de Lin Ran, China

Încă de când eram mică, părinții mi-au spus că, neavând niciun fiu, ci doar două fete, pe mine și pe sora mea mai mare, nu puteau ține fruntea sus în familie, deci trebuia neapărat să studiez temeinic, să-i fac mândri și să arăt familiei că fiicele erau la fel de bune ca fiii. Când părinții mei au spus asta, am fost profund impresionată și m-am hotărât să studiez temeinic, să-i fac mândri și să le aduc onoare. Mereu am învățat pe brânci și am luat note bune. Când cei mai în vârstă întrebau amabil cum mă descurcam, chiar mă bucuram când mama răspundea fericită și aveam senzația că o făceam mândră și îi câștigam respectul celorlalți.

La masterat, părinții mi-au spus: „Trebuie să ai rezultate bune în programul ăsta, apoi să-ți iei doctoratul. După aceea, poți să obții o slujbă confortabilă ca lector universitar, să câștigi mulți bani și să ne faci mândri de tine.” M-a stresat rău să-mi aud părinții spunând asta. După toți anii ăștia de studiu, mă săturasem de mult de examene. M-am gândit la toți cei care-și luaseră viața sărind în gol, din cauza stresului unui doctorat și m-am temut că voi sfârși exact ca ei, așa că nu am mai vrut să studiez. Uitându-mă însă în ochii părinților mei, care erau plini de așteptări pentru mine, pur și simplu n-am putut spune nu. La momentul acela, acceptasem deja lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic, însă, fiind atât de ocupată, nu puteam merge la adunări. De-abia la masterat, când am fost implicată într-un program de sprijin pentru predare în mediul rural, am putut participa la adunările din biserica locală. La o adunare, sora Zhang Lu mi-a zis că tot mai mulți oameni acceptau lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu și că era urgentă nevoie de udători. A întrebat dacă aș fi dispusă să ud nou-veniți. Știam că mă bucurasem, ca ființă creată, de mult din harul lui Dumnezeu și hrana adevărului și că se cuvenea să-I răsplătesc iubirea făcând o datorie, deci am acceptat cu bucurie. Udând nou-veniții, sora-parteneră și cu mine ne rugam și ne bizuiam pe Dumnezeu ca să avem părtășie despre cuvântul Lui și să le rezolvăm dificultățile. Văzând că problemele le erau rezolvate, iar ei prindeau rădăcini pe adevărata cale, eram foarte fericite și simțeam că faptul că ne făceam îndatoriile era cu adevărat semnificativ.

Ulterior, pe măsură ce tot mai mulți nou-veniți trebuiau udați, am vrut să renunț la școală și să-mi fac datoria cu normă întreagă, dar m-am gândit cum părinții își puseseră toate speranțele în mine. Dacă mă lăsam de școală, ceilalți săteni ar fi continuat să-mi disprețuiască părinții. Cheltuiseră atât de mult cu mine. Cum puteam să-i dezamăgesc? Am ezitat, neștiind ce să fac. Într-o zi, am citit un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Tu ești o ființă creată – ar trebui, desigur, să I te închini lui Dumnezeu și să urmărești o viață plină de sens. Dacă nu I te închini lui Dumnezeu, ci trăiești în trupul tău murdar, atunci nu ești doar o bestie cu chip de om? Deoarece ești o ființă omenească, ar trebui să te consumi pentru Dumnezeu și să înduri toate suferințele! Ar trebui să accepți cu bucurie și cu pace interioară mica suferință la care ești supus astăzi și să trăiești o viață plină de sens, ca Iov și Petru. În această lume, omul poartă hainele diavolului, se hrănește cu mâncare de la diavol, lucrează și slujește la porunca diavolului și este călcat în picioare de acesta până la punctul în care este acoperit de mizerie. Nu a priceput sensul vieții și nu a dobândit adevărata cale – ce sens are să trăiești astfel? Sunteți oameni care urmăresc calea cea dreaptă și caută îmbunătățirea. Vă ridicați în țara marelui balaur roșu și sunteți cei pe care Dumnezeu îi numește drepți. Nu este aceasta viața cea mai plină de sens?” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Practica (2)”]. Din cuvântul lui Dumnezeu am înțeles că sunt o ființă creată, că viața mi-a fost dată de Dumnezeu și că pentru El ar trebui să trăiesc. Să urmăresc adevărul în datoria mea, să mă eliberez de firea mea coruptă și să obțin mântuirea lui Dumnezeu – aceasta-i o viață care merită trăită și plină de sens. Atât de mulți ani, pentru a-mi face părinții fericiți, viața mea a constat doar din studiu și predare. Mereu eram foarte ocupată, dar simțeam un gol în suflet. Nici măcar nu știam ce rost aveau toate. Nici măcar în timpul liber nu știam ce puteam face care să fie semnificativ. Nu știam cum să scap de senzația asta de pustiu. Am încercat atâtea lucruri – să-nvăț să cânt la instrumente, să pictez, să citesc, să ascult muzică, să alerg – dar niciunul nu a schimbat felul în care mă simțeam. Tot simțeam un mare gol în suflet. Viața mi se părea tot fără direcție și fără țel. M-am gândit și la anii mei de trudă în mediul academic. Deși intrasem la masterat, iar lauda și aprobarea celor din jur îmi satisfăceau vanitatea, aceste lucruri nu-mi aduceau împlinire sau consolare spirituală. În fața marilor catastrofe, nici cele mai vaste cunoștințe nu pot salva pe cineva. Doar dacă urmărești adevărul, îndeplinești bine o datorie și te eliberezi de firea ta coruptă, poți să fii mântuit de Dumnezeu și să supraviețuiești. Înțelegând asta, m-am rugat lui Dumnezeu și-am decis să-mi prezint demisia școlii în care predam și să fac cerere de retragere de la masterat.

Într-o zi, după ce m-am întors acasă de la udarea de noi credincioși, am văzut că familia îmi trimisese mesaje repetate încercând să mă contacteze. Inima a-nceput să-mi bată cu putere. Ce aveam să fac dacă se împotriveau categoric să-ndeplinesc o datorie? Am sunat-o pe mama, iar ea a zbierat la mine în telefon: „Ce neobrăzare din partea ta să-ți dai demisia și să te lași de școală fără să ne spui!” Apoi, ai mei au venit de urgență din orașul meu natal, special pentru a-mi spune să mă-ntorc la predat și să termin școala, altfel mă vor aduce direct înapoi în orașul natal. M-am temut că într-adevăr o vor face și, în cazul acela, nu voi mai putea să merg la adunări ori să-ndeplinesc o datorie. Așa că m-am întors la slujba de profesoară. Dar mă simțeam foarte stingherită și vinovată. M-am gândit la rapida răspândire a Evangheliei lui Dumnezeu în zilele de pe urmă, cu toți nou-veniții ce au nevoie de udare și la cum ar trebui să-mi fac datoria. Când mă gândeam, însă, la speranțele părinților pentru mine, simțeam că în mine se dă o luptă. Mi se părea că le eram datoare și mă temeam să nu-i rănesc. La o adunare, ceilalți au aflat de starea mea și mi-au citit din cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Mulți dintre voi ați șovăit între bine și rău, nu-i așa? În toate luptele dintre pozitiv și negativ, dintre alb și negru – dintre familie și Dumnezeu, copii și Dumnezeu, armonie și ruptură, bogăție și sărăcie, statut și condiție de rând, a fi susținuți și a fi respinși și așa mai departe – cu siguranță nu sunteți ignoranți cu privire la alegerile pe care le-ați făcut! Între o familie armonioasă și una destrămată, ați ales-o pe cea dintâi și ați făcut-o fără nicio ezitare; între bogăție și datorie, din nou ați ales-o pe cea dintâi, chiar lipsiți de voința de a vă întoarce la țărm; între lux și sărăcie, l-ați ales pe cel dintâi; când ați ales între fiii, fiicele, soțiile, soții voștri și Mine, i-ați ales pe cei dintâi; și între noțiuni și adevăr, le-ați ales tot pe cele dintâi. Fiind confruntat cu toate tipurile voastre de fapte rele, pur și simplu Mi-am pierdut încrederea în voi, pur și simplu am fost uimit. Inimile voastre sunt neașteptat de incapabile să fie înmuiate. În mod surprinzător, sângele inimii pe care l-am consumat vreme de atâția ani nu Mi-a adus decât renunțarea și resemnarea voastră, dar speranțele Mele pentru voi cresc cu fiecare zi care trece, căci ziua Mea a fost pe deplin dezvăluită în fața tuturor. Cu toate acestea, încă urmăriți lucruri întunecate și rele și refuzați să vă slăbiți strânsoarea asupra lor. Care va fi, atunci, finalul vostru? V-ați gândit vreodată cu atenție la acest lucru? Dacă vi s-ar cere să alegeți din nou, care ar fi poziția voastră? Ar mai fi tot cea dintâi? M-ați mai răsplăti cu dezamăgire și întristare dureroasă?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cui anume îi ești loial?”). Am fost foarte emoționată când am citit aceste cuvinte. Dumnezeu S-a întrupat pentru a lucra și a ne mântui, Și-a vărsat sângele inimii în noi ca, în cele din urmă, să putem fi mântuiți și să rămânem. Orice om cu rațiune și conștiință ar trebui să facă bine o datorie pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Mie, însă, de fiecare dată când alegeam să-ndeplinesc o datorie, mi se părea că-mi dezamăgesc părinții, că investiseră atât de mult în mine și eu nu-i răsplăteam, lăsând să se irosească toată iubirea și devotamentul lor. În plus, mă temeam că, renunțând la școală nu le aduceam onoare părinților și că familia avea să-i disprețuiască din nou. Nu mă puteam gândi decât la cum să-mi mulțumesc părinții și chiar am renunțat la datoria mea ca să nu-i supăr. Ca ființă creată, m-am bucurat de hrana cuvântului lui Dumnezeu, dar nu-mi făceam datoria de ființă creată pentru a-I răsplăti iubirea. Eram atât de lipsită de conștiință și de nerecunoscătoare! Îl dezamăgeam pe Dumnezeu! Deși eram atât de răzvrătită, Dumnezeu tot nu m-a abandonat. A continuat să mă îndrume și să mă susțină prin intermediul fraților și al surorilor. Dar tot ce I-am dat eu în schimb a fost durere și dezamăgire. Nu reușeam să fiu la înălțimea sângelui inimii vărsat de Dumnezeu pentru mine. M-am simțit plină de remușcări și vinovată, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu Te-am mulțumit. Ți-am datorat atât de mult! Te rog să-mi dai credință și putere și să mă îndrumi să fac alegerea corectă.” După ce m-am rugat, le-am scris alor mei, spunându-le că am hotărât să renunț la școală și să fac o datorie.

Ulterior, părinții mi-au spus: „Dacă-ndrăznești să renunți la școală, vom lua o supradoză și până mâine vom fi morți.” A fost crunt să-mi aud mama și tatăl spunând asta și mă tot rugam lui Dumnezeu: „Dumnezeule, indiferent de ce spun ei, eu nu Te voi trăda! Te rog doar să-mi dai cuvintele potrivite. Statura mea e foarte mică și mă tem că voi spune, fără să vreau, ceva ce Satana va folosi contra mea din cauza ignoranței și nesăbuinței mele. Te rog să mă îndrumi să rămân fermă în mărturia mea.” După rugăciune, m-am simțit puțin mai liniștită și le-am zis părinților mei: „Știți că am ales calea cea dreaptă. Atunci, de ce mă constrângeți așa? Vreau doar să cred în Dumnezeu, să urmăresc adevărul și să-mi îndeplinesc datoria. Nu mă puteți lăsa să-mi aleg propria cale?” Mama a replicat furioasă: „Credința în Dumnezeu e calea cea dreaptă, știu, dar, pentru a face o datorie, ai renunțat până și la studii. Crezi că ne-a fost ușor să-ți plătim școlarizarea, toți anii ăștia? Nu poți fi atât de egoistă!” Auzind-o pe mama, m-am gândit: „Omul e creat de Dumnezeu. Toate lucrurile de care ne bucurăm de El ne-au fost date. E responsabilitatea și obligația noastră să facem o datorie și să ne consumăm pentru El. Dac-ar fi să nu fac o datorie ca să-mi mulțumesc părinții, ar fi un lucru egoist.” Așa că le-am spus: „Eu m-am hotărât. Oricum mă împiedicați, tot voi face o datorie.” Agitată, mama a spus: „Am cheltuit atât de mult cu tine ca să răzbești în viață, să ne faci mândri în fața celorlalți membri ai familiei și să putem duce o viață mai ușoară. De ce nu te gândești deloc la noi? Ești atât de crudă!” Soră-mea m-a sunat și ea să mă certe: „Îți dai seama că, dacă renunți la școală, toți din sat ne vor disprețui și părinții noștri se vor umple de rușine? Dacă îndrăznești să renunți la școală și la serviciu, sun la poliție să vă aresteze pe toți credincioșii!” A fost foarte deprimant să-mi aud familia vorbind așa. Se dovedea că tot ce făcuseră pentru mine a fost o simplă investiție. Când eram la masterat, făcându-i mândri în fața prietenilor lor și a familiei, îmi vorbeau cu blândețe, zicând că eram fiica lor cea mai dragă, dar când urmăream adevărul și îndeplineam o datorie în loc să le aduc onoare, îmi aruncau cuvinte de ocară. Eforturile pe care le-au depus pentru mine nu au fost din iubire, ci pentru că mă foloseau. Mi-am amintit cuvântul lui Dumnezeu: „«Iubirea», cum este ea numită, se referă la o afecțiune care este pură și nepătată, în care îți folosești inima pentru a iubi, a simți și a fi atent. În iubire, nu există niciun fel de condiții, obstacole și distanțe. În iubire, nu există suspiciune, înșelătorie și șiretenie. În iubire, nu există nicio tranzacție și nicio impuritate” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Mulți sunt chemați, puțini sunt aleși”). Aceasta este explicația pe care Dumnezeu o dă iubirii. Numai iubirea Lui de oameni e pură și fără pată. Pentru a-i mântui pe oameni de corupția și răul Satanei, Dumnezeu S-a întrupat de două ori și a rostit milioane de cuvinte de adevăr, plătind în tăcere un preț pentru noi. Dumnezeu nu ne-a cerut nimic niciodată. El doar speră să putem urmări adevărul și obține mântuirea. Numai iubirea Lui pentru noi e altruistă. „Iubirea” familiei față de mine era să mă folosească pentru a câștiga respectul altora. Asta nu era iubire, ci o tranzacție, o relație care are scopul clar de a obține beneficii. Mi-am amintit că Dumnezeu a spus: „Oamenii care trăiesc în trup consideră plăceri diversele relații și afecțiuni familiale ale trupului. Ei cred că oamenii nu pot trăi fără cei dragi. De ce nu te gândești cum ai venit în lumea oamenilor? Ai venit singur pe această lume. Nu ai început cu nicio legătură cu cei dragi. Dumnezeu îi aduce pe oameni pe lume individual. Când ai venit aici, erai, de fapt, singur” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Relația dintre membrii familiei poate fi apropiată în trup, dar nu există legătură spirituală. Fiecare om a fost predestinat de Dumnezeu să vină pe lumea asta. Fiecare are propriul rol de jucat și propria misiune de îndeplinit. Deși, prin sânge, ei sunt mama, tata și sora mea, nu avem nicio legătură spirituală. Ei doar m-au crescut, și-au îndeplinit responsabilitatea și mi-au îmbunătățit viața trupească, dar nu-mi pot decide viitorul sau destinul, cu atât mai puțin să mă mântuiască de corupția și răul Satanei. Numai Dumnezeu îmi poate da adevărul și viața, mă poate curăți și mântui. Părinții nu-mi permiteau să fac o datorie, încercând să mă țină departe de Dumnezeu și să mă facă să pierd mântuirea Lui, lucru care îmi făcea rău și-mi distrugea viața. Nu mă puteam lăsa constrânsă de ei. Înțelegând asta, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că mi-ai dat un oarecare discernământ în privința familiei mele. Te rog, veghează-mi inima, să pot rămâne fermă!” După-masa următoare, am părăsit școala ca să-mi fac datoria.

Ulterior, mi-am spus: „Știu că am ales calea cea dreaptă, prin urmare, când familia mă împiedică și-ncearcă să mă facă să renunț la datoria mea, de ce mereu mă simt constrânsă de sentimente, de parcă le datorez foarte mult? De ce anume se-ntâmplă asta?” În timpul unei devoțiuni spirituale, am citit cuvântul lui Dumnezeu, care spunea: „În trecut, oamenii acționau mereu pe baza conștiinței lor și o foloseau pentru a-i evalua pe toți. Oamenii trebuiau constant să treacă testul conștiinței, simțeau mereu că bârfa era un lucru înfricoșător și se temeau să nu fie batjocoriți și să nu-și piardă reputația sau să nu fie certați ca fiind «lipsiți de conștiință și răi». Așa că, trebuiau să spună și să facă cu reticență unele lucruri pentru a face față circumstanțelor. Cum ar trebui evaluate aceste lucruri acum? (Prin adevărurile-principii.) În trecut, când oamenii erau înrobiți de noțiunile și ideile false ale non-credincioșilor, în ce fel de stări trăiau? De exemplu, de când erai mic, părinții tăi te-au îndoctrinat constant cu astfel de cuvinte: «Când vei crește, trebuie să ne faci mândri; trebuie să aduci onoare familiei noastre!» Ce au fost aceste cuvinte pentru tine? Ceva care te impulsionează sau o constrângere? O influență pozitivă sau un fel de control negativ? Adevărul este că sunt un fel de control. Părinții tăi ți-au stabilit un scop pe baza unei afirmații sau teorii pe care oamenii o consideră corectă și bună, făcându-te să-ți trăiești viața orientat spre acel scop, și ajungi să-ți pierzi libertatea. De ce ajungi să-ți pierzi libertatea și să cazi sub controlul ei? Deoarece oamenii cred că a aduce onoare strămoșilor lor este un lucru bun care ar trebui făcut. Dacă nu împărtășești această hotărâre și nu reușești să aduci onoare strămoșilor tăi, ești văzut ca un prost, un parazit, un ratat și un nenorocit fără valoare, iar oamenii te vor disprețui. Pentru a te ridica deasupra celorlalți, trebuie să studiezi din greu, să dobândești tot mai multe abilități și să câștigi glorie pentru strămoșii tăi. În acest fel, oamenii te vor respecta în viitor și nu te vor trata cu dispreț. Nu sunt toate lucrurile pe care le faci de dragul acestui scop, de fapt, cătușe care te leagă? (Ba da.) Deoarece a urmări să te ridici deasupra celorlalți și să aduci onoare străbunilor tăi este ceea ce cer părinții tăi și deoarece ei acționează în interesul tău și fac acest lucru pentru ca tu să poți trăi o viață bună în viitor și să câștigi glorie pentru familia ta, tu urmărești un astfel de mod de viață ca pe ceva firesc. Dar, efectiv, aceste lucruri sunt necazuri și cătușe, într-un fel. Când nu înțelegi adevărul, crezi că aceste lucruri sunt pozitive și că sunt adevărul și calea cea dreaptă. Prin urmare, le respecți sau le asculți ca pe ceva firesc și te conformezi întru totul acestor cuvinte și cerințe care vin de la părinții tăi. Dacă trăiești după aceste cuvinte, muncind din greu și dedicându-ți tinerețea și întreaga viață lor și, în cele din urmă, ajungi în vârf, trăiești o viață bună și câștigi glorie pentru strămoșii tăi, s-ar putea să fii strălucitor pentru alți oameni, dar în interior, ești din ce în ce mai pustiu. Nu știi care este sensul vieții sau care vor fi destinațiile oamenilor, sau ce fel de cale ar trebui să urmeze oamenii în viață. Nu ai înțeles sau nu ai câștigat absolut nimic în legătură cu acele taine ale vieții, ale căror răspunsuri le dorești cu ardoare, vrei să le știi și vrei să le înțelegi. Nu ai fost efectiv ruinat de bunele intenții ale părinților tăi? Nu ți-au fost ruinate tinerețea și întreaga viață de către părinții tăi care au acționat «în interesul tău»? (Ba da.) Deci, este corect sau incorect ceea ce părinții tăi consideră a fi interesul tău? S-ar putea ca motivul părinților tăi să fie într-adevăr să acționeze în interesul tău, dar sunt ei oameni care înțeleg adevărul? Dețin ei adevărul? (Nu.) Mulți oameni își petrec întreaga viață agățându-se de cuvintele părinților lor: «Trebuie să ne faci mândri, trebuie să aduci onoare străbunilor.» Aceste cuvinte le servesc drept inspirație. Vor fi influențați de-a lungul întregii vieți de cuvintele părinților lor, care acționează ca impulsul din spatele vieților lor, oferindu-le o direcție și un scop spre care să tindă. Drept urmare, indiferent cât de strălucitoare este viața unei astfel de persoane, indiferent cât de demnă și de succes este, viața sa e de fapt ruinată. Nu este așa? (Ba da.) Înseamnă acest lucru că, dacă cineva nu trăiește conform cuvintelor părinților săi, nu va fi ruinat? Nu; și el are un scop propriu. Care este acel scop? Este tot același, anume «să trăiască o viață bună și să câștige glorie pentru părinții lor». Nu este ceva ce i-au spus părinții lui să facă, ci ceva ce a preluat din altă sursă. El încă trăiește după aceste cuvinte și vrea să câștige glorie pentru străbunii săi, să ajungă în vârf și să devină o persoană onorabilă și demnă. Scopul său este același; el încă își dedică întreaga viață și își trăiește întreaga viață încercând să realizeze aceste lucruri. Așadar, când oamenii nu înțeleg adevărul și acceptă multe așa-numite doctrine corecte, afirmații corecte și viziuni corecte care prevalează în societate, ei transformă aceste lucruri – pe care oamenii le cred corecte – în direcția pe care o urmăresc cu vigoare în viață și în fundamentul și imboldul pentru propria lor supraviețuire. În cele din urmă, oamenii trăiesc fără compromisuri și fără rezerve de dragul acestor obiective, zbătându-se toată viața, până la moarte, moment în care, unii tot nu sunt dispuși să renunțe. Ce vieți jalnice duc oamenii! Cu toate acestea, odată ce înțelegi adevărul, nu lași treptat în urmă aceste așa-zise lucruri, învățături și afirmații corecte, precum și așteptările părinților tăi de la tine? Odată ce lași treptat în urmă aceste lucruri așa-zis corecte, iar standardul după care măsori lucrurile nu se mai bazează pe afirmațiile culturii tradiționale, nu-i așa că nu mai ești legat de acele afirmații? Și dacă nu ești legat de aceste lucruri, nu trăiești liber? S-ar putea să nu fii complet liber atunci, dar cel puțin cătușele vor fi fost slăbite” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). Chiar m-a emoționat citirea cuvântului lui Dumnezeu. Din copilărie, mama îmi spusese mereu să studiez temeinic, să răzbesc, s-o fac mândră și să aduc onoare familiei. Ca să aduc onoare familiei, să-mi fac părinții mândri și să câștig lauda celorlalți, m-am dedicat pe deplin studiului și nu am acordat atenție problemelor exterioare, iar studiul a devenit în bună măsură unicul meu țel. Timp de atâția ani, fusesem ca o mașinărie de studiu, lucrând zi și noapte. Nu aveam drept de-a alege și nici simț al împotrivirii. Deși eram lăudată de părinți și de cei din jur, mereu aveam un gol în suflet. Mă întrebam adesea: „De ce trăiesc în felul acesta? Are sens o astfel de viață?” Însă n-am putut găsi un răspuns și deseori eram demoralizată și sufeream. Citind cuvântul lui Dumnezeu, am realizat că toate erau un rău făcut de Satana. Satana folosea otrăvuri ca: „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva” și „Să te distingi și să aduci onoare străbunilor tăi” pentru a încătușa și controla oamenii. Erau ca un jug pe care Satana îl pusese pe trupul meu. Dacă nu urmăream aceste lucruri, eram condamnată de familie și societate, etichetată ca neambițioasă și inutilă. Influențată de acest mediu, mergeam pasivă pe calea urmăririi faimei și câștigului. În goana după note bune și diplome, mulți studenți ajung depresivi din cauza presiunii academice. Unii chiar s-au sinucis și și-au pierdut viața. Dar de fiecare dată când voiam să renunț la școală ca să-ndeplinesc o datorie, mă simțeam legată și controlată de aceste otrăvuri satanice. Mi se părea că părinții cheltuiseră atât de mult cu mine și că, dacă renunțam la școală, îi dezamăgeam și nu le aduceam onoare. Până la urmă, am văzut că otrăvurile astea-s modurile Satanei de-a ne induce în eroare și corupe. Ele ne distorsionează direcția și țelurile conduitei personale, ne fac să ne abandonăm credința, să nu ne facem datoria de ființe create, ne fac să ne-ndepărtăm încet de Dumnezeu și să-L trădăm. Fără revelația cuvântului lui Dumnezeu, n-aș fi văzut niciodată răul acestor otrăvuri satanice. Aș fi continuat pe drumul acesta fără întoarcere, pierzând mântuirea lui Dumnezeu și fiind distrusă alături de Satana, în cele din urmă. Înțelegând asta, am fost plină de recunoștință față de Dumnezeu. Dumnezeu mă proteja și mă mântuia.

Ulterior, am mai citit din cuvântul lui Dumnezeu: „Întrucât a fi filial față de părinți nu reprezintă adevărul, ci doar o responsabilitate și o obligație umană, atunci ce ar trebui să faci în cazul în care obligația intră în conflict cu datoria ta? (Să acorzi prioritate datoriei tale; s-o pui pe primul loc.) O obligație nu reprezintă neapărat datoria unei persoane. A alege să-ți faci datoria înseamnă a practica adevărul, în timp ce îndeplinirea unei obligații, nu. Dacă îndeplinești această condiție, îți poți îndeplini această responsabilitate sau obligație, dar dacă mediul actual nu ți-o permite, ce ar trebui să faci? Ar trebui să spui: «Trebuie să-mi fac datoria – asta este practicarea adevărului. A fi filial cu părinții mei înseamnă să trăiesc după conștiința mea și nu se ridică la nivelul practicării adevărului.» Prin urmare, ar trebui să acorzi prioritate datoriei tale și să te ții de ea. Dacă nu ai nicio datorie acum, nu lucrezi departe de casă și locuiești aproape de părinții tăi, atunci găsește modalități pentru a avea grijă de ei. Fă tot posibilul pentru a le îmbunătăți puțin viața și scutește-i de o parte din suferință. Dar asta depinde totuși de ce fel de oameni sunt părinții tăi. Dacă părinții tăi au o umanitate rea, dacă te împiedică în mod constant să crezi în Dumnezeu și să-ți faci datoria, și dacă ei chiar te urăsc și te blestemă deoarece crezi în Dumnezeu, ce ar trebui să faci? Care este adevărul pe care ar trebui să-l practici? (Respingerea.) În acest punct, trebuie să-i respingi. Nu mai ai nicio obligație să le arăți respect filial. Dacă ei cred în Dumnezeu, atunci sunt familie, sunt părinții tăi. Dacă nu cred în Dumnezeu și chiar I se împotrivesc, atunci voi mergeți pe căi diferite. Ei cred în Satana și-l venerează pe diavolul-rege și merg pe calea Satanei; sunt pe o cale diferită de a ta. Nu mai sunteți o familie. Ei îi consideră pe credincioșii în Dumnezeu drept adversarii și dușmanii lor, așa că nu mai ai nicio obligație să ai grijă de ei și trebuie să rupi orice legătură cu ei. Care este adevărul: să fii devotat față de părinți sau să-ți faci datoria? Desigur, a-ți face datoria este adevărul. A-ți face datoria în casa lui Dumnezeu nu este ceva atât de simplu precum a-ți îndeplini doar o parte din obligații și a face un pic din ceea ce se cuvine să faci. Este vorba despre a face datoria unei ființe create. Implică însărcinarea dată de Dumnezeu; este obligația și responsabilitatea ta. Aceasta este o adevărată responsabilitate, și anume să-ți îndeplinești responsabilitatea și obligația înaintea Creatorului. Aceasta este cerința Creatorului de la oameni și lucrul de mare importanță al vieții. Însă a le arăta părinților respect filial reprezintă doar responsabilitatea și obligația unui fiu sau ale unei fiice. Cu siguranță, nu este o însărcinare dată de Dumnezeu și cu atât mai puțin este conform cerinței Lui. Prin urmare, între a arăta respect filial părinților și a-ți face datoria, nu există nicio îndoială că a-ți face datoria, și numai asta, înseamnă a practica adevărul. A-ți face datoria de ființă creată reprezintă adevărul și este o datorie de neîncălcat. A arăta respect filial părinților înseamnă a fi devotat față de oameni. Nu înseamnă că o persoană își face datoria și nici că practică adevărul” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). Cuvântul lui Dumnezeu arată principiile modului în care să-i tratezi pe părinți: dacă ei te susțin în credința și datoria ta, poți să-i onorezi pe cât e posibil fără să-ți întârzii datoria. Dar dacă I se opun lui Dumnezeu și te împiedică în credința și datoria ta, nu ar trebui să fii constrâns de ei și-ar trebui să pui pe primul loc îndeplinirea datoriei și mulțumirea lui Dumnezeu. Părinții mei urmăreau banii, faima și câștigul, urmându-l pe Satana. Esența lor este cea a diavolilor și-i aparține Satanei. În credința mea, vreau să urmăresc adevărul și să fac o datorie. Căile noastre sunt complet opuse. Dac-ar fi să-mi ascult părinții și să nu fac o datorie, l-aș urma pe Satana și m-aș împotrivi lui Dumnezeu. Realizând asta, m-am simțit eliberată și am știut cum să-mi tratez familia conform principiilor.

Apoi, am continuat să îndeplinesc o datorie în biserică și, spre surprinderea mea, familia s-a dus, în locul meu, la școală să rezolve problema retragerii mele. Văd că tot mai mulți oameni acceptă Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu. Sunt foarte norocoasă să mă alătur celor care predică Evanghelia Lui și să pot să-mi aduc aportul la răspândirea Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu. Sunt atât de fericită pentru asta! Acum îmi fac datoria cu frații și surorile mele, avem părtășie și practicăm adevărul. Deși înțeleg foarte puțin din adevăr, simt că firea mea coruptă se schimbă, încetul cu încetul, trăiesc o oarecare asemănare umană, pot predica evanghelia și mărturisi pentru lucrarea lui Dumnezeu. Sunt lucruri pe care nu le-aș fi învățat niciodată, oricât de mulți ani aș fi studiat în școală. Simt cu adevărat că a-mi face datoria și a mă consuma pentru Dumnezeu e cea mai corectă alegere pe care am făcut-o.