de Ou Lin, Myanmar

În mai 2018 am plecat de-acasă să mă înrolez în armată. În armată, când un lider dădea un ordin, subalternii făceau cum li s-a spus, ascultători. Când ne supravegheau munca, liderii ne dădeau ordine și erau foarte impunători. Eu îi admiram cu adevărat. Liderul cel mai înalt în grad dintre femeile-soldat avea bani și putere. Când își aducea fiica la noi, toată lumea o saluta zâmbind. Superiorii ne spuneau adesea că trebuia să fim hotărâte și astfel vom putea ajunge ca ea în cele din urmă. Atunci mi-am jurat că mă voi strădui să devin lider. Mă gândeam că faptul de-a avea statut și admirație îmi va aduce mult prestigiu. De-atunci înainte, am făcut tot posibilul ca să fiu apreciată, și am respectat cu strictețe tot ce spuneau liderii. M-am comportat foarte bine în fața liderilor, și ei chiar mă plăceau. Curând, m-au promovat comandant de unitate. Am fost în culmea fericirii! După promovare, am fost și mai ascultătoare în fața liderilor. Preluam conducerea în munca zilnică și nu îndrăzneam să lenevesc. Când îi vedeam pe soldații din subordine lenevind, adoptam o figură severă și-i amenințam cu repercusiuni. Unora nu le-a plăcut și au spus lucruri urâte despre mine pe la spate. Eu mă gândeam că trebuia să continui să muncesc din greu, să fac impresie bună și să obțin o poziție mai înaltă, ca soldații din subordine să mă asculte. Prin strădania mea, am fost promovată iar, comandant de grupă. Mi s-a părut respectabil cu adevărat. În plus, soldații de rând au început să mă asculte după ce am devenit comandant de grupă. Dar comandanții de grupă au de făcut muncă fizică, totuși, și e obositor, deci m-am gândit că trebuia să avansez în ierarhie. Cu un grad superior, aș deține mai multă putere și n-aș avea de făcut muncă fizică. Ar fi grozav! Pentru a ajunge la un grad superior, m-am concentrat și-am muncit din greu zi de zi, îndemnând soldații să facă la fel. Noi mereu îndeplineam înainte de termen sarcinile atribuite de lideri. Liderii erau destul de mulțumiți de munca mea și, peste puțin, am fost promovată comandant de pluton.

Am găsit modalități de-a face soldații să mă asculte, ca să-mi apăr poziția de comandant de pluton, să mă asigur că plutonul nostru nu rămânea în urma celorlalte. Când soldații nu mă ascultau, drept pedeapsă îi puneam să stea drepți ori să facă flotări. După aceea, mă ascultau mai mult. Nu mai îndrăzneau să lenevească sub ochii mei și erau foarte respectuoși. Eram foarte fericită. Dar eram și supusă unor mari presiuni, iar superiorul meu mă certa dacă nu făceam treabă bună. Ca să evit criticile și să câștig laude, întotdeauna mustram soldații pe un ton sever când ne ocupam de sarcini. După un timp, nu le-a plăcut temperamentul meu și chiar m-au detestat. În față îmi spuneau lucruri drăguțe, dar pe la spate spuneau multe lucruri rele despre mine. M-am simțit prost când am aflat. Totodată, uneori, când nu ne îndeplineam sarcinile, eram criticată de lideri. În momentul acela m-am gândit că, dacă aș fi cu un grad mai sus, poate n-aș mai fi mustrată și sub atâta presiune. În plus, aș câștiga respectul mai multor oameni. Am început să lucrez pe tăcute pentru acest obiectiv.

Apoi, în sfârșit, într-o zi, doamna căpitan mi-a spus, fericită, că, dintre toți comandanții de pluton, în mine avea cea mai mare încredere și, dacă ar fi ca vreodată ea să nu mai fie căpitan, eu i-aș lua locul. Am fost incredibil de entuziasmată să aud asta. Nu știusem cât de multă încredere avea în mine. Curând, am obținut gradul de căpitan. Tot mai mulți soldați mă admirau și eram respectată oriunde mergeam. Nu mai făceam muncă fizică și aveam mai mult timp liber. Chiar mă bucuram de sentimentul de superioritate pe care mi-l dădea poziția de căpitan. Peste puțin timp, însă, o parte dintre cei promovați comandanți de pluton odată cu mine, au devenit invidioși și nu voiau să-mi respecte ordinele. Eram foarte furioasă și mi se părea că m-am făcut de rușine, deci, m-am gândit la tot felul de modalități de-a le face să mă asculte. Dar, tot n-au vrut. Simțeam că nu le pot controla, dar, de dragul statutului meu, trebuia să mă forțez să rămân pe poziții. Mă gândeam că a avea o poziție mai înaltă, cu multă putere, nu era așa de strălucit cum crezusem. Mereu îmi disciplinam subordonații când nu făceau ce-am spus și deveneam tot mai nervoasă. În plus, de obicei mă îngrijoram că superiorii vor spune că nu puteam controla soldații și ar putea crede că eram incompetentă. Poate chiar îmi voi pierde rangul de căpitan. Era foarte stresant și foarte obositor. Voiam să renunț, dar apoi m-am gândit că multora le-ar plăcea să fie căpitan și că nu mi-a fost ușor să ajung acolo, deci n-ar fi o rușine să demisionez? Mă simțeam neajutorată, așa că, pur și simplu, am îndurat stresul și am perseverat în fiecare zi.

În august 2020 am avut norocul de-a accepta lucrarea zilelor de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Am început să citesc zilnic cuvintele lui Dumnezeu și am participat la adunări cu frații și surorile. Eram foarte fericită și îmi plăcea mult. Într-o zi, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. „Satana folosește o metodă foarte subtilă, o metodă foarte mult în acord cu noțiunile oamenilor, care nu este deloc radicală, prin care îi face pe oameni să accepte pe neștiute modul lui de viață, regulile lui de trai, și să-și stabilească obiectivele și direcția în viață și, făcând astfel, ei ajung, fără să-și dea seama, și să aibă ambiții de viață. Indiferent cât de grandioase ar putea să pară aceste ambiții de viață, ele sunt legate inextricabil de «faimă» și de «câștig». Tot ceea ce persoanele importante sau faimoase – de fapt toți oamenii – urmează în viață are legătură doar cu aceste două cuvinte: «faimă» și «câștig». Oamenii cred că, odată ce au faimă și câștig, ei pot apoi să le valorifice ca să se bucure de statut înalt, de bogăție mare și să se bucure de viață. Ei cred că faima și câștigul sunt un gen de capital pe care îl pot folosi ca să obțină o viață de căutare a plăcerii și de desfătare nesăbuită a trupului. De dragul acestei faime și al acestui câștig la care râvnesc atât, oamenii, de bună voie, totuși fără să știe, îi predau Satanei trupurile și mințile lor, tot ceea ce au, viitorul și destinele lor. Ei fac astfel fără niciun moment de ezitare, ignorând întotdeauna nevoia de a recupera tot ceea ce au predat. Oare pot oamenii să mai păstreze vreun control asupra lor înșiși odată ce s-au refugiat astfel în Satana și i-au devenit loiali? Cu siguranță, nu. Ei sunt controlați complet și total de Satana. S-au scufundat complet și total într-o mlaștină și nu se pot elibera” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VI”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat că viețile oamenilor sunt atât de dureroase și stresante numai și numai din cauza modurilor lor de a trăi și a căilor greșite pe care decid să meargă. După ce e corupt de Satana, fiecare caută să se evidențieze din mulțime și să câștige putere. Oamenii cred că, având statut și putere, vor câștiga respect și admirație, că lumea îi va asculta și vor trăi în glorie. De aceea toți oamenii iubesc renumele și câștigul, adoră statutul și urmăresc statutul. La fel am fost și eu. După angajarea în armată, mi-am dorit să devin prima între femeile-soldat și să câștig admirația altora. Ca să ating țelul acesta, am urcat în ierarhie pas cu pas, fiind promovată comandant de pluton, apoi căpitan. Pe măsură ce înaintam în grad și supervizam mai mulți oameni, vorbeam și mă purtam ca o băgăcioasă și-mi plăcea s-o fac pe șefa cu oamenii, certându-i. Fie că aveam dreptate sau nu, soldații trebuiau să asculte. Pentru a-mi întări poziția, când acei comandanți de pluton nu voiau să m-asculte, îmi foloseam puterea ca să-i reprim și pedepseam soldații în toate felurile. Întotdeauna eram poruncitoare și nu aveam empatie față de alții. Treptat, soldații au devenit mai distanți și nu voiau să interacționeze cu mine. Am văzut că, după ce am câștigat un anume statut, am ajuns o persoană înspăimântătoare. Uneori doream să vorbesc cu cineva ca de la inimă la inimă, dar nu știam cu cine. Pentru ca liderii să nu-mi tragă un perdaf, eram cu adevărat slugarnică și înduram orice umilire. Fiecare zi a vieții mele era stresantă și dureroasă și chiar am vrut să demisionez, dar în clipa în care mă gândeam ce avantaje îmi aducea statutul, nu voiam să renunț. Mă împotmolisem în mlaștina renumelui și a câștigului, ceea ce era epuizant și jalnic. În acel moment, am realizat că asta e una din modalitățile prin care Satana corupe și rănește oamenii. Urmărirea statutului amplifică tot mai mult dorințele sălbatice ale oamenilor, făcându-i din ce în ce mai aroganți și disprețuitori față de alții, ca să nu poată avea relații normale. Înainte de a-mi dobândi credința, mereu mi s-a părut că urmărirea statutului și încercarea de-a te ridica deasupra celorlalți însemnau să fii ambițios și promițător. Acum înțeleg că urmărirea renumelui și a statutului nu e calea cea dreaptă. Când mi-am dat seama de toate astea, am spus o rugăciune, cerându-i lui Dumnezeu să mă călăuzească să fiu eliberată din lanțurile renumelui și statutului.

Apoi, într-o zi am intrat pe site-ul Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic să descarc imnuri, și-am văzut unul nou, intitulat „Sunt doar o micuță ființă creată”.

1 O, Dumnezeule! Indiferent dacă am statut sau nu, acum mă înțeleg. Dacă statutul meu este înalt, aceasta se datorează înălțării Tale și, dacă este umil, este din cauza ordinului Tău. Totul este în mâinile Tale. Nu am nici vreo alegere, nici vreo plângere. Ai ordonat că mă voi naște în această țară și în mijlocul acestui popor, iar tot ce ar trebui să fac eu este să fiu complet ascultător sub stăpânirea Ta, pentru că totul este cum ai ordonat Tu.

2 Nu stau cu gândul la statut; la urma urmei, eu nu sunt altceva decât o creatură. Dacă mă pui în Adânc, în iazul de foc și pucioasă, nu sunt altceva decât o creatură. Dacă mă folosești, sunt o creatură. Dacă mă desăvârșești, sunt tot o creatură. Dacă nu mă desăvârșești, tot Te voi iubi pentru că nu sunt mai mult decât o creatură.

3 Eu nu sunt altceva decât o creatură minusculă creată de Domnul creației, doar unul dintre toți oamenii creați. Tu ai fost Cel care m-a creat, iar acum m-ai pus iarăși în mâinile Tale pentru a face cu mine precum voiești. Sunt dispus să fiu unealta Ta și contrastul Tău, pentru că totul este după cum ai sorocit. Nimeni nu poate schimba aceasta. Toate lucrurile și toate evenimentele sunt în mâinile Tale.

(Urmați Mielul și cântați cântări noi).

Ascultând imnul, am simțit că versurile erau chiar inedite. Am înțeles că a avea sau nu statut e determinat în întregime de Dumnezeu, că totul e-n mâinile Lui și că nu ar trebui să urmăresc asta. Eram căpitan, dar înaintea lui Dumnezeu eram doar o neînsemnată ființă creată, fără niciun statut. Nu ar trebui să-i asupresc pe alții. Amintindu-mi cum i-am reprimat pe soldați, m-am simțit foarte vinovată și tristă. Voiam să renunț la statutul meu și să fim în relații bune. M-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute. Treptat, am reușit să nu țin cont de mine și să încerc să comunic cu ele, să nu le mai cert pe ton poruncitor. Când am făcut astfel să lucreze cuvintele lui Dumnezeu în viața mea reală, ce sentiment de pace am câștigat!

Apoi, într-o dimineață am avut o adunare. Un comandant de pluton din subordinea mea nu a verificat dacă era prezentă toată lumea din plutonul ei și nu a numărat efectivele. Persoanele din unitatea noastră aproape au întârziat și s-au mișcat cel mai încet dintre toate unitățile. Eram îngrijorată că superiorul ar putea crede că-mi lipseau abilitățile de conducere și de ceea ce vor crede soldații. După adunare, am întrebat-o furioasă de-a dreptul: „Unde erai adineauri? De ce nu ai cerut puțin răgaz? Nimeni din plutonul tău nu număra efectivele. Ții pe loc toată unitatea!” Dar ea n-a vrut s-audă și m-a întrerupt imediat. Am început să ne certăm. Atunci a venit comandantul de instrucție și-a întrebat de ce ne certăm. Fiecare i-am explicat propria poziție, iar comandantul de instrucție a zis că nu știa ce să facă sau cine greșea. M-am indignat auzind asta și m-am gândit: nu numai că n-a vrut să m-asculte, dar m-a și întrerupt, deci, nu însemna asta, oare, că ea greșea? În plus, eram superiorul ei, așa că ar fi trebuit să mă asculte. Nu era ridicol cum comandantul de instrucție nu știa cine avea dreptate și cine greșea? Eram așa de furioasă, că am ieșit val-vârtej și-am trântit ușa. M-am întors în cazarmă și mă simțeam atât de nedreptățită, încât am izbucnit în plâns. Când comandantul unității a aflat de cearta noastră, i-a spus comandantului de pluton: „E căpitanul tău, deci, orice spune e corect și trebuie să asculți de ea.” Când comandantul de pluton a continuat să-și susțină părerea, comandantul unității a mustrat-o furioasă: „În unitatea noastră căpitanul are dreptul să-ți spună ce și cum, și greșești dacă nu asculți.” Auzind comandantul unității spunându-i asta, mi-am simțit sufletul ușurat. Am fost fericită și mi se părea că mi-am recâștigat puțin demnitatea.

Într-o zi, însă, la devoționalele mele zilnice, am citit niște cuvinte ale lui Dumnezeu care m-au ajutat să văd asta. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Odată ce un om are statut, îi va fi deseori dificil să-și controleze dispoziția și, astfel, se va bucura să găsească ocazii pentru a-și exprima lipsa de satisfacție și a-și descărca emoțiile; el își va pierde firea deseori, aparent fără niciun motiv, pentru a-și dezvălui abilitatea și pentru a le arăta celorlalți că statutul și identitatea sa sunt diferite de cele ale oamenilor obișnuiți. Desigur, oamenii corupți fără niciun statut își pierd, de asemenea, controlul. Furia lor este frecvent cauzată de daune aduse intereselor lor private. Pentru a-și proteja propriul statut și propria demnitate, ei își vor descărca frecvent emoțiile și își vor dezvălui natura arogantă. Omul se va pierde cu firea și își va descărca emoțiile pentru a apăra și sprijini existența păcatului, iar aceste acțiuni sunt modurile prin care omul își exprimă lipsa de satisfacție; sunt pline de impurități, de uneltiri și intrigi, de corupția și răutatea omului și, mai mult decât atât, sunt pline de ambițiile și dorințele sălbatice ale omului. […] Exprimarea furiei omului este un refugiu pentru forțele răului, o exprimare a comportamentului rău, năvalnic și de neoprit al omului lumesc” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul II”). „Există numeroase tipuri de firi corupte care sunt incluse în firea Satanei, dar cea mai limpede dintre ele și care iese cel mai mult în evidență este o fire arogantă. Aroganța este rădăcina firii corupte a omului. Cu cât oamenii sunt mai aroganți, cu atât sunt mai iraționali și, cu cât sunt mai iraționali, cu atât sunt mai predispuși să I se împotrivească lui Dumnezeu. Cât de gravă este această problemă? Nu numai că oamenii cu firi arogante îi consideră pe toți ceilalți inferiori, dar cel mai grav este că sunt chiar condescendenți față de Dumnezeu și nu au deloc teamă de Dumnezeu în inimile lor. Chiar dacă e posibil ca unii să pară că ei cred în Dumnezeu și că Îl urmează, nu Îl tratează deloc ca pe Dumnezeu. Simt întotdeauna că au adevărul și au o părere foarte bună despre ei înșiși. Acestea sunt rădăcina și esența firii arogante și vin de la Satana. Prin urmare, problema aroganței trebuie rezolvată. A crede că unul este mai bun decât ceilalți este o chestiune banală. Problema esențială este că firea arogantă a omului îl împiedică pe acesta să se supună lui Dumnezeu, stăpânirii Lui și rânduielilor Sale; o astfel de persoană se simte mereu înclinată să concureze cu Dumnezeu pentru puterea asupra altora. Acest tip de persoană nu-L venerează deloc pe Dumnezeu, ca să nu mai spunem că nu-L iubește și nici nu I se supune. Persoanele care sunt arogante și vanitoase, mai ales cele care sunt atât de arogante încât și-au pierdut judecata, nu se pot supune lui Dumnezeu în credința lor în El și chiar se preamăresc și sunt martore pentru ele însele. Astfel de oameni se împotrivesc cel mai mult lui Dumnezeu și nu au deloc teamă de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Ce clare sunt cuvintele lui Dumnezeu! Oamenii își pierd controlul și devin aroganți din cauza statutului. Deseori se dovedesc temperamentali, ceartă lumea ca să-și apere demnitatea și statutul, se dau mari cu autoritatea lor. Acesta e controlul unei firi arogante. Când m-am angajat în armată, am urmărit să fiu ofițer și să câștig stima altora. După ce am dobândit rang și putere, mi s-a părut că vorbele mele au autoritate și că am întâietate. Eram căpitanul, deci aveam puterea de a controla comandanții de pluton și soldații. Trebuiau să asculte de mine și, dacă nu, îi certam, autoritară, și-i puneam la locul lor. Ce arogantă am fost! Când comandantul de pluton nu a numărat efectivele la timp, ținându-ne unitatea pe loc, i-am spus vreo două, dar ea nu doar că nu m-a ascultat, ci m-a întrerupt. Am avut senzația că nu însemn nimic pentru ea, că mă disprețuiește și că mă face de râs în fața tuturor. Am folosit asta ca scuză să fac scandal, să-mi ies din fire față de ea și să-mi vărs năduful, dar și pentru a avertiza soldații că trebuie să fie ascultători. După cum vedeam eu lucrurile, eu eram căpitan, ea comandant de pluton, deci ea trebuia să asculte de mine. Dacă nu mă asculta și chiar mă contrazicea, trebuia s-o cert și să-i arăt eu ce și cum. Ce arogantă și fără autocontrol am fost! Odată ce am avut un statut, cum nu mă asculta cineva, cum îmi ieșeam din fire, folosindu-mi poziția ca să-l asupresc și să-l oblig să facă ce voiam eu. Ca urmare, nimeni nu voia să aibă de-a face cu mine. Eram credincioasă, dar nu mă schimbasem. Eram nerezonabil de arogantă și nu aveam nimic uman, așa că oamenii mă disprețuiau și mă evitau, iar Dumnezeu era dezgustat și detesta situația.

Am vorbit cu o soră despre experiențele mele, și ea mi-a trimis un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care mi-a oferit o cale de practică. „Ca una dintre făpturi, omul trebuie să își păstreze poziția și să se comporte conștiincios. Să păzești cu grijă ceea ce-ți încredințează Creatorul. Să nu te abați sau să faci lucruri dincolo de aria capacităților tale sau care sunt neplăcute lui Dumnezeu. Nu încerca să fii măreț sau să devii un supraom sau deasupra altora, nici să cauți să devii Dumnezeu. Oamenii nu ar trebui să dorească să fie astfel. Să cauți să fii măreț sau un supraom e absurd. Să cauți să devii Dumnezeu este și mai dezonorant; este dezgustător și mârșav. Să devină adevărate făpturi este ceva vrednic de laudă și scopul pe care făpturile ar trebui să și-l asume mai mult decât orice altceva; acesta este singurul țel pe care toți oamenii ar trebui să îl urmărească” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul I”). După citirea cuvintelor lui Dumnezeu am înțeles că a încerca să fiu măreață, să câștig admirația și stima oamenilor, e ceva rușinos. Se cuvine să rămânem la locul nostru și să ne purtăm conștiincios. Asta cere Dumnezeu de la noi. Eu încercam să avansez, să devin o oficialitate cu putere, s-o fac pe șefa cu alții, să fiu admirată și alții să mă asculte. Asta-i ceva ce Dumnezeu disprețuiește. Dacă nu mă căiam, ci căutam mai departe renume și statut, aș fi fost exact ca un necredincios. Necredincioșii urmăresc bani, reputație și statut. Se omoară și se luptă între ei pentru lucrurile astea. Credincioasă fiind, nu ar trebui să rămân pe calea unui necredincios. Ar trebui să urmăresc adevărul și să-mi ocup locul de ființă creată. Înțelegând asta, m-am hotărât că sunt gata să urmăresc adevărul și să acționez în viața de zi cu zi după cuvintele lui Dumnezeu. Se cuvine să mă pun pe același plan cu alții și să nu-i mai tot comand din postura de căpitan. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, vreau să nu mai urmăresc renume și statut și să nu mai trăiesc după firea mea arogantă. Călăuzește-mă, Te rog, să practic adevărul!”

Apoi, am început să le cer părerea zilnic și să fiu preocupată de ele. Când greșeau ceva și comandantul voia să le disciplinez, nu am fost ca înainte, certându-le și etalându-mi autoritatea pentru a-mi păstra statutul, ci am reușit să mă apropii de ele, să le spun unde era eroarea lor și să le ofer șansa de-a face mai bine data următoare. Procedând așa, în scurt timp am avut o relație bună cu comandanții de grupă, de pluton și cu soldații. Unii soldați mi-au zis că în trecut aveam un temperament ciudat, că se temeau de mine, mereu îngrijorate că le voi certa pentru o greșeală. Acum, însă, eram mult mai bună și începuse să-mi pese de ele. Se simțeau mai bine interacționând cu mine. Auzind asta, I-am mulțumit lui Dumnezeu și le-am spus: „Știți de ce am făcut schimbarea asta? Fiindcă am acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic m-au schimbat și numai din acest motiv am parte de schimbarea asta. Înainte să vin la Dumnezeu, am urmărit statutul și admirația altora. Vă certam întruna, fetelor, ca să-mi păstrez poziția. După ce mi-am dobândit credința și citind cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic, am învățat că nu e corect să cert cu trufie oamenii, că asta vine dintr-o fire coruptă, și n-ar trebui s-o fac. Schimbarea asta pe care am experimentat-o n-a fost ceva ce-aș fi putut face singură. A fost datorită credinței mele în Dumnezeu Atotputernic; cuvintele Lui m-au schimbat.” Mai că nu le venea să creadă! Le-am împărtășit Evanghelia mai departe și-au răsărit zâmbete pe fețele unor soldați. Au devenit interesate să cerceteze lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. După aceea, unii comandanți de pluton, comandanți de grupă și soldați au acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Ne-am reunit, am mâncat și-am băut cuvintele lui Dumnezeu, ne-am înțeles grozav, am împărtășit Evanghelia și-am depus mărturie. Slavă lui Dumnezeu Atotputernic!