoaște minunăția creației Creatorului și, mai mult decât atât, de a cunoaște autoritatea Creatorului și a i se preda acesteia. Totuși, majoritatea oamenilor nu profită de această oportunitate rară și trecătoare. O persoană își irosește energia de o viață luptând împotriva destinului, își pierde tot timpul agitându-se în încercarea de a-și hrăni familia și oscilând între avere și statut. Lucrurile pe care le prețuiesc oamenii sunt familia, banii și faima și câștigul, iar ei le consideră pe acestea cele mai valoroase lucruri în viață. Toți oamenii se plâng că au o soartă rea, totuși încearcă să trimită într-un ungher al minții chestiunile pe care este cel mai imperativ să le cerceteze și să le înțeleagă: de ce trăiește omul, cum ar trebui să trăiască omul și care sunt valoarea și sensul vieții. Cu toate acestea, își petrec întreaga viață, oricât de mult ar dura, doar aleargând în căutarea faimei și a câștigului, până când tinerețea lor s-a dus și ei au devenit cărunți și plini de riduri. Trăiesc astfel până când văd că faima și câștigul nu pot opri alunecarea spre senilitate, că banii nu pot umple golul inimii, că nimeni nu este exceptat de la legile nașterii, îmbătrânirii, bolii și morții, că nimeni nu poate scăpa de ce i-a pregătit soarta. Numai atunci când trebuie să se confrunte cu ultimul moment critic al vieții înțeleg cu adevărat că, indiferent dacă o persoană are bogății imense și proprietăți extinse, indiferent dacă e privilegiat și de rang înalt, omul tot nu poate scăpa de moarte și trebuie să se întoarcă la poziția sa originară: un suflet solitar, fără nimic al său” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). „În viața omului, totul este gol și nedemn de comemorare, în afară de a crede în Dumnezeu, de a căuta adevărul și de a-ți îndeplini datoria de ființă creată. Chiar dacă ai realizat cele mai răsunătoare fapte; chiar dacă ai fost pe Lună și înapoi; chiar dacă ai făcut progrese științifice care au fost de un oarecare folos sau ajutor pentru omenire, totul este zadarnic și totul va pieri. Care este singurul lucru care nu va pieri? (Cuvântul lui Dumnezeu.) Numai cuvântul lui Dumnezeu, mărturiile pentru Dumnezeu, toate mărturiile și lucrările care mărturisesc pentru Creator și faptele bune ale oamenilor nu vor pieri. Aceste lucruri vor dăinui pentru totdeauna și sunt foarte valoroase” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Traiul are valoare numai prin îndeplinirea corespunzătoare a datoriei de ființă creată”). Cuvintele lui Dumnezeu au avut un profund impact asupra mea. Dumnezeu rânduiește ca fiecare persoană să vină în această lume pentru a recunoaște suveranitatea lui Dumnezeu, a-I înțelege înțelepciunea și autoritatea și a învăța să I se supună și să-L slăvească. Dacă oamenii nu își dau seama de intenția lui Dumnezeu, timpul petrecut de ei în această lume va fi lipsit de însemnătate. Nu vor ști de ce s-au născut, de ce trebuie să moară sau pentru ce ar trebui să trăiască. Vedeam adesea știri despre oameni celebri care, în ciuda faptului că erau adorați, câștigau mulți bani și trăiau în lux, au suferit de depresie și, în cele din urmă, și-au pus capăt zilelor. Alte relatări descriau detaliat cum oameni bogați și cu statut înalt s-au îmbolnăvit subit și au murit. Am mai observat cum propriii mei bunici, care erau intelectuali cu studii avansate, care munciseră din greu toată viața și care avuseseră odată momentele lor de glorie, acum își trăiau anii de pensie stând de vorbă, omorându-și timpul, petrecându-și zilele în zadar, fără să cunoască sensul vieții și așteptând moartea fără niciun rost. Am văzut că, oricât de mult studiază cineva sau oricâte mari realizări obține, toate acestea sunt trecătoare și efemere. În cele din urmă, când lumea veche și rea va fi distrusă, totul va fi anihilat. Aceste realizări științifice și împliniri personale nu-i pot călăuzi pe oameni să-L înțeleagă pe Dumnezeu, să vină înaintea Lui și să ajungă să cunoască sensul vieții. De asemenea, nu le pot permite oamenilor să se lepede de corupție și să ducă o existență asemănătoare cu cea a unui om – chiar și după ce obțin aceste realizări, ei rămân la fel de corupți. Mai mult, cunoașterea este complet incapabilă să schimbe starea întunecată a societății și nu reușește să îndrume oamenii pe calea și în direcția potrivită. Cunoașterea și realizările sunt, pur și simplu, lipsite de sens. Doar mărturia aleșilor lui Dumnezeu despre El și ceea ce dobândesc ei din trăirea lucrării lui Dumnezeu sunt eterne. Dacă m-aș implica în căutărea cunoașterii, aș urmări roadele acestei lumi muritoare și aș alerga după faimă și câștig, familie, studii și carieră, dacă nu aș reuși să urmăresc adevărul și să-L cunosc pe Dumnezeu, și, în cele din urmă, nu aș reuși să înțeleg niciun adevăr, nu aș reuși să dobândesc cunoașterea lui Dumnezeu și firea mea nu s-ar transforma, oare nu aș pierde o oportunitate de aur de a trăi lucrarea lui Dumnezeu? Dumnezeu m-a călăuzit să-mi găsesc direcția în viață: mi-am dat seama că în viață trebuie să urmărim adevărul și cunoașterea lui Dumnezeu. Doar îndeplinindu-mi datoria de ființă creată aș fi demnă de mântuirea lui Dumnezeu și doar o astfel de viață ar fi valoroasă și plină de sens. Era responsabilitatea mea și o înălțare de la Dumnezeu să pot să-mi concentrez eforturile pe extinderea Evangheliei și să aduc mai mulți oameni înaintea lui Dumnezeu. Trebuia să nu-mi mai pierd vremea cu studiile, așa că am decis să fac din credință prioritatea mea. După aceea, am renunțat la șansa mea de admitere garantată la studiile de masterat și am hotărât să-mi îndeplinesc datoria.

La începutul anului 2020, a izbucnit pandemia în timp ce sărbătoream Anul Nou Chinezesc acasă și am rămas blocată acolo, fără posibilitatea de a lua legătura cu biserica mea. Timp de o jumătate de an, nu am putut participa la adunări sau nu am putut mânca și bea cuvintele lui Dumnezeu. Eram în ultimul an atunci și mă pregăteam de absolvire. Unii dintre colegii mei fuseseră deja acceptați la programe de masterat, în timp ce alții găsiseră locuri de muncă bune. Cât despre mine, încă nu găsisem un loc de muncă. Deseori, tatăl meu mă mustra aspru, spunând: „Copilul lui cutare tocmai a fost acceptat într-un program de studii postuniversitare la o școală renumită. În zilele noastre, obținerea unei diplome de masterat este tendința actuală și te va face mai competitivă pe piața muncii. Ar fi trebuit oricum să te hotărăști să obții o diplomă de masterat, dar nu ai vrut să ne asculți. Dacă nu-ți găsești, curând, un loc de muncă, ce intenționezi să faci după absolvire?” Auzind îndemnurile tatălui meu și văzând cum toți colegii mei munceau din greu pentru un viitor mai bun, mi-am spus: „Are dreptate, o să-mi termin studiile. Chiar vreau să fiu șomeră după absolvire? Ce vor crede oamenii despre mine? Nu vor crede oare că sunt o neisprăvită?” M-am simțit foarte nefericită. Odată, la o reuniune cu foștii colegi, toată lumea a început să vorbească despre planurile de viitor: unii au spus cu entuziasm că au fost acceptați la programul de masterat al unei universități renumite, alții și-au găsit joburi la întreprinderi de stat, în timp ce alții s-au angajat ca funcționari guvernamentali. S-au complimentat reciproc și au vorbit despre experiențele lor înainte și după ce au fost acceptați, însă eu nu aveam nimic de spus. Văzând prestigiul colegilor mei, cum li se luminau fețele de zâmbete și mândrie, am fost nevoită să-mi plec capul într-o disperare mută, gândindu-mă: „Aveam note chiar mai bune decât ei și toți mă priveau cu respect și mă admirau, dar acum ei sunt masteranzi la școli prestigioase, iar eu am doar o diplomă de licență. Mi-au luat-o cu mult înainte, oare cum pot ține capul sus în fața lor de acum încolo? Oare nu s-a prăbușit acum imaginea și respectul de care mă bucuram în fața lor?” Simțeam că fusesem învăluită de întuneric. Când colegii de clasă m-au întrebat care sunt planurile mele de viitor, am bâiguit ceva și am evitat cu stângăcie să răspund la întrebările lor, temându-mă să le văd privirile dezaprobatoare. Pe parcursul întâlnirii, m-am simțit incredibil de reprimată – m-am gândit că nu realizasem nimic și colegii mei, cu siguranță, mă vor privi de sus. După ce am ajuns acasă, am izbucnit în lacrimi. Încă de la o vârstă fragedă, fusesem întotdeauna admirată și lăudată de alții, dar acum eram cu mult în urma lor și acea prăpastie imensă dintre sentimentele din prezent și trecut m-a lovit puternic. Nu eram sigură ce drum ar trebui să urmez în viitor. Cu calificările mele academice actuale, nu aveam nicio șansă să obțin un loc de muncă respectabil. Oare trebuia să mă resemnez cu ideea că sunt mai prejos decât acei masteranzi? Nu puteam accepta asta, așa că am hotărât să dau examenul de admitere la masterat.

Ulterior, am luat legătura cu biserica mea și le-am spus fraților și surorilor că mă pregăteam să merg acasă și să dau examenul de admitere la masterat, dar că voi participa în continuare la întâlniri când voi putea. Frații și surorile mi-au spus că aveau nevoie de mai mulți oameni pentru a îndeplini o anumită datorie și m-au întrebat dacă aș lua în considerare să fac asta. La vremea respectivă, știam că a crede în Dumnezeu și a urmări adevărul erau lucruri bune și că, dacă nu-mi îndeplineam datoria, L-aș dezamăgi pe Dumnezeu, care îmi oferise atât de mult, dar apoi m-am gândit că mai aveam la dispoziție doar câteva luni ca să mă pregătesc pentru examenul de admitere și că asta era ultima mea șansă de a-mi salva imaginea. A fi acceptată la rampa de lansare a unui program de studii postuniversitare era singura cale. Aveam posibilitatea să rămân la același nivel cu acei colegi de clasă cu performanțe deosebite, să răspund așteptărilor familiei mele și să țin capul sus în fața prietenilor și rudelor mele. Dacă aș renunța să dau examenul de admitere la masterat, nu aș pierde orice speranță de a mă remarca printre colegii mei? Nu eram dispusă să fac asta. Așadar, le-am spus fraților și surorilor mele că nu puteam să îndeplinesc o datorie permanent și că puteam lucra la o datorie doar atât cât era posibil în timp ce mă pregăteam și pentru examen. Am fost sub multă presiune și stres în următoarele luni. În timpul zilei, îmi îndeplineam datoria sau participam la adunări, apoi mă întoarceam acasă seara la teancuri groase de materiale de pregătire pentru examen. Eram foarte obosită, dar mă chinuiam să țin ochii deschiși și să-mi îndeplinesc toate obiectivele de studiu pe care mi le propusesem pentru ziua aceea. În fiecare dimineață, în zorii zilei, mă trezeam imediat, indiferent de cât de obosită mă simțeam și plonjam înapoi în acea mare adâncă de cunoaștere. Nu am îndrăznit să-mi ofer nici cea mai mică șansă să mă relaxez; chiar și când ieșeam să cumpăr mâncare, în timp ce găteam sau spălam vasele, foloseam fișiere audio pentru a continua să studiez. Apoi, în sfârșit, după câteva luni dificile de pregătire, am dat examenul pentru un program de masterat. Eram atât de entuziasmată când am văzut nota mea la examen – acum, puteam, în sfârșit, să recâștig o parte din prestigiul pe care îl avusesem cândva, să-mi țin capul sus în fața rudelor și prietenilor și să nu-mi mai fac griji că alții mă privesc de sus. Când colegii de clasă au aflat că am fost admisă într-un program de studii postuniversitare, m-au felicitat cu toții. Tatăl meu era atât de fericit încât zâmbea cu gura până la urechi și de-abia aștepta să le spună vestea bună tuturor vecinilor și rudelor noastre. Când m-am întors acasă, vecinii mei și-au exprimat aprobarea și m-au lăudat, spunând: „Ai fost admisă într-un program de studii postuniversitare, bravo! Ai fost o elevă talentată de la o vârstă fragedă. Tatăl tău trebuie să fie foarte mândru de tine!” Mă simțeam foarte mulțumită de mine și, în sfârșit, puteam ține capul sus.

În scurt timp, a început anul școlar și mi-am împărțit timpul între studii și îndeplinirea datoriei mele, dar studenții la masterat trebuiau să participe la mai multe cursuri pe zi și să-și facă temele în timpul liber, așa că nu aveam deloc timp să practic devoționalele și să citesc cuvintele lui Dumnezeu. Uneori, îmi dădeam seama că dezvăluiam corupție în datoria mea, dar nu aveam timp să reflectez asupra mea și mă simțeam neliniștită și nefericită. Uneori, mă gândeam: „Cum va evolua viața mea dacă nu am timp să citesc cuvintele lui Dumnezeu și să caut adevărul? Cu toate acestea, temele mele se tot adunau și trebuia să le termin. Mai mult, colegii mei studiau și făceau cercetare și mai intens, dându-ți toată silința să-și îmbunătățească aptitudinile și nivelul; dacă nu mi-aș face timp să studiez, nu aș rămâne în urmă și nu m-aș evidenția niciodată?” Acest lucru mă îngrijora și mă chinuia; de ce nu eram încă fericită după ce am fost acceptată în programul de masterat mult visat?

Într-o seară, școala mea a anunțat că va închide campusul din cauza pandemiei, așadar, în câteva zile, studenții care intrau în campus nu mai puteau pleca oricând doreau. Mi-am dat seama că era timpul să iau o decizie. Dacă aș decide să-mi continui studiile, n-aș putea să practic credința și să-mi îndeplinesc datoria. Dacă mi-aș lăsa deoparte datoria și n-aș putea participa la adunări într-un moment atât de important, viața mea ar fi cu siguranță afectată. Mai mult, dacă mi-aș petrece tot timpul la școală și n-aș putea participa la adunări, aș investi, cu siguranță, totul în căutarea unui viitor în lumea laică și mi-ar fi greu să mă îndepărtez de ea. Dacă nu aș descoperi adevărul, perspectivele mele asupra lucrurilor nu s-ar schimba și aș ajunge să mă tăvălesc în mocirlă cu alți necredincioși și să urmăresc tendințe rele, devenind, în cele din urmă, o imagine vie a Satanei, sortită pierzaniei și distrugerii. Dezastrele începuseră deja și era, de asemenea, un moment crucial pentru extinderea Evangheliei; dacă aș merge în continuare pe calea preocupărilor lumești, nu mi-aș îndeplini datoria și nu aș pregăti deloc fapte bune, cu siguranță, nu aș primi grija și protecția lui Dumnezeu și aș fi înghițită de dezastre la fel ca toți ceilalți necredincioși. Totuși, nu puteam renunța nici la studiile mele; nu fusese deloc ușor să fiu admisă în program, deci, cum aș putea să mă retrag atât de ușor? Dacă m-aș retrage, nu mi-aș pierde din nou prestigiul și faima? Oare nu aș fi mai prejos decât colegii mei, nu aș trăi o viață reprimată și nu aș incapabilă să-mi țin capul sus cu mândrie? Când am luat în considerare retragerea, m-am simțit atât de nefericită, încât nu aveam chef să fac nimic. În fiecare dimineață când mă trezeam, mă gândeam la opțiunile care mi se ofereau și mă scufundam în durere.

Mai târziu, am dat peste un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu nu doar plătește un preț pentru fiecare persoană, în deceniile care se scurg de la nașterea acesteia până în prezent. Din punctul Lui de vedere, ai venit de nenumărate ori pe această lume și te-ai reîntrupat de nenumărate ori. Cine răspunde de acest lucru? Dumnezeu este responsabil de acest lucru. Nu ai de unde să știi aceste lucruri. De fiecare dată când vii pe această lume, Dumnezeu face personal aranjamente pentru tine: El rânduiește câți ani vei trăi, tipul de familie în care te vei naște, când îți vei întemeia o casă și o carieră, precum și ceea ce vei face în această lume și cum îți vei câștiga traiul. Dumnezeu îți rânduiește o cale de a-ți câștiga traiul, astfel încât să-ți poți îndeplini nestingherit misiunea în această viață. Iar, în ceea ce privește ce ar trebui să faci la următoarea întrupare, Dumnezeu îți rânduiește și îți predă acea viață în conformitate cu ceea ce s-ar cuveni să ai și ce s-ar cuveni să ți se dea… Dumnezeu a făcut aceste rânduieli pentru tine de multe ori și, în sfârșit, te-ai născut în această epocă a zilelor de pe urmă, în familia ta actuală. Dumnezeu a rânduit un mediu pentru tine în care ai putea să crezi în El, ți-a permis să-I auzi glasul și să te întorci înaintea Lui, astfel încât să fii capabil să-L urmezi și să îndeplinești o datorie în casa Lui. Numai cu o astfel de îndrumare de la Dumnezeu ai trăit până astăzi. Nu știi de câte ori te-ai născut printre oameni, nici de câte ori s-a schimbat înfățișarea ta, nici câte familii ai avut, nici prin câte epoci și dinastii ai trecut – însă mâna lui Dumnezeu te-a sprijinit tot timpul și El a vegheat mereu asupra ta. Cât de mult trudește Dumnezeu de dragul unei persoane! Unii oameni spun: «Am șaizeci de ani. Vreme de șaizeci de ani, Dumnezeu a vegheat asupra mea, m-a protejat și m-a îndrumat. Dacă, atunci când voi fi bătrân, nu voi putea să îndeplinesc o datorie și nu voi putea să fac nimic – Îi va mai păsa lui Dumnezeu de mine?» Nu este acesta un lucru prostesc de spus? Dumnezeu nu are suveranitate asupra sorții unei persoane și nu veghează asupra ei și nu o protejează doar pe durata unei singure vieți. Dacă ar fi vorba doar de durata unei singure vieți, de o singură viață, acest lucru nu ar putea demonstra faptul că Dumnezeu este atotputernic și că are suveranitate peste toate lucrurile. Munca pe care o face Dumnezeu și prețul pe care îl plătește pentru o persoană nu sunt doar ca să aranjeze ceea ce face ea în această viață, ci ca să-i rânduiască un număr nelimitat de vieți. Dumnezeu își asumă întreaga responsabilitate pentru fiecare suflet care este reîntrupat. El lucrează cu atenție, plătind cu prețul vieții Sale, îndrumând fiecare persoană și rânduind fiecare viață a ei. Dumnezeu trudește și plătește un preț în acest fel de dragul omului și îi dăruiește acestuia toate aceste adevăruri și această viață. Dacă oamenii nu îndeplinesc datoria unor ființe create în aceste zile de pe urmă și nu se întorc înaintea Creatorului – dacă, în final, prin oricât de multe vieți și generații au trecut, nu își fac bine îndatoririle și eșuează în îndeplinirea cerințelor lui Dumnezeu – nu ar fi atunci prea îndatorați față de Dumnezeu? Nu ar fi ei nevrednici de tot prețul plătit de Dumnezeu? Ar fi foarte lipsiți de conștiință, nu ar merita să fie numiți oameni, deoarece ar fi prea îndatorați față de Dumnezeu. Așadar, în viața aceasta – nu fac referire la viețile tale anterioare, ci la viața aceasta – dacă nu ești capabil să renunți la lucrurile care-ți plac sau la lucruri exterioare de dragul misiunii tale – de pildă la plăceri materiale și la dragostea și bucuria familiei – dacă nu renunți la plăcerile trupești de dragul prețului pe care îl plătește Dumnezeu pentru tine sau pentru a răsplăti iubirea lui Dumnezeu, atunci ești cu adevărat rău! De fapt, orice preț pe care-l plătești pentru Dumnezeu merită. În comparație cu prețul pe care-l plătește Dumnezeu în numele tău, cât valorează puținul pe care îl oferi sau îl sacrifici tu? Cât valorează puținul pe care-l suferi tu? Știi cât a suferit Dumnezeu? Puținul pe care-l suferi tu nici măcar nu merită pomenit când e comparat cu ceea ce a suferit Dumnezeu. În plus, făcându-ți acum datoria, obții adevărul și viața, iar la sfârșit vei supraviețui și vei intra în Împărăția lui Dumnezeu. Ce mare binecuvântare e asta! În timp ce Îl urmezi pe Dumnezeu, fie că suferi sau plătești un preț, în realitate, tu lucrezi împreună cu Dumnezeu. Orice ne cere Dumnezeu să facem, noi ascultăm cuvintele Lui și practicăm în acord cu ele. Nu te răzvrăti împotriva lui Dumnezeu și nu face nimic care Îl întristează. Ca să lucrezi împreună cu Dumnezeu, trebuie să suferi puțin și trebuie să renunți și să dai deoparte unele lucruri. Trebuie să renunți la renume, câștig, statut, bani și plăceri lumești – este nevoie chiar să renunți la lucruri precum căsătoria, munca și perspectivele tale în lume. Știe Dumnezeu dacă ai renunțat la aceste lucruri? Poate Dumnezeu să vadă toate acestea? (Da.) Ce va face Dumnezeu când va vedea că ai renunțat la aceste lucruri? (Dumnezeu va fi mângâiat și va fi mulțumit.) El nu va fi doar mulțumit și nu va spune doar: «Prețul pe care l-am plătit a dat roade. Oamenii sunt dispuși să lucreze alături de Mine, au această hotărâre și i-am câștigat.» Fie că Dumnezeu e mulțumit sau fericit, satisfăcut sau mângâiat, El nu are doar această atitudine. El și acționează și vrea să vadă rezultatele pe care le realizează lucrarea Sa, altfel, ceea ce le cere oamenilor ar fi lipsit de sens. Harul, iubirea și mila pe care Dumnezeu i le arată omului nu reprezintă doar un fel de atitudine – ele reprezintă, totodată, un fapt. Despre ce fapt este vorba? Faptul că Dumnezeu Își pune cuvintele înlăuntrul tău, luminându-te, pentru ca tu să poți vedea ce este frumos în legătură cu El și ce înseamnă lumea aceasta, astfel încât inima ta să fie plină de lumină, permițându-ți să înțelegi cuvintele Lui și adevărul. În acest fel, fără să știi, dobândești adevărul. Dumnezeu lucrează atât de mult asupra ta, într-un mod foarte real, permițându-ți să dobândești adevărul. Când dobândești adevărul, când dobândești cel mai prețios lucru, care este viața veșnică, intențiile lui Dumnezeu sunt satisfăcute. Când Dumnezeu vede că oamenii urmăresc adevărul și sunt dornici să coopereze cu El, este fericit și mulțumit. Atunci, El adoptă o atitudine și, în timp ce are acea atitudine, se pune să lucreze și îl aprobă și îl binecuvântează pe om. El spune: «Te voi răsplăti cu binecuvântările pe care le meriți.» Iar atunci vei fi câștigat adevărul și viața. Când ai cunoaștere despre Creator și ai obținut aprecierea Lui, vei mai simți un gol în inima ta? Nu vei mai simți. Te vei simți împlinit și vei avea un sentiment de bucurie. Nu asta înseamnă ca viața cuiva să aibă valoare? Aceasta este cea mai valoroasă și cea mai semnificativă viață” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Plătirea prețului pentru a dobândi adevărul este de mare însemnătate”). Prin cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că El a fost Cel care mă călăuzise și ocrotise la orice pas pe drumul meu până în acest moment. Dumnezeu nu rânduise ca eu să mă nasc în zilele de pe urmă și să am norocul să accept lucrarea Lui din zilele de pe urmă doar ca să pot urmări oportunități și o carieră. Nu, El dorea ca eu să mă hrănesc cu cuvintele Lui, să ajung să înțeleg adevărul și să-mi îndeplinesc datoria ca ființă creată. Familia și munca pe care Dumnezeu le rânduiește pentru oameni sunt doar temporare. Dacă aș respinge mântuirea lui Dumnezeu și aș refuza să-mi îndeplinesc datoria ca ființă creată doar ca să pot fi la înălțimea așteptărilor familiei mele sau să ating un nivel de plăcere materială, faimă și câștig, n-aș fi nevrednică de darul lui Dumnezeu și nu aș pierde o șansă minunată de a fi mântuită? Dacă aș hotărî să-mi îndeplinesc datoria, aș putea renunța la anumite interese personale, dar aș obține cel mai prețios adevăr și, în cele din urmă, aș dobândi mântuirea lui Dumnezeu și aș supraviețui; acestea erau cele mai palpabile beneficii dintre toate! După ce mi-am dat seama de acest lucru, am fost foarte emoționată și motivată și am simțit că Dumnezeu mă impulsiona și mă călăuzea direct. Am urmărit apoi un videoclip cu o mărturie bazată pe experiență, numit „O alegere fără regrete”, în care o soră renunță cu hotărâre la oportunitatea de a studia la Universitatea Tsinghua pentru a practica credința și a răspândi Evanghelia. În videoclip, când sora împărtășește Evanghelia profesorului ei, el devine extrem de entuziasmat și izbucnește în lacrimi de bucurie, pentru că aștepta de foarte mult timp venirea Domnului și a găsit, în sfârșit, Evanghelia lui Dumnezeu pe care o aștepta de atâta vreme. Acest videoclip a avut un impact deosebit de profund asupra mea. Mă gândeam la toți colegii și prietenii mei care nu au înțeles adevăratul sens al vieții și încă trăiau în suferință sub influența Satanei. Eram destul de norocoasă că acceptasem Evanghelia lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, așa că ar trebui să-mi asum o responsabilitate, să urmăresc adevărul cât de bine puteam, să mă înzestrez cu adevărul și să răspândesc Evanghelia și să aduc și mai mulți oameni înaintea lui Dumnezeu pentru a primi judecata Lui, a fi purificați, a obține mântuirea și a trăi cu binecuvântările și călăuzirea lui Dumnezeu. Ce minunat ar fi! Dându-mi seama de acest lucru, am decis să-mi abandonez studiile și să mă concentrez pe credința în Dumnezeu. Cu toate acestea, când a venit momentul să iau o decizie, tot mi-a fost puțin greu. Mă gândeam: „Dacă nu-mi continui studiile, nu voi avea niciodată șansa să mă remarc în viitor.” Laudele din partea familiei, rudelor, prietenilor și vecinilor mei erau un fel de prestigiu de care mi-a fost greu să mă despart.

În mijlocul suferinței mele, am găsit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „În timpul dobândirii de către om a cunoștințelor, Satana folosește tot felul de metode, fie că este vorba de relatarea istorisirilor, de a le da pur și simplu o anumită cunoștință sau de a le permite să-și satisfacă dorințele sau ambițiile. Pe ce drum vrea Satana să te conducă? Oamenii cred că nu este nimic în neregulă cu dobândirea cunoștințelor, că este ceva întru totul natural. Ca să facă să sune atrăgător, să încurajezi idealuri înalte sau să ai ambiții înseamnă să ai aspirații, iar aceasta ar trebui să fie calea cea dreaptă în viață. Nu este oare o modalitate mai glorioasă ca oamenii să trăiască astfel, dacă își pot realiza propriile idealuri sau pot avea o carieră de succes? Făcând aceste lucruri, nu numai că ne onorăm strămoșii, ci avem și șansa de a lăsa o urmă în istorie – nu este acesta un lucru bun? Acesta este un lucru bun în ochii oamenilor din lume, iar, pentru ei, acest lucru ar trebui să fie cuvenit și pozitiv. Totuși Satana, cu motivele lui sinistre, duce oamenii pe un astfel de drum și asta-i tot? Cu siguranță, nu. De fapt, indiferent de cât de înalte sunt idealurile omului, cât de realiste sau de cuvenite pot fi dorințele lui, tot ceea ce omul dorește să realizeze, tot ceea ce caută el este strâns legat de două cuvinte. Aceste două cuvinte sunt de o importanță vitală pentru viața fiecărei persoane și sunt lucruri pe care Satana intenționează să le insufle în om. Care sunt aceste două cuvinte? Sunt «faimă» și «câștig». Satana folosește o metodă foarte subtilă, o metodă foarte mult în acord cu noțiunile oamenilor, care nu este deloc radicală, prin care îi face pe oameni să accepte pe neștiute modul lui de viață, regulile lui de trai, și să-și stabilească obiectivele și direcția în viață și, fără să-și dea seama, ajung să aibă ambiții de viață. Indiferent cât de grandioase ar putea să pară aceste ambiții de viață, ele sunt legate inextricabil de «faimă» și de «câștig». Tot ceea ce persoanele importante sau faimoase – de fapt toți oamenii – urmează în viață are legătură doar cu aceste două cuvinte: «faimă» și «câștig». Oamenii cred că, odată ce au faimă și câștig, ei pot apoi să le valorifice ca să se bucure de statut înalt, de bogăție mare și să se bucure de viață. Ei cred că faima și câștigul sunt un gen de capital pe care îl pot folosi ca să obțină o viață de căutare a plăcerii și de desfătare nesăbuită a trupului. De dragul acestei faime și al acestui câștig la care râvnesc atât, oamenii, de bună voie, totuși fără să știe, îi predau Satanei trupurile și mințile lor, tot ceea ce au, viitorul și destinele lor. Ei fac așa cu sinceritate și fără niciun moment de ezitare, ignorând întotdeauna nevoia de a recupera tot ceea ce au predat. Oare pot oamenii să mai păstreze vreun control asupra lor înșiși odată ce s-au refugiat astfel în Satana și i-au devenit loiali? Cu siguranță, nu. Ei sunt controlați complet și total de Satana. S-au scufundat complet și total într-o mlaștină și nu se pot elibera. Odată ce o persoană se împotmolește în faimă și câștig, nu mai caută ceea ce este strălucitor, ceea ce este just sau acele lucruri care sunt frumoase și bune. Asta deoarece puterea seducătoare pe care o au asupra oamenilor faima și câștigul este prea mare; ele devin lucruri pe care oamenii le urmăresc fără încetare pe tot parcursul vieții și chiar pentru întreaga veșnicie. Nu este acest lucru adevărat?” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VI”). Prin cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama treptat că acele puncte de vedere, idei și principii de supraviețuire cum ar fi „Să te distingi”, „Să aduci onoare străbunilor tăi” și „A urmări altceva e neînsemnat, cărțile le excelează pe toate”, pe care mă bazasem întotdeauna, veneau de la Satana. Am crezut că studiul intens pentru a obține o diplomă superioară și a fi cu o treaptă deasupra celorlalți era un obiectiv pozitiv de urmărit. Pentru a-mi atinge obiectivul, am depus mult efort la studiile mele și am fost dispusă să perseverez în fața oricăror dificultăți. Când am observat că unii dintre colegii mei obțineau diplome mai înalte sau locuri de muncă excelente, m-am simțit mai prejos decât ei și m-am îngrijorat că aș putea fi privită de sus. Pentru a salva aparențele și a-mi putea ține capul sus în fața colegilor mei, am renunțat la oportunitatea de a-mi îndeplini datoria permanent, alegând să-mi dedic tot timpul și energia pregătirii pentru examenul de admitere la masterat. Nu am luat în considerare deloc lucrarea bisericii sau intenția urgentă a lui Dumnezeu de a mântui omenirea și mă temeam că îndeplinirea unei datorii mi-ar întârzia pregătirile pentru examen. În timp ce mă pregăteam pentru examen, îmi petreceam toată ziua și noaptea studiind, nu mi-am oferit nicio ocazie să mă odihnesc și am devenit neliniștită și nefericită în ciuda mea. A fost absolut epuizant! Am văzut oameni discutând online cum, după ce au avut un eșec când au dat examene pentru programe de studii postuniversitare sau când au căutat un loc de muncă, au început să sufere de anxietate și depresie. Un prieten mi-a mai povestit despre un student care a absolvit școala noastră, care nu a reușit să fie admis într-un program și a ajuns într-o clinică de psihiatrie din cauza suferinței psihologice cauzate de întreaga experiență. În fiecare zi la clinică, îl puteai auzi strigând: „Vreau să merg la școala postuniversitară, vreau să merg la școala postuniversitară!” Au existat, de asemenea, multe persoane care nu au reușit la examenele de admitere la facultate sau studii postuniversitare și care, în cele din urmă, s-au sinucis pentru că au crezut că nu au perspective de viitor, nicio posibilitate de a obține faimă și câștig și că viața nu are sens. Oare toate aceste exemple vii nu erau rezultatul torturii Satanei? La fel a fost și pentru mine: am investit totul în urmărirea perspectivelor, a faimei și a câștigului, cufundându-mă în abisul faimei și câștigului și nesimțindu-mă deloc motivată să practic credința și să urmăresc adevărul și transformarea firii. Abia atunci am văzut, cu adevărat, motivele sinistre ale Satanei. M-a ademenit cu faimă și câștig; nu numai că m-a făcut să sufăr mental și emoțional, dar a încercat să mă și împiedice să vin înaintea lui Dumnezeu pentru a urmări adevărul și a dobândi mântuirea. M-am gândit la acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă statutul social al cuiva este foarte modest, dacă familia sa este foarte săracă și nu are multă educație, dar el crede în Dumnezeu într-un mod realist și iubește adevărul și lucrurile pozitive, atunci, în ochii lui Dumnezeu, valoarea lui este mare sau mică, este nobilă sau josnică? Este valoros. Privind din această perspectivă, de ce depinde valoarea cuiva, fie că este mare sau mică, nobilă sau abjectă? Depinde de modul în care te vede Dumnezeu. Dacă Dumnezeu te vede ca pe cineva care urmărește adevărul, atunci ai valoare și ești valoros – ești un vas valoros. Dacă Dumnezeu vede că nu urmărești adevărul și nu te consumi sincer pentru El, atunci ești inutil și lipsit de valoare – ești un vas abject. Indiferent câte studii ai sau cât de înalt e statutul tău în societate, dacă nu urmărești sau nu înțelegi adevărul, valoarea ta nu poate fi niciodată mare; chiar dacă mulți oameni te susțin, te laudă și te adoră, ești tot un mizerabil vrednic de dispreț. Așadar, de ce îi vede Dumnezeu pe oameni în acest mod? De ce o persoană atât de «nobilă», cu un statut atât de înalt în societate, lăudată și admirată de atât de mulți oameni, având chiar și un prestigiu atât de mare, este văzută de Dumnezeu drept abjectă? De ce modul în care îi vede Dumnezeu pe oameni este total opus opiniilor pe care le au ei despre ceilalți? Se opune Dumnezeu oamenilor în mod intenționat? Categoric nu. Cauza este că Dumnezeu e adevărul, Dumnezeu e dreptatea, în timp ce omul este corupt și nu are adevăr sau dreptate, Dumnezeu evaluează omul după propriul standard, iar standardul Său pentru evaluarea omului este adevărul. Poate suna puțin abstract când spunem asta, prin urmare, ca să ne exprimăm altfel, standardul de evaluare al lui Dumnezeu se bazează pe atitudinea unei persoane față de El, față de adevăr și față de lucrurile pozitive – acest lucru nu mai e abstract” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul șapte: Ei sunt ticăloși, perfizi și înșelători (Partea întâi)”]. Prin cuvintele lui Dumnezeu, am învățat că Dumnezeu nu evaluează oamenii pe baza acreditărilor lor academice sau a statutului social, ci mai degrabă pe baza atitudinii pe care o au în abordarea adevărului și a lui Dumnezeu. Dumnezeu îi prețuiește pe cei care cred cu adevărat în El, urmăresc adevărul și iubesc lucrurile pozitive. Prin contrast, chiar dacă cineva are un statut social înalt și este venerat de alții, dacă nu acceptă adevărul, este lipsit de respect față de Dumnezeu și urmărește lucruri rele și corupte, Dumnezeu îl va considera un om neînsemnat. După ce am înțeles intenția lui Dumnezeu și standardul Lui pentru evaluarea oamenilor, m-am simțit eliberată și mi-am dat seama cât de ridicol și contradictoriu cu adevărul era să evaluez oamenii pe baza acreditărilor lor academice. Aveam și un sentiment de motivație și nu mai doream să urmăresc cu înverșunare o diplomă superioară și note bune. Am vrut să devin cineva care urmărește adevărul și este sigur pe sine și cu picioarele pe pământ în îndatoririle sale.

După aceea, am mers la școală ca să mă retrag. Profesorul meu m-a mustrat neîncetat și chiar m-a batjocorit pentru că nu îmi continuam studiile postuniversitare, spunând că sunt o idioată fiindcă nu-mi petrec doi ani pentru a obține diploma superioară. Confruntată cu batjocura profesorului, m-am simțit puțin neputincioasă. M-am gândit și la faptul că, la începutul anului școlar, studenții aveau să fie plini de entuziasm și ambiție, gata să-și înceapă noua viață de masteranzi, în timp ce eu mă retrăgeam și mergeam în direcția opusă. Dacă oamenii credeau că sunt ciudată și nu mă înțelegeau, voi mai putea rămâne fermă pe poziție când mă luau alții la întrebări? M-am rugat la Dumnezeu: „O, Doamne, nu am mai fost batjocorită așa până acum și mă simt destul de neputincioasă. O, Doamne, Te rog dă-mi credință și ajută-mă să fiu încrezătoare și curajoasă cât trec prin toate acestea, astfel încât să pot rămâne fermă în convingerile mele.” Mai târziu, am căutat cuvintele lui Dumnezeu legate de starea mea actuală și am găsit un imn al cuvântului lui Dumnezeu intitulat „Ce trebuie să urmărească tinerii”. Imnul acesta a avut un impact profund asupra mea.

Acompaniatori vocali: Persoanelor tinere nu ar trebui să fie lipsiți de aspirații, nu ar trebui să le lipsească hotărârea de a-și exersa discernământul în anumite probleme și de a căuta dreptatea și adevărul. […]

1  Ochii plini de înșelăciune și prejudecăți față de ceilalți nu sunt lucruri pe care oamenii tineri ar trebui să le aibă, iar tinerii nu ar trebui să săvârșească acte distructive și abominabile. Ei nu ar trebui să fie lipsiți de aspirații, de elan sau de o dorință entuziastă de a deveni mai buni; nu ar trebui să fie descurajați de perspectivele lor și nici nu ar trebui să își piardă speranța în viață sau încrederea în viitor; ar trebui să aibă perseverența de a continua drumul adevărului pe care l-au ales acum – să-și împlinească dorința de a-și sacrifica întreaga viață pentru Mine.

2  Nu ar trebui să trăiască fără adevăr, nici să ascundă ipocrizie și necinste – ar trebui să rămână fermi pe poziția corectă. Ei nu ar trebui doar să fie pasivi, ci ar trebui să aibă spiritul de a îndrăzni să facă sacrificii și să lupte pentru dreptate și adevăr. Oamenii tineri ar trebui să aibă curajul de a nu ceda în fața opresiunii forțelor întunericului și de a transforma semnificația existenței lor. Tinerii nu ar trebui să renunțe în fața nenorocirilor, ci ar trebui să fie deschiși și sinceri și cu un spirit de iertare pentru frații și surorile lor.

3  Persoanelor tinere nu ar trebui să le lipsească hotărârea de a-și exersa discernământul în anumite probleme și de a căuta dreptatea și adevărul. Ar trebui să căutați toate lucrurile frumoase și bune și ar trebui să dobândiți realitatea tuturor lucrurilor pozitive. Ar trebui să fiți responsabili față de viața voastră – nu trebuie să o tratați cu ușurință.

– Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvinte pentru cei tineri și cei vârstnici”

Ascultând cuvintele lui Dumnezeu, am simțit că Dumnezeu mă motiva direct: nu te lăsa purtată de tendințele predominante. Ai recunoscut că a-L urma pe Dumnezeu este calea dreaptă a luminii, așadar, trebuie să urmezi cu hotărâre această cale. Mi-am mai dat seama că numai prin Mărețul Har al lui Dumnezeu am putut accepta lucrarea lui Dumnezeu și am putut citi adevărul pe care Îl exprimă! Tot ce vine de la Dumnezeu este pozitiv, iar tot ce urmăresc oamenii în lumea profană este negativ. Dacă aș fi îngrijorată că ceilalți nu mă vor înțelege și susține și aș urma tendințele lumești pentru a mă proteja, oare nu m-aș tăvăli în mocirlă împreună cu cei din lumea profană? Prin călăuzirea cuvintelor lui Dumnezeu, am avut credința și curajul să rămân fermă în convingerile mele și m-am retras de la școală.

Reflectând asupra căii mele, am recunoscut că doar călăuzirea cuvintelor lui Dumnezeu mi-a permis să văd motivele perfide ale Satanei pentru folosirea faimei și câștigului în scopul de a le face rău oamenilor. Mai mult, cuvintele Lui m-au ajutat să mă eliberez din abisul întunecat al urmăririi faimei și câștigului. Am trăit bucuria și pacea pe care mi le-au adus cuvintele lui Dumnezeu și am înțeles bunele intenții cu care Dumnezeu mântuie omenirea. Trebuia să prețuiesc această oportunitate rară, să fac tot posibilul ca să mă înzestrez cu adevărul, să răspândesc Evanghelia și să aduc mărturie despre Dumnezeu pentru a răsplăti dragostea Lui! După aceea, am început să-mi îndeplinesc datoria de udare a nou-veniților. Fără lanțurile studiilor universitare și constrângerile grijilor legate de perspectivele viitoare, puteam să mă dedic pe deplin datoriei mele, aveam mai mult timp să citesc cuvintele lui Dumnezeu și să mă înzestrez cu adevărul, și am învățat și am obținut mult mai mult din datoria mea. Slavă lui Dumnezeu pentru călăuzirea și mântuirea Lui!